TACEREA CEA BINE GRAITOARE: “Lumea a obosit de vorbe multe, mari, opace, prefăcute, de lemn… Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvinte­lor necesare. PREDICA TUNĂTOARE A NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU ESTE CONTINUA EI TĂCERE”

13-08-2016 Sublinieri

maica-domnului-raspunde-rugaciunii-sfantului-grigorie-palama

***

candela-icoana-590x461

Monahul Moise Aghioritul:

Tăcerea cea bine grăitoare

Intr-o epocă bogată în cuvânt, ştiri, infor­maţii, dezbateri, dialog, comunicare, pare mai degrabă ciudat ca cineva să vorbească despre tăcere. In vremuri de decădere a cuvântului în minciună, jignire, linguşire, ironie, înşelăciune şi batjocură, se impune, credem, să facă referire cineva şi la cunoscuta, aleasa, discreta şi de folos aducătoarea tăcere. Tăcerea e un fel de a fi.

Cineva care tace nu înseamnă nicidecum că e nepăsător, apatic, lipsit de vlagă şi neatent. Tă­cerea deliberată, puţina vorbire cultivată cu grijă şi respingerea vorbăriei şi a bârfei constituie cin­stea tăcerii şi evitarea obositoarei poliloghii, de la care provin continuu diferite probleme precum certuri, răceală sufletească, zarvă. Oamenii tăcuţi vorbesc prin tăcerea lor sobră. Nu tac pentru că nu ştiu să vorbească, din rea-voinţă şi din îngâm­fare ascunsă că nu participă la discuţii de nivel înalt, ci din simţirea smerită că nu au ceva impor­tant de spus. Astfel, pur şi simplu tac. Când însă chiar vorbesc, lasă cuvânt plin de conţinut.

Oamenii tăcuţi nu sunt comuni, plăcuţi şi preferaţi. Societatea caută astăzi participanţi în­drăzneţi la discuţie. Unii îi socotesc pe cei tăcuţi a fi mai degrabă nesănătoşi, inferiori, timizi, temători, cu probleme. S-ar putea, desigur, să fie câţiva aşa, după cum sunt astfel şi destui vor­băreţi. Totuşi autenticii oameni tăcuţi „trăiesc mireasma unei alte vieţi, pe care nu pot să o în­ţeleagă ceilalţi care iubesc formele exterioare de purtare. Tăcerea umple sufletul lor de bucurie şi le deschide orizonturile unei intense activităţi duhovniceşti, pe care cu greu poate să o pricea­pă şi să o valorifice omenescul care îi înconjoară” (Georgios Krasanakis).

Din cele de mai sus, se întrezăreşte o tăcere cu două chipuri: una ca slăbiciune şi alta ca vir­tute. Să le vedem, vă rog, pe cele două cu atenţie.

aid407776-728px-Be-the-Strong-Silent-Type-Step-2Am spus cum putem avea tăcere din frică şi timiditate, care provine din boli sufleteşti. O tăcere bolnavă este întunecată, lipsită de bucu­rie, înşelătoare, obositoare şi aducătoare de stri­căciuni. Chinuie şi oboseşte pe omul care nu este echilibrat, cinstit, sincer, expresiv şi deschis. Câ­teodată cineva poate să facă pe tăcutul şi smeri­tul, în timp ce în inima lui domneşte tulburare, zarvă, mâhnire şi îngâmfare. Această prefacere este o ipocrizie înfricoşătoare şi blamabilă. Un tăcut prefăcut înşală. Păstrează tăcerea din rea-dispoziţie către aproapele. Ori e din lipsă de curaj, sau dintr-un adânc gol lăuntric. Tăcutul smerit nu este nesociabil, neiubitor de fraţi, nu fuge de lume. Nici nu se închide în carapacea sa în chip narcisist, monologând cu „înţeleptul” lui sine şi nesocotind pe fratele lui.

Există deci o tăcere rea şi o tăcere bună, după cum există şi vorbire bună şi vorbire rea. Calita­tea lăuntrică a omului dă culoarea şi mireasma tăcerii şi vorbirii sale. Evanghelia nu ne vrea în­totdeauna tăcuţi. Adesea ne cheamă la propovăduire, la apostolat, la mărturisire, la povăţuire şi la sfătuire. Hristos i-a spus Apostolului Pavel: Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că eu sunt cu tine! (Faptele Apostolilor 18,9). Cuvântul lui e întărit de prezenţa neîncetată a Domnului.

Sfântul Ignatie Theoforul ne spune cum Cu­vântul lui Dumnezeu a provenit din tăcere. După o îndelungă tăcere în pustie a vorbit Hristos. Ma­rile taine s-au săvârşit în isihie şi le-a învelit sfân­ta tăcere. Taina întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu se înţelege mai bine în tăcere. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Mai lesne este nouă să iubim tăcerea“. E de preferat aici tăcerea. Să pre­cumpănească tăcerea. Ea e acum mai uşoară şi neprimejdioasă. Deoarece „nu suferă taina ispitire”. Tăcerea arată smerenia minţii, vederea inimii, mulţumirea sufletului care rămâne tăcut şi ascultă doxologiile îngerilor şi ale imnelor de Dumnezeu arătătoare ale sfintei noastre imnologii.

Mărturisirea credinţei nu este un cuvânt for­mal şi steril, ci provine din tăcerea inimii curate. Astfel, tăcerea naşte cuvântul curat, frumos şi plin. Mintea nu dă limbii să rostească cuvinte, ci se miş­că spre cele înalte unde se ţine nemişcată în a exprima înţelesurile grele ale tainelor lui Dumnezeu.

prospectie_neamt_foto_bogdan_zamfirescu_253Iar Iisus tăcea (Matei 26,63). Nu numai înain­tea lui Pilat, în Pretoriu, tace Hristos. Şi nimic nu răspundea (Marcu 14, 61) adaugă Evanghelistul Marcu. Nu dă niciun răspuns. Vede că nu iese nimic din vorbe. Vede că ar vorbi şi nu ar fi ascultat. Că ar cădea cuvintele Lui în gol. Nu că nu ar fi vrut să le vorbească, dar a văzut surzirea intenţionată a oamenilor: aveau urechi şi nu le foloseau. Hristos nu menaja auzuri. Nu spunea cele pe care voiau ceilalţi să le audă. Astfel, tă­cea cu tâlc. Evanghelistul Luca menţionează: Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic (Luca 23, 9). Ca şi cum ar fi spus de atunci că vorbele multe sunt sărace. A văzut că n-a ieşit nimic din discuţie. Evanghelistul Ioan subliniază neînfricata tăcere a lui Iisus înaintea ameninţărilor stăpânirii. La Hristos se adevereşte vechiul cuvânt prorocesc. Prorocul Isaia spune că nu şi-a deschis gura deloc şi a rămas fără glas înaintea celor ce îl prigoneau.

Când cineva provocat răspunde cu tăcerea coboară tensiunea, pune capăt continuării dis­putei, smereşte mânia, potoleşte iuţimea şi linişteşte situaţiile dificile. Are însă importanţă şi ca­racterul (etosul), şi stilul (ifosul), şi felul acestei tăceri. Dacă este egoistă, aceasta se vede. Dacă este dispreţuitoare, aceasta nu se poate ascunde.

Dacă cineva însă tace în mod smerit, ca lucru­rile să nu se înrăutăţească, cedează, îndură, se retrage, reduce la minim drepturile sale de dra­gul păcii, a unirii şi a dragostei, atunci câştigă, deşi pare că pierde. „Oricine este înţelept face pe prostul”, se spune în Sfântul Munte. Atitudinea cuviincioasă a celui ce tace poate să îl facă pe ce­lălalt să regândească lucrurile mai bine. Dacă are cineva puterea, care provine mai ales din smere­nie, să nu dea continuitate cuvintelor provoca­toare, ironiei şi batjocurii, ci tace, nu înseamnă că este timid şi prost, ci are un eroism mai mare decât cutezanţa obrăzniciei, a impertinenţei, a continuării certurilor şi a bombănelii multelor împotriviri. Omul provocator simte nevoia sa-­şi protejeze sinele, să vorbească, să se îndreptă­ţească şi să creeze o siguranţă defensivă. De mai mare putere are nevoie cineva ca să tacă decât să vorbească. Tăcerea însă cere cunoştinţă înţeleap­tă, stăpânire de sine şi smerenie autentică.

Tăcerea, precum deja am spus, nu e un lucru obişnuit pentru toţi, pretutindeni şi totdeauna. Sfinţii Părinţi au cultivat cu grijă tăcerea cuvi­incioasă şi au avut cuvânt inspirat de Dumne­zeu. Este un lucru deosebit de semnificativ şi important ca oamenii să cunoască bine când să vorbească, de ce să vorbească, cât să vorbească şi când să tacă, să se retragă. Aşa cum a spus cineva: „Cuvântul rostit limitează cuvântul lăuntric care e conţinut în tăcere. Niciodată nu poate să îl prindă şi să îl exprime în mod absolut. De aceea tăcerea este adesea în situaţia de a exprima mai mult decât orice cuvânt” (Georgios Mantzaridis). Aceasta se petrece în teologie, în sfânta isihie.

talking_headsVorbăria, pălăvrăgeala, sporovăială, trăn­căneala, grăirea în deşert, glumele denotă slavă deşartă, obrăznicie şi nelinişte interioară. Isihia dă naştere tăcerii celei frumoase şi aceasta urzeş­te cuvântul. Nu este vorba de o stare nelucrătoa­re, de o faptă pasivă, de o lucrare trândavă, de o inactivitate leneşă, ci despre o aleasă lucrare de autocunoaştere, de autoobservare, de adânci­re lăuntrică şi de desfătare de cele sfinte. Sfântul Serafim de Sarov spune: Dobândeşte liniştea lăuntrică şi mii de oameni se vor mântui în ju­rul tău, fără ca tu să o ştii“. Nu e nevoie să vor­bim încontinuu. Lumea a obosit de vorbe multe, mari, opace, prefăcute, de lemn. Ceilalţi nu se află întotdeauna lângă noi doar ca să ne asculte, ci şi ca să îi ascultăm noi pe ei. Spune un înţelept: „Dumnezeu ne-a dat două urechi şi o gură – să ascultăm mai mult şi să vorbim mai puţin”. Noi ne purtăm de parcă am avea zece guri şi nicio ureche. Vorbeşte celălalt şi nu-l ascultăm şi ne gândim ce vom spune noi. Astfel, aşa cum spune poetul Giorgos Seferis, nu dialogăm şi nu comunicăm, ci purtăm monologuri paralele.

Sfântul Gheorghe Purtătorul de biruinţă nu a propovăduit niciodată. Era paşnic, luminos şi vesel întotdeauna. L-au întrebat: „Cum eşti aşa, Gheorghe?” „Sunt creştin”, a răspuns. Şi s-au făcut şi aceia creştini ca să-şi înfrumuseţeze via­ţa. Sfântul Arsenie cel Mare a spus: M-am po­căit pentru cele ce am vorbit, nu pentru că am tăcut”. Vorbăria va purta păcatul. Cuvântul nu este întotdeauna o verigă de legătură esenţială a oamenilor. Lipsa duhovniciei face cuvântul să-i despartă pe oameni, nu să-i unească. Doi oameni care călătoresc împreună nu trebuie să vorbeas­că între ei continuu. Repet, lumea astăzi a obosit de vorbe multe, goale de conţinut, distrugătoare, care maltratează, falsifică, fără legătură cu trăirea.

icoana de la manastirea athonita Sf. PavelO persoană tăcută, importantă, sfântă, fru­moasă, este Maica Domnului. Toată viaţa ei este o nemărginită tăcere. Foarte puţine cuvinte ale Născătoarei de Dumnezeu s-au păstrat. E vor­ba despre sfânta, curata, smerita şi tăcuta tână­ră din Nazaret. Preasfânta noastră este trăirea tăcerii, personificarea tăcerii, cea îndrăgostită de isihie. Cu cât ne adâncim mai mult în Tai­na Maicii Domnului, pe atât mai curat vedem şi auzim cuvântul tăcerii. Şi nu doar aceasta, dar şi descoperim dumnezeiescul din tăcere, relaţia ei cu tot ceea ce este adânc şi mare în viaţa noastră” (Meliton, Mitropolitul Calcedonului).

Nu a ştiut să vorbească Maica Domnului? Nu a putut să zică ceva? Nu a avut cuvânt? Tăcea intenţionat, din smerenie. A lăsat să vorbească Fiul ei. Era continuu în umbra Lui. Pre­dica tunătoare a Născătoarei de Dumnezeu este continua ei tăcere. Acea tăcere a ei ruşinează ori­ce vorbărie femeiască.

Cel credincios este chemat să înveţe cuvântul didactic şi înţelept al tăcerii. Renunţarea la cuvânt dovedeşte experienţă. Tace cineva când trăieşte o mare bucurie. Nu află cuvinte vredni­ce să şi-o exprime. Tace şi la o adâncă suferinţă, îşi pierde cuvintele. Scoate lacrimi fierbinţi. Ce să spună cineva unei mame care îşi îngroapă un copil mic? Sincer, mă supără când aud vorbe ba­nale, ori pretenţioase, uneori crude, dure, pentru îndurerata mamă. Mai bine să nu spunem nimic. Mai bine să ne rugăm. Am spus că nu-i necesar întotdeauna să vorbim, să vrem să-i consolăm pe ceilalţi într-un fel atât de distant.

Tăcerea însoţeşte viaţa sfinţilor: clipele sfinte ale reculegerii, ale concentrării, ale defăimării de sine, ale meditaţiei, ale rugăciunii. Tăcerea aco­peră căutările, nesomnul, descoperirile savantu­lui înţelept. Tăcerea înveleşte martiriul celui su­ferind, al celui din nevoi, al celui nefericit. Clipele de tăcere săvârşesc marile minuni, faptele eroice ascunse, tainicele revolte personale, cunoştinţa cu sinele nostru necunoscut. Astfel, avem tăce­rea aleasă a sfântului, tăcerea de frunte a înţe­leptului, tăcerea răbdătoare a eroului, tăcerea scumpă a celui răbdător şi a celui perseverent, tăcerea evanghelică a celui ce se jertfeşte pe sine.

Am obosit de vorbele multe, improvizate şi ieftine. Preţul lor e greu, denaturează ceea ce e esenţial, important, semnificativ, potrivit, sfânt. Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvinte­lor necesare. E nevoie de o împotrivire la vorbele improvizate şi uşoare. Se cuvine să ne calmăm, să ne liniştim, să ne odihnim, pentru ca să putem auzi întru isihie glasul cel şoptit al lui Dumne­zeu, vocea îngrijorată a conştiinţei noastre, gla­sul de dascăl al sfântului trecut, pentru ca să lu­crăm pocăinţa în chip sincer.

monaxos 3Tăcerea se arată, din cele spuse mai sus, având o forţă necunoscută, tainică, puternică, care nu iubeşte stricăciunea adusă de discuţii­le superficiale, de convorbirile improvizate, de cuvântul nestatornic. Tăcerea e liberă, lipsită de griji […] şi fericită. Avva Isaac Sirul nu spune doar monahilor să iubeas­că mai presus de toate tăcerea, deoarece ea este limba în care se va vorbi în veşnicie, în nesfârşi­ta şi întru-tot-fericita împărăţie a cerurilor. Dacă simţămintele nu se pot exprima întotdeauna în cuvinte omeneşti, cum să se redea şi să se pună în cuvinte experienţele duhovniceşti? Apostolul Pavel scrie în preafrumoasa lui epistolă către creştinii din Corint că a fost în Rai şi a auzit cuvin­te de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le grăiască (2 Corinteni 12,4). Nu e cu putinţă, zice, să-şi exprime experienţa în cuvinte. Adesea în sinaxare îi vedem pe sfinţi ascunzându-şi expe­rienţele, tăcând, temându-se să nu piardă harul şi bucuria, rugăciunea şi mângâierea din cauza dezvăluirii şi lăudării înaltelor lor trăiri.

Sfântul Serafim de Sarov spune: Nu deschide gura ta şi inima ta oricui; dintr-o mie abia dacă se va găsi unul să te înţeleagă. Nu vrea sfântul să ne facă circumspecţi, suspicioşi şi ursuzi, ci oameni cu discernământ şi atenţi. Este o bucurie să audă cineva cuvintele sfinţilor. Este însă o bucurie mai mare „să prinzi undele şi dimensiunea, propune­rea, întinderea şi uimirea tăcerii şi a teologiei tăce­rii sfinţilor” (ierom. Ioannikios Kotsonis).

Se istoriseşte cum au mers trei vizitatori la Marele Antonie. Doi l-au întrebat despre multe şi felurite lucruri. Al treilea nu a întrebat nimic. Nu pentru că nu avea nevoie de sfat, ori pentru că s-a simţit suficient duhovniceşte şi nu preţuia cuvântul plin de har al cuviosului, ci pentru că a învăţat mai mult din starea lui, din tăcerea lui, din liniştea chipului lui. Când l-a întrebat sfântul: „Tu de ce nu mă întrebi ceva?”, i-a răspuns cu natura­leţe: „Destul îmi este numai să te văd, sfinte al lui Dumnezeu”. Aceasta i-a fost suficient şi de folos. A simţit teologia tăcerii lui, care primeşte suferin­ţa lumii şi refuză farmecul cunoaşterii trufaşe.

nun_prayingTăcerea singură nu înseamnă nimic. Se cuvi­ne să tacă cineva având o permanentă convorbi­re cu Dumnezeu, având simţire smerită despre propriul sine, având pace lăuntrică, luciditate şi blândeţe. Cuviosul Arsenie se ruga lui Dumne­zeu să îi arate cum să se mântuiască şi a auzit:  „Fugi, taci, linişteşte-te!“. Un alt cuvios spune că tăcerea şi lucrarea duhovnicească ascunsă duc la sfinţenie. Avva Moisi zicea în acest sens că omul care iubeşte tăcerea şi fuge de discuţii multe se aseamănă cu strugurele copt, plin de dulceaţă, in vreme ce omul limbut se aseamănă cu agu­rida. Marele părinte al discernământului, Avva Pimen, arată foarte precis: Sunt câţiva oameni care cu buzele tac şi cu mintea flecăresc, în timp ce alţii vorbesc de dimineaţa până seara şi, to­tuşi, ţin tăcerea, deoarece nimic din ceea ce spun nu este de prisos şi nefolositor. In minunatul Pa­teric se menţionează de asemenea: „De ai dobân­dit virtutea tăcerii, nu te lăuda că ai izbutit ceva important. Convinge-ţi mai bine sinele că nu eşti vrednic nici măcar să vorbeşti!”.

Pustia cea isihastă, ascetică şi plină de înţe­lepciune învaţă multe, iubiţii mei fraţi, pe lumea cea neliniştită, din dragoste şi cu durere. Lumea construieşte zilnic un cuvânt obraznic, egoist, neînţelept şi potrivnic lui Dumnezeu. Are principii violente, deoarece creează autonomizare, încre­dere puternică în sine, dominaţie autoritară şi autarhie ambiţioasă, pe care le socoteşte a fi uneltiri deştepte ale minţii, deşi e vorba de nişte ciu­dăţenii, îşi consideră limba armă de înfrângere a celorlalţi, pe care-i vede ca duşmani, nu ca fraţi. Astfel, se duce către o înfricoşată fundătură, nu se smereşte şi nu se pocăieste asumându-şi eşe­cul şi privindu-şi aproapele mai cu îngăduinţă şi indulgenţă. Este dovadă de mare lipsă de înţe­lepciune să crezi că ai înţelepciunea de a face şi a spune orice, oriunde şi oricând. Aroganţa obse­siei pentru vorbit constituie o nesmerită autoimpunere peste toţi şi, în cele din urmă, o nebunie.

Cuvintele neînsoţite de fapte sunt goale, să­race, şi îl ruşinează pe cel ce le rosteşte. După cuvântul Cuviosului Efrem Sirul, cuvintele sunt frunzele, iar faptele sunt roadele. Faptele arată virtutea şi cuvintele vor trebui să fie umbra arătă­rii faptelor. Bătrânii îi rugau pe ceilalţi să se roage pentru ei, nu se osândeau zicând ceva înainte de a face. După Avva Pimen, cel ce învaţă şi nu face ceea ce spune, se aseamănă unei fântâni, care pe alţii îi adapă şi îi spală, şi pe ea însăşi nu se poate curăţi. Iar cuvintele înţelepte şi smerite ale altuia adaugă: „Cerem din partea altora desăvârşirea şi noi nu facem nici cele mai mărunte lucruri; dacă viaţa noastră nu are legătură cu vorbele noastre şi vorbele noastre nu corespund cu viaţa noastră, ne asemănăm cu pâinea fără sare”.

Părinţii asceţi au stăruit în îngrădirea cea de folos a limbii. Avva Ammona spune că fier­binţeala inimii, căldura duhovnicească, se stin­ge cu vorbirea deşartă. Nu poate cineva să aibă seara rugăciune curată şi cu străpungere dacă ziua întreagă a bârfit tot oraşul. Vorbirea deşartă sparge rugăciunea, slăbeşte starea de veghe, sca­de înălţarea duhovnicească, face să şchiopăteze odihna. Invaţă pe ceilalţi prin viaţa ta, spunea un parinte, şi nu prin vorbele tale. Cuviosul Efrem Sirul repetă adesea că cel ce vrea să spună multe va deschide fronturi şi va primi războiul urii, iar cel ce îşi măsoară cuvintele va fi iubit degrabă. Sfân­tul Nil Ascetul ştie bine ce zice: „Poliloghia fără măsură te va întrista şi va mânia dracii. Limba a nimicit pe mulţi iubitori de slavă deşartă”.

monahos 001Asceţii nu închideau uşa chiliei lor, ci cea a gurii lor. Vameşul din pildă s-a îndreptat prin tăcuta lui rugăciune, ca şi cea căreia îi curgea sânge. Puţine să spună cineva şi multe să înţeleagă, zice iarăşi Sfântul Nil Ascetul. Cu un pahar de apă, cu un bănuţ, cu un „Doamne miluieşte” se poate mântui omul. Nu-i nevoie să spună cineva încontinuu multe. Sfinţita tăcere a monahilor are multe să înveţe pe lumea cea vorbăreaţă. Lumea nu pricepe monahismul. Consideră că nu oferă nimic. Nu contează. Monahii doar să se roage. Asta ajunge. Lumea se va mântui prin mare mila lui Dumnezeu.

Cuviosul Ioan Sinaitul, autorul renumitei Scări, se referă la multa vorbire în apoftegmele sale:

Trebuie să vedem pricina din care intră şi iese păcatul vorbăriei. Vorbăria e tronul slavei deşarte. Şezând pe acest tron, slava deşartă se arată şi se face cunoscută. Vorbăria e semnul neştiinţei, intrarea în osândă, călăuză spre prostie, pricina minciunilor, pierderea bunei rodiri du­hovniceşti a rugăciunii. Este cea care cheamă şi creează indiferenţa faţă de păcate, care face să piară paza minţii faţă de patimi, răceşte căldura duhovnicească şi întunecă rugăciunea”.

In schimb, marele Părinte laudă tăcerea zi­când:

Tăcerea care se exersează întru cunoştinţă şi discernământ este maica rugăciunii, chemarea din nou dintru robia patimilor, supraveghetoa­rea gândurilor, ţinta care-i urmăreşte pe vrăj­maşi, închisoarea plânsului duhovnicesc pentru păcatele noastre, prietena lacrimilor inimii, care sunt roade ale rugăciunii, lucrătoarea pomeni­rii morţii, vrăjmaşă a curajului necugetat, soaţă a isihiei, împotrivă luptătoare a înclinaţiei de a face pe dascălul, propăşire duhovnicească de taină, suiş duhovnicesc ascuns”.

monah_171Tăcerea, spune Cuviosul, este soaţa isihiei. Se cultivă şi înfloreşte întru isihie. In veacul al XXI-lea al zarvei necontenite, al multelor griji, tulburări şi primejdii, isihia este atacată sistematic. Cele spu­se la ştiri mai mult tulbură decât liniştesc pe omul contemporan. Survine o tulburare duhovnicească, o continuă împrăştiere a minţii, până ce puterile sufletului paralizează. Hristos, modelul cel veşnic al nostru al tuturor, se retrăgea adesea în liniştea pustiei arătând calea ascezei, a chibzuinţei, a reculegerii, a tăcerii, a însingurării, dar nu a despărţirii de ceilalţi. Această cale au iubit-o în mod deosebit asceţii, cei fără de grijă, nestingheriţi, tăcuţi, cu ne­îndestulată dorire de a se întâlni cu Dumnezeu.

Cu îndreptăţire veţi fi nedumeriţi şi îmi veţi spune: „Totuşi, părintele meu, foarte frumoase toate acestea, însă noi, în această lume, este vreo­dată cu putinţă să ne liniştim şi să tăcem?”. Răs­punsul e afirmativ. Da, puteţi, dacă vreţi, dacă vă doriţi din suflet. Poate cineva să limiteze legă­turile cu ceilalţi, activitatea, informarea, ştirile, grijile, amănuntele, formalismele. Să sporească meditaţia, rugăciunea, legătura cu Biserica, re­culegerea şi cercetarea de sine. Viaţa monahi­lor nu e ca a extraterestrilor, şi duhul isihast al Bisericii noastre Ortodoxe nu duce nicidecum la dispreţuirea celuilalt. În îndelungata noastră tradiţie, Ortodoxia şi isihasmul se identifică. Este o negare a propriului sine când Ortodoxia se îndepărtează de la bogata ei tradiţie isihastă adoptând noi moduri de viaţă, pretextând nevoi contemporane. Este încă şi mai trist ca oameni ai Bisericii să spună astăzi că isihasmul aparţine trecutului şi nu mai e actual.

Se cuvine şi trebuie ca Biserica să valorifice mai mult bogăţia sa cultică. Mai ales Dumnezeiasca Liturghie este un nesecat izvor de putere, pace, har şi viaţă. In sânul Bisericii se află adevă­rata isihie, tăcere şi odihnă. După cum frumos zicea: „Când trece ziua şi clopotele bisericii pa­rohiei nu cheamă credincioşii la slujbă, înseamna ca biserica în acea zi nu şi-a înfăptuit menirea, Care nu e alta decât să-şi odihnească fiii obosiţi şi chinuiţi de păcate” (pr. Spiridon Stavris).

manastirea_bistrita_foto_stefan_cojocariu_137În biserică credinciosul se reîncarcă duhovniceşte, uneori fără să fie conştient de aceasta, şi se hrăneşte întru Duhul Sfânt, întărindu-se pentru dificila lui luptă zilnică pe calea vieţii, în munca şi în casa lui. Creştinul trebuie să-şi facă şi o chiliuţă în casa lui, ca să se odihnească, să se liniştească, să se roage. Este mare nevoie să conştientizeze omul că trebuie să găsească în fiecare zi fie şi puţină vre­me de isihie. In această vreme, omul, rugându-se, se înnobilează, se umple de putere, se înfrumu­seţează, inima lui se încălzeşte spre Dumnezeu şi semeni. Nu se nelinişteşte, nu vrea să se mânie, să facă zgomot, să se împotrivească, să se încurce în vorbe urâte. Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dum­nezeu (Psalmii 45,10), spune Sfânta Scriptură. Rela­ţia cu Hristos trece prin cunoaşterea unei „opriri” şi a unei „nelucrări”, dar şi prin ridicarea crucii personale spre împăcare, răbdare şi îngăduinţă.

Tăcerea, iubiţii mei fraţi, este o formă de asceză, precum postul şi înfrânarea. Troparele Postului Mare vorbesc adesea şi despre înfrâna­rea limbii şi despre o atenţie deosebită asupra cuvintelor ce ies pe gură, care denotă indirect autoconcentrare şi înfrânare de sine. Tăcerea pretinde luptă pentru a fi cucerită, dar şi pentru ca să se păstreze dumnezeiescul har. Tăcerea are nevoie de un loc potrivit, dar mai ales de mijloa­ce. Tăcerea desăvârşită este nu numai să te lupţi să nu zici multe, dar şi să vrei în mod smerit să nu spui nimic, să nu ceri, să nu îţi imaginezi, să nu fii curios, să nu-ţi doreşti cele trecătoare. Are, deci, legătură această tăcere cu nepătimirea.

Își ia originea din bogăţia păcii inimii. Ascetul rămane tăcut şi fără nimic al lui, se încredinţeaza cu totul lui Dumnezeu, şi bogăţia lui de neînstră­inat este marea lui dragoste către Dumnezeu. Tăcerea prin ea însăşi nu înseamnă nimic. Are legătură, relaţie şi unitate cu celelalte virtuţi.

Sfântul Munte vorbeşte prin tăcerea lui, aceasta este frumoasa lui învăţătură tainică. Vorbeşte prin tihna şi blândeţea monahilor, prin liniştea naturii, prin harul sfintelor slujbe. Gla­surile tainice ale rugăciunii ajung ca nişte mesa­je răsunătoare de căutare a milei dumnezeieşti la tronul lui Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată imită doxologia veşnică a sfinţilor îngeri. Prive­gherile la Sfântul Munte se săvârşesc în tăcerea nopţii, în isihia miezului nopţii. Scrie un Părinte: „Fără desăvârşita isihie este cu neputinţă să se înalţe cineva către vârful filosofiei şi să placă lui Dumnezeu. Fiindcă isihia naşte asceza şi, în eta­pe succesive, plânsul, frica de Dumnezeu, sme­renia, înainte-vederea, iubirea; iar iubirea face ca sufletul să fie fără de boală şi bun” (monahul Theoclit Dionisiatul).

Tăcerea monahilor arată nostalgia sufletului lor după patria lor cerească. Tăcerea Sfântului Munte are legătură cu tradiţia lui isihastă trăi­tă, cu o cale autentic ascetică, cu modul de viaţă specific, care luminează şi străluceşte prin taina veacului ce va să fie. Înţelegeţi foarte bine cât mă fac de ruşine aceste cuvinte ale mele. Un monah să vorbească în lume despre tăcere şi să nu şadă în tăcere în chilia lui să-şi plângă păcatele…

int_vlad11072011_2_originalxqIertaţi-mi oximoronul, contradictoriul şi ne­ghiobia dragostei mele şi ascultaţi glasul meu smerit. Generaţia noastră suferă din pricina vor­băriei. Cuvântul desparte oamenii. Tăcerea, tre­buie să o mărturisim, este greu de înfăptuit. Ce să facem? Să continuăm să facem tot ceea ce facem şi „ce-o fi, o fi”? Desigur nu. Am încercat calea certurilor, a contrazicerilor, a răzbunărilor, a ră­celii sufleteşti şi ne-am îndreptat spre o fundătură şi spre decepţie. Ce să facem deci? Să ne încre­dinţăm harului şi puterii lui Dumnezeu. Să ne recunoaştem cu sinceritate neputinţa, înfrângerea adusă de multele şi poate frumoasele noastre vor­be. Ştiţi, dumnezeiescul har este mai mult subiec­tul unui cuget autentic smerit şi mai puţin al lup­tei dure şi îndelungi, al studiului şi al discuţiilor.

Dezorientarea zilelor noastre creează condiţii de tulburare. Oamenii socotesc cârtirea ca fiind fi­rească, cearta – inteligenţă, alungarea celuilalt – un drept, nesupunerea – libertate; socotesc că, prin cuvintele lor, îi vor influenţa, îi vor convinge, îi vor schimba pe ceilalţi. Şi după ce au văzut şi au urmărit necontenitele eşecuri ale vorbelor lor, cu toate acestea încă insistă cu ele. De vreme ce nici cu blândeţe, nici cu duritate, nici cu dulceaţă nimic nu e posibil, de ce atâta încăpăţânare? Să se schim­be sfaturile, poveţele, învăţăturile cu rugăciune smerită, cu mărturisirea neputinţei noastre către Atotputernicul Dumnezeu. Să intervină Acela mai bine decât noi în greutăţile copiilor, în neînţelegerile dintre soţi, în relaţiile interpersonale greşite ale prietenilor, în geloziile dintre colaboratori şi colegi.

Rugăciunea apare ca şi cuvânt, ca şi o for­mulare a dorinţelor şi mod de exprimare. În adânc însă, constituie o trăire tainică, o simţire greu exprimabilă şi un negrăit suspin al inimii. Cele mai frumoase rugăciuni sunt cele tăcute. Credinciosul, în cele din urmă, nu întreabă, nu vorbeşte, numai ascultă. Dumnezeu nu se studiaza, ci se trăieşte. Atunci tace tot trupul muritor. Traiește dragostea lui Dumnezeu şi strigă fără încetare cu minunatele şi negrăitele suspinuri ale inimii curate şi înflăcărate de dragoste.

Vorbesc despre tăcere şi spun multe. Iertaţi-mă! Am vorbit din dragoste. Incheind, aş spune să începem o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. Atunci nu vom avea parte de singurătate niciodată. În rugăciune se vor lumina cuvintele noastre cele de trebuinţă şi se vor restrânge cele de prisos. Vom fi inspiraţi doar spre cele necesare. Până vom ajunge la sfânta şi fericita tăcere, la vesela şi smerita pază a limbii şi la dezrobirea ei spre lauda lui Dumnezeu şi legătura cu fraţii, să tacem iarăşi cuviincios, liniştit, cu nădejde. Vă multumesc călduros pentru nobila dumneavoastra tăcere şi pentru ascultarea dumneavoastră binevoitoare. Tăcuta şi rugătoarea Maică a Dom­nului să mijlocească pentru noi toţi, totdeauna.

(din: Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016)

985872

LEGATURI:

[…]

In această stare, de ascultare, de re­ceptivitate, se afla, cu siguranţă, Maria, atunci când Arhanghelul i-a vorbit. Tră­ia în sărăcie şi în smerenie, într-o căsuţă dintr-un sat neştiut de lume, în curăţie si în rugăciune. Ochiul lăuntric îi era curat şi deschis. Fără îndoială că anii petrecuţi la templu o pregătiseră. Născută ea însăşi din părinţi a căror viaţă gravita în jurul lui Dumnezeu, rod al rugăciunilor lor îndelungate, îşi petrecuse întreaga viaţă de până atunci la templu, în intimitatea Domnului, la adăpost de tentaţiile deşar­te ale lumii. Invăţase, cu siguranţă, să se roage ca nimeni alta. Respira, fără îndo­ială, aerul curat al Duhului Sfânt. Căci sfinţii, prin rugăciune şi viaţă curată se umplu de Duh Sfânt şi Il simt lucrând în inimile lor. Dar ce minune a minunilor, ce taină, ce lucru străin de mintea ome­nească, să te umple Duhul Sfânt într-o asemenea măsură încât să zămislească în tine pe însuşi Dumnezeu! Ce va fi sim­ţit Maica Domnului în inima ei, cât de mult va fi fost cuprinsă şi pătrunsă de Duhul Sfânt! Am simţit, poate, şi noi, vreo uşoară adiere a Duhului. Insă ea a trăit pe pământ nedespărţită nici măcar o clipă de El. Aşa se explică adevărul ne-păcătuirii ei: căci nu s-ar fi putut, având păcat, să fie într-o atât de mare măsură locuită de Duhul Sfânt, încât să-L zămislească pe Fiul lui Dumnezeu.

[…]


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Maica Domnului, Parintele Moise Aghioritul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “TACEREA CEA BINE GRAITOARE: “Lumea a obosit de vorbe multe, mari, opace, prefăcute, de lemn… Avem nevoie de odihna tăcerii celei de aur, de ascultarea cea de mult preţ, de folosirea cuvinte­lor necesare. PREDICA TUNĂTOARE A NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU ESTE CONTINUA EI TĂCERE”

  1. Tăcerea in vremea apostaziei este a treia forma de ateism. Voi la ce îndemnati? De nelinistea cea buna nu ati auzit?

  2. @ Dinu:

    De-aia e greu fara discernamant sau cu mintea ingustata si plina de prejudecati. Nu mai intelege si nu mai poate auzi nimic, pe toate le rastalmaceste si le reduce la propriile obsesii. Ce legatura are tacere aceasta filocalica propovaduita de toti Sfintii Parinti dintotdeauna cu tacerea in sens de nemarturisire? Evident, sunt lucruri foarte diferite, dar deloc incompatibile. Dimpotriva, asa cum arata si parintele Moise, si alti sfinti, cuvantul marturisirii autentice, de la Duhul, izvoraste tocmai din adancul tacerii rugatoare. De-aia e buna linistirea, ca sa ne da sansa sa mai reducem zgomotul patimilor din noi si sa iesim din tulburare… Doamne, apara, pazeste si miluieste!

  3. @ Dinu

    Articolul se refera la oamenii care vorbesc ca sa se afle in vorba, ca asa este la moda, si au dat banii pe un smartphone si pe un abonament, ca sa fie si ei in rand cu lumea, si acum trebuie sa- “profite” de asta, cand conduc masina, cand merg pe strada, prin parc, sau cand au iesit cu “prietenii” la o bere. Linistea si tacerea au devenit insuportabile pentru ei.

  4. @ M:

    Nu doar la aceia. La noi toti.

  5. Da, toti suntem, in diferite masuri, dependenti de vorbarie si de a ne da cu parerea despre diverse lucruri. Cei care au trecut pe la manastiri au vazut ce liniste domneste acolo. Nu sunt de vazut calugari sau monahii stand de vorba.
    Un documentar foarte interesant despre convertirea unui profesor universita ateu din Australia, Fr. Lazarus ElAnthony:
    He was an atheist, and now he is Fr. Lazarus ELAnthony, a hermit coming from Australia to live in St. Anthony’s Monastery in the deserts of the Red Sea, Egypt.
    Fr. Lazarus is telling the details of his trip to the Coptic orthodox faith.
    https://www.youtube.com/watch?v=LhGEcwBtVS8

  6. Indraznesc sa mai adaug un alt chip al tacerii – tacerea din superioritate ca forma de sfidare si dispret.

  7. @ M:

    Pacat totusi ca la monofiziti.

  8. Pingback: CUVINTE SENSIBILE SI INSPIRATE, la Nicula, in ajunul Adormirii Maicii Domnului, ale PS IGNATIE MURESANUL, despre statornicia credintei, discretia si increderea desavarsite ale NASCATOAREI DE DUMNEZEU: “În chipul Fecioarei Maria aflăm ceea ce s-a p
  9. Articolul este prea important ca sa nu revin cu niste citate din el.

    Iar Iisus tăcea (Matei 26,63). Nu numai înain­tea lui Pilat, în Pretoriu, tace Hristos. Şi nimic nu răspundea (Marcu 14, 61) adaugă Evanghelistul Marcu. Nu dă niciun răspuns. Vede că nu iese nimic din vorbe. Vede că ar vorbi şi nu ar fi as­cultat. Că ar cădea cuvintele Lui în gol.
    Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic (Luca 23, 9).

    Sfântul Serafim de Sarov spune:
    „Nu deschide gura ta şi inima ta oricui; dintr-o mie abia dacă se va găsi unul să te înţeleagă.”
    „Dobândeşte liniştea lăuntrică şi mii de oameni se vor mântui în ju­rul tău, fără ca tu să o ştii“.

    Am obosit de vorbele multe, improvizate şi ieftine. Preţul lor e greu, denaturează ceea ce e esenţial, important, semnificativ, potrivit, sfânt.
    Cele spu­se la ştiri mai mult tulbură decât liniştesc pe omul contemporan. Survine o tulburare duhovnicească, o continuă împrăştiere a minţii, până ce puterile sufletului paralizează.
    Am încercat calea certurilor, a contrazicerilor, a răzbunărilor, a ră­celii sufleteşti şi ne-am îndreptat spre o fundătură şi spre decepţie.

  10. Pingback: ADORMIREA MAICII DOMNULUI. Cuvinte de suflet pentru raspuns duhovnicesc celor care vor sa infaptuiasca MOARTEA LUI DUMNEZEU in lume si care LUPTA CU URA INVERSUNATA IMPOTRIVA INOCENTEI: “E vremea lecțiilor date de violenții eticieni ai izgonirii i
  11. Pingback: VIAȚA 2.0. sau ALTFEL despre SENSUL PROFUND AL POSTIRII, BENEFICIILE ÎNFRÂNĂRII, ELIBERAREA DE DEPENDENȚELE PĂTIMAȘE: “Omule, fii atent la viaţa ta lăuntrică, fii atent la interioritatea ta, vezi ce se varsă într-însa de-a lungul unei z
  12. Doi fraţi trupeşti s-au dus să locuiască într-o mănăstire, dintre care unul pustnic, iar celălat cu ascultarea şi orice îi zicea lui părintele, fără iscodire făcea. Astfel, îi zicea de multe ori: mănâncă de dimineaţă, şi mânca. Şi iarăşi: nu mânca până seara şi nu mânca şi altele asemenea. Orice îi poruncea, cu bucurie împlinea. Pentru ascultarea lui, era slăvit de toţi în mânăstire. Fratele lui însă, pustnicul, zavistuindu-l, a zis întru sine: să-l încerce pe el de are ascultare. Şi mergând la părintele, i-a zis: trimite-l pe fratele împreună cu mine, să mergem pentru o trebuinţă. Şi l-a slobozit pe el avva. Deci, după ce au venit ei la râu, în care era mulţime multă de crocodili, a zis fratelui pustnicul: pogoară-te în râu şi treci. Şi s-a pogorât şi venind crocodilii îi lingeau trupul şi nu l-au vătămat. Iar pustnicul văzând i-a zis: ieşi din râu, şi a ieşit nevătămat. Aşa, călătorind ei au găsit un trup, aruncat pe cale. Şi a zis pustnicul: de am fi avut vreo haină veche am fi pus peste dânsul. Răspuns-a fratele: mai vârtos să ne rugăm, poate va învia. Şi au stat la rugăciune şi rugându-se ei a înviat mortul. Şi se mândrea pustnicul zicând: pentru pustnicia mea a înviat mortul. Iar Dumnezeu a descoperit părintelui mânăstirii toate. Şi întorcându-se ei, a zis părintele către pustnic: fiindcă l-ai ispitit aşa pe fratele tău la râu, pentru ascultarea lui a înviat mortul.
    http://www.pateric.ro/pentru-lepadarea-de-lume-si-cel-ce-se-leapada-de-lume-trebuie-sa-se-instraineze-care-este-instrainarea-cea-adevarata/

  13. Pingback: FILOCALIA ȘI NEUROȘTIINȚELE APLICATE LA VIAȚA NOASTRĂ. Provocare duhovnicească la TRĂIREA ȘI LUCRAREA INTERIOARĂ DE ADÂNCIME, prin LINIȘTIRE și RESTRÂNGEREA experiențelor și stimulărilor informaționale. CONFERINȚA Părintelui Diacon SORI
  14. Pingback: SĂPTĂMÂNA MARE – hotarul judecăţii noastre. SCANDALUL CRUCII ÎN VIAŢA NOASTRĂ şi ALTOIREA NOASTRĂ LA TAINA PĂTIMIRII DOMNULUI: “Atâta vreme cât omul rămâne izolat în dreptăţile lui, nu are nicio legătură cu Hristos cel Răs
  15. Pingback: “Ce faci, te face” (I). EȘTI CEEA CE TRĂIEȘTI! Ceea ce faci, gândești și simți TE TRANSFORMĂ: “Sufletul lasă urme în trup… SUNTEM CONSUMAȚI de o cultură exterioară şi exteriorizantă şi pierdem legătura cu INTERIORI
  16. Pingback: PS Ignatie, Episcopul Hușilor, despre PAZA CUVÂNTULUI, “DIGESTIA” CUVÂNTULUI, RESPONSABILITATEA CUVÂNTULUI (video, text) | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: “Oferta” duhovniceasca esentiala pentru a trai un POST MARE cu real folos: INFRANAREA ca LUCRARE LAUNTRICA DE LINISTIRE, DE PAZA A SIMTURILOR si ca exercitiu de REZISTENTA si RETRAGERE fata de TENTATIILE SOCIETATII DE CONSUM. Diaconul Sorin Mi
  18. Pingback: PS DAMASCHIN – cuvânt străpungător de inimi: SINGURĂTATEA MAICII DOMNULUI, însingurarea cea de trebuință, IEȘIREA DIN ÎMPRĂȘTIERE, AJUTORUL și RUGĂCIUNEA PENTRU CEI SINGURI: “Fiți dumneavoastră acești îngeri de care ceilalți
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate