POMENIREA MORTILOR. Cuviosul Seraphim Rose despre VEDENIILE IADULUI

***

Cuviosul Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte“:

Despre vedeniile iadului

“Pentru credincioşii ortodocşi adevărul iadului este la fel de cert ca şi acela al raiului. În multe prilejuri, Domnul nostru a vorbit despre acei oameni care, din pricină că nu au ascultat poruncile Lui, El îi va trimite în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Într-una dintre pildele sale, El dă pilda vie a bogatului care priveşte în sus la raiul pe care l-a pierdut şi îl roagă pe Patriarhul Avraam de acolo să-i îngăduie lui Lazăr, pe care l-a nesocotit pe când se afla în viaţă, să vină şi să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie . Dar Avraam a răspuns că între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, şi nu se află nici o legătură între cei mântuiţi şi cei osândiţi (Luca 16, 24, 26).

În literatura ortodoxă, vedeniile iadului sunt la fel de obişnuite ca şi vedeniile cerului şi raiului. Asemenea vedenii şi experienţe se arată în chip mai obişnuit păcătoşilor de rând decât sfinţilor, şi scopul lor este pururea limpede. Grigorie spune în Dialogurile sale: „În milostivirea Sa nemărginită, Bunul Dumnezeu îngăduie unor suflete să se întoarcă în trupurile lor, la scurtă vreme după moarte, aşa încât chipul iadului i-ar putea învăţa, în cele din urmă, să se teamă de pedepsele veşnice în care cuvintele singure nu i-ar putea face să le creadă” (Dialoguri IV, 37, pag. 237).  Apoi Sf. Grigorie descrie câteva experienţe ale iadului şi povesteşte despre impresia pe care au pricinuit-o asupra celor ce au fost de faţă. Astfel, un oarecare pustnic spaniol, Petru, a povestit cum a murit şi a văzut „iadul cu toate chinuirile sale şi cu cazanele de foc fără de număr“. Întorcându-se la viaţă, Petru a povestit cele ce văzuse, „dar chiar dacă ar fi păstrat taina, posturile sale de pocăinţă şi nopţile sale de veghe, ar fi fost mărturisitori grăitori pentru mergerea sa înfricoşătoare în iad şi pentru frica lui adâncă de chinuirile îngrozitoare. Dumnezeu Se arătase prea milostiv, neîngăduindu-i să moară în această experienţă a morţii” (pag. 238).

Cronicarul englez din sec. al VIII-lea, Bede cel Vrednic, relatează cum un om din provincia Northumbria, s-a întors după ce a fost „mort” vreme de o noapte întreagă şi a povestit experienţa pe care a avut-o atât în rai cât şi în iad. În iad s-a aflat într-un întuneric adânc; „Izbucneau înaintea noastră mulţimi mari de flăcări întunecate, care ardeau ridicându-se ca dintr-o groapă mare şi cădeau din nou în ea… Pe când se înălţau limbile de foc, acestea erau pline cu sufletele oamenilor care, ca nişte scânteieri ce zburau în sus, împreună cu fumul, erau uneori aruncate sus în văzduh, iar altele cădeau înapoi în adâncurile lor, în vreme ce aburii focului se domoleau. Mai mult, o duhoare de nepovestit s-a răspândit împreună cu aceşti vapori, şi a umplut tot locul acesta mohorât… Pe neaşteptate am auzit în spatele meu strigătul cel mai urâcios şi văitări deznădăjduite, însoţite de un râs zgomotos… Am văzut o mulţime de duhuri rele, târând după ele cinci suflete care strigau şi se tânguiau în adâncurile întunericului, pe când diavolii râdeau şi erau în mare veselie… Între timp, unele dintre duhurile cele întunecate se iveau din adâncurile înfricoşătoare şi se năpusteau să mă împresoare, chinuindu-mă cu ochii lor aprinşi şi flăcări mârşave ieşeau din gurile si nările lor…”.

În Viaţa soldatului Taxiot se relatează că după ce Taxiot a fost oprit la vămi de către „vameşii” drăceşti, „duhurile cele rele m-au luat şi au început să mă bată. M-au coborât în pământ, care se crăpase ca să ne primească pe noi. Am fost dus prin intrări strâmte şi mărginite, prin crăpături rău mirositoare. Când am ajuns în adâncurile iadului, am văzut acolo sufletele păcătoşilor, silite să rămână acolo pe vecie. Existenţa de acolo nu se poate numi viaţă, căci aceea nu înseamnă nimic altceva decât suferinţă, lacrimi care nu-şi găsesc nici o mângâiere, şi o scrâşnire a dinţilor care nu se poate povesti în nici un chip. Locul acela este pururea plin de strigătul deznădăjduit: ‘Vai, vai! Vai, vai!’ . Nu este cu putinţă să povesteşti toată chinuirea care se află în iad, toate suferinţele şi durerile de acolo. Vaietele pornite din adâncul inimilor lor nu stârneau nimănui nici un fel de milă. Cei ce se află în iad plâng, dar nimeni nu-i mângâie pe ei; se milogesc stăruitor dar nimeni nu-i ascultă şi nu-i slobozeşte. Şi eu am fost răpit în acele locuri întunecoase, împovărate de suferinţe cumplite şi am plâns şi am suspinat cu amărăciune vreme de şase ceasuri“.

Călugărul din Wenlock a văzut o privelişte la fel ca aceasta în „adâncurile cele mai de jos” ale pământului, unde „a auzit un geamăt cumplit, înfricoşător, şi de negrăit, şi plânsul sufletelor în suferinţă. Şi îngerul i-a spus: ‘Vaietele şi strigătele ce le auzi venind de jos, ies din sufletele la care bunăvoirea plină de dragoste a lui Dumnezeu nu va ajunge niciodată, ci numai un foc nepieritor îi va chinui pururea” (Scrisorile Sf. Bonifatie, pag. 28).

De bună seamă, n-ar trebui să ne minunăm peste măsură de amănuntele unor asemenea experienţe, şi chiar mai puţin decât de rai şi cer, nu ar trebui să încercăm să alcătuim o „geografie” a iadului bazată pe aceste povestiri. Noţiunile apusene despre „purgatoriu” şi „pragul iadului” sunt încercări de a alcătui o asemenea „geografie”; dar tradiţia ortodoxă cunoaşte numai un singur adevăr al iadului, care se află dedesubtul lumii. Mai mult, aşa cum ne învaţă Sf. Marcu al Efesului, cele ce se văd în experienţele iadului sunt adesea, mai degrabă chipul chinuirilor viitoare decât o înfăţişare adevărată a stării de acum a acelora care aşteaptă Judecata de Apoi în iad. Dar fie că aceasta este o privelişte adevărată a celor ce se petrec acum acolo sau o vedenie a celor viitoare, experienţa iadului aşa cum se găseşte în izvoarele ortodoxe, este un mijloc puternic de a-l trezi pe om la o viaţă de nevoinţă creştină, care este singurul mijloc de a scăpa de chinuire veşnică; de aceea Dumnezeu îngăduie aceste experienţe.

Există în literatura de „după moarte” de astăzi vreo experienţă a iadului cu care se poate asemăna? Dr. Moody şi cei mai mulţi dintre cercetătorii de astăzi nu au aflat aproape nici un fel de asemenea experienţe, după cum am văzut deja. Am explicat mai devreme că acest lucru se datorează vieţii spirituale „tihnite” a oamenilor de astăzi, care adesea nu au nici un fel de frică de iad sau de cunoaşterea dracilor, şi astfel nu se aşteaptă să vadă asemenea lucruri după moarte. Cu toate acestea, o carte recentă despre viaţa de după moarte a adus o altă explicaţie, care pare să fie de aceeaşi însemnătate, care în acelaşi timp se împotriveşte faptului că experienţa iadului este cu adevărat atât de rară pe cât pare. Vom prezenta pe scurt descoperirile acestei cărţi.

Dr. Maurice Rawlings, medic în Tennessee, care se specializează în medicină internă şi boli cardiovasculare, a reanimat multe persoane care se aflaseră în „moarte clinică”. Relatările acestora l-au informat că, „spre deosebire de cele mai multe cazuri de viaţă după moarte publicate, nu toate experienţele de moarte sunt bune. Există şi iadul! După ce mi-am dat seama de lucrul acesta, am început să adun istorisiri despre întâmplări neplăcute, pe care alţi cercetători păreau că le ocoliseră. Cred că s-a întâmplat aceasta din pricina faptului că cercetătorii, în chip firesc psihiatri, nu au reanimat niciodată un bolnav. Ei nu au posibilitatea de a lua parte la asemenea întâmplări. Întâmplările neplăcute din studiul meu au scos la iveală că au cel puţin aceeaşi desime ca cele plăcute“. „Am aflat că cele mai multe experienţe rele sunt îndată ascunse adânc în memoria subliminală sau subconştientă a pacientului. Aceste experienţe rele par să fie atât de dureroase şi tulburătoare că sunt scoase din memoria conştientă, astfel încât sunt amintite numai experienţele plăcute – sau nici un fel de experienţe” (pag. 65).

Dr. Rawlings descrie „modelul” lui al acestor experienţe ale iadului: „Ca şi cei care au avut experienţe pozitive, cei care povestesc experienţe negative pot avea greutăţi conştientizând că sunt morţi, în vreme ce îi privesc pe oamenii care se ocupă de trupurile lor moarte. Aceştia pot intra de asemenea într-un tunel întunecat după ce pleacă din camera lor, dar în loc să ajungă în locuri luminoase, aceştia intră în întuneric, împrejurimi întunecate, unde dau peste oameni urâcioşi, care pot sta la pândă în locuri întunecate sau de-a lungul unui lac de foc arzător. Toată povestirea nu poate cuprinde lucrurile cele de groază şi sunt foarte greu de amintit” (pag. 63-64).

Sunt date felurite povestiri – socotind şi unele ale unor „membri obişnuiţi ai Bisericii” care sunt uimiţi să se găsească într-o asemenea stare – despre lucrările spiriduşilor şi ale uriaşilor urâcioşi, despre coborârea în întunecime şi o arşiţă înfricoşătoare, despre o văgăună şi un ocean de foc (pag. 103-110). În general, aceste experienţe – atât în scurtimea lor cât şi în lipsa oricărui călăuzitor îngeresc ori drăcesc – nu au însuşiri întregi de experienţe adevărate din cealaltă lume, iar unele dintre ele amintesc de întâmplările lui Robert Monroe în „planul astral”. Dar ele aduc o îndreptare importantă experienţei relatate pe larg a „desfătării” şi a „raiului” de după moarte: că sălaşul din „afara trupului” este, fără nici o îndoială, în întregime desfătare şi lumină, şi cei care au avut experienţa „iadului” sunt mai aproape de adevărul lucrurilor decât cei care au numai experienţa „desfătării” în această stare. Dracii din sălaşul din văzduh arată ceva din adevărata lor fire, celor care nu L-au cunoscut pe Hristos şi nu au ascultat de poruncile Lui, dându-le chiar un semn al chinuirilor care vor veni pentru aceia“.

(din: Ierom. Serafim Rose, “Sufletul după moarte”, Editura Fotini, Iasi, 2006)

Cititi si: