PARINTELE IUSTIN – o prezenta vie, o legatura neintrerupta: “OGLINDA NOASTRA CEA MAI CURATA”

“Nu­mai cu Maica Domnului se rezolva toate problemele!”

(n.: 10 februarie 1919 – † 16 iunie 2013)

Lumea monahilor nr. 84, iunie 2014:

Un an fara parintele Iustin Parvu

Isabela Aivancesei

“[…] Parintele era un taran adevarat, cu respect pentru stramosi, sateni, satul romanesc, scoala, biserica, cimitir… Un hatru cu un haz stravechi, asezat, de bun-simt… In lunile de dinainte de sfarsit citea „Amintiri din copilarie” si bucuria linistita a sotiilor lui Ionica ii lumina fata. Imi amintesc barba lui alba filosofica… Grairea dulce, domoala, cu sens… O normalitate insolita, atat de insolita incat tipa dinlauntrul tau ca sa intelegi ca normalitatea nu prea mai exista pe pamant. Un om de ajutor – iti spunea „cuvantul” sau iti adresa „intrebarea” esentiala asupra vietii tale. Un prie­ten de nadejde, un calugar model, bun, un preot cu har. Un tata bland pentru nelinistile noastre, un iubit pentru noi toti cei care am fost si suntem iubiti de el…

Ieroschimonahul Ioan Sismanian:

E foarte greu acum pentru noi, pentru ca parintele Iustin Parvu era un cuvant viu, continuu, si noi acum suntem, asa, ca intarcati… Suntem pusi jos, sa mergem de-a busilea si sa invatam sa strigam si sa ni-l regasim in sufletele noastre. E o lectie mare si destul de grea. Asa cum e cu copilul cand il pune mama jos si nu ii mai da san. E foar­te greu. Dar stim ca toate astea sunt de la Dumnezeu pentru nevoile noastre si pen­tru pacatele noastre, pe de o parte.

Trebuie sa ne intarim si sa invatam sa putem comunica in adancul inimii noas­tre cu Dumnezeu, pentru rugaciunile lui si sa putem sa comunicam cu el — pentru ca asta asteapta, sunt convins. Viata noastra trebuie sa se implineasca in dorul dan­sului si in lucrarea Evangheliei. De aceea, pentru noi el este mereu prezent, desi nu mai este prezent fizic — asa cum ochii ma­mei nu mai sunt prezenti in imbratisare. Asta este evident; o spun foarte multi.

Deci, ce pot sa spun, e un moment nou, o noua invatatura care ne e de folos, fara de care sunt convins ca nu am putea merge mai departe. Dar e foarte greu.

– Ce cuvant al parintelui Iustin vi-l amintiti mai des?

Cel mai puternic cuvant al dansului este ca viata e jumatate lupta si jumatate dragoste, dar talcul acesteia e putin mai adanc: trebuie sa stii foarte bine cu cine sa lupti si pe cine sa iubesti. Ca, daca te iubesti pe tine si lupti cu aproapele, e una  — si te inseli; daca te lupti cu tine si-l iubesti pe aproapele, inseamna ca ai gasit calea. Asta este baza vietii: sa te lasi pe tine, sa lupti cu tine in fiecare clipa, sa nu te vezi pe tine mot si nici punct de referinta, ci mereu sa iti fie punct de referinta nevoia aproapelui, ea trebuie sa iti fie punct de referinta, pentru ea traiesti, pentru aproa­pele, el iti este cale de mantuire.

Ieromonahul Leonid:

Ieromonahul Leonid a studiat filosofia si literele, dar a renuntat la aceas­ta lume de tanar, atras de simplitatea si filosofia de viata a parintelui Iustin.

Parintele Iustin a fost, intr-adevar, un duhovnic al romanilor, poate cel mai iubit in ultima vreme. Eu l-am simtit in primul rand ca pe un parinte. L-am simtit mai apropiat decat parintii de sange, decat rudele de sange. Cand au venit parintii mei, dupa ce am fost calugarit, aveau o durere. Şi au mers la parintele:

„Parinte Iustin, de acum el nu mai este copilul nostru. Ce facem?”

„Nuuu!” — le-a spus parintele Iustin – „de acum suntem o familie mai mare.”

Şi, intr-adevar, dupa ce am fost calugarit, am simtit nu numai ca m-am apropiat mai mult de parintele Iustin din punct de vedere sufletesc, dar si fata de parin­tii mei am simtit o apropiere mai mare si, intr-adevar, am devenit o familie mai mare. Sunt sigur ca nici acum legatura cu el nu s-a intrerupt, ca ne vegheaza si, pe scurt, daca am o sansa de mantuire, daca voi avea un loc acolo, in Cer, cu siguranta este pentru ca el mijloceste pentru noi.

Schimonahul Daniil:

Despre parintele nu se poate vorbi la timpul trecut, iar daca vorbesc despre el nu pot sa o fac decat la modul superla­tiv. Are gheron Iosif un cuvant:

“sunt fiu al lui Dumnezeu, sunt nemuritor, sunt dumnezeu dupa har”,

iar parintele Iustin a intrunit toate aceste principii. Deci nu se poate vorbi despre el la trecut, ci doar aici si acum despre el. Tot timpul ii simt prezenta si in tot ce fac simt influenta lui, nu in sensul ca m-ar ghida, ci pur si simplu il simt in sufletul meu. Il simt, pur si simplu, parca e langa mine tot timpul. Cred ca e mai viu decat noi. Atata timp cat un om s-a despatimit si a intrat in via­ta despre care vorbeste Nicolae Velimirovici, e mai viu decat noi.

Exista o invatatura a parintelui Ius­tin mai presus, poate, decat ideile despre cipuri sau razboaie despre care s-a tot vorbit, o invatatura care, mie unul, mi-a placut foarte mult. Zicea parintele:

“ade­varatul crestin cauta Imparatia cerurilor inlauntrul sau si nu se teme de nimic din lumea aceasta trecatoare.”

Deci noi trebuie sa Il cautam pe Dumnezeu inlauntrul nostru, Imparatia cerurilor e inlauntrul nostru, parintele te trimite astfel la Evanghelie.

– Are Nichifor Crainic o poezie: “Unde sunt cei care nu mai sunt…?”

Sunt langa noi. Cei care nu mai sunt, sunt mai aproape de noi decat putem cre­de noi.

[…]

– Cum isi arata parintele dragostea?

Mai, stii cum? Pe mine m-a fascinat faptul ca se cobora la nivelul omului obis­nuit prin orice spunea, prin orice vorbea. M-a dus la masa… el pe mine!? Mi-a adus lingura, mi-a adus paine, mi-a pus in farfurie… El!!! El mi-a pus in farfurie cu polonicul! Gestul acela… cand iti punea cu polonicul chiar el din cratita aceea cu mancare, era de-a dreptul coplesitor.

– Ii iubea pe toti intr-un mod egal…

Egal, da, chiar el a spus lucrul aces­ta. Parintele Iustin era oglinda noastra, era oglinda noastra cea mai curata. Daca aveai patimi, sa zicem sau ascunzisuri ale tale, langa el le vedeai, ti le dadea pe fata, dar intr-un mod in care, poate, tu nu intelegeai atunci. Am auzit ca la o con­ferinta s-ar fi spus ca parintele era cole­ric, dar nu e adevarat. El iti scotea toate irascibilitatile asa cum stia mai bine. Era oglinda ta si stia cum sa scoata raul din tine. Cu fiecare se purta intr-un mod personal. Nu putea sa-mi spuna mie ce-i spunea altuia.

Cand se adunau mai multi in chilie vorbea pentru toti, dar daca mergeai singur iti spunea tie ceva, intr-un mod… asa cum meritai. De asta era oglinda ta. Altul se supara: “mai, pe mine m-a facut nu stiu cum, mie nu mi-a spus nimic din ce i-a spui lui cutare…” Da! Cu fiecare se comporta asa cum trebuia, personal. De aceea nu a fost inteles de multe ori. Ca mie de ce nu mi-a zis la fel?! Pentru ca suntem persoane diferite… De aia cuiva ii spunea intr-un fel si altcuiva ii spunea intr-un alt fel. Era dupa sanata­tea duhovniceasca pe care o avea fiecare. Sanatatea duhovniceasca… Asta era pa­rintele. El nu-ti raspundea mecanic, nu era un robot sa dea un raspuns la toata lumea. Parintele era un om cu adevarat duhovnicesc si iti spun sincer, ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai mult era ca iti oferea libertate. Acesta a fost punctul forte al parintelui Iustin. Te simteai liber langa el. Spre deosebire de alte manastiri si spre deosebire de alti duhovnici, nu-i condamnam, sunt neincercati, nu jude­cam pe nimeni aici. Langa parintele sim­teai libertatea.

– Dar de unde credeti ca a capatat intelegerea pentru suferinta, pentru celalalt?

Asa cum spunea si el, tot ce a dobandit a fost din inchisoare, iar in inchisoare a intrat in adancul sufletului lui, a intrat in imparatie. El insusi dobandise libertatea in inima lui. Iar un om care dobandeste libertatea in inima lui, o poate oferi si ce­lorlalti. Ăsta era parintele Iustin. Era liber in interiorul lui. Chiar el a zis:

“Mie nu-­mi mai este frica de nimic si de nimeni in afara de Dumnezeu.”

Dar eu cred ca nici de Dumnezeu nu-i mai era frica pentru ca Il iubea foarte mult. Exact cum spunea Sfantul Antonie:

“Mie nu mi-e frica de Dumnezeu pentru ca Il iubesc”.

Parintele Il iubea nespus pe Dumnezeu, o iubea pe Maica Domnului, pe sfinti, pe Sfintii Ar­hangheli. Deci dobandise aceasta liberta­te, nu ii mai era frica de nimic din lumea aceasta trecatoare.

L-am intrebat odata pe parintele la spovedanie care va fi legatura noastra daca unul dintre noi pleaca din aceasta lume? Şi a zis:

“Mai, dragostea dintre noi”.

Şi asta e esential. Parintele era pen­tru toata lumea. Şi apropo, ca toate sunt rezolvate de Maica Domnului pe lumea asta. Voiam sa plec pana acasa si trebuia sa-i cer binecuvantare. Şi intrasem in an­ticamera sa astept sa-mi vina randul. El vorbea foarte incet cu Chirion, calugarul care se ocupa de scrisorile venite pe adresa manastirii. Şusoteau. Şi tot asteptand asa, ziceam:

“Doamne, da-i gand bun parin­telui sa ma lase!”

Şi, deodata, mi-a venit o rugaciune puternica la Maica Domnului, ma rugam la ea:

“Maica Domnului, da-i gand parintelui…”

Era doar o perdea tra­sa intre locul unde stateam eu si fotoliul parintelui si odata ii aud vocea:

“Da, nu­mai cu Maica Domnului se rezolva toate problemele”.

A spus asta tare, iesise din susoteala aceea. De parca m-ar fi auzit. De asta zic ca ar fi mai bine sa ne rugam la Maica Domnului, decat cu metania pe cipuri!

Monahul Ieremia:

Eu am intrat in manastire de ziua minciunii, de 1 aprilie, si i-am zis parin­telui asta, dar el a spus:

„Mai, asta e la pagani, la noi e Sfanta Maria Egiptean­ca”.

Şi asta m-a bucurat oleaca. Aveam pe atunci 27 ani.

– Erati si tanar, si batran.

Nu-i vorba de asta. Aveam „kilome­trajul” dat peste cap, depasisem sute de kilometri. Ma duceam cand in stanga, cand in dreapta, ca vroiam sa fac eu mari istorii. Am cochetat cu cascadoria pe la Bucuresti, mi-am rupt oasele de poma­na pe acolo si am zis „hai, tata, sa merg si prin alta tara”... Trebuia sa semnez un contract prin America, la Hollywood. Şi atunci am zis sa merg intai sa iau o bine­cuvantare de la parintele Iustin. Parin­tele a zis sa nu ma duc, sa mor pe acolo de pomana, mai bine sa stau aici cu po­porul asta care are nevoie de oameni…

Ceea ce credem noi despre parintele acum, nu credeam cat era in viata, pen­tru ca stii, cat e omul in viata nu-i dai pretul cuvenit, dupa aceea iti dai seama. Acum noi credem ca este cel mai mare marturisitor al Romaniei contempo­rane. A fost singurul ieromonah care a ridicat probleme esentiale pentru acest popor. Şi cand a fost intrebat de ce face politica, el a spus ca nu face politica:

„Eu sunt păstor si asta e politica mea si tre­buie sa le spun celor pe care ii pastoresc de primejdia care ii asteapta.”

Sunt atatea necazuri in tara, tara asta e prigonita, e o situatie dureroasa. Omul nu poate sa isi castige un ban cinstit, nu isi poate creste copilul intr-o educatie morala, tot prigoana se numeste pentru poporul roman. Viitorul nostru e pus in primejdie…

– Aveti o amintire personala, ceva le­gat de parintele?

Am avut sansa sa stau langa parin­tele cand si-a rupt prima oara piciorul, am stat cateva luni bune langa el pana a putut sa mearga din nou pe picioare. Parintele era in varsta, i s-au taiat treizeci si ceva de centimetri din os, el avea opt­zeci si ceva de ani atunci si se credea ca nu isi va mai putea reveni. Noi eram in­grijorati ce vom face cand el nu o sa mai fie… Toata lumea isi punea intrebarea. Şi a zis sa stam linistiti si monahii din deal si maicile care s-au adunat la manastirea de la vale daca vor sta pe aceste locuri, le va fi de folos la mantuire. Poate ne spu­nea asa ca sa nu intram in deznadejde. El nu a lasat treburile neterminate, desi poate ca dadea impresia asta.

Timpul a trecut, deja am douazeci de ani de monahism. Parintele ne spunea sa gandim mereu la moarte ca atunci nu mai ai mare zburdalnicie. El nu tinea predici, nu l-am vazut sa tina predici in biserica duminica. Spunea din priviri: „Fa aia, fa aia…” Iti dadea sfaturi si te punea, mai ales la incercare. Asta e, daca nu receptionai… Insa de mireni s-a ocu­pat in totalitate. De cand il stiu, la pa­rintele erau oameni la usa.

Odata mi s-a parut ca a facut ceva primitiv, dar am inteles apoi ca nu tre­buie sa facem totul sa fie perfect – totul la borcan, totul sterilizat. M-am dus o data la el si i-am zis ca sunt cam „le­sinat” si am nevoie de niste vitamine. Mi-a zis ca imi da. L-am intrebat daca primea vitamine la puscarie:

„da, spu­nea el, primeam garbace pe spinare ca vitamine.”

Şi a tot cautat sa-mi dea ceva, sub pat avea un borcan cu miere de albine, dar nu avea in ce sa-mi puna. S-a tot invartit el pe acolo, dar n-a gasit decat o bucata de ziar pe care mi-a si pus mierea si mi-a zis sa merg la chilie ca o sa ma intaresc.

El manca ce si cand apuca…

Bogdana Isachi din Piatra Neamt:

Eu m-am nascut in anul 1960 — este foarte important, pentru ca in acea pe­rioada se stie ce se intampla in Roma­nia. Am avut norocul sa copilaresc la tara, m-a crescut bunica mea; parintii mei lucrau intr-un mediu muncitoresc la o schela de extractii petroliere si nu erau conditii sa creasca un copil. La sapte ani am plecat la scoala. Parintii mei devenisera atei, nu mergeau la biserica, nu erau practicanti si asa au ramas si in continuare. Cat a trait bunica mea, deci pana la 17 ani, eu am fost cu adevarat credincioasa. Dupa 17 ani, dupa ce a murit bunica mea, m-am suparat atunci pe Dumnezeu si vreau sa spun ca pana la 24 de ani chiar nu imi amintesc sa fi zis macar Tatal nostru, sau sa fi facut o cruce. Bunica mea mi-a lasat cu limba de moarte ca atunci cand vad o biserica, o manastire, sa aprind o lumanare pentru ea. Ea mi-a spus:

„Mama, tu ai sa ajungi doamna mare si ai sa calatoresti in toata lumea. Cand vezi o biserica de-a noastra, tu sa aprinzi o lumanare pentru mine si sa o inchini mie.”

Şi asa am facut.

S-a intamplat apoi o nenorocire in familia noastra. Mama mea avea o sora mai mica, cea mai mica din cei sapte frati, care la 40 de ani s-a imbolnavit foarte grav si a murit. Eu am facut un soc, pentru ca era fiinta pe care o iu­beam eu cel mai mult. Nu mai mancam, devenisem apatica total. Mama nu era credincioasa, dar a aflat de la colegi ca la manastirea Bistrita exista un calugar cu mult har. Cand mi-a spus sa mergem la manastire, am avut o reactie de om smintit, adica am facut urat si i-am spus ca un calugar — asa il vedeam eu — e unul care iti spune niste chestii pe care nu le intelegi despre religie. Oricum, de mila mamei, pana la urma am mers la parin­te Iustin.

Era in 1985, prin luna iulie. Mama m-a prezentat si parintele i-a spus doar atat:

„Nu vreau sa vorbesc acum cu ea. Trimite-o maine dimineata. Daca lucreaza, are serviciu, sa se invoiasca si sa vina la mine.”

Dimineata m-am dus la chilia lui de la Bistrita. Era o chilie care era numai a lui unde el primea oamenii — era duhovnic al manastirii, el si cu pa­rintele Ioanichie Balan. M-a asteptat cu o cafea si cu dulceata. Am purtat o discutie, asa, lunga; nu imi dau seama cat a durat, dar a fost lunga. A fost o discutie ca si cand ar fi fost doar un mirean. M-a intrebat de toate, mi-a povestit multe si la urma a zis:

„Hai sa iti citesc o molitfa.”

Şi atunci, in momentul in care mi-a citit, am simtit ca nu mai am nicio gri­ja, ca nu mai am picioarele pe pamant. La urma i-am spus:

„Parinte, eu cred.”

Şi a zis parintele:

„Ştiu. Tu intotdeauna ai crezut, stai cuminte.”

Şi asa a inceput relatia noastra.

Relatia cu parintele nu a fost ca de la ucenic la duhovnic, pentru ca nici acum nu ma consider un om care respecta in­tru totul poruncile… Am o viata foarte complicata, legata de obligatiile pe care le am fata de familia mea. Serviciul meu e greu, nu am timp sa citesc rugaciuni cat as vrea. Mereu ii spunem parintelui ca eu spun rugaciuni mai scurte, dar ma rog la Dumnezeu.

Parintele era un om extraordinar, un om al locului, un om care iubea natura, caruia, daca ii povesteai despre o vacu­ta sau despre un catel, se induiosa si isi amintea de copilaria lui. Daca vedeam in jur copii care se poarta urat cu animalele, apelam la parinte si il rugam sa ii ajute pe copiii aia sa indrageasca animalutele. Era un om care traia in timpul lui, pe care l-a pastrat si l-a adus cu el pana aici, si poa­te asta ne cucerea cel mai mult. Este in continuare tatal nostru, bunicul nostru, nu stiu cum sa va spun. Ne leaga de el toata viata noastra si suntem niste fericiti ca l-am cunoscut.

[…]”

Vedeti si:

***