Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA DINAINTEA CINCIZECIMII, A SFINTILOR PARINTI DE LA SINODUL INTAI ECUMENIC SI A RUGACIUNII LUI IISUS (Duminica a VII-a dupa Pasti): Sa cunoastem in Cine credem si Cui ne rugam!

1-06-2014 Sublinieri

primul-sinod-ecumenic-sala-sinodala-05

“Dacă aţi şti ce important e fiecare cuvânt…! Pentru fiecare cuvânt, am spus-o şi-o voi mai zice, au murit mii de oameni ca el să fie în Crez și s-au pus în balanţă şi s-au jertfit vieţi ca să dea dovadă şi s-au scris zeci de cărţi pentru fiecare cuvânt…!”

*

“Trăirea maximă a vieţii duhovniceşti e această strângere neîncetată a atenţiei, ca un soldat cu arma în mână, care nu-şi mai poate descleşta mâna de pe armă, care ştie că în lumea această război va avea; desăvârşita bucurie dincolo va fi, iar aici, în lumea aceasta, va primi soldă, va primi plată de la stăpânul său, dar el se aşteaptă la război”.

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica Parintilor Sinodului I Ecumenic si Rugaciunea lui Iisus (2010):

“În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în duminica a şaptea după Paşti, duminica de dinainte de Rusalii. Duminica Rusaliilor este duminica a opta după Paşti şi nu întâmplător a fost aşezată aşa, aşa a binecuvântat Dumnezeu să fie la cincizeci de zile după Paşti, într-a opta duminică, pentru că această duminică a Rusaliilor, care va fi săptămâna viitoare, prevesteşte Împărăţia Cerurilor, ziua a opta, cea fără de sfârşit. Apostolii şi Biserica întreagă au pregustat atunci, prin Pogorârea Sfântului Duh, începutul unei zile care nu are sfârşit, începutul și frumuseţea şi dulceaţa unei Împărăţii, şi luciditatea şi fermitatea ei, a unei Împărăţii care nu are sfârşit şi pe care ei au pregustat-o deja şi pe care noi încă o pregustăm într-o anumită măsură. De aceea îi şi zicem Bisericii „prispa Raiului”; ea este un început al zilei acesteia a opta, care nu are sfârşit, a unei Împărăţii care nu are înserare, nu are tristeţe, nu are lacrimă, nu are suspin, la care nădăjduim şi care ştim că nu este o invenţie și o aşteptare a inimilor noastre, că am fi inventat-o noi pentru că trebuia să aşteptăm ceva, ci este promisiunea lui Dumnezeu. Este o dorinţă a lui Dumnezeu pentru om, a zidit-o la întemeierea lumii pentru om, pentru că aşa l-a vrut Dumnezeu pe om, în bucuria aceasta l-a zidit şi l-a gândit Dumnezeu pe om.  

Şi toate aceste duminici, de la Înviere până la Rusalii, vorbesc și despre Înviere, dar ne pregătesc şi Rusaliile, pregătesc Pogorârea Duhului Sfânt şi această ultimă treaptă dinainte de Rusalii ne pregăteşte prin cunoaşterea lui Dumnezeu: Căci aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis, Fiul lui Dumnezeu. Şi de aceea această duminică este închinată Sinodului Întâi Ecumenic. Când auzim cuvintele acestea ni se par aşa, destul de sterile și de seci. Ce s-o fi întâmplat atunci? Și de ce să închinăm duminici unor sinoade? Dar s-a pus cu multă înţelepciune de către Sfinţi această duminică închinată Sinodului întâi ecumenic pentru că atunci s-a lămurit, și după aceea au fost sute de ani de război duhovnicesc împotriva arianismului, o erezie îngrozitoare care a bântuit Biserica primelor veacuri, care spunea că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci este prima lui zidire, prima lui creatură, excepţională și cea mai înaltă zidire a lui Dumnezeu Tatăl, dar nu este Fiul Său, nu este Fiinţă din Fiinţa lui Dumnezeu, nu este Fiul Său în sensul cel mai deplin, cum zicem în Crez: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl. Păi pentru acest de-o-fiinţă cu Tatăl au murit milioane de oameni, şi-au pus viaţa pentru acest cuvânt mulţi, mulţi oameni în primele veacuri.

164185input_file0112855_0De fapt, aceasta este temelia vieţii creştine, că Hristos nu este numai un învățat, nu este numai un om excepţional, nu este numai un trup de om care la botez a primit, dintr-o dată, locuirea lui Dumnezeu, şi după aceea la Înălţare a ieşit din acest trup şi S-a dus la Dumnezeu, iar trupul a rămas cine ştie pe unde, cum zic unii şi alţii, ci Hristos este Om şi Dumnezeu adevărat, dar mai cu seamă este Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, nu oricum, Dumnezeu adevărat, Căruia putem să-I zicem Dumnezeu fără nici cea mai mică strângere de inimă. Am întâlnit oameni care ziceau: <Lui Dumnezeu-Tatăl parcă pot să-i zic Dumnezeu, dar Dumnezeu-Fiul nu cred că este Dumnezeu>. Gândiţi-vă câtă lumină a văzut Toma când a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu, după ce L-a cunoscut. Asta este mărturie pentru totdeauna a dumnezeirii Fiului, adevărat Dumnezeu, nu lăudăm noi de multe ori pe cineva deosebit, că <eşti asemenea lui Dumnezeu, că eşti ca un dumnezeu>. Nu! Dumnezeu adevărat!

Deci această ultimă duminică înainte de Rusalii, ultima treaptă spre Împărăţie, spre ziua a opta, spre pregustarea ei în ziua Rusaliilor, această ultimă treaptă este cunoaşterea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că tot ce are Tatăl are şi Fiul şi nimic nu are Tatăl pe care să nu-l aibă şi Fiul. Și nu este text mai deosebit care sa ne vorbească despre aceasta şi despre dumnezeirea Fiului decât acest text din cap. 17 de la Ioan, pe care l-aţi auzit, în care se vorbește foarte clar: Preaslăveşte-Mă pe Mine cu slava pe care am avut-o înainte de întemeierea lumii, zice Hristos, Dumnezeul nostru, lui Dumnezeu-Tatăl. De slava pe care El a avut-o înainte de întemeierea lumii se cutremură mintea noastră. S-au minunat evreii că au auzit că El e înainte de Avraam și au ridicat pietre să-L omoare, dar aici cuvântul este mult mai înalt şi mult mai mare. Adică înainte de întemeierea lumii avea slavă mare. Şi zice: Eu Te-am preaslăvit pe Tine, adică în faţa Mea, ca Dumnezeu, Tu, Tată, ai slavă mare, şi Tu preaslăveşte-Mă cu acea slavă mare pe care Eu o aveam înainte de întemeierea lumii. Sunt lucruri pe care nici nu ştiu dacă are rost să le comentăm, care ne depășesc ca înţelegere. Şi toate celelalte pe care le spune Mântuitorul acolo, spunând despre dragostea veșnică dintre El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, spune: Dă-le şi lor să fie uniţi cum și Noi suntem uniţi şi vorbeşte despre această legătură şi dragoste între Tatăl şi Fiul, care e indestructibilă. E temelia lumii întregi, temelia conștiințelor noastre, e temelia a tot ce poate fi şi este zidit şi cunoscut. De aşa dragoste vorbeşte Dumnezeu între Tată şi Fiu.

Şi zice că acesta este tiparul veşnic după care trebuie să se ia omul, oglinda în care trebuie să se oglindească. Dragostea aceasta dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul este oglinda veşnică. Ne vorbeşte clar El, ca Dumnezeu-Fiul, ca Dumnezeu adevărat, nu în pilde, nu şoptit, nu pe lângă, ci pe înţeles și clar acum, la sfârșit, înainte de a pleca, înainte de Jertfa cea mare, pentru că rugăciunea aceasta o face înainte de Jertfă, vrea să lase ucenicilor, și nu numai lor, ci nouă tuturor, semn desăvârşit că El este dumnezeu adevărat, şi nu oricum, nu numai în înţelesul mic al cuvântului, că mulţi ziceau şi în anumite popoare îi numeau pe unii sau pe cineva dintre prooroci chiar <fii ai lui Dumnezeu>, dar nu era vorba numai despre atât, căci şi omul se poate numi fiu al lui Dumnezeu. Orice om, cum zice Mântuitorul: Eu am zis: dumnezei sunteţi toţi şi fii ai Celui Preaînalt, dar e vorba de dumnezei cu d mic, fii ai Celui Preaînalt cu f mic, totuşi, faţă de Fiu al lui Dumnezeu în înţelesul acesta de care zic.

Nu este text care să dezvăluie această latură pe care până atunci n-a scos-o în evidenţă, nu a spus lumii cu uşurinţă Mântuitorul aceea că este Dumnezeu adevărat, din Fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, din Care izvorăşte și naşte neîncetat. Şi n-a fost o vreme oarecare când El n-ar fi fost, înainte de întemeierea lumii. Păi ce a fost înainte de întemeierea lumii? Nu era timp. Timpul a început, și încă timpul acela mare de care vorbesc Părinţii, a început în momentul în care Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, aceea e întemeierea lumii. Până să facă Dumnezeu cerul şi pământul n-a fost timp, nu putem vorbi de timp. Ştiu că mintea cumva se sperie când aude că n-a fost timp. Noi privim acum totul prin categoria aceasta a timpului și a spaţiului şi ni se pare că aşa trebuie să fie, dar poate sunt alte multe sute şi mii de categorii pe care nu le ştim şi pe care ni le va dezvălui Dumnezeu, prin care vom putea privi lumea și istoria şi viaţa noastră, dar că înainte de facerea lumii n-a fost niciuna dintre acestea este greu pentru mintea noastră. Ei, Dumnezeu-Fiul avea slavă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl înainte de întemeierea lumii, când nu era timp. Și de aceea învăţătura noastră spune că n-a fost un timp oarecare când Hristos nu era, nu putem spune că până aici a fost Dumnezeu-Tatăl şi de aici apare şi Fiul. Nu există! Dintotdeauna Fiul S-a născut din Tatăl. E greu de înţeles.

1_Sfanta-TreimeOricum, această ultimă duminică ne vorbeşte despre legătura tainică, dumnezeiască, dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul şi ne ridică spre o a treia Persoană, Care ni Se dezvăluie la Pogorârea Duhului Sfânt, Mângâietorul, Care și El face parte din Această Treime Dumnezeiască, Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ca după aceea să prăznuim, după Pogorâre, desăvârșit cunoaşterea şi înţelegerea pe care o avem asupra Treimii, în ziua Sfintei Treimi, luni, prima zi după Rusalii.

Într-un fel, de la Paşti şi până la Sfânta Treime, prima zi după Rusalii, este o urcare în această înţelegere, căci ni s-a descoperit nouă taină mare, mai mare decât toate tainele, pe care n-a descoperit-o în mii de ani înainte de la Hristos și n-au ştiut-o și n-au cunoscut-o evreii şi nimeni, și care ni s-a descoperit nouă, creştinilor, şi care, după aceea, au trebuit să se sfătuiască şi să discute şi să pună la îndoială şi să se roage şi să-L cunoască pe Dumnezeu la sinoade multe, ca să se arate clar că da, este Fiul lui Dumnezeu. Şi de soumela_nicaeaaceea se prăznuieşte acest Sinod întâi ecumenic şi în care, cu multă osteneală şi unde mari Sfinţi ai lui Dumnezeu, cum e Atanasie al Alexandriei, Nicolae al Mirei Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Ipolit al Romei şi alţii şi alţii mulţi, s-au străduit și au dovedit tuturor că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi prin asprimea Sfântului Nicolae, că a trebuit să-l pălmuiască pe Arie la un moment dat, fapt pentru care el a fost scos din arhierie, spunându-i-se: „Cum tu, ca ierarh, îl loveşti? N-ai voie să loveşti, indiferent ce ar zice omul acela?” Şi a fost scos din arhierie, i s-au luat omoforul şi toate însemnele acestea arhiereşti. Dar n-a mai putut răbda. E ca şi cum am zice noi când cineva îţi batjocoreşte neamul tău, casa ta, familia ta, poporul tău și tot zici că nu mai poţi răbda. Parcă îţi vine să-l iei de piept. Gândiţi-vă la Sfântul Nicolae, care stătuse în închisorile Imperiului Roman și la sfârșitul vieţii sale i s-au văzut urmele cătuşelor la mâini şi la picioare, pentru că a stat în închisoare ani. Şi el a mărturisit şi a crezut lui Hristos, ar fi putut oricând să moară pentru El, iar ca cineva să vină acum și să zică… Şi nu era numai că zice el, Arie, ci că-i trăgea și pe alţii în această necredinţă.

Şi să ştiţi că acest gând arian că Hristos este un om deosebit, o zidire excepţională, un înger deosebit, o căpetenie a îngerilor, este ceva nemaipomenit, lăudat, maestru spiritual, putem să-i dăm nesfârșite nume, și acest gând al lui Arie de atunci se strecoară tot mai mult în lumea de astăzi. Și poate mulţi dintre cei care se numesc creştini astăzi, de fapt nu sunt creştini în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu cred că Hristos este chiar Dumnezeu adevărat! Îi e mult mai uşor minţii şi inimii noastre să-L perceapă tot mai mult, încetul cu încetul, în lumea în care trăim, să-L accepte, să-L primească ca pe un om, ca pe orice din cele ce am zis până acum, dar nu chiar Dumnezeu. Să vă feriţi de ispita aceasta.

Pentru acest adevăr Biserica a avut în sute de ani şi chiar şi acum martiri, s-au străduit minţi luminate și l-au lămurit în crez, și atât de puternică e ispita aceasta în mintea oamenilor, încât au trebuit să aducă Crezul în Liturghie, ca să se ştie clar că nu te poţi duce la împărtăşanie şi nu te poţi împărtăşi cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care este Dumnezeu adevărat, dacă tu nu crezi desăvârșit că El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Şi de aceea, înainte de Împărtăşanie se zice Crezul, pentru că trebuie să ştim, înainte de toate, ce credem, Cui credem.

aidan-hart-09_christ_in_gethsemane_b1Al doilea palier al acestei Evanghelii este că Mântuitorul, într-un fel sau altul, ne învaţă cum să ne rugăm. El Se ruga acolo, Îl ruga pe Dumnezeu-Tatăl, Se ruga şi ca om, dar şi ca Dumnezeu, Îl auzim, mai cu seamă ca Dumnezeu, vorbind cu Dumnezeu-Tatăl, dar ne învaţă și pe noi cum să ne rugăm. Şi în primul rând ne învaţă Cui să ne rugăm, să fim lucizi, să nu fie aşa, o stare, ne rugăm că <mă simt bine când mă rog>, nu este destul atât. <Mă rog, nu ştiu bine Cui mă rog, dar Cineva acolo sus mă ajută.> Când auzi cuvintele acestea te doare inima că alţii s-au ostenit și s-au trudit să găsească şi să pună degetul pe Dumnezeu şi să zică: Acesta este, Lui să vă închinaţi! Tot genunchiul să se plece! În numele altuia nu se poate face nimic și nimeni nu ne va putea scoate din lumea aceasta şi din răutăţile ei, ci doar numele lui Iisus! Şi tu zici: <Cineva acolo sus mă iubeşte…> şi nici măcar mintea ta nu-I ştie bine numele sau nu-I cunoaşte faptele sau nu-I cunoaşte lucrarea; aceasta e o durere mare. Şi de aceea e ca un bold de luciditate care ne înţeapă în mijlocul Liturghiei.

În general, toată slujba şi toată rugăciunea către Dumnezeu este un amestec desăvârşit între minte şi inimă. Nici inima n-o ia prea tare înainte și nu-şi face numai ale ei şi nu merge numai pe sentimentele și pe trăirile ei, dar nici mintea numai ale ei. Este un amestec aproape desăvârșit al minţii şi al inimii şi al voinţei, care împreună se îmbină şi-L slăvesc pe Dumnezeu, Îl cinstesc pe Dumnezeu. Şi înainte de Împărtăşanie, înainte de a-l lua pe Hristos, parcă este un bold, un ac al conştiinţei, al lucidităţii, care ne trezeşte: ştiu eu cui mă închin? Cred eu desăvârșit că Dumnezeu este aşa cum mărturisesc? Cred în ce a făcut Dumnezeu Tatăl? Şi zic: Cred întru Unul Dumnezeu… Într-Unul! Nu mai mulţi! Nu în alţii, care-or fi fost, sau, cine ştie, poate au dreptate, şi nu-ştiu-ce, şi nu-ştiu-care şi nu-ştiu-cine… Şi aceia alţii L-au bănuit pe Dumnezeu, dar L-au numit cu alte nume, dar eu ştiu cine e Dumnezeul Cel adevărat! Făcătorul cerului şi al pământului…, şi în mintea ta se strecoară deja cine-ştie-câte idei false ale noilor învăţături, zici: <ei, poate lumea era dintotdeauna, Dumnezeu a amestecat-o, a rânduit-o, a pus rânduială…> şi deja tu cazi! Tu n-ai ce căuta la Împărtăşanie, n-ai de ce să te apropii, dacă tu zici doar aşa, formal, Crezul, nici măcar nu-l asculţi. Tatăl Atotţiitorul…, vedeţi, este un cuvânt de prezenţă aici şi acum! Atotţiitorul, deci care este aici, pretutindeni, neîncetat, şi ţine lumea, şi ţine făptura. Deci dacă tu crezi deist că Dumnezeu e undeva sus şi El stă acolo şi Se uită şi noi ne pierdem aici vremea şi ne ostenim și poate ne mai ajută din când în când, când strigăm noi tare, tare și ne aude. Ăsta-i un gând deist şi tu crezi, de fapt, că Dumnezeu nu Se implică. El stă undeva sus, a pus legile şi-Şi vede de treabă. Aceasta, de fapt, te face să cazi din Crez. Crezul pentru tine nu mai este Crezul cel adevărat, dacă crezi altfel. Pentru că zici Atotţiitorul! Dacă aţi şti ce important e fiecare cuvânt…! Pentru fiecare cuvânt, am spus-o şi-o voi mai zice, au murit mii de oameni ca el să fie în Crez și s-au pus în balanţă şi s-au jertfit vieţi ca să dea dovadă şi s-au scris zeci de cărţi pentru fiecare cuvânt, care dovedesc din Scriptură, cu învăţăturile lui Hristos, cu toată Tradiţia, că aşa e, că Dumnezeu este Atotţiitorul, Cel care ţine cerurile și pământurile şi niciun fir de iarbă nu creşte fără voia şi fără ştiinţa Lui și toate celelalte.

Şi după aceea, când începe despre Fiul. Toate să le băgăm în seamă, să fim atenţi, să trezim mintea, că ea are rolul ei, nu este pusă acolo numai ca să ne gândim ce-am mai făcut pe acasă, ce mai facem, ce-o mai fi, când ne-om duce acasă… Nu! Să folosiţi mintea! Să folosim mintea în rugăciune.

[…]

De fapt, ce ne învaţă Mântuitorul, cum să ne rugăm? Să ştim Cui ne rugăm, şi aici e cuvântul pe care-l spune Mântuitorul în cap. 17, numai câteva lucruri dacă auzim: atenţia lui Dumnezeu pentru omDoamne, şi unde sunt Eu fă să fie şi aceştia. Mie Mi i-ai dat. Aceasta a fost voia Ta, ca pe niciunul să nu-l pierd; auziţi voia lui Dumnezeu! Dumnezeu nu vrea să piardă pe niciunul. Numai dacă mergi pe aceste cuvinte ale Evangheliei pe care aţi auzit-o afli atât de multe despre Dumnezeu şi afli Cui trebuie să te închini, Cine e acest Dumnezeu? Este un Dumnezeu despre Care ai aflat că e o legătură veşnică între El şi Fiul, că El Însuşi Se numeşte Iubire, că El n-a vrut şi nu vrea ca niciun om să se piardă şi tuturor vrea să le dea viaţă veşnică – Mi-ai dat mie stăpânire peste toată făptura, zice Fiul, ca să îi dau viaţă veşnică. Auziţi ce stăpânire! Că zicem: „Aaa, Dumnezeu e stăpân… Aspru, neîndurător…”, cum ne închipuim noi. Auziţi: Mi-ai dat Mie stăpânire ca să le dau viaţă veşnică!, nu <Mi-ai dat stăpânire ca să-i pedepsesc>, pentru nimic altceva, ci ca să dau viaţă veşnică! Şi atunci, dintr-o dată, toate faptele vieţii tale şi ale altora, de care tu zici: „Dar de ce m-a pedepsit Dumnezeu?”, „De ce m-a lovit aici sau dincolo?”, nu mai capătă înţelesul de pedeapsă sau de lovire! Ci zici: „A făcut Dumnezeu ca să-mi dea cumva viaţă veşnică! Pentru asta Dumnezeu are stăpânire asupra vieţii mele şi eu I-am dat loc în viaţa mea şi I-am zis: <Doamne, fă ce vrei cu viaţa mea!>”. Bineînţeles, de multe ori nu ştim ce zicem şi zicem „Fă ce vrei…”, adică „să meargă bine, numai bine, bine, bine, bine…”. Da, ne dă de multe ori toate acestea, dar de multe ori trebuie să ne treacă şi prin încercări, că altfel sufletul nostru se pierde. Altfel, cum va da viaţă veşnică unui suflet care e pus numai pe supărare, pe necazuri, pe durere, pe plâns, pe deznădejde…? Ce va căuta un astfel de suflet în rai, dacă sufletul nu-i format să aibă viaţă veşnică? Nu-L laşi pe Dumnezeu să fie pedagog cu tine ca să poată sufletul să aibă viaţă veşnică. Şi tu zici: „Da, dar eu vreau acelea și acelea şi acelea”, şi Îi spui şi pe care le alegi. E ca şi cum un medic mare vine să te trateze şi tu îi zici: „Bine, dar îmi plac pastiluţele astea, pe astea să mi le dai, pe restul – nu, că nu au gust bun.” Şi vrei să te şi vindece cu asta! Nu se 182814_155505794503501_100001322431295_271178_1688835_npoate! Dar milostiv şi mângâietor e Dumnezeu și niciodată nu te va lăsa în necazuri și în suferinţe sau în dureri prea mari. Şi şi când ciopleşte încetul cu încetul sufletul tău spre a-l face pentru Împărăţia Cerurilor, o face cu multă blândeţe şi cu multă îngăduinţă şi cu multe daruri, că atunci când ia cu o mână, dă cu zece! Aşa să-L vedeţi pe Dumnezeu și aşa e voia Lui, auziţi, să dea viaţă veşnică tuturor, întregii făpturi, ca să aibă viaţă veşnică toţi!

Mai ştim că rugăciunea cum trebuie să fie? Că zice: Eu am ascultat și toate cele ce Mi le-ai dat Eu am făcut, Doamne. Auziţi, Hristos avea ascultare! Păi noi ar trebui în rugăciune să putem zice: „Doamne, eu am ascultat…” Dar noi zicem: „De ce nu e ascultată rugăciunea noastră? Cum zicea şi părintele Arsenie: Cine de cine să asculte? Noi de Dumnezeu sau Dumnezeu de noi? Că noi n-am prea ascultat de Dumnezeu şi după aia Îi ceri tu lui Dumnezeu să asculte de tine. Auziţi cu câtă linişte şi ce firesc zice Hristos: Toate câte Mi le-ai dat să fac, Le-am făcut. Am ascultat. Şi e ascultare, după cum zice Pavel, până la moarte, şi încă moarte pe cruce! Adică prin cea mai ruşinoasă moarte! Deci ca să ne fie ascultată rugăciunea şi ca să ne putem ruga, trebuie în primul rând să ascultăm de Dumnezeu! Or foarte puţini dintre noi se pot pune în genunchi seara sau dimineaţa şi să zică: „Toate cele ce mi le-ai dat să fac şi ştiam că trebuie făcute le-am făcut. Chiar dacă a fost greu să-mi cer iertare, chiar dacă a fost greu să nu mă scot în evidenţă, să nu mă laud… Mi-a fost greu. Că Tu mi-ai zis, Doamne, că celui mândru Dumnezeu îi stă împotrivă; nu fiţi mândri. Iar când mergeţi la nuntă, nu staţi în faţă, staţi mai la coadă…” Şi le-a spus prin nuntă orice întâlnire cu oamenii. Nu te pune în faţă, nu te scoate în evidenţă, nu te lăuda – astea sunt nişte ascultări de la Dumnezeu. Poate cineva să zică „Iar toate câte mi le-ai dat Tu la ascultat, Doamne, eu le-am făcut”? Nu poate. Şi atunci?…

Până la urmă, ca să ajungem să zicem că ne rugăm, este să ne străduim neîncetat să facem ce ne-a dat Dumnezeu și la sfârşit măcar zicem: „Doamne, iată, toate pe care mi le-ai dat Tu să le ascult, eu am încercat. Am încercat. Ajută-mă să fac mai mult, Te rog. Și sunt multe altele şi vă îndemn să citiţi textul acesta şi să vedeţi, în fiecare verset, într-un fel sau în altul, găsiţi taine ale relaţiei dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, dar şi taine ale rugăciunii, cum trebuie să fie rugăciunea noastră; cum se aşeza Dumnezeu-Fiul faţă de Dumnezeu-Tatăl şi ca Om şi cum trebuie să ne rugăm şi noi. Şi aşa, prin ascultarea faţă de Dumnezeu şi prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin toate celelalte, prin dragostea, prin responsabilitate, adică Dumnezeu-Fiul, şi ca Dumnezeu, dar şi ca Om, nu putea sa-i lase pe cei care-i iubea. Îi iubea! Pe apropiaţii lui, pe cei cu care a fost în preajmă, şi zice: Doamne, unde o să fiu Eu, să fie şi aceştia. Adică: <Mă duc în cele mai de sus şi mai înalte măreţii ale lucrării Tale dumnezeieşti, dar nu pot să merg numai Eu. Fă să vină şi aceştia.> E acea dragoste smerită, acea dragoste faţă de om; nu poţi să primeşti numai tu, trebuie să primească şi celălalt, ai o responsabilitate şi faţă de celălalt, milă şi faţă de celălalt. Ca şi cum ar zice cineva: „Hai, tu eşti ultimul scăpat, tu eşti ultimul care mai urcă pe vapor. Nu mai încape nimeni altcineva, restul vor pieri”. Zici: „Nu pot să urc. Păi dacă nu vin şi aceştia…” – acesta este duhul lui Dumnezeu, care ne învaţă în această scurtă rugăciune. Ne învaţă că nu vrea să fie niciunde, nici măcar la măsura Fiului lui Dumnezeu, fără aceştia, pe care-i iubeşte, şi care-L iubesc și ei pe El.

Nu este nicio discriminare. El zice: Pe aceştia pe care Eu îi iubesc, dar El iubeşte pe toată făptura, pe toţi vrea să ne cheme la viaţa veşnică, dar care și ei Îl iubesc pe El, pentru că dacă omul nu vrea, Dumnezeu nu va duce pe nimeni cu forţa, nu va forţa pe nimeni, nu-i va ştirbi libertatea şi dreapta sau strâmba lui hotărâre.

smerenia_0De aceea, vă indemn și mă îndemn şi pe mine să nu uităm partea minţii în rugăciune. În primul rând, Părinţii ne învăţau că în rugăciune să strângem mintea în cuvintele rugăciunii. Noi, în general, avem ideea că dacă pătrundem într-o stare de liniște, de bucurie a inimii, uităm cu totul cuvintele şi ne lăsăm aşa duși de starea aceea a inimii şi ne gândim şi stăm mult în duhul acela al inimii. Ei, Părinţii ne îndeamnă să fim puţin mai lucizi şi ei chiar spun: „Când vine peste tine bucurie, chiar duhovnicească, prea mare, dă la o parte puţin cu mâna smereniei această bucurie, ca nu cumva, în locul Stăpânului, să intre duhul întunericului”. Adică de multe ori, prin această neţinere a minţii atentă la cuvintele lui Dumnezeu, în această stare de efuziune a inimii, s-ar putea de multe ori… De aceea, de multe ori, rugăciunea noastră e foarte sincopată, noi ne lăsăm aşa, în duhul acesta de rugăciune, plângem, suntem foarte cuprinşi de duhul ei, dar suntem în stare după două minute să ne certăm cu cineva, să facem sfadă, să ne supărăm. Sau dacă cineva găureşte peretele dincolo, să ne supărăm rău de tot că nu ne lasă în duhul nostru de rugăciune, de dragoste. Dar care dragoste? Că tu eşti în stare să te ridici acum să-l înjuri! Atunci, ce însemna acel duh, efuziunea aceea, pornirea aceea? Oare este aceea desăvârşita pornire a duhului rugăciunii lui Dumnezeu? Nu cred. Vedeţi, simţiţi că undeva este o greşeală în rugăciunea noastră.

Ei, aşa ne îndreptau Părinţii, dar nu ei, că ei nu ştiau de la ei înşişi, ci ştiau de la Duhul Sfânt, ştiau de la Mângâietorul, ştiau de la Hristos, ştiau din cuvintele pe care ni le spune El, că trebuie să ţinem mereu mintea închisă în cuvintele rugăciunii, să stăm cu atenţie acolo. Ce înseamnă „închisă”? Să n-o lăsăm să zboare în toate părţile cu ușurință, la toate treburile zilei sau la toate prostioarele la care ne zboară nouă mintea când ne rugăm, în toate direcţiile. Deci nu numai la acelea, ci şi dacă ne vine în minte atunci cine-ştie-ce, ne ducem cu mintea spre cine-ştie-ce trăiri, ca „da, dar trăirea mea de acum nu e ca în ziua când simţeam nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum…” Nici măcar spre acelea despre care noi credem că ne vin în minte de la rugăciune. Nu! Ci în cuvintele rugăciunii! Ţine-ţi mintea acolo, şi acea minte, care ţine cumva inima în chingi, care n-o lasă să zboare unde vrea ea și să facă ce vrea ea, să zică Nu mi se cuvine mie mai mult de atât. Atât mi se cuvine. Lasă. A simţit inima mea s-o ia razna, să se bucure peste măsură sau să plângă peste măsură…”, noi continuăm rugăciunea în cuvintele acelea, chiar dacă următoarele cuvinte ale rugăciunii nu sunt aşa de interesante şi nu mă pornesc cu aşa uşurinţă spre plâns, spre inimă înfrântă, îmi imaginez eu că am inima înfrântă… Nu, o chinui pe aceea. O asemenea stare de a ţine în chingi inima şi de a o înfrânge și de a ţine tot timpul mintea atentă, o asemenea luptă  Dumnezeu o iubeşte şi o asemenea fire a omului Dumnezeu o iubeşte. E acelaşi lucru pe care Părinţii ne învăţau: „Dacă ţi se arată înger, să nu crezi. Nu se va supăra Dumnezeu că tu n-ai recunoscut înger.” Mai bine să nu cazi în genunchi până nu eşti sigur şi nu poţi fi niciodată peste măsură de sigur că ceva e de la Dumnezeu, mai bine să nu bagi în seamă. Nu se va supăra Dumnezeu, se va bucura.

maica-domnului-si-sf-atanasie-atonitulV-am spus despre Atanasie cel Mare din Muntele Athos când i s-a arătat o femeie și i-a spus: „Sunt Maica Domnului. Şi nu putea fi nicio altă femeie în Athos, că nu aveau, ca şi acum, voie femeile. Şi el tot n-a crezut, a zis: „Nu te cred. Dar dacă nu eşti?” Și a stat mult la vorbă cu Maica Domnului până s-a dovedit că este Maica lui Dumnezeu şi Maica lui Dumnezeu l-a lăudat mult că nu a crezut-o din prima. Înţelegeţi? I-a zis: „Bine!”, pentru că ea este cea care şi ea a stat la îndoială când a venit îngerul, n-a făcut ca şi Eva, care, când a venit şarpele, a zis: „Da, ai dreptate. Hai să mâncăm!” şi n-a avut dreaptă măsură, acel discernământ duhovnicesc, deosebirea duhurilor. Maica Domnului a stat la îndoială, a venit îngerul, i-a spus lucruri mari, tainice, i-a spus că e de la Dumnezeu, iar ea a spus: „Totuşi, cum se poate aşa ceva?”, l-a pus la îndoială. Sfântul Atanasie cel Mare a stat pe gânduri până să zică da, nu s-a repezit, n-a zis: „Vrednic sunt, da! Ce bine!” Ei, cumva starea aceasta de bine pe care o primim în rugăciune, de multe ori Părinţii o priveau cu foarte multă suspiciune, aşa, ziceau: „Dar sunt eu vrednic de asemenea stări de bine? Eu ştiu că Hristos S-a rugat în grădina Ghetsimani cu lacrimi, cu sudoare de sânge.. Sunt eu vrednic de asemenea trăiri? Nu ştiu!” , şi cu mâna smereniei dădeau la o parte această stare şi ziceau: “Continuu cu cuvintele rugăciunii. Inima mea o ia razna, bate, simt căldură… Nu contează! Nu insist asupra ei, nu stau asupra ei, dacă face prea mult zgomot chiar mă opresc din rugăciune.” Da, aşa gândeau ei! Par aşa nişte bătrânei care sunt plictisiţi, <Nu mă lasă să mă bucur și eu…> – nu e adevărat! Aceşti oameni au găsit cărarea vieţii, uşa raiului, ei nu se mai înşală. Aici e marea minune a lui Dumnezeu: că Dumnezeu, în această mică îngustare în care intri tu și te strângi acolo și mintea o ţii în chingi, acolo intră şi Se dezvăluie, acolo Se arată El!

Exact cum zice Sfântul Ignatie Briancianinov despre sfârşitul Psalmului 50, că inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi, ci acesteia i Se va descoperi Dumnezeu, acolo va veni Dumnezeu, acolo va binevoi jertfele şi se va zidi Ierusalimul. Despre ce Ierusalim vorbeşte David la sfârşitul Psalmului? Fă bine, Doamne, să se zidească zidurile Ierusalimului Ierusalimul este sufletul nostru, inima noastră, taina noastră cu Dumnezeu, este cetatea vieţii noastre. Şi Dumnezeu în asemenea inimi înfrânte şi smerite, ţinute sub chingile minţii, ale unei minţi care se răstigneşte și nu se lasă dusă oriunde, ci merge numai pe calea pe care ştie că trebuie să meargă, deci şi mintea şi inima să fie răstignite şi strânse la un loc, unui asemenea i se descoperă şi i se zidește cetatea Ierusalimului, a inimii noastre, care va moşteni Ierusalimul cel mare, al Împărăţiei Cerurilor, şi acolo, în Ierusalimul acela, vor aduce pe altarele cele adevărate, jertfe, viţei – zice Psalmul, amintind David de fapt despre pilda fiului risipitor. De-aia a zis viţei, n-a zis „miei” sau altceva, pentru că proorocea despre cuvântul pe care Mântuitorul îl zice în pilda fiului risipitor: Să junghiem vițelul cel îngrășat. Vițelul cel îngrășat este Hristos Dumnezeu, gras în sensul că El ne dă de toate, te umple de tot binele, de Care a zis: Cel ce mănâncă din Trupul Său şi bea din Sângele Său şi mănâncă din învăţătura Sa şi bea din lumina cuvintelor Sale, nu mai însetează niciodată; nu este sărăcăcios, nu este slab, nu este puţin, de care să însetezi şi iar să trebuiască să mănânci altceva… La asta se referea David când a zis Vor pune pe altarul Tău viţei, în sensul că pe Hristos Cel viu, pe Care Îl vor mânca. Ei, într-o asemenea inimă va veni Hristos şi se zice la înjumătăţirea Praznicului: Cel ce însetează să vină la Mine să bea şi cel ce va bea se va face în inima acestuia izvor de apă vie, care nu va înceta niciodată. Această ne-sete pe care o va dobândi omul, o dobândeşte doar pe alea aceasta strâmtă.

Ar trebui multe să spunem despre rugăciune, eu am spus doar aşa, o fineţe, mici lucruri despre această strângere a  minţii şi a inimii în cuvintele rugăciunii, în ceea ce ţi-ai făcut să faci, în a nu-ţi lăsa mintea şi inima şi, mai ales, inima, s-o ia razna în ceea ce ţi se pare ţie bun. sfantul-petru-athonitul-si-ingerul-de-lumina-diavolŞtiţi că diavolul se face înger de lumină. Cei care sunt ispitiţi atunci când se roagă sunt binecuvântați prin aceasta. Cei ce suntem ispitiţi atunci când ne rugăm prin gânduri întunecate, parcă toate problemele vieţii vin asupra noastră atunci, totul trebuie rezolvat în clipa aia, aceia sunt binecuvântați. Acum noi măcar ştim că e de la diavol. E binecuvântarea lui Dumnezeu că ne arată clar urâciunea diavolului, că stă împotriva noastră. Atunci când ne punem în rugăciune, diavolul sare asupra noastră, nu-i place ce aude, nu vrea: „Nu sta în genunchi, nu te da smerit…”, nu-i place asta şi sare asupra ta. Dar asta e mila lui Dumnezeu, că dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu, să-l dea pe faţă pe diavol şi el aşa să ne ispitească şi să vedem clar urâciunea lui, pentru cei mândri, pentru cei care se cred vrednici de a primi lucruri dumnezeieşti, diavolul cu uşurinţă se va schimba în înger de lumină şi vei avea trăiri excepţionale inimii şi vei zice că eşti trăitor duhovnicesc şi eşti mai înşelat decât toţi. Asta nu v-o spun ca acum să nu vă mai rugaţi, să vă fie frică, că <acum nu mă mai rog şi nu mai am nicio cădere.> Nu! Ci ca atunci când vă rugaţi să fiţi cu mare atenţie: mintea să vă fie la cuvintele rugăciunii, inima să o strângeți în chingile minţii şi toate trăirile acestea peste măsură, care v-ar cuceri, să nu le băgaţi în seamă, să ziceţi: „Nu sunt eu vrednic, cine sunt eu? De ce să…? Nu ştiu dacă de la Dumnezeu e bucuria aceasta peste măsură, eu Îl ştiu pe Hristos rugător.” Nu ştim de Hristos, că atunci când Se ruga se cutremura Ierusalimul, despre asta nu ştim. Ştim că Se ruga noaptea, de multe ori pleca de acolo și Se ruga, probabil că Se ruga cu osârdie; S-a rugat în pustia Carantaniei și acolo cred că cu greutate S-a rugat şi cu osteneală şi cu osârdie. Rugăciunea de multe ori e osteneală, e o strădanie, e o luptă cu noi înşine de a ne înfăţişa lui Dumnezeu aşa cum se cuvine, e o luptă de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este, e o luptă de a asculta de Dumnezeu, de a-L purta pe Dumnezeu în inima ta neîncetat, de a-ţi pune mintea neîncetat înaintea lui Dumnezeu… Şi atunci de unde bucurie duhovnicească, că noi n-am făcut toate acestea? De aceea, toate aceste stări de aşa-zisă bucurie peste măsură să vă fie suspecte! Nu ştiu, nici să nu le scoateţi afară și lacrimile care vă vin să nu le credeţi a fi de la Dumnezeu sigur, nu ştiu, poate sunt omeneşti, poate chiar sunt drăceşti. Nu mă interesează, eu continuu să ţin mintea acolo.

Deci aceasta este o stare a omului pe care Dumnezeu o iubeşte. La aceşti oameni Dumnezeu va veni, la aceştia care par că nu-şi trăiesc nici măcar viaţa duhovnicească, nu că dacă nu ţi-ai trăit viaţa în lume, măcar s-o trăieşti pe cea duhovnicească la maxim. Ei, nu aia e! Trăirea maximă a vieţii duhovniceşti e această strângere neîncetată a atenţiei, ca un soldat cu arma în mână, care nu-şi mai poate descleşta mâna de pe armă, care ştie că în lumea această război va avea; desăvârşita bucurie dincolo va fi, iar aici, în lumea aceasta, va primi soldă, va primi plată de la stăpânul său, dar el se aşteaptă la război. Aşa să fim neîncetat, mâna noastră să nu se desprindă de “sabie” [sabia duhovniceasca a trezviei]!”.

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica Primului Sinod Ecumenic si rugaciunea Mantuitorului in Gradina Ghetsimani pentru noi (2012)

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Hristos S-a înălţat!

Suntem în duminica dintre Înălţare și Rusalii, se numeşte Duminica Sfinţilor Părinţi, ea prăznuieşte pe Părinţii de la Primul Sinod Ecumenic. Sfinţii care, în frunte cu Sfântul Nicolae, cu Sfântul Spiridon al Trimitundei și cu alţi mulţi și mari, au hotărât şi au rânduit și au lămurit, de fapt, ceea ce se ştia de către Apostoli şi este notat şi întărit prin minuni şi prin fapte, de către Evanghelişti, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, din Dumnezeu, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu tatăl prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. Toate acestea și altele, până aproape de sfârşitul Crezului, au fost lămurite la primul Sinod ecumenic. Şi, de fapt, nu atunci au fost scoase la lumină, descoperite; ele erau ştiute, numai că nu erau formulate astfel. Şi, pentru că s-au ridicat împotriva credinţei creştine idei păgâne, greșite, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu, care spunea că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci o creaţie a Tatălui, au trebuit aceşti Sfinţi, aceşti Părinţi ai întregii lumi creştine, să se adune la un loc şi să pună în Crez învăţătura de credinţă pe care o rostim la fiecare Liturghie şi, poate, unii dintre noi la fiecare rugăciune, un Adevăr care va rămâne şi nu se va clinti că timp va fi Biserica, şi Biserica va fi până la sfârşitul veacurilor. Şi s-a pus şi s-a socotit de către Biserică prăznuirea şi amintirea acestui Sinod şi acestui Crez aici, în duminica aceasta, pentru că pe această credinţă şi plecând de la credinţă desăvârșită că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nu o zidire a lui Dumnezeu, nu un personaj minunat, nu un guru, nu un iniţiat, nu un iluminat, nu un om excepţional, nu un înger întrupat, nu un eon coborât pe pământ, ci lumina din luminaeste Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Lumină din LuminăLumină din Lumină traducându-se din greacă ca lumina de la lumânare care să dă altei lumini de la lumânare, adică aşa cum dintr-o lumânare sau dintr-un foc iei lumină şi nu se face mai mică lumina din care iei, aşa El este Dumnezeu din Dumnezeu, dar care n-a micşorat Dumnezeirea prin faptul că El e născut din Tatăl, nu S-a făcut mai mic Tatăl. Ci El Se împărtăşeşte de întreaga Fiinţă a Tatălui şi întreaga Fiinţă a Tatălui este și în El, este şi în Duhul Sfânt.

Şi doar pe această credinţă şi mergând de aici putem pleca să-L înţelegem și pe Duhul Sfânt, plecând de la această credinţă pe care stă întreaga Biserică, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, de aici putem vorbi şi despre Duhul Sfânt ca Persoană a Sfintei Treimi, despre Care vom vorbi peste câteva zile, duminica viitoare. De aceea s-a pus această duminică aici, între cele două mari praznice, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt, pentru că nu putem să înţelegem Cine este Duhul Sfânt dacă nu înţelegem Cine este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

Şi de aceea s-a pus această sărbătoare aici şi de aceea s-a auzit această Evanghelie. Totdeauna, la marile Sinoade care se prăznuiesc, nu numai la Sinodul întâi ecumenic, ci şi la celelalte sinoade ecumenice, totdeauna se va citi din această Rugăciune a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani, ultimele cuvinte spuse de Mântuitorul încă fiind liber, neprins de oameni, în noaptea dinainte de a fi prins, în minutele de dinainte de a fi prins de către Iuda şi toată cohorta aceea care a venit să-L prindă. El atunci n-a plecat din lumea aceasta fără să-i încredinţeze, să-i întărească pe ucenicii Săi, nu i-a lăsat ai nimănui. Şi acolo S-a rugat şi i-a încredinţat Tatălui, S-a rugat înaintea Tatălui ca Om, ca aceştia să nu piară, să nu se piardă, să fie acolo unde este şi El. S-a rugat pentru unitatea credinţei lor, pentru unitatea lor cu El, pentru unitatea lor cu Dumnezeu-Tatăl. nicaeaŞi aceste Sinoade ecumenice aceasta au încercat: să ne păstreze pe toţi în această unitate cu Dumnezeu, unii cu alţii, să nu ne dezbinăm crezând fiecare într-un fel sau în altul, aşa cum Mântuitorul S-a rugat în Grădina Ghetsimani să fim uniţi, aşa cum la Cina cea de taină tot asta ne-a rugat Dumnezeu: Să vă iubiţi unul pe altul, să rămâneţi uniţi, în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, că veţi avea dragoste unii către alţii. Şi ca să ai dragoste trebuie să fii într-un gând, într-un duh cu celălalt, să ai dragoste desăvârşită, adică dăruire a întregului tău suflet celuilalt, împărtăşire din tot ce înseamnă celuilalt şi a lui din tine. Ca să poţi să faci asta trebuie să fiţi într-un cuget şi într-un gând. Nu poţi să fii tu într-un gând şi într-un cuget, iar celălalt într-altul. Şi aşa să ziceţi că vă iubiţi. Nu se poate.

De aceea, cum zicea şi părintele Teofil Pârâian, doar la Liturghie şi la cununie se cere unirea credinţei, în altă Taină nu se zice, pentru că nu pot fi cei doi miri împreună şi să se unească desăvârșit dacă nu se unesc şi în credinţă, mai ales în credinţă, să fie într-o unire a cugetului lor, a credinţei lor. Unul să fie intr-o credinţă, celălalt în altă credință, unul să nădăjduiască ceva, celălalt altceva, unul să aştepte ceva, celălalt altceva – nu se poate. Aşa şi noi, nu putem fi Biserică vie, unită, dacă nu suntem uniţi în cuget, în gând, în credinţă, unii cu alţii. De aceea nu ne împărtăşim până nu zicem Crezul toţi, că acesta ne uneşte într-un cuget, toţi mărturisim acelaşi adevăr, Un Domn, o credinţă, un botez, toţi îl mărturisim şi de-abia apoi ne împărtăşim din acelaşi Potir.

Pentru această unire S-a rugat Dumnezeu acolo, pentru această dragoste între noi, nedespărţire, neseparare dureroasă a noastră. De aceea, atunci când se prăznuiesc Sinoadele ecumenice mari, care au unit credința la un loc şi au rânduit-o și au așezat-o, ca să mai ţină încă veacuri şi veacuri şi să trăiască valuri şi valuri de oameni, generaţii şi generaţii, după învăţătura cea dreaptă, atunci se citeşte această Rugăciune a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani, Rugăciune care, de fapt, i-a făcut pe aceşti Sfinţi să se unească şi să se adune, să-şi plece orgoliile, să-şi lase părerile proprii, să ceară de la Dumnezeu sfat, să se roage, să stea cu lunile, cu anii de multe ori, unii cu alţii, până au ajuns să zică la Sfârşit: Părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă, cum începe fiecare cuvânt al Sfintelor Sinoade, Părutu-S-a Duhului Sfânt, Care a venit între noi, adică între ei, şi nouă, ca oameni, că ăsta e adevărul… Şi după aceea înfăţişau credinţa şi adevărul la care ajungeau.

Și ajungând la această Rugăciune din Grădina Ghetsimani a Mântuitorului, pe care aţi auzit-o, să ştiţi că ea s-a zis pentru noi toţi, până la sfârşitul veacurilor. Deci Dumnezeu S-a rugat acolo pentru noi. Cine dintre noi n-ar vrea să simtă că S-a rugat pentru el Mântuitorul? S-a rugat pentru el, a pus sufletul pentru el.

[…………………………………]

CITITI CONTINUAREA la:

NU TE TEME, TURMĂ MICĂ! NU NE LASĂ DUMNEZEU! “Să ştiţi că pentru toţi deznădăjduiţii aceştia care par pierduţi, lepădaţi şi uitaţi, ai nimănui, S-a rugat Hristos atunci în Grădina Ghetsimani”. DUMNEZEU SE ROAGĂ PENTRU MINE… Cum putem intra sub aripile ocrotitoare ale rugăciunii Sale arhierești din Ghetsimani?

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

Legaturi:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Despre inselare, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic (Niceea), Gradina Ghetsimani, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului Iisus Hristos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA DINAINTEA CINCIZECIMII, A SFINTILOR PARINTI DE LA SINODUL INTAI ECUMENIC SI A RUGACIUNII LUI IISUS (Duminica a VII-a dupa Pasti): Sa cunoastem in Cine credem si Cui ne rugam!

  1. Cu adevarat, cuvinte de mult folos duhovnicesc! Astfel de cuvinte de invatatura ne ajuta mult la intarirea in credinta. Multumiri ostenitorilor!

  2. “Doamne,s-a aprins in mine luminita ca-ntr-un sfesnic,
    Sa slavesc pe “Cel ce este”:Dumnezeu in ceruri Vesnic
    Pe A-toate Ziditorul-far-al carui Sfant Cuvant,
    N-ar mai fi nici cer,nici stele,nici nimic din cate sunt.

    Doar de Ochiul Tau vazuta Dumnezeule Prea Sfinte,
    Para luminitii mele arde-n inima-mi fierbinte,
    Dar e-atat de mica-n sine,ca-a-ndraznire,Doamne nu mi-i
    Sa ridic pierduta-i raza catre Ziditorul lumii,
    Decat numai daca insusi-in lumina mea de tina
    Dumnezeu ar vrea sa toarne din Lumina Lui Lumina.”

    Vasile Militaru

  3. Pingback: POGORAREA DUHULUI SFANT (CINCIZECIMEA). Predici si cantari audio si video -
  4. Pingback: SFANTUL SPIRIDON AL TRIMIDUNDEI sau lectia SIMPLITATII care vadeste si biruieste MINCIUNA VICLEANA si “INTELEPCIUNEA” HULITOARE A LUMII. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu si Arhim. Nichifor: NEW AGE – NOUL ARIANISM -
  5. Pingback: IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE si a “UNITATII DUHULUI INTRU LEGATURA PACII”: Sa ramanem uniti in dragostea lui Dumnezeu ca sa ne imbracam cu putere de Sus! – Cuvinte de invatatura la DUMINICA SFINTILOR DE LA SINODUL I ECUMENIC | Cuvântul O
  6. Pingback: A DOUA ZI DE RUSALII. Predici audio ale pr. Ciprian Negreanu la Sarbatoarea DESCOPERIRII SFINTEI TREIMI. Cum lucreaza Duhul Sfant in Biserica si in noi? | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: SFINTII PARINTI vs. “INTELEPCIUNEA ACESTEI LUMI” si EREZIILE APUSENE: “Invatatura Sfintilor Parinti este INVATATURA SFANTULUI DUH! Va rog: tineti-va de aceasta invatatura! Trebuie sa aducem si trupul, si mintea, si inima sub carmuirea Du
  8. Pingback: DUMINICA SFINȚILOR PĂRINȚI DE LA SINODUL I ECUMENIC – Cultura Duhului – Artă | „Doamne, Iisuse Hristoase…”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate