PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU – conferinta de la Bucuresti (II), raspunsuri la intrebari (audio + text): BINECUVANTAREA DURERII INIMII si SCOALA LITURGHIEI: “Fără o inimă îndurerată, nu putem să ne îndeplinim slujirea ca duhovnici, nici nu putem să slujim Sfânta Liturghie cum se cuvine”

18-12-2013 Sublinieri

PARTEA A DOUA A CONFERINTEI DE LA BUCURESTI A PARINTELUI ZAHARIA DE LA ESSEX (2 decembrie 2013) – “Serile Filocalice“, ASCOR –

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

arhim_zaharia_zaharou

– În cărţi găsesc persoane duhovniceşti, găsesc duhovnici, călugări și preoţi plini de har, de bunătate duhovnicească, dar în realitate îi găsesc mai greu. Sunt eu de vină că văd lucrurile aşa sau chiar aşa o fi?

– Cred că ceea ce s-a scris a fost ceea ce oamenii au avut de dăruit. Din nefericire, noi nu suntem aşa cum ar trebui să fim, ca să putem oferi ce e bun şi perfect. Când Sfântul Petru se ducea spre templu ca să se roage, cineva s-a apropiat de el să-i ceară milostenie, iar el i-a spus: „Uite, argint și aur nu am. Ceea ce am, aceasta îţi dau: în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ridică-te și mergi!” Aceasta este perfecţiunea: să nu ai nimic altceva în afară de Hristos şi pe El să-L poţi oferi. Dar noi toţi dăruim în măsura credinţei noastre.

– Sfântul Siluan ne sfătuia să ne cunoaştem pe noi înşine şi să dăm sufletului nevoinţa după puterile lui. Cum putem să ştim care ne sunt puterile sufleteşti, care ne sunt limitele până la care să mergem cu nevoinţa?

frzacharias– E foarte greu ca cineva să-şi cunoască propria măsură. Un principiu general pe care l-am primit de la părintele Sofronie este următorul: dacă ne silim pe noi înşine şi lucrurile se îmbunătăţesc, înseamnă că e bine ce facem. Dar dacă ne forţăm şi lucrurile nu devin mai bune, trebuie să ne oprim și să reanalizăm situaţia. Am mai întâlnit și alte principii referitoare la aceasta. Astfel, Sfântul Ignatie Brianceaninov propune o metodă pentru ca cineva să-şi descopere măsura: într-o zi, să încerce să facă maximul pe care-l poate face, apoi să înjumătăţească şi să ţină asta ca pravilă.

– Care este firescul urii de sine şi al deşertării de cele lumeşti, ale căror roade este iubirea de Dumnezeu?

– Înainte de a mă referi la asta, trebuie să spun altceva: Domnul nostru Şi-a arătat întregul conținut lăuntric al Persoanei Sale în dragostea Lui până la sfârșit pentru noi. Iubindu-ne, ne-a iubit până la final și S-a jertfit pe Sine Însuşi pentru vrăjmaşii Lui. Pentru că păcatul este vrăjmăşie înaintea lui Dumnezeu şi pentru că suntem cu toţii păcătoşi, aşa cum spune Scriptura, și ne-am lipsit de dragostea lui Dumnezeu, noi toţi ne aflăm în starea de vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Când ne pocăim și descoperim în noi înşine putoarea păcatului care împiedică sălăşluirea iubirii lui Dumnezeu în noi, ajungem să urâm toate acele lucruri din noi care se opun iubirii lui Hristos, care este fără de pată. Când ne pocăim și primim harul lui Hristos, vrem să-I dăruim toate acele lucruri vrednice de El şi pe care I le datorăm. Văzând că nu suntem în stare să facem acest lucru, ne urâm pe noi înşine în această nemăsurată sărăcie în care ne găsim. Acesta este începutul urii de sine, care este o cerinţă pentru a deveni ucenici ai lui Hristos. Dacă vedem fericirile din Evanghelia după Matei ca un rezumat al întregii Evanghelii, aceste fericiri reprezintă o scară care urcă de la pământ la ceruri, iar fundamentul fericirilor este conştientizarea sărăciei duhovnicești, căci prima fericire spune: „Fericiţi cei săraci cu duhul”. Când, în focul pocăinţei, ne conştientizăm sărăcia duhovnicească, atunci cu siguranţă ne vom jeli din cauza ei. Iar plânsul duhovnicesc aduce mângâiere dumnezeiască. Ura faţă de nevrednicia şi sărăcia sufletească proprie nu se referă la o stare morbidă, ci este o stare binecuvântată şi însoţită de mângâierea harului. Dar răspunsul perfect la dragostea lui Hristos este iubirea pentru Dumnezeu până la ura de sine însuşi.

– Poate un mirean să ajungă la rugăciunea inimii înconjurat de tentaţiile lumii actuale, de agitaţia cotidiană?

– Cred că adevărul Evangheliei este valabil în orice împrejurări din această viaţă şi este posibil să împlineşti poruncile evanghelice în orice împrejurare. În Evanghelia după Luca, Mântuitorul spune: „Rugaţi-vă neîncetat!”, deci este un îndemn care se adresează tuturor, nu numai monahilor. Şi chiar şi rugăciunea inimii nu este decât începutul devenirii noastre duhovniceşti. Cel mai mare lucru este să fim în stare să ne punem pe noi mai prejos decât toată zidirea. Dar, pentru a răspunde practic acestei întrebări, am văzut de multe ori oameni foarte diferiţi şi în împrejurări foarte diferite care aveau această rugăciune. Am cunoscut o femeie din America care se convertise la ortodoxie și care avea 13 copii şi avea rugăciunea inimii. Întotdeauna se trezea la 4 dimineaţa şi se ruga până la ora 7 când trebuia să înceapă să pregătească copiii să se ducă la şcoală, apoi îşi petrecea restul zilei, din nou, în rugăciune şi muncind în gospodărie. Avea 13 copii şi darul rugăciunii. Am cunoscut un director de companie din Londra care lucra în centrul Londrei şi nu simţea că aparţine acelui birou; lucra, dar şi inima lui lucra în acelaşi timp altceva. Am văzut de multe ori oameni diverşi în împrejurări diverse având rugăciunea inimii. Cred că ceea ce-i ajuta era că aveau perioade speciale pe care le dedicau cu totul rugăciunii. Iar energia harului pe care o primeau în timpul pe care-l acordau acestei rugăciuni îi susţinea pe tot parcursul zilei. Şi îşi reînnoiau această stare periodic.

– Vorbiţi-ne de „Omul cel tainic al inimii”. Este adevărat, nu s-a tradus cartea, sperăm să se traducă.

– Cartea a fost tradusă, dar am vorbit cu editorii care trebuie s-o publice aici, în Bucureşti, şi nu am primit încă răspuns. Cred că au fost nişte 125882_rugaciunea-inimii-hristosdificultăţi practice şi încă n-a apărut, dar trebuie să apară. Am lăsat problema în grija maicilor românce de la noi din mănăstire. Aş vrea să spun ceva în legătură cu întrebarea de mai înainte: întreaga Scriptură şi toată antropologia creştină vorbeşte despre inimă ca fiind centrul personalităţii umane. Şi este foarte, foarte important pentru noi să ne descoperim inima şi să trăim cu inima. Pentru că numai când vorbim cu Dumnezeu din toată inima, El ne ia în serios. Şi, aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama, inima noastră este tronul Marelui Împărat. Inima este locul unde se zideşte Biserica lui Dumnezeu, Biserică ce nu este zidită de mâini omeneşti, ci de mâna lui Dumnezeu. Iar toate nevoinţele din Biserica noastră – postul, rugăciunea, pocăinţa, mărturisirea – au menirea să ne facă să ne descoperim inima şi să ajungem să trăim în inimă şi cu ea să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu şi înaintea aproapelui nostru. Nu putem fi mântuiţi decât dacă ne găsim inima şi de acolo să ne începem lucrarea.

– Cum să trăim Dumnezeiasca Liturghie nu doar la Liturghie?

– Sfântul Apostol Pavel, în Prima Epistolă către Timotei, cap. 4, cred, spune că toată creaţia este bună dacă este primită cu mulțumire, 18708este sfinţită prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. Dacă îi mulţumim mereu lui Dumnezeu mai înainte de toate şi după această mulţumire formulându-ne cererile şi rugăciunile către El, înseamnă că trăim după felul în care ne-a învăţat Liturghia să trăim. În centrul Liturghiei cântăm cântarea: „Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie.Folosim trei verbe pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi unul singur pentru a-I cere, pentru că lucrurile pe care El deja le-a făcut pentru noi sunt atât de multe! El a făcut totul pentru noi și pentru mântuirea noastră şi rămâne numai să primim nestricăciunea trupurilor noastre la învierea cea de obşte. Şi dacă învăţăm să-I mulţumim lui Dumnezeu cum se cuvine, vom avea parte de o descoperire: cu cât Îi mulţumim mai mult, cu atât ochii sufletului nostru se vor deschide ca noi să putem vedea şi înţelege binefacerile lui Dumnezeu către noi.

Aducerea de mulţumire ne învredniceşte pe noi de o vedere duhovnicească. Sfântul Pavel spune că noi nu am primit duhul acestei lumi, care este un duh al mândriei şi al nerecunoştinţei, ci am primit duhul lui Dumnezeu prin care ni se dezvăluie binefacerile Lui cele ascunse. Iar Liturghia ne învaţă să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, fie că le cunoaştem sau nu, vădite şi ascunse. Deci Liturghia este cea mai mare şcoală pentru noi, ortodocşii. Iar atâta timp cât există Liturghie pe pământ, avem nădejde.

– Sunt preot duhovnic. Cum pot să înţeleg durerea pe care o simt în inimă după ce termin de spovedit oamenii, o durere ce trece cu timpul, dar este sfâșietoare.

– Cred că este o binecuvântare pentru slujirea pe care o faceţi, părinte, să aveţi această durere. Fără o inimă îndurerată, nu putem să ne îndeplinim slujirea ca duhovnici. Iar fără această durere duhovnicească, nici nu putem să slujim Sfânta Liturghie cum se cuvine. Această durere a inimii este pecetea lui Hristos, care îl învredniceşte pe duhovnic să plângă cu cei care plâng şi să se bucure cu cei care se bucură; şi toate acestea simultan. Este de necrezut, dar aceasta este o slujire neobişnuită; fără duhul de pocăinţă care să păstreze această durere, nu se poate face. Dacă duhovnicul trăieşte în duhul pocăinţei şi ajunge în prezenţa lui Dumnezeu, atunci când va ieşi din prezenţa lui Dumnezeu va găsi în inima lui cuvintele pregătite pentru a le împărtăşi semenilor săi. Iar acelea sunt cuvintele pe care Sfântul Pavel ne îndeamnă să le împărtăşim semenilor, cuvinte care transmit har în inimile lor şi înştiinţează inimile lor de acest har. Pentru că, atunci când eşti duhovnic, cel mai adesea primeşti oameni în suferinţă, foarte rar îi primeşti pe unii care sunt plini de bucurie. Vezi oameni în starea lor cea mai bună şi în starea lor cea mai rea. Dar dacă ai acea energie în inimă, poţi relaţiona cu ambele categorii. Altfel, nu-ţi poţi face un programe, ca, de exemplu, de la 8 la 10 să-i primeşti pe cei care au necazuri și de la 10 la 12 pe cei bucuroși şi fără probleme.

– Cum să împăcăm viaţa socială cu viaţa duhovnicească, deci implicarea în social cu preocuparea pentru viaţa spirituală?

– Mă întorc un pic la întrebarea dinainte, privitoare la slujirea duhovnicului. Preotul are o slujire specială, nu doar aceea de a fi slujitor spovedanie1_0al Tainelor, ci și aceea de a fi un părinte care are în inima lui sălăşluit din belşug cuvântul lui Dumnezeu, pe care să poată să-l dăruiască oamenilor care vin către el. În orice contact al nostru preotul nu trebuie să ne aşteptăm la altceva decât la a întâlni prin el o deschidere către Cer. Indiferent ce face, fie că e o lucrare socială sau practică, preotul trebuie să păstreze în inima şi în gândul său această menire a sa de a fi mângâietor al poporului lui Dumnezeu. Şi, aşa cum părintele Sofronie obişnuia să spună, aceasta nu este o sarcină deloc uşoară. Trebuie să iei întotdeauna asupra ta moartea din ceilalţi oameni şi să le dăruieşti viaţa pe care ai dobândit-o prin nevoinţa ta. Preotul care face aşa merită toată cinstirea. Sfântul Pavel ne îndeamnă: „Pe aceştia să-i ţineţi în mare cinste”.

– Ni se impun tot mai multe lucruri imposibil de tolerat, care ating latura morală a vieţii cetăţii, viitorul copiilor noştri, sănătatea, mediul natural, educaţia etc. Cum să trăim în aceste condiţii? E bine ca şi creştini să-i responsabilizăm pe cei care sunt în fruntea cetăţii ori să ne vedem de treaba noastră, lăsându-i pe alţii să ne rezolve problemele? Adică putem spune „nu” unor decizii aberante care nu aduc niciun folos majorităţii, ci doar câtorva grupuri de interese ori e mai bine să înghiţim totul de-a valma, că nu ţine de viaţa duhovnicească?

– Cred că lumea e aceeaşi dintru început şi Sfântul Pavel spune că cei care vor vrea să trăiască în bună cucernicie vor suferi necazuri în această lume. În primele secole, acest lucru a fost foarte vădit prin persecuţii şi martiraje, dar acum prigoana împotriva duhului lui Hristos este mult mai subtilă. Dar Domnul ne-a avertizat de la început, spunând că dacă lumea ne urăşte, să ne aducem aminte că pe El L-a urât mai înainte. De aceea există o anumită tensiune între lume și Biserica lui Hristos. Iar membrii Bisericii, membrii Trupului lui Hristos, trebuie să aibă foarte clar în inima lor faptul că dragostea faţă de lumea aceasta este incompatibilă cu dragostea faţă de Hristos. De asemenea, nu trebuie să fim seduşi de tiparele și modelele pe care ni le propune această lume, indiferent de cât de atrăgătoare şi aparent nevinovate sunt. Trebuie să ştim că această lume este marcată de duhul deşertăciunii, deşertăciune care înseamnă un stil de viaţă care nu este impregnat de veşnicie şi în care nu există speranţa veşniciei. Trebuie să ştim cui aparţinem şi de dragul cuvintelor Lui să ţinem căi aspre. Nu este uşor, dar oricine vrea să se mântuiască trebuie să lucreze, să afle căi.

– Cum putem trăi boala ca pe un dar de la Dumnezeu?

Boala este un dar pentru că ne smereşte duhul, iar când suntem smeriţi harul lui Dumnezeu ajunge la noi mai uşor. Iar dacă Îi mulţumim lui Dumnezeu când suntem în boală sau suferim nedreptate sau prigoană sau un rău, dacă Îi mulţumim atunci când moartea ne înconjoară, asta înseamnă că suntem mai puternici decât moartea care ne ameninţă. Iar aceasta este credinţa care biruieşte lumea, aşa cum spune Sfântul Ioan Teologul. Aceasta este victoria care biruieşte lumea, dacă stăm în această credinţă şi în ea înfruntăm şi moartea. De aceea, Dumnezeu îngăduie ca uneori să ajungem în pragul morţii, tocmai ca să stârnească în noi această credinţă. Câteodată, sufletele sfinţilor în această viaţă au trăit iadul. Nu ca să piară, ci ca să aibă această experienţă în care să afle taina prezenţei lui Dumnezeu până şi în acest loc, în iad.

– Care creştere duhovnicească este mai folositoare pentru om, cea în prezenţa harului sau cea în absenţa harului, în care inima înfrântă Îl caută pe Dumnezeu?

– Avem nevoie de ambele. Trebuie să trecem prin multe încercări şi să fim încercaţi până la sfârşit ca să ne arătăm înclinaţiile cele mai adânci ale inimii noastre. E scris şi auzim cuvântul Domnului care ne spune, cum i-a spus lui Toma: „Ai văzut și ai crezut. Fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut.Uneori, când vedem lucrarea harului In inima noastră, este foarte uşor să ne rugăm şi să facem toată fapta bună pentru că harul însuşi face acestea. Dar când harul se retrage pentru ca noi să fim încercaţi și noi continuăm să facem toate acele lucruri pe care le făceam atunci când harul era cu noi, deşi acum ne e greu, atunci suntem cu atât mai mult fericiţi. Trebuie să ne ridicăm şi cădem de multe ori ca să învăţăm o lecţie a smereniei: aceea că mântuirea nu este a noastră, ci este darul lui Dumnezeu.

– [Pr. Vasile Gavrilă:] Aş vrea să precizăm un lucru: în perioada educaţiei ateiste s-a spus că în Sfânta Scriptură ar fi scris cuvântul „Crede şi nu cerceta”. Iată că după atâţia ani de la decembrie ’89 încă probabil că sunt oameni care cred că aşa ceva ar fi scris în Sfânta Scriptură. Şi mă simt dator să spun că nu există aşa ceva, nu există un asemenea cuvânt în Sfânta Scriptură şi nici în scrierile Părinţilor. „Crede și nu cerceta” a fost doar o propagandă prin care s-a încercat denigrarea Bisericii şi a atitudinii Bisericii. Deci nu putem să răspundem la întrebarea „Ce înseamnă cuvintele acestea?”.

– Cum trebuie să ne raportăm la duhovnic pentru a nu deveni dependenţi de sfinţia sa şi, dacă am păcătuit judecându-l, este un motiv de schimbare a duhovnicului?

156969input_file0112132– Acestea nu sunt întrebări uşoare. Dacă suntem în căutarea harului mântuirii, chiar şi dacă devenim dependenţi pentru o vreme de duhovnic, nu ne va vătăma. Dar trebuie să existe această dorinţă din partea celui care vine la duhovnic de a-şi găsi calea spre mântuire. Iar din partea duhovnicului trebuie să existe capacitatea de a folosi devotamentul ucenicului, evlavia ucenicului faţă de el și să profite de ea ca să-l hrănească cu cuvântul lui Dumnezeu. Avem nevoie de o inimă puternică atât din partea ucenicului, cât şi din partea duhovnicului. Iar singurul lucru care slăbănogeşte inima, fie a unuia, fie a amândurora, este familiaritatea la nivel psihologic. Trebuie să fim aspri cu noi înşine, ca să avem o inimă puternică, capabilă să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ne permitem familiaritate psihologică, atunci inima se slăbănogeşte şi devine incapabilă să primească sau să răspândească cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne fie teamă să facem ascultare din toată inima, pentru că ascultarea din toată inima nu duce la familiaritate. Dar să nu căutăm mângâiere la nivel psihologic. Uitaţi, până şi Sfântul Ioan Botezătorul spune, cum vedem în Evanghelie, atunci când evreii veneau spre el cu atâta evlavie, luându-l chiar drept Mesia, el i-a numit „pui de năpârci”. Iar Evanghelia ne spune că prin aceste cuvinte el i-a mângâiat pe oameni. Cum este posibil? Da, pentru că era foarte aspru cu ei şi le-a zdrobit orice aroganţă psihologică omenească și le aducea înfrângere şi smerenie în suflete, ca ei să fie capabili să primească harul lui Dumnezeu. De acolo întrezărim cum ar trebui să ne purtăm în aceste relaţii. Pentru că duhovnicul, este adevărat, trebuie să fie în mijlocul oamenilor, să împărtăşească durerile lor, vieţile lor, dar trebuie să ştie să-şi păzească inima. Nu trebuie să fie aspru în sensul în care să-i rănească pe oamenii sensibili în stările în care vin către el, ci să le împărtăşească cuvântul lui Dumnezeu ca să le pregătească inimile pentru a primi mângâiere dumnezeiască. E o slujire foarte complicată şi trebuie să vă rugaţi pentru duhovnicii voştri. Când lucrurile nu merg pe calea cea bună, uneori poate fi chiar tragic. Dar trebuie să fim cu băgare de seamă dintru început.

În legătură cu gândurile rele împotriva duhovnicului, acest lucru se poate întâmpla tuturor, dar trebuie să ştim că aproape întotdeauna aceste gânduri vin de la diavol şi îşi găsesc intrare în noi din cauza iubirii noastre de sine. Deci, dacă suntem aspri, fermi cu noi înşine şi avem chiar și puţină lepădare de sine, ură de sine, o să biruim. Contactul frecvent cu duhovnicul nostru nu ar trebui să-i scadă autoritatea în faţa noastră. Avem tendinţa de a pierde harul începutului, când fiecare cuvânt al duhovnicului era pentru noi o deschidere către Cer. Dar dacă această relaţie este atât de ziditoare, este clar că va fi urâtă de vrăjmaş. Citim în Părinţii pustiei că odată un tânăr ucenic s-a dus să trăiască cu un bătrân în pustie. Iar bătrânul îl întreabă pe ucenic la început: „Cum mă vezi?”. Iar ucenicul îi răspunde: „Te văd ca pe un înger al lui Dumnezeu.” După un an, în întreabă pe ucenic acelaşi lucru: „Cum mă vezi acum?” „Ca pe un om obişnuit.” Iar în al treilea an bătrânul îi pune aceeaşi întrebare ucenicului: „Cum mă vezi acum?” „Ca pe un diavol.” Bineînţeles, ucenicul pierduse harul.

– Cum ne putem osândi pe noi înşine dacă nu ne simţim păcătoşenia?

– A ne osândi pe noi înşine înseamnă întotdeauna a mărturisi adevărul. Şi pentru că mărturisim adevărul, atragem asupra noastră Duhul adevărului şi e întotdeauna un lucru folositor. Sfântul Ioan Evanghelistul spune în epistola sa: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne înșelăm pe noi înşine. Dar dacă ne mărturisim păcatele, Domnul este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de toată fărădelegea”. Aşadar, când ne mărturisim păcătoşenia, devenim adevăraţi şi atragem Duhul adevărului care ne curăţărugaciunea 19 de această păcătoşenie. De aceea părintele Sofronie spune în cartea sa, cred că în cartea despre rugăciune, că toţi cei care sunt conduşi de Sfântul Duh nu încetează niciodată să se condamne pe ei înşişi şi se pleacă în duh neîncetat.

– Cum să coborâm mintea în inimă? Practic, cum se face, cum se petrece aceasta?

– Acesta este scopul vieţii noastre, cum am spus mai devreme: să ne găsim inima. Şi să ne unim mintea cu inima. Pentru că atunci ajungem în acea stare dorită pe care o cer poruncile lui Dumnezeu. Atunci Îl putem iubi pe Dumnezeu cu toată inima și cu toată fiinţa noastră. Este un semn de vindecare atunci când inima şi mintea noastră sunt unite prin har. Numai harul poate face această lucrare. Dar sunt anumite lucruri care ne ajută foarte mult. De pildă, lacrimile de pocăinţă. Lacrimile de pocăinţă rănesc inima. Iar apoi îi e uşor minţii să-şi găsească locul cuvenit. Orice durere din viaţă, dacă o transformăm în energie de rugăciune, ne va ajuta la aceasta. Şi mai există un al treilea mijloc prin care ne putem găsi inima: trăind ruşine în taina spovedaniei. Când ne mărturisim cu umilinţă păcatele, luând vina asupra noastră, atunci ne smerim inima. Iar atunci Dumnezeu poate găsi inima, harul lui Dumnezeu poate ajunge la inimă. E foarte simplu: am fost salvaţi prin ocara crucii pe care a purtat-o Mântuitorul Hristos pentru noi. Iar când trăim ruşine la spovedanie căutând să ne împăcăm cu Dumnezeu, Dumnezeu consideră asta ca recunoştinţă şi mulţumire pentru ruşinea pe care a suferit-o El pe cruce de dragul nostru. Şi în schimbul acesteia, dăruieşte harul său sufletului nostru. Acesta este motivul pentru care spovedania îi poate renaşte pe oameni. Într-un fel, pentru noi, care ne nevoim atât de puţin în vieţile noastre, spovedania poate compensa această lipsă de nevoinţă a noastră în ochii lui Dumnezeu. Şi cu cât suntem mai sinceri în spovedanie şi cu cât îndurăm mai multă rușine la spovedanie, cu atât mai radicală va fi renaşterea noastră duhovnicească.

– La care iad se referă Sfântul Siluan în cuvântul lui: la iadul real, la iadul din inima fiecărui om care nu a atins încă desăvârşirea sau la iadul din jur, din lumea în care trăieşte?

În general, prin iad înțelegem locul în care nu se află Dumnezeu. Ca şi Dreptul Iov, când suferea, spunea: „Casa mea a devenit iadul.” Şi cred că la Sfântul Siluan e vorba de o stare harică, o stare pe care i-a dat-o harul lui Dumnezeu. Şi-a văzut starea de neîmpăcare cu Dumnezeu, de nemântuire şi a trăit asta ca pe un adevărat iad. Nu pot spune mai multe pentru că am convingerea că sunt mai multe lucruri aici pe care nu le înțeleg din cauza experienței mele limitate în trăire. Am auzit cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad și nu deznădăjdui”. În viaţa ascetică, acest lucru e trăit atunci când credinciosul se vede ca fiind vrednic de moarte, de cea mai crudă condamnare. Dar el însuşi a trăit iadul de la bun început într-un mod foarte profund şi haric; harul i-a dat să înţeleagă că el nu era împăcat cu Dumnezeu, ceea ce pentru el era un adevărat iad. De aceea era în stare într-o clipită să stârnească în el acea trăire a iadului. Era o trăire foarte puternică în el, dar o regăsim în viaţa tuturor nevoitorilor.

– Ce înseamnă înţelepciunea femeii în familia în care soţul spune: „E prea mult Dumnezeu în casa asta!”, iar copiii alternează în opţiuni, alegând ceea ce este mai atrăgător la final. Care este liniştea familiei când doar unul dintre soţi merge la biserică şi celălalt preferă să doarmă mai mult sau să facă alte lucruri?

– Întotdeauna când sunt probleme în viaţa Bisericii, fie în familie, fie în Biserică, fie cu autoritatea Bisericii sau unul cu celălalt, cel care e mai înduhovnicit e cel care se smereşte mai mult. Nu există altă metodă de vindecare decât aceasta. Trebuie ca cei care sunt născuţi cu adevărat din Duhul Sfânt să fie gata să sufere nedreptate şi prin aceasta să facă punte peste toate prăpăstiile. Este adevărat, când în familie există diferenţe şi unul dintre membrii familiei este mai evlavios decât ceilalţi se creează probleme. În general, femeile sunt mai evlavioase decât bărbaţii. Şi atunci este un pic mai uşor, pentru că femeile găsesc mai uşor o cale să-şi menţină familia. Dar când soţul este mai evlavios decât femeia, este mai dificil. Bineînţeles, copiii vor lua partea celui care le cere mai puţin, celui care nu le cere să meargă la biserică, să se roage, să postească, să aibă grijă. Ei bine, nu există reţete pentru lucrurile acestea. Dar oriunde unde există smerenie adevărată, ajutorul lui Dumnezeu vine.

– Pentru a ne apropia de Hristos, trebuie să ne urâm pe noi înşine, dar, în acelaşi timp, să avem mare respect pentru om în calitate de creaţie supremă a lui Dumnezeu. Adică să mâncăm ceea ce este necesar, să ne îngrijim sănătatea ş.a.m.d. Cum putem păstra un echilibru între cele două?

– În Evanghelie ni se cere să ne urâm sufletul pentru a deveni adevăraţi ucenici ai lui Hristos. Dar asta înseamnă să urâm ceea ce a devenit sufletul nostru şi ne desparte de Dumnezeu. Să urâm patimile, dar nu sufletul pe care l-a creat Dumnezeu.

– Mulţi tineri din această ţară sunt tentaţi să plece în alte ţări, în Anglia, de exemplu. Ce i-aţi sfătui?

– Nu ştiu, şi eu însumi am emigrat, deci nu-i pot judeca pe cei care vor s-o facă. La mine a fost diferit: am plecat la studii din Cipru în Anglia, iar în momentul în care mi-am terminat studiile turcii invadaseră Cipru şi ocupaseră locul în care m-am născut. Deci, în orice caz, aş fi fost silit să emigrez. Depinde; există un risc atunci când emigrăm. Trebuie să fim mai întăriţi duhovniceşte ca să putem supravieţui şi să ne lucrăm mântuirea în condiţiile acelea. E un risc, pentru că vom avea copii, copiii noştri vor fi trimişi la şcoală şi vor trăi cel puţin jumătate din zi departe de casa lor. Îşi vor face prieteni, vor fi influenţaţi de ei, îşi vor face relaţii şi apoi se vor rupe complet de tradiţia ortodoxă. Sunt şi alţii care, atunci când realizează riscurile, devin şi mai evlavioşi şi viaţa în Biserică devine centrul existenței lor.

Îmi aduce aminte de cazul proorocului Daniel. El a emigrat din Ierusalim în Babilon la o vârstă foarte tânără, dar şi-a păstrat buna creştere pe care a primit-o de la părinţi şi frica de Dumnezeu şi a devenit un om măreţ pentru salvarea întregului neam iudeu care emigrase atunci. Există pierzanie şi există mântuire în toate împrejurările vieţii, fie trăind în ţară noastră, fie trăind în străinătate.

– Credeţi că este un act de laşitate faptul că-ţi doreşti să mergi la mănăstire pentru a putea să-ţi dedici viaţa lui Dumnezeu în linişte, departe de agitaţia acestei lumi, departe de ispitele acestei lumi – asta lăsând la o parte ispitele care sunt şi în mănăstire?

– In mod normal, a merge la mănăstire este un salt al credinţei. Bineînţeles, pot exista şi cazuri în care oamenii se duc la mănăstire temându-se de ceea ce li se poate întâmpla în lume. Dar asta nu are importanţă. Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre diverse motive pentru care omul alege calea mănăstirii şi crede că nu este important care este motivul pentru care intrăm în mănăstire; important este cum încheiem acest drum.

– Ştim că părintele Rafail Noica a trăit o parte din viaţă în mănăstire împreună cu dumneavoastră, la Essex. Ne puteţi reda o întâmplare mai deosebită trăită de sfinţia voastră alături de dânsul?

– Ei bine, mă ruşinez să vorbesc despre părintele Rafail sau despre ceilalţi fraţi ai mei din mănăstire, pentru că ei sunt mai buni decât mine. Dar cu părintele Rafail am avut întotdeauna o relaţie foarte frăţească. Lucram întotdeauna împreună şi era foarte plăcut să facem asta. El era la mănăstire dinaintea mea, cam cu 2-3 ani înaintea mea venise la mănăstire. Şi era întotdeauna foarte binevoitor şi foarte blând faţa de mine când am venit şi de multe ori îmi explica foarte smerit lucrurile pe care nu le înţelegeam la început. Am fost întotdeauna foarte recunoscător faţă de el. Şi sunt foarte fericit că şi-a găsit calea aceasta de retragere pentru a-şi împlini vocaţia monahală.

– Pentru că a fost canonizat părintele Porfirie şi ştim că l-aţi cunoscut pe părintele Porfirie, puteţi să ne spuneţi ceva din experienţa pe care aţi avut-o cu părintele Porfirie, un cuvânt care v-a rămas de la el?

pr-porfirie Toţi cei care l-au cunoscut pe părintele Porfirie are ceva măreţ și minunat de spus. Eu l-am vizitat de patru ori. Dar numai o dată şi-a arătat darurile sale către mine. L-am vizitat prima dată la Kallisia şi apoi la Melissia, în afara oraşului Atena. Când m-am dus să-l văd a doua oară, de îndată ce am intrat în coliba în care locuia, m-a întrebat: „Cum faci tămâia?” N-am dat mare importanţă, m-am gândit că avem prieteni comuni care, poate, i-au spus că fac tămâie. I-am spus pur şi simplu cum fac tămâia şi el mi-a spus: „O să-ţi spun o metodă mai bună, pentru că pierzi o mare parte din parfum.” Ştiam metoda pe care mi-o descrisese, era mult mai laborioasă, iar eu preferam metoda mea pentru că era mai simplă. Dar nu am mai dat mare atenţie discuţiei noastre. Apoi s-a uitat la mine și mi-a spus: „Mai ai altceva să-mi spui?” Şi eu i-am spus: „Da, părinte.” Şi, într-adevăr, aveam o durere în inimă privitor la ceva. I-am spus doar: „Am fost foarte îngrijorat în privinţa surorii mele care trăieşte aici, la Atena.” Pentru că sora mea era profesoară în Atena şi i-am spus că eram îngrijorat în privinţa surorii mele. Și nu i-am spus cu ce se ocupa ea, dacă era căsătorită sau orice altceva despre ea. Şi el mi-a spus imediat: „Da, nu poate avea copii, dar spune-i că problema este psihologică. Dacă se va linişti, va avea un copil.” Sora mea era căsătorită deja de 12 ani. Avea aproape 40 de ani. Iar cumnatul meu era într-o clinică psihiatrică din cauza problemei lor. Și sora mea nu era departe de asta. Iar când părintele Porfirie mi-a spus cuvântul acesta, n-am mai putut spune nimic. M-am dus de la el la Atena şi i-am spus surorii mele: „Dacă acest om al lui Dumnezeu i-a spus surorii mele că vei avea un copil, acest lucru se va întâmpla, pentru că eu nu i-am spus nimic despre tine. Du-te și ia binecuvântarea lui.” Și sora mea a spus: „Cum să mă duc? Nu am maşină, nu am pe nimeni care să mă ducă, nu mă pot duce.” I-am spus: „Lasă, că o să aranjez eu.” Și l-am rugat pe un prieten de-al meu care era profesor de teologie dogmatică la Atena şi era ucenic al părintelui Porfirie, profesorul Kostas Kouteris, care acum a plecat la Domnul, o persoană foarte onorabilă. L-am rugat: „Când te duci să-l vezi pe părintele Porfirie, poţi să o iei şi pe sora mea?” Și a luat-o pe sora mea şi a binecuvântat-o și a avut un copil,  singurul copil, după 12 ani de căsătorie. Era văzător cu duhul, era un adevărat prooroc şi era mare făcător de minuni.

(transcriere Razboi intru Cuvant, poate fi preluata cu acordul nostru)

arhimandritul-zaharia-zaharou-2

Legaturi:

***

***


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Crestinul in lume, Parintele Zaharia de la Essex, Preotie (pentru preoti), Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU – conferinta de la Bucuresti (II), raspunsuri la intrebari (audio + text): BINECUVANTAREA DURERII INIMII si SCOALA LITURGHIEI: “Fără o inimă îndurerată, nu putem să ne îndeplinim slujirea ca duhovnici, nici nu putem să slujim Sfânta Liturghie cum se cuvine”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LIT
  2. Pingback: “O NOAPTE ÎN PUSTIA SFÂNTULUI MUNTE” – Povestea unei cărți de referință pentru înțelegerea autentică a RUGĂCIUNII LUI IISUS, dezlegarea enigmei PUSTNICULUI și un capitol important din cuprinsul ei: VENIREA ȘI DEPĂRTAREA HARU
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate