Parintele Rafail Noica (si audio): TRAIM IN PERIOADA ESHATOLOGICA, A SFARSITULUI. Cu Primul Razboi Mondial a inceput o alta lume, iar azi “toate valorile crestine se desfiinteaza, toate uraciunile cele mai cumplite sunt moneda curenta”. DAR NU DA DRUMUL LA “BARA” NADEJDII!

4-04-2014 Sublinieri

IMG_6647

Niciunul din noi, am putea zice, n-am cunoscut lumea asa cum a fost cand era inca o lume, ce am cunoscut noi este deja o deformare…

FILOCALIE SI ESHATOLOGIE (fragment mp3 din prima parte a conferintei Parintelui Rafail Noica: “Intrupare – Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002):

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

*

Continuarea cu alte extrase din aceeasi conferinta, consecutive fragmentului prezentat acum, cititi si ascultati la:

pr-rafail-coperta-cd-cultura filocalica-2002

Filocalia, am putea zice este o parte a istoriei Bisericii. Biserica a inceput prin perioada mucenicilor, prin martiriu, primele 3 veacuri au fost veacuri de martiriu. Aceasta perioada s-a curmat cu pronia unui Cezar care, primul, a primit revelatia adevaratei religii, adevaratului Dumnezeu si semnul acestui Dumnezeu, Crucea, in puterea careia a biruit ce avea el sa biruiasca si a ingaduit acestei adevarate religii sa devina religia “mondiala”, ca sa zicem asa, cum se traia in vremea aia, Imperiul Roman.

Sfantul Constantin cel Mare incepe o noua epoca a Bisericii care, in libertatea pe care avea sa o dobandeasca acum Biserica, sa stiti, libertate foarte relativa – ca atata timp cat domneste pacatul in lume si libertatea e relativa – totusi, libertate, dar acuma ca Imperiul Roman si puterea Cezarului, in loc sa prigoneasca crestinismul, in principiu il sprijinea – zic in principiu iarasi ca nu toti imparatii au sprijinit (si martiriul pana astazi nu s-a curmat deplin) – dar totusi, istoria a luat, in linii generale, o noua linie. De-acum Biserica avea sa devina o cultura. S-au ivit acuma multe rataciri, ereziile care au provocat gandirea teologica a Parintilor nostri. Biserica fiind acum formal libera a putut sa se impodobeasca cu toate elementele culturii, sa constientizeze frumusetea si puterea culorii. Pictura si-a aratat geniul in care si ea putea sa exprime Evanghelia adica Buna Vestire a imparatiei vesnice. La fel si… iata ca un profesor in Institutul Teologic de la Paris ne vorbea de coregrafia Liturghiei, adica in Noul Testament noi nu mai avem dansul, dantuirea – asa cum se practica in Vechiul testament si in multe alte religii. Si totusi, exista un aspect pe care il putem numi coregrafic, al Liturghiei, miscarea este de o mare importanta. De multe ori noi slujim, la toate nivelele, badaraneste, fara nici un simt, dar Liturghia – si tot ceea ce este fenomen in Biserica – ar trebui sa reprezinte culmea culturii omenesti si, candva in istorie, intr-o masura sau alta, a si reprezentat si, intr-o oarecare masura, inca reprezinta.

16829S-a constientizat frumusetea gandirii teologice, frumusetea desavarsirii dogmatice, frumusetea puterii graiului, nu cuvant ca informatie pur cerebrala, ci ca o partasie cu cele ale Duhului, cuvant care izvorand din Duh, poate purta ceva din puterea Duhului, acesta este cuvantul liturgic. In ceea ce numiti voi astazi cultura, domeniul poetic mai are asta: poetul intrebuinteaza cuvantul, in principiu, nu numai pentru sensul lui – zic in principiu, pentru ca astazi poezia este total “nonsensica”, cel putin la analiza logica, sa zicem – dar nu numai pentru sensul lui, ci si pentru frumusetea lui. Dar asta si intr-o literatura mai desavarsita: tot asa, se urmareste frumusetea si puterea cuvantului, capacitatea cuvantului de a evoca nu numai de a informa. Toata puterea asta a cuvantului este, cu precadere, domeniu liturgic si tot ce este sau a fost cultura in omenire: a cuvantului, a gandirii, a miscarii, a culorii, a formei, a sunetului, muzica, toate astea si-au dobandit, as zice, apogeul in Biserica. Nu ca omenirea a putut trai la inaltimea acestei culturi, ci a… imbadaranit de-a lungul istoriei… ; si am pierdut ceea ce au dobandit Parintii nostri in Duh si in adevar, in momentele cele mai inalte ale apropierii lor de Dumnezeu. Si noi, si multi dintre parintii nostri, si stramosii am pierdut si continuam sa pierdem, dintr-o nesimtire cumplita, comorile pe care ni le-a lasat Biserica. Dar, parte din cultura [din misiunea, chemarea, n.n.] noastra este, totusi, si sa reconstientizam ceea ce Dumnezeu, de-a lungul istoriei, ne-a dat si si sa trecem mai curand mai departe in constientizarea noastra si in duhovnicirea noastra.

Deci, incepand cu Sfantul Constantin cel Mare s-a aratat ca fiind cu precadere cultura adamica, cultura omului. A dat ceea ce nici o cultura si nici o civilizatie nu au putut da, daca avem ochi nu numai artistici, dar si duhovnicesti, ca sa intelegem lucrurile nu numai in superficialitatea lor, ci si in adancul intelesului lor duhovnicesc.

Perioada asta filocalica, care poate ca a fost, cu precadere, prelucrata in pustie… Zic pustie si la propriu – toti acesti mari avva din pustiile Egiptului -, si la figurat, in sensul ca gandirea care s-a prelucrat in pustie a fost aceeasi gandire care a biruit in cetati – in cetatea Constantinopolului, Niceei, samd – a biruit toate cele ale ereziei, ale minciunii. Deci cultura filocalica a fost cu precadere cultura pustiei. Cand zic “pustie” la figurat am in vedere nu doar geografic, ci ce a insemnat pustia. Pustia a fost locul unei intensificari a rugaciunii. Si daca la figurat vorbesc despre pustie, in realitate e rugaciune. Deci cultura filocalica a izvorat din rugaciune – rugaciune nefiind doar o faptica a omului, o clipa in care zicem astea si alea lui Dumnezeu, ci intreaga viata a omului de apropiere de Dumnezeu, pana cand atatia din Parintii nostri au iesit din cele ale vremelniciei si au trait ca si cei trei Apostoli pe muntele Tabor, au trait ce am putut numi, impreuna cu Sfantul [Apostol] Petru, sfarsitul veacurilor. Cand Sfantul Petru vorbeste de sfarsitul veacurilor vorbeste si de sfarsitul lumii, eshatologia, parte din tema din aceasta seara. Dar acest sfarsit al veacurilor este important de trait inainte sa ni se sfarseasca viata in veacul asta sau inainte sa se sfarseasca lumea, cum este prorocit ca se va sfarsi, ca atat de multi dintre noi, de preferinta noi toti, sa ajungem la acest sfarsit al veacurilor, cand duhul nostru iese macar pentru o clipa din cele ale vremelniciei, sa guste un crampei din cele despre care Sfantul Pavel zicea: ochi n-a vazut, ureche nu a auzit si nu s-a suit la inima omului ce a pregatit Dumnezeu pentru cei care Il iubesc.

Si asa as caracteriza o intreaga perioada a Bisericii, care [a inceput atunci cand] s-a terminat cu perioada martirica, din anul [313], cand Sfantul Constantin cel Mare a proclamat crestinismul ca religie a Imperiului Roman si pana odinioara.

PAIU1989_140_01_1Odinioara asta nu stiu cand a fost. Imi vine sa zic ca, poate, Primul Razboi Mondial, tot din marturia Parintelui Sofronie. Parintele Sofronie, care avea vreo 18 ani, deci nu mai era nici copil, nici macar un pusti cand a izbucnit Primul Razboi Mondial, de mai multe ori ne-a marturisit lucrul asta: ca dupa acest fenomen mondial nu a mai cunoscut in lumea aceea acea asezare, acea pace, acea liniste pe care o avea omenirea inainte. Zice ca acest prim fratricid mondial, cum a numit el razboiul, deci pentru prima oara in istorie – sau poate pentru prima oara dupa Cain – ne trezim nu numai cu un razboi ca un fratricid, dar fratricid mondial. De ce zic de Cain? Iata, un prieten, un cunoscut al familiei mele imi spunea intr-o zi ca am ajuns ca in zilele lui Cain. Cain, potential, cu o bata putea sa omoare toata omenirea. La un moment dat Abel, fratele lui, reprezenta toata omenirea, in afara de el, Cain. Astazi, zice, omul, cu o lovitura de bata nucleara poate distruge toata omenirea. Oarecum ajungem la un cerc complet, cercul s-a inchis, revenim la cele din inceput intr-alt fel. Si Primul Razboi Mondial, asa cum se intituleaza, este primul moment al inchiderii acestui cerc. De-acuma lumea intreaga este in razboi. La doua nivele: si global si integral. Integral, vreau sa zic, acolo unde cam pana la Primul Razboi Mondial, razboiul era o afacere intre soldati pe campul de batalie, acuma toata populatia este in razboi, toti sunt supusi mortii, bombardamentelor si toate lucrurile astea… “Progresam” de atunci, acuma e marele progres, tovarasi! – asa cum ne spunea odinioara mentalitatea care fusese [pana in 1989]. Progresul,  tovarasi, este ca astazi si femeia se face soldat. Toata lumea intra in razboi,  nimeni nu mai este crutat. Fratricidul trebuie sa ajunga peste tot, ajunge-vom vedea si pe copilasi, poate si bebelusi in uniforma militara… nu stiu, poate nu-i nevoie ca raul sa fie desavarsit. Vedea-vom…

Iertati-ma, fac o paranteza, ce zic eu acum este partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad”, adica nu incercam sa vedem lucrurile prin ochelari cu tenta roz, cum zice englezul, ci vedem lucrurile asa cum sunt. Dar sa nu uitati niciodata partea a doua a cuvantului: “si nu deznadajdui”. Adica, din orice va nascoci omul, Dumnezeu in orice clipa va putea sa mantuiasca pe toti cei care Il doresc pe Dumnezeu.

Socotesc… – sunt mai multe jaloane ale perioadei eshatologice a Bisericii, ca despre asta vreau sa vorbesc – si poate ca primul jalon important, primul prag al eshatologiei a fost Primul Razboi Mondial. Spunea Parintele Sofronie ca simtul tragic si deznadejdea in lume a crescut si mai mult dupa Al Doilea Razboi Mondial. Si spunea prin anii ’80 inainte de Perestroika: daca acuma va izbucni un al treilea razboi mondial, insasi credinta pe pamant va fi cu neputinta. Dar daca nu, va urma o mare renastere duhovniceasca. Iata ca, asa cum am vazut noi istoric, Gorbaciov nu stiu ce a facut, dar oarecum a pacalit tot sistemul care se inchega atuncea, tensiunea razboiului si in loc de razboi mondial a iesit Perestroika, adica reconstruirea, a iesit Glasnostul, adica libertatea de a vocaliza, de a spune – toate relative, bineinteles, ca pacatul bantuie in lume – dar in loc sa se intensifice tensiunea pana la un al treilea razboi mondial, ori s-au intors lucrurile, ori avem o pauza, vedea-vom, nu stim inca [N.B.: parintele vorbea aici in 2002], tensiunea in lume, orice caz, creste -, dar exista o nespusa sete care se manifesta – uneori vazut, alterori o simti mai pe dedesubt – care parca nu poate sa-si ia avantul deplin. Dar aceasta sete de Duh, de adevar, aceasta renastere duhovniceasca, care are multe aspecte foarte frumoase, chiar daca nu pare sa aiba puterea astazi sa-si ia avantul pana la capat, sa revolutioneze in sens bun, lumea in ale mortii, in ale vietii, eu cred ca are o nespusa importanta, mai mare decat ne dam seama si pana la urma, daca ne-am intalnit in seara asta, pentru aceasta renastere, acestei renasteri doresc sa slujesc si eu in masura in care imi va ingadui Domnul.

Perioada eshatologica. Vad ca istoria Bisericii pare sa se imparta in trei perioade: martirica, filocalica si eshatologica, adica perioada sfarsitului in care socotesc ca traim astazi. Perioada asta, a sfarsitului, este neaparat o perioada plina de contraziceri, plina de tensiuni, plina de paradoxuri, sfasieri, de tragedii, o stiti cu totii.

Revin inapoi un pas, cand ziceam ca Parintele Sofronie a putut sa ne dea aceasta marturie a unei lumi pe care noi nu am cunoscut-o niciodata. Cei care au cunoscut-o sunt din generatia Parintelui Sofronie si toti aceia s-au dus deja la Domnul, poate cu cateva exceptii. Niciunul din noi, am putea zice, n-am cunoscut lumea asa cum a fost cand era inca o lume, ce am cunoscut noi este deja o deformare. Imi amintesc ca acum vreo 12 ani ziceam la Londra, eram, tot asa, chemat sa vorbesc unor tineri si uitandu-ma in jurul meu ca erau cam toti mai putin de 20 de ani, primul cuvant care mi-a venit sa le spun a fost asta:

voi toti, aicea, care aveti mai putin de 20 de ani nici nu ati cunoscut o lume asa cum am cunoscut-o eu in copilaria mea si in tineretea mea. Voi nu ati cunoscut decat un iad”.

La care, putin dupa aia, m-am adaugat si pe mine in sensul ca mi-am amintit ca Parintele Sofronie ne daduse marturie de o lume pe care nici eu nu am cunoscut-o. Si eu am cunoscut numai un iad, dar, totusi, poate un iad poate ceva mai bland decat cei care sunt din generatia copiilor mei si cei care se nasc astazi. De ce subliniez asta? Subliniez pentru ca ceea ce constientizam noi, ca viata, o luam de buna, ca aceasta este viata, ceea ce am cunoscut noi din nastere si pana azi. Cu greu constietizam de-a lungul vietii noastre, ca daca eu traiesc anumite lucruri asta nu inseamna ca si tu le traiesti. Exista o diferenta la nivel personal de traire, de intelegere, la inceput poate tensiuni si certuri…: cum, nu intelegi ca daca eu am inteles lucru asta si tu nu, nu tolerezi lucrul asta, cum este asa de evident! Sau daca eu traiesc lucrul asta si tu sa nu-l traiesti? Si desi este un adevar in reactia asta, adevar in sensul ca firea omului este una dar totusi, experientele noastre la nivel personal sunt altele si toti trebuie sa crestem intr-o unire a viziunii, a gandirii prin imbogatirea experientelor noastre si o parte din imbogatire este completarea pe care experienta mea o are din experienta ta si atuncea cand o sa pot nu atat sa ma cert cu tine fiindca nu ma intelegi, sa pun deoparte vrajba si sa incerc eu sa inteleg: dar tu cum intelegi astea? Si daca tu pui deoparte ce intelegi si vrei sa stii cum eu inteleg lucrul asta, incepem sa ne completam intelegerea noastra foarte partiala, foarte fragmentata si incepem sa traim ceva din porunca a doua a lui Hristos: “Iubeste pe aproapele ca pe tine insuti”. Si prin asta se completeaza experienta noatra, a vietii si nu mai luam de buna ca ceea ce traiesc eu este neaparat ceea ce traieste toata lumea, in sensul asta individual. Exista un alt nivel, un nivel general unde toata firea omeneasca e una. Daca eu nu pot sa aud o insulta la adresa mea fara sa ma doara sau sa ma simt insultat, acolo pot sa stiu ca tot omul, intr-o masura sau alta, asa traieste o jignire. Daca eu, simtindu-ma iubit si apreciat simt ca pot acuma sa respir si sa infloreasca viata mea, pot sa stiu de-acuma ca asa traieste tot omul, ca dragostea, aprecierea, face pe aproapele sa poata respira si sa infloreasca viata lui si chiar sa invie de multe ori.

Eu subliniasem tragedia in care traim si in seara asta, tot asa, subliniez tragedia in care traim, ca pe mine mult m-a usurat sa stiu ca nu asta este o viata si ca ma gandesc acuma la capatul liniei deznadejdii, gandul sinucigas: la ce bun, pentru ce m-am nascut? Sinucigasul ia intrebarea asta ca un fel de raspuns; si exista si cultura deznadejdii care termina cu sinuciderea. deprimare_1Ratacirea, erezia sinuciderii ca solutie este ca… omul nu poate muri. Risca sinucigasul sa-si veciniceasca trairea de acum, sa plece din lumea asta la cele vesnice in starea in care este, acolo unde tocmai in viata asta ar putea sa gaseasca intai un raspuns, sa gaseasca o solutie pentru deznadejdea lui si sa ajunga sa invesniceasca nu deznadejdea pe care o traieste acum, ci solutia pe care o va gasi. Simt ca solutie si raspuns sunt cuvinte slabe, trebuie ceva mult mai tare. Da, Invierea. Inviind in duhul si in Domnul sa treaca din lumea asta asa incat trupul provizoriu moare, dar duhul ii este inviat si trece in cele ale vietii. Daca sinucugasul ar sti destule, daca ar sti ca nu asta, intr-adevar, este o viata, ca nu ura in care a trait, ca nu sfasierile si tragediile pe care le-a cunoscut din copilarie sunt viata, ca omul nu mai traieste dupa poruncile lui Dumnezeu si indepartandu-se de Cel care l-a facut isi face din viata lui un iad, poate ca nu s-ar mai sinucide. Si ca sa intaresc cuvantul asta pe care il socotesc eshatologic, pe care l-a dat Hristos Parintelui nostru Siluan: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Si din experienta mea partiala si din mai multa experienta a Parintelui nostru Sofronie ca noi trebuie sa stim ca sfasierile prin care trecem, ura, rautatea, asta nu este o lume, si daca nu este o lume, deci nu asta a vrut Dumnezeu de la om. Si intra-adevar, daca va uitati la cuvintele dumnezeiesti, nici un cuvant dumnezeiesc nu ar produce ceea ce am facut noi astazi in lume. Dar, intelegand ca nu asta este o lume, putem sa intelegem doua lucruri: una – ca eu sunt chemat sa cultiv altceva, doi – ca Dumnezeu are, poate foarte ascuns ochilor nostri, o Pronie pe care noi inca nu o intelegem. Dar ca lumea, oricat de iad ar deveni, asta nu e cuvantul final; si noi, ori cautam, ori asteptam acel cuvant final dumnezeiesc care nu poate fi decat Inviere si Viata vesnica.

Ce este viata vesnica? Nu doar faptul de a exista. Asta-i iadul, a exista in cine stie ce conditii. Viata sau numele lui Dumnezeu, Eu sunt, adica a fi, este a fi intr-o implinire desavarsita, o implinire dumnezeiasca. Tu, omule, adica eu, fiecare eu care aude acest cuvant, si cei care nu-l aud suntem meniti sa devenim un dumnezeu, nu prin fire, dar prin har, prin chemare, printr-o impreuna-lucrare a lui Dumnezeu cu mine sau a mea cu Dumnezeu – va propun amandoua formulele.

Ca sa revin la cuvantul:Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui. Parintele Sofronie, cand a auzit cuvantul acesta pentru prima oara, a simtit ca acest cuvant era cuvant dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan si mantuirea lui, ci pentru o intreaga epoca, pentru toata deznadejdea asta care se infiripa intr-o lume deosebit de deznadajduita, asa cum o cunoscuse el, dupa primul razboi mondial.

As vrea sa mai adaug si cuvantul asta: cand zice Dumnezeu “nu deznadajdui!“, pe multi i-am vazut incordandu-se peste masura – ca deja erau prea stresati -: cum sa ma tin sa nu deznadajduiesc, sa nu-L supar pe Dumnezeu? Nu, fratilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznadejdea, dar ne spune ca … nu-i nevoie! Nu-i nevoie sa deznadajduim!

Cand nu mai poti, cand innebunesti… cum i-a zis parintele Sofronie unui pustnic: “du-te si fa-ti o ceasca cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfantul Isaac Sirul unui pustnic: “cand simti gandurile de hula ca te biruiesc, inveleste-te in mantia ta si culca-te“. Zic eu pe limba noastra moderna: “Trage un pui de somn“, refa-te trupeste si, dupa aia, cand iti refaci puterile, continui… Parintele Sofronie i-a impartasit acelui pustnic ceea ce traia el, vazandu-i starea duhovniceasca in care era (acela ceruse un cuvant de mantuire) – el tocmai il gazduia, ii pregatise un ceai, niste biscuiti si ce-avea el acolo. Si-i zice pustnicului: Traieste-ti deznadejdea pana la capat. Cand simti ca te apropii de a cadea in prapastie, du-te si fa-ti un ceai“. Adica: mangaie-te. Si cand te intaresti, poti sa continui. Asa cum facea si el. Continui in ce fel? Stiind ca exista pe undeva, inca necunoscuta mie, o Pronie dumnezeiasca, pe care astept s-o vad.

As da ca exemplu pe Iov, care in clipa cea mai crunta a suferintei lui a zis: si totusi stiu ca viu este Domnul meu si ca eu Il voi vedea la sfarsit, cu ochiul meu si nu altul. Si deci in clipa celei mai adanci deznadejdi, credinta lui Iov se exprima in felul asta. Si intr-adevar, cei care ati citit cartea lui Iov, cei care nu, s-o cititi! Daca va e greu tot textul cititi numai primele 4-5 capitole si ultimele 2-3. Intr-adevar, Iov nu a  fost trecut cu vederea de Dumnezeu, la credinta lui Dumnezeu a raspuns. Si la sfarsit, cand Dumnezeu vorbeste cu Iov, il auzim pe Iov zicand. Dumnezeu nu-l mustra pe Iov, asta-i interesant, Dumnezeu arata lui Iov – e un text la sfarsit de o poezie extraordinara, oricat de putin am intelege-o face sa o citesti numai pentru ce ziceam adineauri, puterea cuvantului, frumusetea cuvantului si imaginilor care se desprind:Unde erai tu cand am facut lumea? Stii tu unde sunt comorile ghetii si de unde izvorasc vanturile?”, parafrazez putintel, cititi voi capitolul acela unde Dumnezeu vorbeste lui Iov. Care a fost rezultatul acestei dezvaluiri, cand Dumnezeu vorbeste lui Iov de zidirea Lui, de frumusetea zidirii? Rezultatul este ca Iov zice:

“Doamne, am auzit de Tine cu auzul urechii, dar acum cu ochiul meu Te vad si ma urasc pe mine insumi, ma pocaiesc in tarana si in panza de sac”.

Sunt multe teme care se pot desprinde din asta: ce este pocainta? Cum se face pocainta? Cum viziunea asta a unei frumuseti extraordinare pe care i-a descoperit-o Dumnezeu lui Iov il face sa se pocaiasca? Adineauri se indreptatea, si pe drept se indreptatea, dupa asta Dumnezeu l-a indreptatit pe Iov in fata celor care incercau sa-L indreptateasca pe Dumnezeu inaintea lui Iov. Dar Iov, totusi, s-a pocait. Despre ce s-a pocait? Nu fiindca facuse niste fapte rele, pe care nu le facuse, dar inaintea frumusetii lui Dumnezeu si-a vazut uraciunea lui, neputinta lui, sau, cum sa mai spunem, Domnul sa ne insufle sa intelegem mai adanc si mai bine. Si Iov s-a pocait, dar de ce s-a pocait? Revin acolo de unde incepusem, ca zice: am auzit de Tine pana acum cu auzul urechii dar acum cu ochiul meu Te vad. In adancul deznadejdii lui, Iov zicea: dar stiu ca Domnul meu este viu si ca eu, in sfarsit, Il voi vedea cu ochiul meu, si nu altul. Si Dumnezeu l-a facut cu ochiul lui sa-l vada. Va mai scot la iveala inca un lucru, asta pentru ca sa-l aplicam si noi in viata noastra, ca nadejde. La un moment dat, tot in deznadejdea lui, Iov zice: “o, de s-ar scrie cuvintele mele intr-o carte! De s-ar scrie cu un condei!Nu citim noi acea carte astazi? Cand a trait Iov? Hai sa ziceam acum vreo 3000 de ani. 3000 de ani mai tarziu citim acea carte. Dumnezeu a implinit lui Iov pana si strigatul asta in durerea lui cea mai deznadajduita. Se astepta Iov, cand era acuma surghiunit din cetatea unde imparatise el? Acolo cand toti il ascultasera ca cel mai intelept, ca cel mai mare, cel mai puternic, bogat, frumos, din cetate. Si acuma era aruncat pe gunoi in afara cetatii. De ce pe gunoi? Sigurul loc cald care mai era, ca nu mai avea nici casa, nici masa, nici copii, nici avutii, nici nimic, pana si sotia lui se lepadase de el cu scarba si plecase de la el, si acuma Iov, cine isi putea inchipui ca acuma Iov, aruncat in afara cetatii, lepadat de toata lumea, zice: “acuma am devenit cantecul betivilor si ocara pacatosilor”. Isi mai inchipuie cineva ca cuvintele mele, ale lui Iov adica, or sa fie scrise intr-o carte? Iata ca sunt! Si vreau sa zic ca cu un astfel de Dumnezeu avem de-a face.

470px-Rembrandt_Harmensz._van_Rijn_021Sa ma iertati, mi-au ratacit un pic gandurile, dar esentialul pe care am vrut sa-l impartasesc este asta: In cele mai cumplite momente ale vietii nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase. Ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii… Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare: pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu, nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Nu, ci ala-i e momentul in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul… Deci in momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase. Zic “potential” nu pentru ca ar putea fi sau ar putea sa nu fie, ci ca este, dar daca noi stim sa tinem bara puntii in acea clipa, pana cand va trece valul, si candva, mai devreme sau mai tarziu, vom vedea ce Pronie va fi fost acel moment.

Am vorbit de viata noastra personala, dar (e valabil si pentru) viata noastra mondiala. Ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului… perioada celor mai mari contradictii. Despre aceasta perioada zice Domnul in Apocalipsa:

cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, dara cine lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea, cine sfinteste, mai sfinteasca-se, ca iata vin repede si rasplata Mea in mana Mea se da fiestecaruia dupa lucrul lui”.

Deci, in aceasta perioada, acolo unde in perioada filocalica s-a cultivat frumosul, si bunul, si ceea ce este drept si ceea ce este sfant, acuma cuvantul lui Dumnezeu da un oarecare drept si raului sa se desfasoare pana la capat. Pana acuma, de bine, de rau, s-a tinut in frau. Pana acuma, de bine, de rau  toti acceptau, formal sau real, valorile crestine, cum se zice astazi, pana acuma aceste valori erau absolut de netagaduit, fie real, fie fatarnic, dar erau netagaduite de nimeni in principiu. Astazi toate se pun nu numai sub semnul intrebarii, dar se si desfiinteaza. Si ne gasim inconjurati de toate uraciunile cele mai cumplite pe post de moneda curenta.

potolirea-furtunii-pe-mareNu este vremea sa deznadajduim, astea sunt paradoxurile cele mari, dar banuiesc ca asa cum ziceam ca crizele cele mai mari sunt potential momentele cele mai pretioase din viata noastra, banuiesc ca aceasta perioada, oricat de tragica…, ba nu: cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este cu atat mai pretioasa, nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru. Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: Doamne, vino si salasluieste in mine si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca prin niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut. Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui

De ce? Iertati-ma, inainte sa raspund la “de ce”, vreau sa continui cu filocalica, sa zic: toata cultura filocalica cred ca nu numai ca este desfiintata astazi, ca nu mai putem gasi cele ale filocaliei – adica: unde mai gasesti astazi putinta sa te ascunzi intr-o pustie si sa-ti traiesti intr-o singuratate mai mica sau mai mare, ori cu o obste, o viata asa cum au trait-o parintii nostri, pana si in vremea lui Paisie Velicicovsky, pana si in vremea parintelui Sofronie, nu atata in Rusia, dar macar pe Muntele Athos? In Rusia se traia mucenicia, dar el, parintele Sofronie la muntele Athos traia cultura filocalica deplina langa Parintele Siluan si cu multi, multi alti calugari dintre care mai avem ecouri si astazi. Dar unde mai gasesti? Pana si la Muntele Athos nu mai gasesti conditiile in care sa-ti traiesti ceea ce a cultivat filocalica pana odinioara.

Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait Parintii nostri. Cat putem: multam Tie, Doamne,… cat nu putem: …rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare… Domnul sa va dea si sa ne dea la toti o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca, cu care poti sa treci! Mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, doar acum una sa stiu: sa tin bara asta...”.

Si deci cultura filocalica se prelungeste in perioada asta contradictorie, tragica, sfasietoare. Comparati aceasta perioada… nu, hai sa comparam toate perioadele, perioada martirica, cu inceputul vietii lui Hristos. Intruparea lui Hristos a trebuit sa insemne 14000 de suflete asemanatoare Lui, prunci pana la 2 ani, ucisi de catre Irod. Dar acei 14000 de prunci, astazi ne rugam la ei ca tuturor mucenicilor, astia sunt parte din podoaba istoriei, din frumusetea istoriei. Ca Dumnezeu, din groazele cele mai cumplite, uraciunile cele mai desavarsite poate sa scoata si frumusetile cele mai neasteptate“.

parintele Rafail 2012 Daniel Rus (sursa foto)

Cititi si:

Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostolul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade! Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui, căci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece!

O maica imbunatatita, Sebastiana, pe care Domnul a luat-o acum cativa ani, de prin regiunea Timisoarei, de pe undeva (…) spunea unui parinte pe care il cunosc eu: „Parinte, vremi ca astea n-am apucat. Am cunoscut razboiul, am cunoscut foamete, am cunoscut prigoane, dar vremi ca astea n-am mai vazut. Ieri – zice – mi-au trebuit patru ceasuri ca sa citesc un acatist.” Intelegeti putin de ce vi se duce mintea si nu ramane la rugaciune, in biserica sau in chilie? Da, suntem pacatosi, dar sa stiti ca nu e numai pacatul nostru. Sunt si alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar va spun asta ca marturie a unora mai batrani si care au cunoscut alte lumi. Deja si eu ma vad ca un martor al unei alte lumi pentru cei care astazi au 30 sau 20 de ani si mai putin. Iar parintele nostru a fost si martor al lumii inainte de primul razboi mondial (…) si mi-a spus ca dupa aceea n-a mai fost niciodata acea pace de care isi amintea in tineretile lui, acea asezare a lumii care se simtea. Dupa primul fratricid mondial s-a ridicat harul de pe pamant si n-a mai venit. Dupa al doilea fratricid mondial a fost si mai rau si prin anii ’70 ne zicea: „Daca va mai veni un razboi mondial credinta pe pamant va deveni cu neputinta (…)

[…] Şi acum n-avem altă cale decât să fim realişti – şi aici parafrazez pe „ţine-ţi mintea în iad” – [adică] să nu încercăm să scăpăm altundeva, să credem [ca putem scăpa], să evadăm, nu ştiu ce. Nu putem, nu se poate! NU SE POATE! Dar asta nu înseamnă că suntem pierduţi. Şi asta pentru crizele de deznădejde sinucigaşă ale celor care trec prin asta. Nu e nevoie! Fiindcă biruinţa e deja câştigată! […]

Traim vremi de mare apostazie, si nori grei intuneca acuma zarile. Parintele meu duhovnic, Staretul Sofronie, a fost ucenicul Sfantului Siluan Athonitul, care a primit cuvant de la Dumnezeu, pentru vremile noastre: Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui”. Este ceea ce este important, parte din viata noastra, chiar daca noi nu ne dam seama. Undeva, nu ne dam seama ca avem toti lucrarea pe care Domnul ne-a pus-o inainte.

Si pana aici avem partea aceea a cuvantului dat Sfantului Siluan “Tine-ti mintea in iad”. Sa nu ne inchipuim altceva, nu inchipuindu-ne, nu incercand si noi sa ne inchipuim ca vom putea strabate. Cea mai importanta parte a cuvantului dat Sfantului Siluan este “si nu deznadajdui”. De ce? Daca ne apucam in vremile noastre sa citim Apocalipsa, vedem ca Dumnezeu stie felul cum sant programate evenimentele. Daca Dumnezeu a lasat lumea sa ajunga pana aici, inseamna ca stie El ce face, si toate sant randuite. Noi – sa nu cadem din voia lui Dumnezeu, din Invierea lui Hristos. […]

[…] Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui. Fiindca avem si cuvantul celalalt din Apocalipsa ca si Cel ce lucreaza dreptatea, mai lucreze dreptatea. Cel ce se sfinteste mai sfinteasca-se si celalalt cuvant spus pentru Maria ca partea cea buna pe care a ales-o, aceea nu se va lua de la dansa.

Frati si surori, daca Cuvantul lui Dumnezeu a zis ceva, asa cum a fost intru inceput: “Sa fie lumina!“, si a fost, deci ce a zis Cuvantul lui Dumnezeu, fi-va! Si ce nu a zis nu va putea fi. As vrea sa intelegem ca toate se tin in zidirea asta prin cuvantul tainic al lui Dumnezeu, si asta sa fie pentru noi mangaiere.

Zile cumplite – vadit – vin si vor veni, multe prorociri care erau de neinteles, astazi sunt tehnologic realizabile, si deci nu e cazul sa nadajduim spre zile mai bune. Zilele mai bune vor veni pentru cei care alegem partea cea buna, alegem pe Dumnezeu. Si acea parte buna nu se va lua de la noi, nu pentru ca noi putem sa facem ceva bun. Cred ca toti avem constiinta pacatului nostru si frica:cum noi, in slabiciunea noastra vom intampina zile rele?“. Dar sa avem [odata] cu frica aceasta si acest lucru: pe baza cuvantuluitine-ti mintea in iad“, adica: fii realist, acestea trebuie sa fie, “dar nu deznadajdui!“. Si “nu deznadajdui” inseamna nadejde numai si numai in mila lui Dumnezeu si in puterea lui Dumnezeu. […]

[…] Parintele Sofronie marturisea ca lumea dupa primul razboi mondial n-a mai fost cum era inainte. Si el cunostea lumea dinainte, la primul razboi mondial, la inceputul lui, avea optsprezece ani, era un om in toata firea. Zicea: pacea care se simtea in lume, viata asezata, n-a mai fost de atunci. Si dupa al doilea razboi mondial a fost mai rau – Harul s-a ridicat dintr-acest fratricid mondial. Si intr-o mare masura Harul a parasit lumea. Spunea un lucru cumplit: daca cumva va veni un al treilea razboi mondial, credinta pe pamant va fi cu neputinta! Va spun ca sa stiti incotro merg lucrurile si asta-i partea intai -„Tine-ti mintea in iad!” – sa fim realisti, dar… „Nu deznadajdui!” […]

[…] Pentru zilele care vin, omul este din ce in ce mai singur si nu stiu pana unde va merge singuratatea asta. Dar daca ramai singur in toata lumea, sa nu uiti ca si Hristos a fost singur in toata lumea, ocarat de toti, iar cei care Il iubeau erau departe de el. Si ramanand si tu singur si neputincios si aparent parasit de toti, te-ai asemanat cu Hristos, care si el a fost ocarat. Daca vreti o pricina pentru a nu deznadajdui… Continuam in starile alea si… venind, Dumnezeu va veni si ne va milui. Asa sa va faca voua Dumnezeu si cum zicea Parintele Cleopa… la poarta raiului, sa ne intalnim cu totii!“. […]

[…] Infricosatoare lucruri… dar nu “bagandu-ne capul in nisip”. ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili. Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita – mantuitoare.Acum mai aproape este noua mantuirea decat am crezut” (Rom. 13, 11), si decat cand au crezut stramosii nostri; ca in zilele Sfantului Ioan Botezatorul doar “se apropiase” Imparatia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este “langa usi (Mc. 13, 29), si “mladitele smochinului” vestesc vara (Mc. 13, 28).

Acum a si inceput acea vreme cand “cel ce nedreptateste – mai nedreptateasca, si cel ce spurca – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – si oare nu s-a umplut intreg globul pamanesc de “promiscuitate” si de libertinaj neinfranat, ca cele de negandit in urma cu vreo treizeci de ani – acum sunt “moneda curenta”? – dar, desi mai putin vadit, si vremea cand “si cel drept mai faca dreptate, si cel sfant mai sfinteasca-se, ca “Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi“, si “plata Lui in mana Lui” (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare. […]

 

Dar iarasi zic: Este nevoie sa stim ce facem, si zic, este nevoie urgenta astazi. Intotdeauna a fost urgenta: nu stim cand se va taia firul vietii noastre si in ce fel. Intotdeauna trebuie sa fim treji, in toata vremea. Acestea sunt cuvinte pe care le gasiti in toate Evangheliile si in toate spusele Sfintilor Parinti. Dar astazi suntem batuti si bantuiti de multe uraciuni, la care nu vom putea face fata cu nimic, decat cu Harul.

Astazi, cred eu, vin zilele cand nu vom putea sa facem fata cu nimic la ce vine sa bantuie lumea asta, dar vom inghiti fara sa ne dam seama otravuri peste otravuri, vorbesc, de exemplu, de New Age si tot ce mai aduce el; si multi, multe suflete simple de crestini buni, constiinte curate au cazut, mai bine zis, am cazut in multe feluri de rataciri, fara sa ne dam seama, pana cand Mantuitorul, in bunatatea Lui, a gasit calea sa ne trezeasca si sa ne aduca la adevarata Credinta […]

Cred deci ca se apropie zilele in vom intelege cuvantul Mantuitorului Care spune, in clipa de care am pomenit adineauri, cand i-a spus lui Petru: “Fericit esti Simone, fiul lui Iona, fiindca nu trupul si sangele”, nici educatia ta, nici Vechiul Testament cu care te-ai hranit, nici rugaciunile pe care ai invatat sa le faci ca atare, ca act al nevointei tale, nu au putut sa-ti dezvaluie taina asta, ci Tatal Meu Care este in ceruri, Harul, singur Harul Dumnezeiesc. Si a adaugat: “Si eu iti spun tie: Tu esti Petru, adica piatra pe care Imi voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu vor putea nimic impotriva ei“. Cred ca am vazut deja ca intr-o samanta lucrul acesta, ca minciuna asa de desavarsita a epocii noastre, nimica, dar nimica nu va putea intr-o zi sa o doboare, decat singura Biserica, in intelesul ei cel mai adanc. Biserica fiind aceasta credinta, ca a lui Petru, in dumnezeirea Acelui om Iisus care a trait acum doua mii de ani, credinta aceea, si daca pe credinta aceea ne zidim casa vietii noastre, piatra aceea a devenit acuma o Biserica asa cum o cunoastem noi, imbogatita de-a lungul veacurilor cu multe lucruri.

Dar, as zice, nici la aceasta imbogatire sa nu ne oprim, fiindca toate frumusetile Bisericii, toata cultura Bisericii, toata structura Bisericii – nu sunt decat tot atatea trepte ca sa intram in miezul a ceea ce este Biserica, adica si noi sa primim acel har pe care l-a primit Petru in ziua cand avea sa-l vada pe Hristos schimbat la fata; sau harul pe care l-a primit acel talhar in ziua cand credinta lui avea sa-l mantuiasca de moartea cea vesnica. Si cred ca aceasta Biserica, aceasta Credinta – si ce a devenit Credinta Apostolilor in istorie – este, cum am spus de multe ori, Biserica Ortodoxa; este singura piatra pe care stand, nu vom fi spalati de valurile urgiei, minciunii desavarsite ce se anunta in zilele de apoi, care, poate nu sunt asa de departe cum credem cateodata. Si deci, urgenta asta intotdeauna a fost – nu ca seman panica in oameni dar, ca sa trezesc un pic seriosul nostru, as zice sa ne apropiem cu alta adancime de fiecare cuvant pe care il primim in Biserica noastra, fiecare cuvant al Liturghiei noastre, fiecare cuvant din cartile noastre de rugaciune.

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Rafail Noica, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “Parintele Rafail Noica (si audio): TRAIM IN PERIOADA ESHATOLOGICA, A SFARSITULUI. Cu Primul Razboi Mondial a inceput o alta lume, iar azi “toate valorile crestine se desfiinteaza, toate uraciunile cele mai cumplite sunt moneda curenta”. DAR NU DA DRUMUL LA “BARA” NADEJDII!

  1. Ce ne-am face fara Parintii ca Pr. Rafael si inca cei putini ca Sfintia sa? Domnul sa il ajute sa continue sa poata continua sa ne ajute si pe noi in continuare!

  2. Pingback: Sfantul Ignatie Briancianinov despre ISPITELE CRESTINILOR DIN URMA, cu puteri slabe, lipsiti de FORMARE DUHOVNICEASCA si asaltati de curse si sminteli: “Trairea vietii dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila din cauza apostaziei generalizate“
  3. Pingback: Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA DINAINTEA CINCIZECIMII, A SFINTILOR PARINTI DE LA SINODUL INTAI ECUMENIC SI A RUGACIUNII LUI IISUS (Duminica a VII-a dupa Pasti): Sa cunoastem in Cine credem si Cui ne rugam! -
  4. Pingback: DOUA MORTI SI DOUA INVIERI. Parintele Rafail ne ajuta sa intelegem mai bine: CE MOARTE A NIMICIT HRISTOS? (audio + text) -
  5. Pingback: Parintele Rafail Noica: SA NU NE GRABIM SA TRAGEM CONCLUZII INAINTE CA DUMNEZEU “SA-SI TERMINE FRAZA”! (si audio) -
  6. “iata ca un profesor in Institutul Teologic de la Paris ne vorbea de coregrafia Liturghiei, adica in Noul Testament noi nu mai avem dansul, dantuirea – asa cum se practica in Vechiul testament si in multe alte religii. Si totusi, exista un aspect pe care il putem numi coregrafic, al Liturghiei, miscarea este de o mare importanta. De multe ori noi slujim, la toate nivelele, badaraneste, fara nici un simt, dar Liturghia – si tot ceea ce este fenomen in Biserica”

    “Nu ca omenirea a putut trai la inaltimea acestei culturi, ci a… imbadaranit de-a lungul istoriei… ; si am pierdut ceea ce au dobandit Parintii nostri in Duh si in adevar, in momentele cele mai inalte ale apropierii lor de Dumnezeu. Si noi, si multi dintre parintii nostri, si stramosii am pierdut si continuam sa pierdem, dintr-o nesimtire cumplita, comorile pe care ni le-a lasat Biserica.”

    “Parintele Sofronie, care avea vreo 18 ani, deci nu mai era nici copil, nici macar un pusti cand a izbucnit Primul Razboi Mondial, de mai multe ori ne-a marturisit lucrul asta: ca dupa acest fenomen mondial nu a mai cunoscut in lumea aceea acea asezare, acea pace, acea liniste pe care o avea omenirea inainte.”

    Un om înţelept iubeşte pacea şi va face tot ce-i stă în putinţă pentru a menţine pacea, fără a sacrifica puritatea. Lucrul acesta este ilustrat printr-o istorioară a lui Luther, despre doi ţapi care s-au întâlnit pe o punte îngustă ce traversa un râu adânc. Ţapii nu puteau da înapoi dar nici nu îndrăzneau să se ia la trântă. “După un scurt schimb de replici, unul dintre ei s-a aşezat jos, lăsându-l pe celălalt să treaca peste el, evitându-se astfel orice conflict. Morala, spune Luther, nu e greu de dedus: Fii mulţumit dacă cineva îţi calcă persoana în faţă, de dragul păcii. Am spus persoana, nu conştiinţa.”

    Un om înţelept este un domn, un adevărat “gentleman”, care ţine cont de sentimentele altora, după cum spune şi A.B. Simpson: “Atitudinea de bădăranie, de sarcasm, replică dură şi cuvinte tăioase – toate acestea nu au nimic de a face cu învăţătura plină de blândeţe a Mângâietorului.”

    Omul cu adevarat înţelept este cu adevărat smerit. El îi stimulează pe alţii, considerându-i mai buni decat el. El nu-şi dă aere, ci se straduieste să-i faca pe oameni să se simtă în largul lor, de îndată ce ia contact cu ei.

    Omul cu înţelepciune lumească: inima lui este plină de invidie şi ceartă. În goana sa după înavuţire, devine intolerant faţă de orice competitor sau rival. În comportarea sa, nu este nimic nobil, căci ea nu se ridică mai presus de acest pământ. El trăieşte doar pentru a-şi satisface apetiturile naturale – aidoma animalelor. Iar metodele sale sunt pline de cruzime şi perfide -de-a dreptul diavoleşti. Sub costumul său bine calcat, se ascunde o viaţă de necurăţie. Gândurile din viaţa sa sunt poluate, morala lui este decăzută, iar vorbirea îi este necurată. Este certăreţ cu toţi cei care îndrăznesc să-l contrazică sau îl supără cu ceva. Acasa, la serviciu, în viaţa socială, este într-o permanentă stare de vrajbă. Este nemilos, aspru şi impunător, nepoliticos şi bădăran.
    Pe oameni îi plasează pe scara proprie a valorilor, în funcţie de foloasele pe care le poate trage de pe urma lor.
    http://www.resursecrestine.ro/eseuri/97668/intelepciunea-care-vine-de-sus

  7. Pingback: La inceputul noului an bisericesc, CUVINTE VII SI TARI DE LA UN SFANT IN VIATA, PARINTELE EFREM DIN ARIZONA (mai 2014) : Cum sunt Raiul si Iadul? Ce sa facem ca sa ne mantuim astazi? Despre SODOMIE si RAZBOIUL NUCLEAR: “Razboiul va incepe din cauza
  8. Pingback: Margarita Ioana Vulcanescu: PAGINI INEDITE DE JURNAL din timpul PRIMULUI RAZBOI MONDIAL: “La ce a folosit atata sange varsat in zadar? Mi-e necaz pe lasii, pe miseii care s-au vandut si pe ei, si-au vandut si cuvantul, si Tara” -
  9. Pingback: PARINTELE DIONISIE DE LA COLCIU: Conducatorii lumii vor sa schimonoseasca firea omului. O SA FIE UN RAZBOI INFRICOSAT. Si acum o sa fie foarte multi mucenici. NU NE-A RAMAS ALTCEVA DECAT SA NE PREGATIM PRIN POCAINTA” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “Mai bine satanisti”?! TRAGEDIA CARE INRAIESTE SI INVRAJBESTE. Ce duhuri stau in spatele SCUIPARII PREOTIMII si LEPADARII BISERICII?/ Parintele Savatie propune o strategie de recuperare duhovniceasca a locului “blestemat” de la Col
  11. Pingback: “Mai bine satanisti”?! TRAGEDIA CARE INRAIESTE SI INVRAJBESTE. Durerea com-patimitoare deturnata in focul dracesc al RAZBUNARII. Ce duhuri stau in spatele SCUIPARII PREOTIMII si LEPADARII BISERICII?/ Parintele Savatie propune o strategie de re
  12. Pingback: NADEJDEA CARE IZVORASTE DIN MORMANTUL TOTALEI DESCUMPANIRI. CE NE RAMANE CAND RAUL PARE SA TRIUMFE, cand este dezlantuita prigoana “portilor iadului” impotriva crestinilor? | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: Parintele Rafail Noica despre NESIMTIREA DUHOVNICEASCA, simturile duhovnicesti, CAUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, taierea voii si TAINA ASCULTARII (audio si text) | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: PSIHIATRUL GALINA RADULEANU despre PROPAGANDA ANORMALITATII, dependentele devastatoare ale tinerilor de azi si ofensiva nimicitoare a “minunatei lumi noi”: “ASA CUM PE VREMEA COMUNISMULUI TI SE PUNEA PECETEA DE DUSMAN AL POPORULUI, ACUM
  15. Pingback: PARINTELE ADRIAN (exclusiv, audio) despre MARILE STRAMTORARI ALE VREMURILOR DIN URMA si caracteristica timpului antihristic: “EPOCA HAOSULUI SI A DEZNADEJDII, CAND NU MAI POTI DESLUSI ADEVARUL DE DEZINFORMARE” | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: “CUVANTUL DE PE URMA” AL LUI DUMNEZEU. Parintele Rafail Noica in conferinta de la Iasi: “Vădit trăim vremuri apocaliptice, eshatologice” (si VIDEO). Cititi TRANSCRIEREA COMPLETA a conferintei | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate