Parintele Moise Aghioritul despre CRIZA CONTEMPORANA si IPOCRIZIA MORALISTA A CELOR IMORALI: “Trăim acum o prăbuşire a valorilor. Toate câte omul le-a agoni­sit de veacuri sunt batjocorite, luate în derâde­re, sunt călcate în picioare”

“Astăzi oamenii au performanţe remarcabile pe două planuri: progresul tehnologic şi perfecţionarea ipocriziei”

“Să nu ne înspăimânte ironiile [lumii]. Să nu ne temem că nu suntem mulţi. Să nu ne simţim inferiori sau ruşinaţi. Lupta să ne facă mai vi­teji. Durerea şi amărăciunea de la toate câte auzim, vedem şi trăim să o transformăm în rugăciune fierbinte, din inimă. Cei care batjocoresc sfinţenia se pedepsesc singuri, trăind o viaţă lipsită de dragoste. Să nu răspundem la provocări… Să nu ne înfricoşeze furtunile vremii… Hristos nu doarme. Biserica nu se scu­fundă nicicând!“

***

De acelasi fericit monah, adormit intru Domnul in 2014, va mai recomandam:

***

SOLUŢII PENTRU CRIZA DUHOVNICEASCĂ CONTEMPORANĂ

In zilele noastre întrebarea cu privire la principalul scop al vieţii noastre este abor­dată cu nepăsare, într-o lume ce nu se preocupă de chintesenţa, de adevărul şi valoarea lucruri­lor. Din păcate, multă lume nu ştie exact pentru ce trăieşte.

Trăim acum o prăbuşire a valorilor. Este vorba de o criză serioasă, nu atât din punct de vedere economic, social sau politic, ci în princi­pal duhovnicească. Toate câte omul le-a agoni­sit de veacuri sunt batjocorite, luate în derâde­re, sunt călcate în picioare. Nicio emoţie, niciun sentiment, niciun respect pentru ceea ce este sfânt. Desacralizarea grabnică şi grosolană a toate, aici şi acum. Nu am venit în seara aceasta în faţa dvs. ca să fac pe dascălul, pe profeso­rul, pe propovăduitorul, pe mustrătorul sau pe procurorul. Am venit să vă pun în faţă cu sme­renie durerea mea, dragostea mea, gândul meu sincer.

Aşadar, omul contemporan a uitat care este scopul principal al existenţei lui. A socotit că este nemuritor pe pământ. S-a legat cu tărie de ma­terie, de bani, de proprietăţi, de lucruri. A luat samavolnicia drept libertate, nelegiuirea drept progres, viclenia drept ingeniozitate, păcatul drept eliberare, cinstea drept prostie. In viaţa tinerilor a pătruns răzvrătul, îndoiala, suspi­ciunea, contradicţia, respingerea. Pofta banilor, a trupului şi iubirea de slavă au luat locul lui Dumnezeu. Ipocrizia a devenit plăcută.

In acest climat, Biserica a fost socotită stânje­nitoare. Astfel, scandalurile existente în care au fost implicaţi pretinşi reprezentanţi ai săi au fost exagerate, însă pe marginea lor au fost ticluite noi născociri, întreţinute şi păstrate, astfel încât lumea să simtă indignare fie şi numai la vederea unei persoane îmbrăcată în rasă. Biserica nu este o dugheană. Biserica a existat dinainte de noi şi cu siguranţă va dăinui şi după noi. Sufletul cau­tă lumină dincolo de lumina solară şi artificială. Conştiinţa se zbuciumă. Fiinţa fiecărui om serios caută cu ardoare izvoarele curate ale apelor ca să se adape cu adevărat. Diferitele reţete pentru plăcerea trecătoare au adus în cele din urmă du­rere din destul.

Mulţi oameni sensibili ai vremurilor noas­tre se închid în ei înşişi şi chiar dacă nu vorbesc aiurea şi nu suferă de melancolie, monologhează meditând la schimbarea atât de violentă a tim­purilor. In discuţii predomină un duh de fun­dătură. Oraşul a ajuns murdar şi neprimitor. Satele sunt socotite foarte mici şi lipsite de bucu­rie. Mediul înconjurător este zgomotos, poluat, tulburător. Oamenii sunt individualişti, ciudaţi, nervoşi, grăbiţi, superficiali. In politică predomi­nă lipsa de demnitate şi pervertirea politicieni­lor. Conducătorii bisericeşti, unii vociferează şi ameninţă, alţii tac şi se ascund. Artele sunt per­vertite de modă, iar oamenii de ştiinţă de îngâm­fare. Iată o definitivă şi dureroasă constatare, o pervertire generală care aduce amărăciune, tris­teţe, durere adâncă.

Omul contemporan a înnebunit din prici­na realizărilor tehnologice. Aşa cum spune un înţelept eseist,

„omul contemporan a aruncat măştile ideilor şi credinţelor sale care i-au slujit cândva pentru împlinirea propriilor interese şi şi-a dezvăluit adevărata faţă, o faţă pe care o strălucită civilizaţie – pe moarte în zilele noas­tre, nu e cazul să ascundem acest lucru – cu multe strădanii a umanizat-o. Şi capitalismul, şi socialismul au spus multe neadevăruri, au făcut multe promisiuni, cum că toţi vor fi egali, cu aceleaşi şanse, mulţumiţi şi bogaţi. Dar oa­menii au fost dezamăgiţi grabnic şi amarnic. Au simţit pe pielea lor că au fost înşelaţi. Con­ducătorii politici s-au arătat desul de lipsiţi de sinceritate”.

Corupţia a ajuns un fenomen general. Ni­meni nu se aştepta la o atât de grabnică întor­sătură a tuturor lucrurilor. Locul central în casa omului l-a luat noul dumnezeu – televizorul. A luat locul vechii zeiţe protectoare a căminului (la elini), respectiv a iconostasului. Rămâne nea­dormit ca o candelă. Să lumineze şi să întunece, să deformeze, să falsifice, să hipnotizeze, să pla­seze idei noi, o nouă morală, o nouă atitudine în faţa vieţii. Ca să te impui este de ajuns să fii tânăr, frumos şi bogat. Nu mai vorbim despre comportament, valoare, caracter, demnitate şi celelalte. Crainicii TV au devenit acuzatori şi că­lăi. Emisiunile prezintă în continuu drept liber­tate a omului homosexualitatea, concubinajul, avorturile, chiar şi aşa numitele droguri uşoare.

Sărmanul om îşi închipuie că dobândeşte elibe­rarea deplină prin anarhie şi samavolnicie. Îşi adoarme conştiinţa, întunecă mintea, îşi înăbuşă sentimentele, se aruncă ca un ieşit din minţi în desfătările materiei, într-o stranie celebrare a ce­lor stricăcioase.

Pervertirea s-a produs prin înstrăinarea omului de Dumnezeu şi de aproapele. S-a pierdut sensul adânc al vieţii. Antagonismele, con­curenţa neloială, vendetismul infatuat au provocat mari goluri lăuntrice, sfâşieri adânci în om. „Acum este judecata”. „Iată acum vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii“. E ne­voie de sinceritate, de seriozitate, de bărbăţie, de ajutor nemijlocit. Nu este timp pentru în­dreptăţiri şi amânări. Nu sunt de folos învinuirile, vociferările, mustrările. Să ne îndreptăm atenţia spre noi. Să ne privim fiecare sinele nos­tru, fără înconjur şi introduceri întinse. Mijloa­cele de informare ne întorc atenţia permanent către ceilalţi. Promovează critica uşoară şi nu autocritica riguroasă. Ne comparăm de obicei cu cei mai răi. Oamenii imorali vorbesc despre moralitate, cei necuraţi despre curăţirea Biseri­cii. Ritorii moralişti vociferează dojenitor de la ecranele TV despre corupţie, ca să se afirme ei înşişi şi să primească felicitări pentru cât de fru­mos vorbesc.

Corupţia, pervertirea este în adâncimea sufletului omenesc. Acolo trebuie să localizăm buba. Să nu căutăm departe de noi ceea ce se află înlăuntrul nostru. Hristos a stăruit pentru trezvia lăuntrică, autocritică, cercetare a sinelui, prihănire, cunoaştere de sine şi învinuirea eu-lui propriu. Libertate înseamnă în primul rând să faci tot ce vrei cu omul dinlăuntrul tău, ci nu el cu tine. Bărbăţie înseamnă să-ţi biruieşti patimile. In zilele noastre, îngăduiţi-mi să spun, omul este liber în închipuirea lui. Crede că merge bine, dar nu e deloc bine. Aceasta este o înfricoşătoare pacoste. Acest om atotştiutor, liber şi remarcabil, adeseori se înşeală şi se batjocoreşte singur. Este atras de superstiţii, crede în noroc, în soartă şi predestinaţie, în magie, în horoscop şi previziu­nile astrelor.

Materialiştii au respins de mult orice idee re­ligioasă şi, precum am mai spus, au îndumnezeit trupul şi banii. In ziua de azi omul nu vrea să aibă îndatoriri şi obligaţii. Doreşte numai drep­turi. Drepturi pentru care suferă înfricoşător de mult. Omul a cărui singură şi statornică iubire este materia nu poate deveni nestricăcios. Ethos-ul se dobândeşte prin iubirea celor duhovniceşti. Dacă în legăturile dintre oameni nu este Hristos, aceste legături sunt şubrede. Dacă omul nu iese din cetatea încrâncenatului EU ca sa intre în ce­tatea lui TU, cel iubitor de om şi dacă nu are o legătură personală cu Dumnezeul cel Viu, va su­feri în zadar. Dacă nu ne încredinţăm lui Dum­nezeu şi aproapelui, vom pătimi de singurătate. Fără aceste strădanii viaţa nu se schimbă. Se va cufunda în fiecare zi în monotonie. În acest vid duhovnicesc ipocrizia ia proporţii. Viaţa tână­rului influenţată de modul de viaţă apusean a fost abandonată în ghearele consumismului fără nicio apărare. Din nefericire în lumea noastră domnesc fariseii.

Adâncirea într-un individualism demonic având drept singur ţel bunăstarea, prosperita­tea creează o atmosferă rece şi sporeşte criza. La aceasta contribuie şi televiziunea. Aşa cum am afirmat, are şansă de izbândă numai cel care este tânăr, frumos, puternic, bogat. Nici o vor­bă despre educaţie, credinţă, idealuri, trăsături morale şi caracter. In casele oamenilor televiziu­nea a luat amploare şi s-au depreciat discuţiile. Conştiinţa oamenilor va trebui să se trezească, să-şi amintească de nevinovăţia copilăriei, să se înfierbânte credinţa, să crească o bună tânji­re pentru pocăinţă, pentru întoarcere şi sporire. Trebuie să regăsim frica lui Dumnezeu, sensul adânc al existenţei omului, valoarea sfântă a ca­racterului unic al persoanei umane. E vremea să descoperim viaţa creştină adevărată, respectul şi înţelegerea reciprocă, ajutorarea oamenilor între ei. Conştiinţa nu mai poate tolera ridicarea în slăvi a răului. Omul este chemat să pornească la luptă, să stea împotrivă, să dea mărturie de adevăr.

Nu trebuie să ne rezumăm la o simplă luare la cunoştinţă a situaţiei, care duce la deznădejde. Este nevoie de luptă plină de optimism. Fiecare să-şi aprindă făclia în întunericul existenţei lui şi încet, încet se va împrăştia întunericul care ne munceşte. Unealta pentru schimbarea lumii este în mâinile fiecăruia dintre noi. Criza nu trebuie să ne arunce într-o critică monotonă, cicălitoare şi bombastică. Să începem prin autocritică. De acolo va începe rezidirea. Lacrimile vor spăla fă­rădelegile noastre.

Cuvântul Bisericii lui Hristos nu a expirat, nici nu s-a degradat. Să-i acordăm mare atenţie, în primul rând noi, cei care îl rostim. Intr-o lume a corupţiei, a apatiei, a suspiciunii, a minciunii, a linguşelii şi a neomeniei e cazul să se audă Fericirile rostite de Domnul, cuvintele Sfinţilor, înţelepciunea Părinţilor pustiei. Să nu ne împiedice descurajarea, trândăvia, comodi­tatea şi amânarea. Având exemplul mărinimiei Sfântului Paisie Aghioritul suntem chemaţi la o luptă bărbătoasă prin care să ne împotrivim, la o tainică revoltă împotriva patimilor ce trebuie neîncetat tăiate, pentru a strânge, astfel, roa­dele virtuţii. Omul este chemat întru libertate să aleagă binele, frumosul, sfinţenia, veşnicia, luptând cu însufleţire şi smerenie, ci nu cu pe­simism şi comoditate.

Plutocraţia şi materialismul sunt îndreptate împotriva lui Dumnezeu şi înlănţuie omul care se predă lor. O viaţă lipsită de libertate şi fără principii morale aduce plictis, teamă, urâciu­ne, chin. Niciodată scopul nu scuză mijloacele. Binele va veni numai într-un bun mod. Pentru un bine general nu se poate anula cel personal. Dostoievski spune cu înţelepciune: „Nu e cu putinţă să avem o pace universală întemeiată pe sângele unui copil nevinovat!” Omul este scop şi nu mijloc.

Incă o cauză a crizei din vremea noastră este necontenita vânare a plăcerii. A unei plăceri iraţionale care, potrivit spuselor Sfântului Maxim Mărturisitorul, are ca rezultat durerea. Plăcerea nu constă doar în idolatrizarea trupu­lui, ci şi în trivialitate, necuviinţă şi absolutul eudemonism (curent care consideră fericirea scopul vieţii). Această durere care provine din plăcerea iraţională poate deveni pricină de tre­zire sau trambulină pentru slobozirea din robia unei vieţi josnice. Durerea poate să ducă la tă­măduire. „Până aici şi mai departe nu. Nu mai merge”. Acestea să spună acum omul sinelui său cu tărie. Disperarea pentru starea deviată în care am ajuns trebuie să ne ducă spre nădej­de, spre curaj şi putere. Simţământul singurătă­ţii pe care în cele din urmă îl aduce necontenita vânătoare a plăcerii, să se facă pricina dobândi­rii unui cuget bărbătos, ce caută eliberarea din obiceiul cel rău.

Vânătoarea de desfătare şi-a scos măştile. Patimile sunt cocoloşite şi apreciate. În emisiunile de divertisment de la televizor omul se înjoseşte pe sine şi este plătit pentru aceasta şi se bucură pentru dezgolirea lui în public. Oamenii ipo­criţi se prezintă ca fiind fără ipocrizie. Pe de altă parte, precum spune înţeleptul Stareţ Emilianos Simonopetritul, „de obicei oamenii imorali vorbesc mult despre etică şi sunt foarte aspri!” Cu adevărat mare patimă moralismul celor imorali. Scriitorul Anghelos Terzachis spunea că astăzi oamenii au performanţe remarcabile pe două planuri: progresul tehnologic şi perfecţionarea ipocriziei.

Felul de a fi al celor cu adevărat lipsiţi de ipocrizie este ceea ce ţine încă lumea noas­tră. Aceasta îi poate costa, dar aduce şi un câştig, mult preţuita pace a inimii. O viaţă cu adevărat onestă adeseori pricinuieşte învingători învinşi. Poate că nu oferă tronuri, dar dăruieşte liniştea conştiinţei şi aceasta are fără îndoială o impor­tanţă deosebită.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în binecu­noscutul său cuvânt despre dragoste spune că în funcţie de modul în care întrebuinţăm lucrurile devenim împătimiţi sau virtuoşi. Există simplă întrebuinţare şi rea întrebuinţare, întrebuinţare fără măsură, prisos, saturare şi risipă. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că nu este păcat vinul, ci beţia. Respingerea oricărei limite nu este adevărata libertate. Omul lumesc, stânjenit de pre­zenţa lui Dumnezeu în lume s-a îndepărtat de El, socotind că astfel se va desfăta nestânjenit de libertatea deplină. Ceea ce îl interesează în principal pe omul de astăzi este să câştige mulţi bani, să fie fericit, să nu-l deranjeze nimeni. Astfel ajunge sa-şi înăbuşe conştiinţa. Am ajuns să avem o tehnologie înaltă şi omenie destul de redusă.

In cele din urmă, multele înlesniri au îngre­uiat viaţa şi aşa cum am mai afirmat, comodi­tatea exagerată a adus monotonie. Se vorbeşte adesea de „calitatea vieţii”, „ridicarea nivelului de trai”, „creşterea veniturilor pe cap de locui­tor”, dar nu şi despre bagatelizarea valorilor du­hovniceşti, respingerea instituţiilor sfinte, lepă­darea adevărurilor dătătoare de viaţă. Oamenii sensibili, timizi, cinstiţi, generoşi nu au loc într-o lume egocentrică, aspră, plină de îngâmfare, de antagonisme şi dominare. Insă absenţa bucuriei din viaţa multora va determina un interes pen­tru întrebarea: „Unde ne îndreptăm?”

Viaţa de aici este un loc al examenelor pen­tru intrarea în viaţa veşnică. Aceasta nu trebuie să uităm nicicum. Nu suntem nemuritori pe pământ. Suntem oaspeţi, vremelnici şi trecători pe pământ. Pe peretele din afara chiliei unui monah atonit scria: „Astăzi eu, mâine altul, nimeni nu rămâne veşnic aici”. Ne aflăm în această lume ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Nereu­şita adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu constituie cea mai mare tragedie a omului. Intâlnirea omului cu Dumnezeu îi va dărui plinătate şi bucurie absolută.

Cred că aţi sesizat deja că vorbim nu atât despre criza societăţii şi a instituţiilor, cât des­pre criza oamenilor. Confuzia, neorânduiala, inversarea, neliniştea, zbuciumul, lipsa temerii de Dumnezeu chinuie omul foarte mult. Păşeşte grabnic într-un tărâm lipsit de vizibilitate. No­rii şi ceaţa nu-l lasă să distingă faptul că drumul lui merge în jos. Lumea se grăbeşte să ajungă la sfârşit. O viaţă fără sens numai acolo poate ajun­ge. Este dureros că umanitatea se îndreaptă spre autodistrugere. Domnesc gelozia, ranchiuna, controversa şi neomenia. Populismul lucrează în adâncul firii umane. Egalitarismul socialist a creat lagăre de concentrare pentru cei care erau împotrivă. Cruzimea capitalismului a călcat pes­te cei mai neputincioşi. Un umanism fără Dum­nezeu este periculos.

Decăderea vine odată cu falsificarea ce se lucrează în fel şi chip. Astfel gândul, în loc de bun, devine viclean, caracterul, lipsit de mora­litate, credinţa armă, evlavia mască. Consecinţa acestora: inegalităţile, complexele de inferiori­tate, fobiile, tulburările. Viaţa religioasă astăzi este ţinta ironiei şi este dispreţuită. Poate noi dăm pricini? Oare nu suntem creştini adevă­raţi, ci falsitatea ne-a inundat viaţa? Oare, aşa cum spune înţeleptul Gandi, nu ne asemănăm lui Hristos şi de aceea el îl iubeşte pe Hristos şi nu pe creştini? Este un adevăr faptul că trăim vremuri grele, de criză. Onestitatea este de cele mai multe ori batjocorită, marile valori precum cinstea, jertfa de sine, dragostea de ţară devin obiect al ironiei. Bărbăţia, eroismul, mărturisi­rea, tradiţionalismul, sunt socotite conservatorisme depăşite.

Nimeni nu vorbeşte despre fanatism, bi­gotism, admiraţie exacerbată faţă de înaintaşi, naţionalism şi rasism. Modernismul şi secularismul vor să pătrundă şi în Biserică prin tradu­cerea scrierilor sfinte din greaca veche în limba vorbită, prin ideile neoorigeniste cu privire la mântuirea tuturor, prin lepădarea adevăratului cuget ascetic, prin panerezia Ecumenismului şi a sincretismului care nu poate fi în nici un chip îngăduit.

In această situaţie dureroasă mai este cu putinţă să nădăjduim? Toate sunt îngăduite în afară de deznădejde. Deznădejdea este veşmânt demonic. Nu avem motive să nu răbdăm, să nu stăruim, să nu nădăjduim, să nu fim optimişti, în cenuşă există scântei. Şi în zilele noastre exis­tă virtuţi ascunse. Sfinţenia a fost întotdeauna în minoritate. Virtutea onestităţii nu a murit. Există şi azi adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu. Spunea o bătrână din Creta: „în 86 de ani de viaţă nu am întâlnit om rău!”. Îi vedea pe toţi buni, pentru că ea însăşi era bună. Au existat lumini ascunse în întuneric. Din pământ putred înfloresc plante paradisiace. Să înfruntăm semnele vremurilor cu calm. Să nu intrăm în panică prea uşor şi să nu ne luăm picioarele la spinare. Atunci va fi o biruinţă a răului asupra noastră. Chiar şi cea mai mică împotrivire este de folos. Nici un „Doamne miluieşte” nu se pierde. Nu există vreun păcat care să nu poată fi iertat de iubirea cea mare a lui Dumnezeu. Pocăinţa este pentru toţi, dar pentru noi toţi. Nimeni nu este fără de păcat pe acest pământ. Suntem păcătoşi cu toţii, să fim împreună pătimitori şi îngădui­tori cu aproapele.

Este o contradicţie şi un demers fără rezul­tat ca omul să vorbească frumos despre ceva, iar în viaţa lui să se manifeste exact contrariul. Nu spun că în toată istoria nu a existat criză. In ziua de azi însă există o indiferenţă împovărătoare, o impietate superficială, o înfricoşătoare lipsă de pocăinţă. Am ajuns să luăm în derâdere cinstea, smerenia, cumpătarea. Am sfârşit într-o înfrico­şătoare catastrofă, care respinge orice valoare. Tinerii noştri au fost înmărmuriţi de internet, de fast-food, de serialele de după amiază, de coca-cola, de muzica rock, de reviste ieftine, de legături trecătoare, de droguri şi de cafenelele pline 24 de ore.

Ce exemplu dăm copiilor noştri astăzi? Când şi creştinii noştri se enervează, se panichează, se tem, sunt stăpâniţi de melancolie şi făţărnicie? Nu este nevoie să inventăm acum criterii ca să le oferim. Ele există pline de via­ţă, însufleţite, în îndelungata noastră Tradiţie Ortodoxă, în frumoasa noastră limbă, în sfânta noastră credinţă, în măreţele virtuţi ale libertă­ţii şi dragostei.

Modernismul, curentul inovator, a vrut să elibereze pe tânărul nostru de legătura lui cu tot ce este sfânt. Pentru aceasta au conlucrat mulţi cu multă stăruinţă şi grijă, ca să strice tot ce este bun. Printr-un curent inovator şi o trufie plină de duşmănie au început să ciuntească neamul şi să-i facă pe cetăţenii lui izolaţi, îndepărtaţi, dezamăgiţi şi lipsiţi de dragoste. Este deosebit de actuală teologia libertăţii, a sfinţeniei şi a uni­cităţii persoanei umane. Lumea aceasta este o lume a legăturilor între persoane, a comunicării, a comuniunii şi nu a unor simple legături prac­tice. Trecerea de la Eu la Tu, adevărata apropie­re de celălalt ca frate, fără prejudecăţi şi ezitări, suspiciuni şi ipocrizii, va aduce Har, bucurie şi tihnă. Temelia existenţei pe aceste meleaguri a fost întotdeauna etosul. Cu adevărat liber este numai acela care iubeşte în mod dezinteresat şi jertfelnic.

Ca să se realizeze o schimbare substanţială şi o prevenire a crizei, Biserica va trebui să în­lăture cele de prisos, să se ocupe de cele vitale şi esenţiale, instituţia familiei să fie refăcută, patria să fie iubită, societatea să fie reaşezată pe fundamente mai solide. Denaturata triadă patrie, religie, familie, care a fost vândută pe nimica toată de mulţi de-a lungul timpului până de curând, va trebui să-şi regăsească lo­cul, vrednicia şi cinstea ei, fără idealizări şi extremisme. Suntem chemaţi la nevoinţă, la pri­veghere, la trezvie. A fi în adevăr înseamnă a nu cunoaşte uitarea. Nu putem să ne lepădăm cu uşurinţă de Tradiţia noastră dătătoare de viaţă, care grăieşte despre comuniunea, încrederea, ajutorul, înţelegerea oamenilor întreolaltă şi împreuna lor vieţuire. Tovărăşia, frăţie­tatea, sprijinul înfrumuseţează viaţa. Dau curaj şi nădejde, nu lasă pe om pradă singurătăţii, cea care provoacă întunecarea gândurilor, în­tristare, deznădejde, melancolie, vinovăţie şi dureroasă însingurare. Să laşi loc celuilalt, să faci cele bineplăcute celuilalt, să odihneşti pe fratele, să renunţi la voia ta, este o lucrare fru­moasă, care va aduce multă bucurie sufletului. Mici gesturi zilnice ne pot înfrumuseţa în mod uimitor viaţa, iubiţii mei fraţi.

Globalizarea transformă lumea într-un terci, un magiun, un ghiveci universal. Dispreţul im­perialismului faţă de particularităţile neamuri­lor şi stăruitoarea tăgăduire a dreptului inalie­nabil a acestei unicităţi, socotim că este funda­mentul multelor conflicte. Numai prin politici de conlucrare şi de convieţuire vom avea pace. Cu­vintele mari despre iubirea umanităţii la modul general şi nu a semenului real sunt mincinoase şi deşarte. In cunoscuta operă Fraţii Karamazov, Dostoievski descrie cum o prinţesă a mers la Stareţul Zosima, care era Sfântul Ambrozie al Optinei, şi i-a spus: „Ii iubesc pe toţi oamenii, dar pe slujitoarea mea nu o iubesc.” Şi Stareţul i-a răspuns: „Pe nimeni nu iubeşti!” Nicioda­tă iubirea creştină nu este nevăzută. Oamenii cosmopoliţi ai acestui veac au un fel de dragos­te lipsită de durere, pentru toţi, dar nu pentru aproapele. Sunt individualişti, ci nu iubitori de om, cinici şi imorali. Iubindu-ne patria, iubim totodată întreaga lume. Strămoşii şi părinţii noştri, familia şi patria noastră, credinţa, Tradiţia şi cultura noastră sunt elementele identităţii noas­tre. Din nefericire, în zilele noastre nu există o viziune comună şi identitatea noastră naţională este denaturată.

Deşi cele afirmate de mine sunt simple şi les­ne de înţeles, unii mă pot răstălmăci şi interpre­ta urât. Desigur că nu mă tem de aceasta. Ei le socotesc corecte, totuşi nu le au în vedere. Le­gea libertăţii şi a dreptăţii o cunoaştem, dar nu contenim să păcătuim, să urmărim cele rele, ci nu cele bune. Această dedublare este distrugă­toare. Astfel, în ziua de azi sunt într-o continuă ascensiune oamenii abili, aventurieri, se im­pun cei lipsiţi de valoare, cei care au ca singur ţel câştigul se îmbogăţesc, cei fără de lege sunt toleraţi, adepţii superconsumismului sunt la pu­tere, sunt admiraţi cei care îşi fac singuri reclamă şi cei smeriţi sunt insultaţi cu perseverenţă. Oamenii mediocri se susţin unii pe alţii. Predomină superficialitatea, mediocritatea, necuviinţa, slugărnicia şi linguşirea. Situaţia aceasta de eschivare nu poate fi uşor tălmăcită. Ce se întâmplă exact şi cum poate fi explicat? Cred că este greu de răspuns trăind în această horă a contradicţiilor. Astfel avem de-a face cu o exagerată admiraţie a valorilor civilizaţiei ve­chii Elade: câţiva vor să reînvie cele douăspre­zece zeităţi păgâne. Şi cu obsesia pentru tot ce e străin: nu mai găseşti vreun magazin cu nume grecesc.

Neîntârziat avem trebuinţă să ne aplecăm asupra sinelui cel necunoscut şi să ne cercetăm lăuntric. Ne socotim atotştiutori, dar nu ştim ce se întâmplă înlăuntrul nostru. Credem că suntem cu desăvârşire liberi şi nu putem face tot ce vrem cu sinele nostru, care ne alunecă printre dege­te ca o şopârlă. Lipsiţi de morală, bunăcuviinţă şi nobleţe ne dorim numai să ieşim în evidenţă, alunecăm în îndreptăţire, în mulţumirea de sine şi în critică. Ne temem de poluarea mediului şi a produselor alimentare şi nu de îmbâcsirea inimii noastre din pricina neadevărului şi a ipocriziei. Punem sănătatea trupească mult mai presus de­cât pe cea sufletească.

Multe s-au spus despre criza din vremea noastră. Fără valori, idealuri, credinţă, virtute, cinste nu poate exista o viaţă împlinită, lipsită de pericol, cuviincioasă şi responsabilă. Criza ge­nerează îmbolnăvire, boala aduce necredinţă şi necredinţa deznădejde. Tânjind după sfinţenie şi frumos vom rezista în faţa tăvălugului general şi a dezamăgirii ce ne pândeşte când ne aşteptăm mai puţin. Aceasta este îngăduită ca să ne legăm mai mult de Dumnezeu. Să nu ne lăsăm convinşi de oameni de la care nu putem aştepta izbăvire. Să nu ne atingem de bogăţie nedreaptă, ilegală, şi păcătoasă. Suntem chemaţi să trăim iarăşi un alt fel de singurătate, deosebită, sfântă. Spune un Părinte din vechime că dacă omul nu îşi spune că „sunt singur cu Dumnezeu”, nu e cu putinţă a se mântui.

Pentru toată această criză descrisă până acum, cine greşeşte oare? Socotim că toţi avem o oarecare răspundere. Cu siguranţă că anumiţi oameni au destul de mare responsabilitate. Insă scopul nostru nu este să găsim ţapi ispăşitori, dându-ne deoparte pe noi înşine. Sfinţii spun că toţi suntem împreună responsabili pen­tru existenţa răului. Am arătat deja care sunt ieşirile din criză. Este adevărat că ni s-a slabănogit destul de mult cugetul nevoitor. Suntem atraşi de comoditate, de informaţia venită prin mass-media, care cu viclenie ne dezinformează, de modă, de oportunitate, de felul în care mer­ge lumea, de mediul înconjurător, de părerea comună. Socotim că dictatura mass-mediei este destul de periculoasă. Eforturile care se ascund în spatele ecranelor de televiziune sunt ca să treacă timpul şi să crească numărul de telespec­tatori, patimile să fie cocoloşite, instinctele să fie linguşite, iar adevărurile trecute sub tăcere. Desigur, fiecare are dreptul la propria opinie, însă nu sunt toate părerile corecte şi nici nu pu­tem accepta impunerea lor prin minciună şi de­făimarea celorlalţi.

Nu se poate să nu existe valori obiective. Există o degenerare serioasă a binelui comun şi sfânt. Adevărurile veşnice au fost relativizate, căpătuirea şi traiul bun este protejat, familia a fost subminată, Biserica a fost atacată şi s-a generat un gol spiritual, care se vrea umplut prin distracţii improvizate, ci nu printr-o adevărată odihnă sufletească. Consumismul este pentru destul de mulţi oameni o soluţie. Insă omul con­temporan se înşală când crede că schimbându-şi locuinţa, maşina, serviciul, soţul şi oraşul, îşi va schimba şi viaţa în mod substanţial. Publicita­tea îl păcăleşte pe consumator, când îi promite o viaţă mai bună cu o maşină mai scumpă.

In ziua de azi poziţiile înalte nu întotdeauna sunt ocupate de oameni vrednici şi formaţi pen­tru aceste locuri, de oameni cu experienţă şi cu virtuţi, ci de adepţii partidului aflat la putere, de cei parveniţi, de linguşitori, de oamenii mici, abili şi descurcăreţi. Poetul Andreas Kalvos spune: „Libertatea cere virtute şi cutezanţă”. Liberta­tea se păstrează cu jertfe şi vitejie. Prin frăţietate ajungem la libertate şi ea dăruieşte unire du­hovnicească. Libertatea este darul preţios al lui Dumnezeu. Legătura noastră cu Dumnezeu este liberă. Intunecarea legăturii cu Dumnezeu adu­ce păcatul în viaţa noastră. Consecinţa păcatului este robia patimilor. Omul împătimit este lipsit de libertate, chiar dacă zice el că este liber. Ne­legiuirea îi stăpâneşte sufletul. Tragedia omului din zilele noastre constă în abdicarea lui de la adânca tânjire a sufletului după izbăvire şi mân­tuire. O tragedie cu multe goluri lăuntrice care duce mai devreme sau mai târziu la fundătură şi nihilism. Nu se cuvine ca viziunea de căpetenie a tineretului nostru să fie bunăstarea personală şi traiul bun. Din nefericire, Europa este unită în principal sub acest deziderat. A trăi unul pentru celălalt pare o predică a vremurilor de foarte demult. Astfel, Europa nu vrea să vorbească despre ră­dăcinile creştine şi nici Grecia despre Ortodoxie. Laicizarea bisericii papistaşe l-a făcut pe Nietzsche să afirme că Dumnezeu a murit. Şi la noi mulţi vorbesc despre moartea lui Dumnezeu. In mod greşit se afirmă că religia este o izbândă parti­culară şi nu un mod de vieţuire al întregii ţări, care constituie temelia statornică a culturii. Cu siguranţă nimeni nu este constrâns să creadă în Dumnezeu, dar o societate nu poate să nu aibă principii religioase. Sunt eronate separările de acum în oi şi capre. Biserica nu are vrăjmaşi. Dar mulţi vrăjmăşesc Biserica. Insuşi Hristos a învăţat îngăduinţa. Evanghelia va trebui recitită cu atenţie.

Fără Hristos viaţa este lipsită de bucu­rie, de lumină şi plină de temeri. Nu pot spu­ne că viaţa creştinească nu înseamnă luptă şi nevoinţă. Nu suntem creştini ca să o ducem bine. A fi adevărat creştin în zilele noastre în­seamnă o necontenită primejduire, o aventură frumoasă. Dacă mergem la biserică numai şi numai ca să mulţumim lui Dumnezeu că o ducem bine, atunci facem din Ortodoxie o simplă religie. Scopul vieţii noastre nu este propăşirea materială şi un succes lumesc. Adeseori floarea sfinţeniei înfloreşte în sărăcie, în lipsuri, în boa­lă, în defăimare, în clevetire, în prigoană. Sfinţii nu au fost deloc adepţii succesului şi ai progre­sului. Să nu uităm acest lucru. Vorbim continuu despre politica veniturilor. Când oare vom dis­cuta despre politica duhovnicească? Sau despre cotizaţia socială duhovnicească? Omul trăieşte în măsura în care iubeşte.

Se naşte şi o altă întrebare: Merită să mai vorbeşti sau să taci? Ce să spui când nu eşti as­cultat? Ce să spui, când socoteşti că exişti doar vorbind? Vorbeşti ca să fii recunoscut, cinstit, să fii admirat, să te impui. Atunci e mai bine să taci. Pe de altă parte, de ce taci? De ce nu ai ceva im­portant de spus sau de ce te temi? Şi cuvântul, şi tăcerea au vremea lor, au nevoie de înţelepciune, de cunoaştere, de atenţie şi pregătire. Cuvintele de mai sus sunt roadele tăcerii îndelungate. A unei tăceri pe care am întrerupt-o ca să vorbesc împreună cu bunii oaspeţi ai smeritei noastre co­libe a Sfântului Ioan Gură de Aur, cel care ştia să vorbească cu adevărat. Pelerinii Sfântului Munte adesea caută cuvânt de la Stareţi. Nu le ajunge cuvântul vechi şi însemnat al dumnezeieştii sluj­be. Mă tem că uneori caută să găsească pe cine­va care să le certifice ideile, preferinţele şi ale­gerile lor. Nu sunt deschişi spre dialog, nu sunt pregătiţi să audă altceva decât ceea ce vor. Cu toate acestea avem istorisiri emoţionante ale ti­nerilor pentru care un pelerinaj în Sfântul Munte a devenit trambulina vieţii lor.

Trebuie să învăţăm a asculta tăcerea lui Dumnezeu. Când zăboveşte a ne răspunde, în­seamnă că ceva se întâmplă, aşteaptă ceva de la noi, există un motiv. Scrie Sfântul Nicolae al Ohridei: „Porneşte pe drumul tău, cu frica lui Dumnezeu şi cu încredere deplină în El. Căci, să ştii asta, până şi drumul cel mai uşor nu poate fi străbătut fără Dumnezeu…”.

Amarele constatări de până acum des­pre criza din vremea noastră nu au fost spuse ca să ne arunce în melancolie sau descurajare. Nu cred că am fost exagerat în descriere. Poa­te că dvs. trăind în mijlocul lumii puteţi simţi mai adânc sfâşierile acestei crize. Nu am vrut să vă obosesc cu situaţii cunoscute. Aş vrea, fie şi foarte puţin să pun umărul la găsirea unei ieşiri. Să nu ne înspăimânte ironiile [lumii]. Să nu ne temem că nu suntem mulţi. Să nu ne simţim inferiori sau ruşinaţi. Lupta să ne facă mai vi­teji. Durerea şi amărăciunea de la toate câte auzim, vedem şi trăim să o transformăm în rugăciune fierbinte, din inimă. Cei care batjocoresc sfinţenia se pedepsesc singuri, trăind o viaţă lipsită de dragoste. Să nu răspundem la provocări. Să nu ne angajăm în confruntări înverşunate cu ispita. Stareţul Paisie spunea că şi ispita îi face bine pentru că îl face să lupte mai mult. Să nu ne înfricoşeze furtunile vremii. Să nu ne lăsăm târâţi de gânduri de necredinţă. Să mulţumim lui Dumnezeu că avem parte de însoţirea Lui, de întărirea Lui, de mângâierea şi binecuvântarea Lui. Suntem norocoşi că avem un astfel de Dumnezeu Atotbun. Să-i iubim şi pe vrăjmaşii noştri ca pe binefăcătorii noştri şi vom găsi o uimitoare odihnă inimilor noastre. Să ne amintim adesea de Crucea lui Hristos, de vremelnicia acestei vieţi, de viaţa cea veşnică şi vom afla o linişte şi o armonie de neînchipuit. Să îndepărtăm de la noi toată deznădejdea. Au existat perioade şi mai grele decât cea din zilele noastre. Hristos nu doarme. Biserica nu se scu­fundă nicicând.

Criza trebuie să ne maturizeze şi să ne înţelepţească. Există din belşug virtute ascunsă şi astăzi, şi în mănăstiri, şi în lume. In mod sincer ne întristăm pentru necredinţa multor oameni. Ne doare din dragoste şi împre­ună pătimim şi ne rugăm pentru luminarea lor şi adevărata lor evanghelizare. Nu cumva am fost şi noi pricina lepădării lor? Să nu pălăvră­gim şi să repetăm mereu aceleaşi lucruri. Soar­ta noastră este în mâinile lui Dumnezeu. Să ne încredinţăm Lui. Să lucrăm împreună cu El, cu credincioşie. Criza să ne fie spre luare aminte. Să ne amintim toate lucrurile serioase pe care le-am uitat. Să ne deschidem dinspre materie spre duh. Să înţelegem că „omul nu trăieşte doar cu pâine”. Criza să ne fie spre trezire, spre prihănire de sine. Criza ne ajută să ne pocăim, să plângem, să ne rugăm. Criza trebuie să ne conducă la o smerenie sinceră şi sănătoasă. Cri­za este ca să părăsim duhul cel ce se ridică stă­ruitor împotriva ascezei şi să adoptăm cugetul curat ascetic al Sfintei Biserici Ortodoxe, mama noastră, prin rugăciunile tuturor Sfinţilor şi ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Ocroti­toarea Sfântului Munte şi a întregii Elade. Criza este ca să ne smerim mai mult şi noi vieţuitorii Sfântului Munte şi toată lumea. In limba greacă criză înseamnă judecată, judecata care ne jude­că, ne condamnă. Criza face o anticipare a autenticului, delimitând ceea ce este absolut nece­sar de ceea ce este de prisos. Criza este ca să ne închinăm Unuia, Adevăratului Dumnezeu Cel în Treime, Căruia se cuvine cinstea şi închina­rea noastră a tuturor, acum şi pururea şi în vecii nesfârşiţi. Amin.

(din: Monahul Moise Aghioritul, Omorarea patimilor, Editura Egumenita, 2015)

Legaturi: