Parintele Nicolae Steinhardt despre “PROBLEMA PAINII” SI PREDICATORII FATARNICI AI FALSULUI IDEALISM
“Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune:
ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robii pantecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi, dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!
Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii. Pe deplin lămurit, este că nu au citit parabola samarineanului milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul după delicateturi şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic.
In sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui Hristos. Hristos ce a făcut, ce a provăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin. Intotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor. I-a apărat pe apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi urm.) A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când, flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiadar arhiereul, şi au mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25-26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii, motivând minunea săvârşită astfel:
„Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum” (Matei 15, 32).
Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus:nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor I-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată dousprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum.
Dar la stârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba de înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial în ochii „idealiştilor”). Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit: „Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntâziat: să i se dea să mănânce! (Marcu 5, 43). Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu I-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus? „Om mâncăcios şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34).
Domnul e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii, iscodindu-L, îl vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-L prinde mai lesne în cuvânt). Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? „Pâinea vieţii” şi adaugă : „cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6,35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi prilej: „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6, 43). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. Impărăţia cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20). După înviere, cum îi convinge pe apostolii care se spăimântaseră că e nălucă şi se tulburaseră, că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24, 41-43).
Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce in limbaj curent se cheamă „idealist”, ci a fost “materialist” întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii. Să fie oare această grijă pentru pâine – care-i şi a noastră – mărturisire de robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan?
Problema o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev.
Problema pâinii, spune marele gânditor, problema pâinii pentru mine ca ins care, nu mă ascund, sunt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări şi a fi nemulţumit, este, da, o problemă materială. Dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o problemă materială, ci o datorie spirituală.
Să luăm aminte, înfioraţi de respect, la schimbarea de registru tonal: când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cârcotaş şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă pâinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul material pe cel spiritual.
Iată cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiţi, cârteala se preface în compătimire şi ia cu totul altă înfăţişare. Şi le mai amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre consumare în idealitate şi abstracţiune, ci la modul materialităţii: ca pâine şi ca vin. Şi ce sunt acestea de nu cele două elemente consubstanţiale vieţii: pâinea (prea curatul Trup) pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sânge) pentru veselirea şi îndulcirea ei? Căci fiinţa omenească nu e făcută numai pentru a vieţui, a exista (animalic) 
şi a trudi, ci şi pentru a se bucura de viaţă în chip conştient, a o gusta şi proslăvi în ceasuri de odihnă şi înălţare sufletească. Vinul simbolizează această caracteristică din urmă a fiinţei înzestrate cu duh şi cu darul cuvântării. Pâinea şi vinul, laolaltă şi dual, alcătuiesc cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează.
Cum îşi intitulează frumosul său roman scriitorul italian Ignazio Silone? Intocmai chiar: Pâinea şi vinul. Iar fiului rătăcitor înapoiat la vatra părintescă ce i se arată mai întâi în poezia lui Trakl? Pâinea şi vinul – strălucind în curată lumină – pe masă.
Şi Domnul cum ne învaţă să ne rugăm în rugăciunea domnească (atât de sintetică, de concentrată în esenţe)? Oare nu cerând să ne fie dată pâinea cea spre fiinţă? Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie de bună seamă hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. (Ii vor fi acordat în gând consolări idealiste: mai bine ar fi făcut să stea acasă şi să nu umble hojma teleleu-tănase de colo până colo).
Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători – ca preotul şi levitul – faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.
Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. In frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază, o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuţitului. Pâinea e dătătoare şi intreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.
(Parintele Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Man. Rohia, 2006)
Legaturi:
- PARINTELE CLEOPA: DATI-LE VOI SA MANANCE!
- PS SEBASTIAN: Inmultirea painilor. ENTUZIASM SFANT SAU INTERES?
- OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI
- Sf. Ioan Gura de Aur – Cuvânt la Duminica a VIII-a după Pogorârea Sfântului Duh
***
- UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I). Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea
- PARINTELE MARTIR CONSTANTIN SARBU: “Lumea s-a saturat de predici, ea are nevoie de Hristos! Nu vorbe, ci fapte se cer!”
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- TOT CE ESTE EXTERIOR ESTE IMPORTANT. E NEVOIE DE MANIFESTARE, DE COMUNICARE. De ce conteaza sa (si) vorbim, sa ne sprijinim, sa fim PREZENTI?
- II PURTAM PE CEILALTI IN SUFLETELE NOASTRE? NE PASA DE SUFLETELE LOR?
- “Fratele meu este viata mea!”
- DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Iisuse când semenul nostru
E nimicit de sărăcie,
Iar noi ne desfătăm lumeşte,
Credinţa-i seacă şi-i mândrie.
Când el se luptă să câştige,
-dar nu găseşte nici de-o pâine-
Iar noi ne desfătăm trupeşte,
Iisus suntem străini de Tine.
Iar când mai şi vorbim cu patos
Despre iubire şi credinţă,
Cu mercedesul lângă scară
Şi-n vorbe fără pocăinţă…,
Când vorbele care le spunem
Ne’arată lumii ca valoare,
Şi nu trăirea viu şi faptic,
Credinţa noastră-i înşelare.
Când suferinţa mi-i în faţă,
(Prin semeni) invocând credinţa,
Şi-mi cere milă şi iubire,
Şi nu mă arde conştiinţa…,
Când nu-mi împart cu ei puţinul
-Cel câştigat în mod cinstit-
Mai pot vorbi despre credinţă
Şi pot să mă socot sporit ?
Când peste tot cresc mii de vile
Iar alţii pier în sărăcie
Fără o şansă cât de mică
În neam şi în ortodoxie…,
Ortodoxia-mi personală,
În conştiinţă ce mi-a spus ?
Ce ne mai spune Adevărul
Şi jertfa Crucii azi, Iisus ?
Săracul ,,Lazăr’’ nu prea vine
La,, casele’’ straşnic păzite,
Strivit de munţi de datorie,
Şi de impozite mărite.
Nu îndrăzneşte să cerşească
În ţara plină de mândrie
Ce l-a crescut fără de şansă
Şi la zdrobit prin sărăcie.
Sunt mii de mii care-şi duc crucea
Departe de ce e frumos
-În om, în lume şi-n viaţă-
Străini şi fără de Hristos.
După perdeaua poleită
Şi după strălucirea lumii
S-ascund suspinele durerii
Şi rezultatele minciunii.
Zidim biserici , edificii,
Clopote mari, ca să rsune,
Şi să le batul GPS-ul,
În strălucirea de pe lume.
Iar întunericul din semeni
E uriaş.!!E suferinţă.!!
E necunoaştere.!, e foame .!!
E ste instinct şi necredinţă.
Deasupra aurul luceşte,
Succesul , laurii, ştiinţa,
Iar dedesubt e chin şi jale,
Şi curge-n râuri suferinţa.
Unde-i lumina ortodoxă ?
Unde-i trăirea în lumină ?
Şi unde căutăm Iisuse
Înpărăţia Ta divină ?
Scrisoare lui Moş Crăciun
Moş crăciun î-ţi scriu cu lacrimi
din sărmana-mi locuinţă,
(tremurînd ), aceste rînduri,
cu durere şi căinţă.
Eu sunt mic şi am şi-o soră
şi mai mică decît mine.
Tata a rămas pe drumuri
şi mămica nu mai vine .
A plecat demult , departe ,
într-o ţară şi n-o ştim .
Decînd tata-i fără muncă,
noi tot timpul suferim.
Ne e frig şi ne e foame.
N’avem haine, n’avem pîine.
Noi nu ştim de sărbătoare.
Ce ne facem Moş Crăciune ?
În oraş pe stăzi, oriunde ,
sunt ghirlande sunt lumini,
bucurie , brazi şi daruri ,
numai noi suntem stăini.
Ca şi alţi copii din stradă,
-sunt şi oameni ca şi noi-
care cer, (că n-au de muncă)
şi-şi srîng toate, din gunoi.
Am văzut şi domni şi doamne ,
cum îşi duc cîinii pe stadă,
(cum şi ce le dau de hrană),
dar…, n-au ochi ca să ne vadă.
De ce oare Moş Crăciune ,
se’ngrijesc aşa de cîini
şi-n maşini îi duc şi-n case
mulţi,… şi tineri şi bătrîni..?
Eu şi sora mea desculţă ,
am fi vrut un colţ de pîine,
dar creştinilor li-e silă.
Ei dau bunătăţi la cîine.
Au maşini de lux, Au vile,
au averi şi au…,detoate,
iar tu mergi mereu la dînşii
şi pe noi ne laşi deoparte.
Ştii…,am merge cu colinda…,
dar murdari şi goi…, noi ştim
că tot omul ne alungă,
şi cu lacrimi azi cerşim .
Ce să facem Moş Crăciune
dacă mama nu mai vine,
dacă tata n’are muncă,
dacă şi tu fugi de mine..?
Ce să fac? …!! Și de ce oare
ne-am născt să suferim,
să ne-alunge ca pe fiare
cei ce-şi zic că sunt creştini..?
Vrem, (de poţi), o…, Moş Crăciune,
să ne-aduci măcar o pîine
şi-ncălţări şi…o hăinuţă,
pentru sora , pentru mine.
Şi aş vrea să schimbi în lume,
ura-n dragoste şi-am vrea,
să dai oamenilor milă,
de-o ai în desaga ta.
Fă-i să vadă’n noi durerea,
ce ne macină din greu,
şi alungă-le trufia.
Dă-i servici tatălui meu .
Fă să fim şi noi pe lume
îngrijiţi, că…,azi mulţi cîini,
stau în lux, pe bani şi-n vile
pe la foarte mulţi creştini.
Moş Crăciun î-ţi cer iertare,
că ţi-am spus. Poate…,nu ştii !!.
Noi te aşteptăm la anul.
(de nu poţi acum să vii).
Vom cerşi din nou şi pâine,
și-o hăinuţă şi’un covrig,
(de Crăciun), cu ochi–n lacrimi
tremurînd uitaţi în frig.
Goi , flămînzi ,străini pe lume,
din gunoaie ne hrănim.
Suntem goi, Dar SUNTEM OAMENl,
Numai ca să sufeim.
Mi-era dor de parintele Steinhardt! 🙂 Ne reaminteste ca a noastra credinta nu e abstractiune filosofico-metafizica, ce suna bine si ne satisface orgoliul intelectual, ci e… dragoste pusa in practica!
Dar numai cine ajunge sa se cunoasca pe sine atat de bine incat sa isi vada slabiciunile si neputintele il va putea intelege pe cel de langa el! Asa mi-am explicat eu cum parinti monahi batrani, dupa o viata ascetica, au o blandete si o iubire care celor mai tineri le cam lipseste, din prea putina experienta… asa cum si noi, mirenii, la inceput de viata duhovniceasca suntem “darji”, “curajosi” si stricti cu ceilalti, de fapt necunoscandu-ne cu adevarat! Si cu cat omul creste in smerenie, cu atat creste si in blandete si grija fata de aproapele, asa cred…
Doamne, ajuta!
Painea noastra cea de toate zilele
Stefan Octavian Iosiv
-Mi-e foame,draga mama;
nu e pine?
Mi-e foame,si sa stii ca am sa mor!
-Mai rabda,puiul mamii,
pana mine,
Ca mine iese plugul in ogor.
-Mi-e foame,draga mama;
nu e pine?
De-amar de vreme tot m-ai
amanat…
-Mai rabda,puiul mamii
pana mine,
Ca mine vom iesi la samanat…
-Mi-e foame,draga mama;
nu e pine?
Nu-ti este teama,oare, c-oi
muri?
-Mai rabda,puiul mamii,
pana mine,
Ca griul pana mine va
rasari…
-Mi-e foame,draga mama;
nu e pine?
Vezi,inima mea bate tot mai rar…
-Mai rabda,puiul mamii,
pina mine,
Ca griul nostru este la morar.
-Mi-e foame,draga mama;
nu e pine?
Ah,tare mi-e teama c-o sa
mor…
-Mai rabda,puiul mamii,
pana mine,
Ca mine scoatem pinea din
cuptior…
Dar cand crescu mirosul pinii
coapte,
Odorul mamii,galben ca un
spic,
Isi inchinase fruntea peste
noapte,
Si de-atunci n-a mai cerut
nimic.
Da, ce amănunt aparent fără importanţă faptul că după ce a înviat-o pe fiica lui Iair mai-marele sinagogii din Capernaum, spune să i se dea să mănânce imediat, spre întărirea trupului. Cu atât mai mult Iisus ni se dă pe Sine însuşi ca pâine a vieţii, după ce ne învie din moartea sufletească spre mântuire, făcând aceasta cu aceeaşi urgenţă.
Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii (Înmulțirea pâinilor) – 7.08.2011 – http://blog.patermihail.ro/arhive/1716
Ce cumplita foame ne macina …foame de lux,foame de bogatii,foame de placeri….dar oare cui ii mai este azi foame de Hristos? El care ne satura cu adevarat ,care nu se sfarseste niciodate,cea mai dulce hrana! Umblam goi,flamanzi,sleiti de puteri in lumea aceasta,refuzand adevarata hrana mantuitoare!
http://teologie.do.am/news/duminica_a_viii_a_dupa_rusalii_inmultirea_painilor_si_a_pestilor/2011-08-07-1176
Da,”Gustati si vedeti ca bun este Domnul!” …dar iata ca suntem (unii) care trebuie sa ne deprindem cu aceasta bunatate a Sa…sa ne invatam cu un Dumnezeu atat de bun…
“Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne,şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.
Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale ” cum spune rugaciunea…
@ teologie:
E de dorit sa puneti si sursa predicilor pe care le dati, autorul, etc.
Doamne ajuta !Ma iertati ca sunt OFF TOPIC dar nu am stiut unde sa postez…caut sa descarc conferinte ortodoxe ,eventual mai noi …ma poate ajuta cineva cu vreo adresa ?…multumesc anticipat si post cu folos va urez tuturor !
Vad ca aproape nu exista text, azi ,care sa nu ma mustre,iar acesta o face din plin!
Si bine face!
Din nou,multumesc!
„Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii“, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, e cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin”. (N. Steinhardt, Daruind vei dobandi)