DOUA MORTI SI DOUA INVIERI. Parintele Rafail ne ajuta sa intelegem mai bine: CE MOARTE A NIMICIT HRISTOS? (audio + text)

sursa icoanei: http://www.pemptousia.ro/photo/portretul-iconarului-in-tinerete-angela-hanc/

AUDIO: Primele raspunsuri din conferinta Parintelui Rafail Noica de la Alba-Iulia din 2002, “Intrupare: Filocalie si premisa eshatologica” [“Cultura filocalica”]:

Care moarte a fost nimicita de Hristos?

Parintele Rafail: Foarte importanta intrebare. De multe ori cand zicem moarte, noi ne gandim la un cadavru intr-un cosciug, dar asta este numai un chip al mortii, sunt multe cai pe care putem sa incepem sa raspundem la intrebarea asta. O sa iau calea asta: Adam, cand a cazut de la Dumnezeu, prin neascultare, in loc sa-si traiasca viata asta ca o implinire, trecand prag peste prag, urmand o cale pe care Dumnezeu avea sa i-o descopere prin diferite porunci, sa le zicem, si la sfarsitul vietii asteia, pe pamant, sa treaca fara de durere a mortii in cele vesnice – cum vedem in Enoh sau in Ilie sau cum Il vedem pe Hristos inaltandu-Se a 40-a zi la Ceruri cu trup cu tot – Adam a fost supus mortii nu numai in sensul ca si trupul lui avea sa moara… Ceva s-a intamplat cand a gustat din rodul Acela, o preschimbare in el care n-a fost buna, cel putin atat putem zice, ca n-a fost buna, ca acum se infricosa de Dumnezeu pe care odinioara Il iubea, si asta tradeaza acea moarte care traia in el. Dar avea sa se supuna si mortii trupesti.

Dar moartea cea adevarata, cred, e faptul ca de acum niciun “adamic” [om dupa chipul/firea lui Adam] nu mai putea ajunge la sederea de-a dreapta Tatalui, de acum a trebuit Dumnezeu Insusi, întrupându-Se, să Se “în-adamizeze” [să Se înomenească] si sa-Si insuseasca viata noastra, inclusiv neputintele noastre, inclusiv moartea noastra, dar sa faca un lucru pe care niciun fiu al lui Adam nu a putut sa-l faca: din moarte, din puterea pe care o avea, din porunca Tatalui – ca zice: Aceasta porunca am primit de la Tatal: sa-mi depun viata si s-o iau inapoi [“Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu –  Ioan 10,17-18] – a putut sa invie din morti, ca moartea nu avea nimic asupra Lui, si numai sa invie, ci sa se inalte la Ceruri, a 40-a zi si sa sada de-a dreapta Tatalui. Si, deci, El a fost primul Fiu al Omului, asa cum Se numea El de-a lungul vietii Lui, care a putut sa treaca prin acest botez al mortii. De ce zic “botez”? In greaca, botez, baptisma, inseamna afundare – de aia si noi, la botez, ne afundam in apa, asta inseamna botez – deci sa se afunde pana in moartea lui Adam si sa iasa din ea prin propria putere sau din lucrarea Tatalui si sa sada de-a dreapta Tatalui.

De acum tot omul, traind viata cea noua in Hristos, impartasindu-se cu Trupul care s-a frant pentru noi, cu Sangele care s-a varsat pentru noi, trup si sange care au cunoscut si moartea, si iadul, si Invierea din morti, si Inaltarea si sederea de-a dreapta Tatalui, si noi sa ne facem participanti ai acelorasi biruinte…

Moartea, pana la urma, nu este ce vedem noi in mormant, moartea nu este atat despartirea sufletului de trup, cu privelistea cumplita a trupului neinsufletit, ci in realitate moartea [sufletului] este despartirea omului de Dumnezeu, cu privelistea cumplita pe care ochii nostri inca nu o vad, dar avem un chip al ei in chipul neinsufletit al cadavrului.

Despartirea de Dumnezeu, care acum neaparat trebuie sa fie vesnica, pana la urma asta e moartea. Si Apocalipsa ne vorbeste de doua morti si noi vedem doua invieri: invierea sufletului/invierea duhovniceasca si invierea trupeasca, la trambita cea de apoi. Doua morti: moartea duhovniceasca si moartea cea trupeasca. Si Apocalipsa ne zice de invierea cea dintai care este – cred ca putem spune ca in Epistola catre evrei a Sf. Apostol Pavel – “biserica celor intai nascuti in Ceruri” sau parga lui Dumnezeu, sfintii care, desi morti fiind – ca le avem moastele pe altarele noastre si in bisericile noastre, oseminte de morti, dar le numim moaste – au aceeasi prezenta ca Dumnezeu. Te rogi la Dumnezeu, iar daca rugaciunea ti-e primita, minune se face! Te rogi la Maica Domnului si aceleasi minuni sau… si mai mari decat acelea, ca sa parafrazam sau sa facem ecou cuvantului Mantuitorului, care zice ca:

“cei care cred Mie vor face lucrurile pe care Eu le fac si vor face si mai mari decat acestea, ca eu ma duc la Tatal”.

Deci Dumnezeu da, fara cea mai mica invidie, sfintilor sa faca minuni mai mari decat a facut El Insusi, ca sa ne uimim mai mult decat de Dumnezeu, daca asta e cu putinta. Maica Domnului si sfintii.

Si asta e invierea cea dintai. Duhurile acestora, care au trait invierea cea dintai, invierea duhovniceasca, cand sufletul s-a trezit la realitatea Bisericii, cand ai dorit mai mult cele ale Duhului, ale Bisericii decat cele care te-au indulcit in lumea asta – si acest “mai mult” poate sa nu fie de la inceput, [cand] iubim si Biserica, iubim si lumea – dar, cu timpul, ideea este o calatorie din materialitate catre cele ale Duhului. Si asta reprezinta acea inviere dintai. Inviere ale carei premise le-am primit deja in botez, dar la care trebuie si noi – prin lucrarea noastra, prin raspunsul nostru la chemarile tainice ale lui Dumnezeu in suflet – sa raspundem pozitiv.

Deci, invierea asta duhovniceasca care face ca astazi suntem in Biserica, [chiar daca] societatea asta permisiva ne permite, in teorie, orisice, si noi totusi pe-ale Bisericii le preferam, chiar cu pretul unei aparente contraziceri [cu societatea] si chiar [cu pretul unei] infranari pe care trebuie s-o practicam, dar asta arata ca ceva din acea inviere dintai, cea a duhului, este deja prezenta si deja lucratoare in noi… Asta trebuie sa cultivam. Zice tot Apocalipsa:

“Fericiti cei care au parte de invierea cea dintai ca a doua moarte nu-i va mai nedreptati”.

Care e a doua moarte?

Cum zice Mantuitorul:

“vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia […]. Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii“.

Invierea osandirii este, pana la urma, moartea cea de-a doua si moartea adevarata, despartirea finala de Dumnezeu.

Simt ca am putea zice multe lucruri, dar deocamdata poate ma limitez la raspunsul asta.

– Ati mentionat la un moment dat de cultura “adamica”. Ce se intelege prin aceasta?

– Asa cum fiecare dintre noi cultiva in viata lui cele ale mantuirii, exista si o cultura la nivelul omenirii. Eu cand vorbesc de Adam si adamic vreau sa zic omenirea, omenirea de-a lungul istoriei, de la Adam cel dintai zidit si pana la cel de pe urma care va trai si va trece prin istoria asta.

[Prin] “adamic”, de multe ori, vreau sa zic: “omul intreg”. Zic “adamic” si nu zic “omenire” pentru ca incerc sa introduc cat mai mult si sa cultiv in constiinta mea si a semenilor mei notiunea aceasta, ca noi nu suntem “o omenire”, suntem, pana la urma, “un om”. Astazi, in neputinta trupeasca, suntem o omenire, adica o gloata de oameni foarte diferiti, dar in realitatea, in esenta duhului nostru si in masura in care se infiripeaza in noi lucrarea poruncilor dumnezeiesti – astea nu sunt porunci morale, astea sunt energii dumnezeiesti, prin care noi devenim partasi intregii omeniri… deocamdata, ca madulare ale trupului lui Hristos – zic deocamdata, ca in vesnicie nu vom fi madulare, ci tot ce poate insemna a fi Om, cu O mare. Adam va fi continutul vietii fiecaruia dintre noi. Asa cum Trei Persoane din Dumnezeire sunt Un Dumnezeu, si totusi Trei Persoane, asa si noi vom fi o multime de persoane si totusi, un Om. De aia prefer sa vorbesc de Om sau de Adam si adamic, decat sa vorbesc de omenire, asa, ca o multime de figuri razlete…

(Extras din conferinta: “Intrupare – Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002)

Din aceeasi conferinta din 2002:

***

Legaturi: