“Bunaoara, atunci cand curata constiinta oamenilor la „vama” hotiei, Parintele Adrian arata ca acest pacat nu cuprinde doar furtul unor lucruri, ci si insusirea ideilor altora si prezentarea lor ca fiind ale tale”.

[N.n.: Aviz plagiatorilor de tot felul, inclusiv internautilor "ortodocsi" doritori de trafic cu orice pret, inclusiv al hotiei!]

***

Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”:

SUFLETUL DUPA MOARTE

Oricat de absurda le va fi parand “inteleptilor” nostri ideea vamilor vazduhului, nici ei nu vor scapa de trecerea prin ele. (Sf. Teofan Zavoratul1)

Cu cateva saptamani inainte de moartea sa, discutand despre Cartea Fa­cerii cu un grup de tineri studenti, Parintele Serafim a inceput prin a intreba:

De ce trebuie sa studiem o astfel de carte? N-ar fi mai bine sa ne ingrijim doar de mantuirea sufletelor noastre, in loc sa ne gandim la astfel de lucruri – cum va fi lumea la sfarsit sau cum era la inceput? [...] Nu este oare mai sigur sa ne ocupam doar cu rugaciunile si sa nu ne mai gandim la subiecte atat de marete?

Parintele Serafim a dat mai multe raspunsuri la intrebarea aceasta, incheind cu cel mai important dintre toate:

Crestinismul nostru”, a spus el, „este o religie ce ne spune ce urmeaza sa facem in viata vesnica. Ne pregateste adica pentru ceva vesnic, care nu tine de lumea aceasta. Daca ne gandim doar la lumea aceasta, orizontul nostru ramane foarte marginit si nu vom sti ce urmeaza dupa moarte, de unde venim, unde ne ducem, care este telul vietii noastre. Cand vorbim despre inceputul lucrurilor sau despre sfarsitul lucrurilor, aflam care este, de fapt, sensul vietii noastre2 .

Afirmatia aceasta, asa simpla cum este ea, nu reflecta doar laitmotivul vietii Parintelui Serafim, ci explica si pricina pentru care a studiat si a scris despre anumite subiecte mai mult decat despre altele. Inca din tinerete fusese preocupat sa patrunda sensul si specificul ultim al existentei omului si de aceea a cautat cu atata intensitate sa cunoasca inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor, ceea ce a dat un caracter apocaliptic scrierilor sale si a determinat alegerea subiectelor pentru Imparatia omului si Imparatia lui Dumnezeu si Ortodoxia si religia viitorului, ca si pentru conferintele despre sfarsitul lumii sustinute spre sfarsitul vietii sale. Nu este intamplator faptul ca, in cadrul pelerinajelor Sf. Gherman, el a ales sa-i indrume pe participanti in studierea amanuntita a unor carti prorocesti: Facerea, Daniil si Apocalipsa.

Dar, in vreme ce studiile si scrierile acestea aprofundau indeosebi inceputul si sfarsitul intregii lumi, mai exista si o alta dimensiune a eshatologiei crestine pe care nu o atingeau in mod direct: sfarsitul existentei pamantesti a fiecarui om. Parintele Serafim nu va neglija nici aceasta dimensiune in scrierile sale. Ultima carte pe care a incheiat-o inainte de a muri a fost chiar despre moarte si despre viata de apoi, la care se gandise necontenit inca din vremea studentiei. Iata cum a avut loc scrierea acestei carti.

In anii 1976-1977, in parte datorita noilor tehnici de resuscitare a celor aflati in „moarte clinica”, subiectul vietii de dupa moarte a castigat dintr-o data o popularitate fara precedent in lumea occidentala. Parintele Serafim nota mai tarziu:

Cartea care a starnit interesul contemporan asupra acestui subiect a fost publicata in noiembrie 1975, fiind scrisa de un tanar psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond A. Moody Jr., Viata de dupa viata). Nu cunostea pe atunci alte studii sau scrieri pe aceasta tema, dar indata dupa tiparirea cartii a fost evident ca subiectul era de mare interes si ca se scrisese deja mult pe aceasta tema. Succesul coplesitor al cartii doctorului Moody (cu mai bine de doua milioane de exemplare vandute) a adus experienta persoanelor muribunde in lumina publicitatii de masa, iar in cei patru ani de atunci s-au publicat numeroase carti si articole asupra acestor experiente“.

Savanti si medici renumiti fie au scris astfel de carti, fie le-au dat girul lor total.

In timpul acestui val de interes public, parintii de la Platina au citit in principala publicatie a Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din America o scrisoare in care se exprima interesul fata de cartea Doctorului Moody. Autorul scrisorii cerea o perspectiva ortodoxa asupra fenomenului descris in carte, insa editorii i-au raspuns ca in crestinism nu exista o invatatura clara pe aceasta tema. In alt loc, un preot am Arhiepiscopia Greceasca spunea unui autor al unei carti despre viata de dupa moarte ca in Ortodoxie nu exista „nici o idee foarte bine precizata despre cum va fi dincolo3.

Citind asemenea afirmatii, parintii s-au ingrozit.

Tot ceea ce tine de crestinismul ortodox este orientat inspre viata de dupa moarte“, a spus Parintele Gherman catre Parintele Serafim, „iar acesti ortodocsi spun ca nici macar nu stiu ce ne asteapta dincolo! Cum se poate asa ceva?

Parintii au vazut si primejdia reprezentata de toate aceste afirmatii „ortodoxe” vagi si imprecise despre viata de apoi. Daca credinciosii ortodocsi vor ajunge la convingerea ca credinta lor nu are un raspuns la intrebarile despre viata de apoi, atunci vor cauta in parte, la cei care pretind ca au un raspuns. Si astfel, cel mai adesea vor lua de bune explicatiile oferite de ocultism sau de parapsihologia moderna.

Curand incepura sa soseasca si la manastire scrisori din partea unor oameni care cereau o explicatie ortodoxa a acestor aparent inexplicabile fenomene din cartile contemporane, ceea ce le-a aratat o data in plus parintilor nevoia de a face clara invatatura ortodoxa. Parintele Gherman a inceput sa-l indemne cu insistenta pe Parintele Serafim sa scrie un articol, dandu-i ca lectura duhovniceasca pentru Postul Mare volumul trei din scrierile Sfantului Ignatie Briancianinov, Cuvant despre moarte. Citind aceasta carte (care exista doar in limba rusa) in chilia sa din padure, Parintele Serafim a fost de-a dreptul uluit. I-a marturisit Parintelui Gherman ca o gasea „coplesitoare”, ca niciodata pana atunci nu-si daduse seama ca exista o invatatura ortodoxa atat de profunda despre viata de dupa moarte. L-a intrebat pe Parintele Gherman daca nu ar fi suficient pentru nevoile curente, sa traduca pur si simplu cartea Episcopului Ignatie pentru publicare. Dar Parintele Gherman a raspuns ca nu; era nevoie de ceva contemporan. El l-a indemnat pe Parintele Serafim sa ia invataturile Episcopului Ignatie si sa le aplice la experientele post-mortem moderne si la toata litera­tura oculta spre care se orientau oamenii in cautarea unor explicatii. S-a dus in oras si a cumparat pentru Parintele Serafim toate cartile contemporane pe tema vietii de dupa moarte pe care le-a gasit. Parintele Serafim s-a pus pe lucru si curand s-a prezentat la Parintele Gherman cu o lunga lista de importante aspec­te ale acestui subiect, despre care simtea ca ar fi trebuit abordate. Ambii parinti si-au dat seama ca un simplu articol nu va fi de ajuns, ci este nevoie de o intreaga carte.

In 1977, Parintele Serafim a inceput sa-si publice cartea, intitulala Sufletul dupa moarte, in Cuvantul Ortodox. Prezentarea vechilor invataturi patristice despre viata de apoi se intemeia pe un adevarat tezaur de izvoare, intinse de-a lungul a doua milenii. Ele proveneau in primul rand din traditia ascetica a Bisericii: vietile sfintilor sihastri si pustnici care dobandisera vedere duhovni­ceasca, putand percepe tainic taramul aflat dincolo de moarte. Multi Sfinti Pa­rinti din primele veacuri au scris pe larg despre viata de apoi: Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Sf. Ioan Cassian, Fericitul Augustin, Sf. Ioan Scararul. Mai aproape de vremea noastra au aparut si mai multe invataturi de la noi Parinti legati de traditia ascetica: Sf. Teofan Zavoratul, Sf. Ambrozie de la Optina, Arhiepiscopul Andrei de la Noul Diveievo, teologul sarb Parinte­le Iustin Popovici, Parintele Mihail Pomazanski si mai ales Sf. Ioan Maximovici. De asemenea, vechile slujbe ale Bisericii cuprind o multime de rugaciuni care arunca lumina asupra experientelor sufletului in ceasul mortii.

Insa sursa principala a Parintelui Serafim a ramas lucrarea Sfantului Ignatie Briancianinov. Am spus deja ca Parintele Serafim a facut pentru veacul al XX-lea ceea ce facuse Sf. Ignatie pentru al XIX-lea. In cazul de fata, la fel cum Sf. Ignatie a gasit ca trebuie sa dea pe fata spiritismul veacului al XIX-lea, luminandu-l cu lumina adevaratei invataturi crestine despre viata de apoi, tot astfel Parintele Serafim a simtit ca este necesar sa infrunte in acelasi chip para-psihologia veacului al XX-lea.

Folosindu-se de literatura neortodoxa despre viata de dupa moarte, ca si de unele texte oculte legate de acest subiect, Parintele Serafim afirma ca urmeaza exemplul Sfantului Ignatie de aprezenta o invatatura mincinoasa atat de deplin si de corect pe cat este nevoie pentru dezvaluirea falsitatii ei, astfel incat crestinii ortodocsi sa nu fie ispititi de ea4. Asemenea Sfantului Ignatie, Parintele Serafim a descoperit ca

textele neortodoxe, ori de cate ori este vorba de descrierea unor experiente reale (si nu de simple pareri si interpretari), ofera adesea izbitoare confirmari ale adevarurilor ortodoxe. Principalul nostru scop in aceasta carte a fost acela de a prezenta un contrast cat mai amanuntit, care sa scoata in evidenta deosebirea fundamentala dintre invatatura ortodoxa si experienta sfintilor ortodocsi, pe de-o parte, si doctrinele oculte si experientele moderne, pe de alta parte. Daca am fi prezentat pur si simplu invatatura ortodoxa fara acest contrast, am fi fost convingatori doar pentru cei deja convinsi; acum insa, poate chiar si unii dintre cei ce au fost implicati in aceste experiente moderne vor constientiza uriasa diferenta dintre experienta lor si adevarata experienta duhovniceasca.

Cu toate acestea“, sublinia cu luare-aminte Parintele Serafim, „tocmai faptul ca o buna parte a acestei carti discuta experiente, atat crestine, cat si necrestine, este semn ca nu facem aici o simpla prezentare a invataturii Bisericii despre viata de dupa moarte, ci sunt incluse si interpretarile autorului cu privire la aceste experiente. In privinta interpretarilor, putem spune ca, desigur, este loc pentru legitime diferente de opinie intre crestinii ortodocsi. Pe cat ne-a fost cu putinta, am incercat sa prezentam interpretarile in mod provizoriu, fara a cauta sa «definim» chestiunile ce tin de experienta in acelasi mod in care poate fi definita invatatura generala a Bisericii despre viata de dupa moarte. Mai ales in ce priveste experientele oculte de «iesire din corp» sau «plan astral», le-am prezentat pur si simplu asa cum au fost descrise de cei care au participat la ele, comparandu-le apoi cu manifestari similare din literatura ortodoxa, fara a cauta sa definim natura exacta a acestor experiente; ci le-am acceptat ca experiente reale, in care sunt contactate efectiv forte demonice, si nu ca simple halucinatii. Cititorul va putea judeca singur daca aceasta abordare a fost sau nu adecvata5.

La fel ca si in Ortodoxia si religia viitorului, Parintele Serafim prezenta mai intai faptele si dovezile si, de-abia in final, tragea concluziile. In primul capitol incepea cu o prezentare a catorva aspecte ale experientelor „post-mortem” actuale: experienta „intalnirii cu altii” in afara corpului, „fiintele de lumina” etc, fapte despre care se spune ca se petrec in primele minute sau in primele ceasuri de „moarte clinica“, cand sufletul inca mai haladuieste in apropierea pamantului, inainte ca trupul sa fie resuscitat de catre medici. El compara aceste experiente cu referinte din scrierile patristice rasaritene si apusene si din Vietile Sfintilor, precum si cu relatarea unui crestin ortodox sarb din secolul al XIX-lea care fusese vreme de treizeci si sase de ore in „moarte clinica”.

Spre a contribui la intelegerea intalnirilor moderne cu „fiinte de lumina” si a vedea ce anume ar putea fi aceste „fiinte”, Parintele Serafim dedica al doilea capitol al cartii sale examinarii invataturii ortodoxe despre ingeri, atat cei sfinti, cat si cei cazuti. In antiteza cu ideea moderna – intemeiata pe filosofia lui Descartes din veacul al XVII-lea, ca tot ceea se afla in afara taramului material tine pur si simplu de taramul „spiritului pur” – Parintele Serafim arata ca ingerii, chiar daca in raport cu oamenii sunt intr-adevar duhovnicesti, ei sunt de fapt materialnici in raport cu Dumnezeu, Singurul Care este cu totul nematerialnic.6

Descriind experiente cu ingeri si cu diavoli din scrierile ortodoxe, Parintele Serafim scria:

Pana nu demult, probabil ca doar cativa crestini ortodocsi «de moda veche» sau «saraci cu duhul» mai erau in stare sa creada in adevarul «literal» al unor relatari ca acestea; chiar si acum unii ortodocsi le gasesc greu de acceptat, intr-atat a fost de convingatoare credinta moderna ca ingerii si diavolii sunt «spirite pure» si nu actioneaza intr-un mod atat de material. Numai o data cu deosebita intensificare a activitatii demonice din ultimii ani, aceste istorisiri incep din nou sa fie socotite cel putin plauzibile7.

In cel de-al treilea capitol, intitulat „Aparitii de ingeri si diavoli in ceasul mortii“, Parintele Serafim scria despre felul cum

proaspatul raposat este in­tampinat de obicei de catre doi ingeri. [...] Acesti ingeri au misiunea de a conduce sufletul proaspatului raposat in calatoria sa in viata de apoi. Ei nu au ni­mic vag, nici in infatisare, nici in actiune, ci au o infatisare omeneasca si apuca cu putere «corpul subtil» al sufletului si il duc cu ei8.

Capitolul al patrulea, „Viziunea Raiului”, explora experientele crestinilor neortodocsi, ale paganilor, ale necredinciosilor si chiar ale unor sinucigasi, care pretindeau ca in primele minute de dupa moartea clinica ar fi intrat intr-un fel le taram paradisiac. „Este clar“, conchidea Parintele Serafim,

ca trebuie sa fim extrem de atenti cu interpretarea acestor «viziuni ale raiului» avute de muribunzi sau de «morti». [...] Multe, daca nu chiar toate aceste experiente au foarte putin in comun cu viziunea crestina a Raiului. Vedeniile cu pricina nu sunt duhovnicesti, ci lumesti. Ele sunt atat de imediate, atat de usor de atins, atat de comune si de pamantesti in imaginarul lor, incat nu pot fi comparate in mod serios cu adevaratele vedenii crestine ale Raiului din trecut (dintre care cateva vor fi descrise mai jos). [...]

In orice caz, este neindoielnic ca aceste experiente sunt iesite din comun; majoritatea nu pot fi reduse la simple halucinatii si par a se produce in afara limitelor vietii pamantesti, asa cum e inteleasa indeobste, intr-un taram aflat undeva intre viata si moarte9.

Urmatoarele doua capitole, alcatuite aproape in intregime din traduceri ale Parintelui Serafim din scrierile Sfantului Ignatie, infatiseaza invatatura crestina despre taramul in care sufletul intra indata dupa moarte. Dar pentru intelegerea acestui taram, Parintele Serafim afirma ca

trebuie sa-l privim in intregul context al firii umane. Trebuie sa avem cunostinta despre firea omului de dinainte de cadere, despre schimbarile suferite de ea dupa cadere si despre capacitatile omului de a intra in legatura cu fiinte duhovnicesti10.

In capitolul al cincilea, „Vazduhul ca taram al duhurilor”, Parintele Serafim il cita pe Sf. Ignatie pentru a explica cum omul, care, la inceput, era capabil de a percepe simtual duhurile, si-a pierdut in cea mai mare parte aceasta capacitate ca urmare a caderii. Dupa cadere omul poate sa vada duhurile doar „printr-o anumita alterare a simturilor, savarsita intr-un fel inexplicabil omului”.

Cu mijloace omenesti (cu ingaduinta lui Dumnezeu, dar nu cu voia Sa), omul poate intra in comuniune cu duhurile cazute; dar nu poate intra in comuniune cu ingeri decat prin voia lui Dumnezeu.

Nu este caracteristic sfintilor ingeri sa ia parte la ceva ce nu e dupa voia lui Dumnezeu, la ceva neplacut lui Dumnezeu11.

Perceptia simtita a duhurilor nu constitue ceva deosebit de important

Perceptia senzoriala lipsita de perceptia duhovniceasca, scrie Sf. Ignatie nu duce la intelegerea corecta a duhurilor; ea ofera numai o intelegere superficiala a lor. Ea poate aduce cu usurinta cele mai gresite conceptii – si, de fapt, aceasta li se si intampla cel mai adesea celor neexperimentati si celor atinsi de slava desarta si de parerea de sine. Perceperea duhovniceasca a duhurilor este dobandita numai de adevaratii crestini, pe cand cei mai capabili de perceperea simtita a lor sunt oamenii cu o viata dintre cele mai desfranate12 .

Invatatura aceasta a Episcopului Ignatie“, comenta Parintele Serafim, „scrisa cu mai bine de o suta de ani in urma, se putea scrie la fel de bine si astazi, intr-atat de precis descrie ispitele duhovnicesti ale vremurilor noastre, cand «portile perceptiei» (ca sa folosim o sintagma popularizata de un experimentator al acestui taram, Aldous Huxley) s-au deschis in om intr-un grad la care nimeni nu s-ar fi putut gandi in zilele Episcopului Ignatie13.

Cel de al saselea capitol, „Vamile vazduhului”, se ocupa de invatatura patristica despre judecata particulara ce are loc, de obicei, la trei zile dupa moarte. Despre aceasta, Sf. Ignatie scria:

Este trebuinta de o judecata si o deosebire spre a se vadi masura aplecarii sufletului crestinului spre pacat, spre a se vedea ce cumpaneste in el – viata vesnica sau moartea vesnica. Pe fiecare suflet crestinesc il asteapta, dupa plecarea sa din trup, nefatarnica Judecata a lui Dumnezeu, precum zice Sfantul Apostol Pavel: Este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea judecata (Evr. 9, 27).

Pentru incercarea sufletelor care strabat intinderile vazduhului, puterile intunericului au asezat osebite judecatorii si straji bine randuite. In straturile subceresti, de la pamant pana la cerul insusi, stau de straja cete de duhuri cazute. Fiecare departament are in grija un anume fel de pacat si cearca sufletul pentru el atunci cand ajunge in acel departamant. Dracestile straji ale vazduhului si judecatoriile lor se cheama vami in scrierile Parintilor, iar duhurile ce slujesc in ele – vamesi14 .

Parintele Serafim cita o multime de scrieri patristice, slujbe bisericesti si Vieti de Sfinti ce cuprindeau referinte la „vami” si „vamesi”. Intre Sfintii Parinti citati era si Sf. Ioan Gura de Aur care, zugravind ceasul mortii, invata:

Atunci de multe rugaciuni vom avea trebuinta, de multi ajutatori, de multe fapte bune, de multa mijlocire din partea ingerilor in calatoria prin intinderile vazduhului. Ca de ne trebuie insotitor cand voim sa mergem pe cale in tinut strain sau in straina cetate, cu atat mai vartos vom avea trebuinta acolo de calauze si ajutatori ca sa ne treaca de nevazutele dregatorii si puteri si domnii ale vazduhului, care se cheama asupritori si vamesi si strangatori de bir15.

Recurgand apoi la dumnezeiestile slujbe ale Bisericii, Parintele Serafim cita rugaciuni precum urmatoarea, provenita din Octoihul Sfantului Ioan Damaschin:

O, Fecioara, izbaveste-ma in ceasul mortii mele de mana diavolilor, si de judecata, si de invinuire, si de infricosatele incercari, si de amarnicele vami, si de cumplitul stapanitor, si de vesnica osanda, Maica lui Dumnezeu (Octoih, Glas 4, Cantarea a 8-a a Canonului Utreniei)16.

Aici Parintele Serafim, cunoscand accentul rationalist modern pus pe sensul „literal” al textelor, precum si „realistica” sau lumeasca intelegere a evenimentelor descrise in Scripturi si in Vietile Sfintilor, a trebuit sa-si ia o anumita precautie. Continuand sa citeze din scriitori ortodocsi vechi si moderni, el arata cu ar trebui privita invatatura despre „vami”:

Nici unul dintre cunoscatorii invataturii ortodoxe nu ar spune ca vamile nu sunt «reale», ca nu sunt experimentate cu adevarat de catre suflet dupa moarte. Sa tinem seama ca aceste experiente nu au loc in lumea noastra materiala; ca atat spatiul, cat si timpul, chiar daca evident prezente, sunt cu totul diferite de conceptele noastre pamantesti de spatiu si timp; si ca istorisirile acestor experiente in limbaj pamantesc nu reusesc nicidecum sa redea realitatea. Oricine este obisnuit cu genul de literatura ortodoxa care descrie realitatile de dupa moarte va sti in mod normal sa distinga realitatile duhovnicesti descrise aici si detaliile accidentale exprimate uneori intr-un limbaj imaginativ sau simbolic. Astfel, desigur ca in vazduh nu se afla «casierii» sau «chioscuri» unde se plateste vama, iar acolo unde se pomeneste de «zapise» sau unelte de scris cu care se inscriu pacatele, «cantare» cu care se cantaresc virtutile, ori «aur» pentru plata «datoriilor» – in toate aceste cazuri am putea intelege in chip cuvenit aceste imagini ca pe niste mijloace figurative sau interpretative folosite in vederea exprimarii unei realitati duhovnicesti, cu care se confrunta sufletul la acea vreme17.

Dupa cum il invata un inger pe Sf. Macarie al Alexandriei cand a inceput sa-i spuna despre vami:

Primeste lucrurile pamantesti de aici ca pe cea mai saracacioasa zugravire a lucrurilor ceresti”18.

In capltolul sapte al cartii sale, Parintele Serafim examina experientele de „iesire din corp” descrise in literatura oculta antica si moderna – Cartea tibetana a mortilor si scrierile teosofice ale lui Emanuel Swedenborg si Robert Monroe – legandu-le in chip surprinzator de ceea ce spusese mai inainte despre experientele „post-mortem” descrise de autorii contemporani. Aceste experiente „post-mortem”, spunea el,

nu sunt nimic altceva decat experiente de «iesire din corp», bine cunoscute mai ales in literatura oculta, si care in ultimii ani se produc cu o frecventa din ce in ce mai mare la oameni obisnuiti, total neimplicati in domeniul ocultismului. Insa aceste experiente nu ne spun aproape nimic despre ceea ce se intampla cu sufletul dupa moarte, in afara faptului ca acesta supravietuieste si ca este constient.

Taramul unde intra sufletul atunci cand paraseste trupul si incepe sa piarda contactul cu ceea ce noi cunoastem drept «realitate materiala» (fie ca aceasta intampla dupa moarte sau intr-o simpla experienta de «iesire din corp») nu este nici rai, nici iad, ci un taram invizibil, foarte apropiat de pamant si numit in diverse feluri: «dupa moarte» sau «planul Bardo» (Cartea tibetana a mortilor), «lumea spiritelor» (la Swedenborg si in spiritism), «planul astral» (in teosofie si la marea majoritate a ocultistilor), Scena a II-a (Monroe) – sau, in limbaj ortodox, vazduhul cel de sub cer, unde salasluiesc duhurile cazute, lucrand spre amagirea oamenilor pentru osanda lor vesnica. Aceasta nu este «lumea cealalta» care il asteapta pe om dupa moarte, ci doar partea invizibila a lumii acesteia, pe care omul trebuie sa o strabata pentru a ajunge in lumea cu adevarat «cealalta» a raiului sau a iadului. Pentru cei care au murit intr-adevar si sunt condusi de ingeri in afara vietii pamantesti, acesta este taramul unde incepe judecata particulara in «vamile vazduhului», unde duhurile vazduhului isi vadesc adevarata fire si vrajmasia fata de om; pentru toti ceilalti, nu este decat taramul amagirilor demonice aflat in stapanirea acestorasi duhuri. Fiintele contactate in acest taram sunt intotdeauna (sau aproape intotdeauna) diavoli, fie ca sunt invocati prin practici mediumnice sau alte practici oculte, fie ca sunt intalniti in decursul experientelor de «iesire din corp». Ei nu sunt ingeri, pentru ca acestia salasluiesc in ceruri si doar trec prin taramul acesta ca trimisi ai lui Dumnezeu. Nu sunt nici suflete ale mortilor, pentru ca ele salasluiesc in rai sau in iad si doar trec prin taramul acesta indata dupa moarte, in drumul lor spre judecata faptelor din viata aceasta. [...]

Se poate pune intrebarea: Cum ramane cu sentimentele de «pace» si «incantare» ce par a fi universale in starea de iesire din corp? Cum se explica viziunea «luminii» pe care o vad atat de multi? Sunt oare si acestea tot amagiri?

Intr-un anume sens, se poate ca aceste experiente sa fie «firesti» sufletului ce iese din trup. In lumea cazuta, trupurile noastre fizice sunt trupuri ale durerii, stricaciunii si mortii. Atunci cand se desparte de trup, sufletul ajunge indata intr-o stare mai «fireasca», mai apropiata de starea harazita lui de Dumnezeu; caci «trupul duhovnicesc» inviat, in care va locui omul in Imparatia Cerurilor, are mai multe in comun cu sufletul decat cu trupul cunoscut noua pe pamant. [...] In acest sens, «pacea» si «incantarea» experientei iesirii din corp pot fi socotite ceva real, nu o amagire. Amagirea apare in clipa cand incepem sa interpretam simtamintele «firesti» ca fiind ceva «duhovnicesc» – ca si cum aceasta pace ar fi adevarata pace a impacarii cu Dumnezeu, iar «incantarea» ar fi adevarata placere duhovniceasca a cerului. Asa se face ca, din pricina lipsei de experienta duhov­niceasca si de discernamant, foarte multi oameni interpreteaza astfel experientele lor de «iesire din corp» sau «post-mortem»19..

Parintele Serafim scotea din nou in evidenta cele scrise cu multi ani inainte pentru Imparatia omului si Imparatia lui Dumnezeu despre confuzia dintre „psihic” si „duhovnicesc”. Chiar si inainte de convertirea sa la Ortodoxie si-a dat seama, prin scrierile lui Rene Guenon, ca aici se afla o sursa de mare inselare in epoca noastra materialista.

Parintele Serafim isi continua discutia despre experientele amagitoare cu un capitol despre „Experiente crestine adevarate ale Raiului“. Prezentand conceptia patristica despre „localizarea raiului si a iadului“, scria:

Raiul este cu siguranta un loc si, cu siguranta, se afla undeva sus in raport cu orice punct de pe pamant; iar iadul cu siguranta se afla jos, in maruntaiele pamantului; dar aceste locuri si locuitorii lor nu se pot vedea de catre oameni pana cand nu li se deschid ochii duhovnicesti, asa cum am vazut mai devreme cu privire la taramul vazduhului. Mai mult, aceste locuri nu se afla in «coordonatele» sistemului nostru spatio-temporal: avioanele nu trec «invizibil» prin Rai, dupa cum nici satelitii pamantului prin al treilea cer si nici sufletele care asteapta in iad Judecata de Apoi nu pot fi ajunse sapand in pamant. Ele nu se afla acolo, ci intr-un tip diferit de spatiu care incepe chiar aici, dar se extinde, ca sa zicem asa, intr-o alta directie20.

Acesta este un lucru deosebit de interesant, avand in vedere teoriile stiintifice moderne care afirma existenta mai multor dimensiuni ale realitatii decat cele trei pe care le cunoastem indeobste. Dupa cum arata Parintele Serafim,

oamenii de stiinta au ajuns sa accepte ca nu mai pot fi siguri de natura ultima si de limitele materiei, nici unde se termina ea si unde incepe realitatea «psihica»21 .

Parintele Serafim spunea ca numeroase intamplari din Vietile Sfintilor arata „patrunderea” acestui alt tip de spatiu in spatiul „normal” al lumii acesteia. Citand relatari ale unor experiente autentice ale raiului din Vietile unor sfinti el a vazut anumite caracteristici pe care le aveau in comun:

Exista o inaltare; sufletul este calauzit de ingeri; este intampinat de locuitorii cerului si li se alatura”. Din alte relatari, „la aceasta experienta se adauga caracteristici si mai insemnate: stralucirea luminii raiului; prezenta nevazuta a Domnului, al Carui glas se aude; teama si cutremurul sfintilor inaintea Domnului; si simtirea raiului dumnezeiesc sub forma unei miresme negraite. In plus, se specifica faptul ca multimile de «oameni» intalnite in rai (pe langa ingerii care calauzesc sufletele) sunt suflete de mucenici si de oameni sfintiti22.

Comparand asemenea relatari cu literatura contemporana despre experientele „post-mortem”, Parintele Serafim nota cateva deosebiri esentiale. Cea mai izbitoare deosebire, spunea el, tine de faptul ca, in cadrul adevaratelor experiente ale raiului,

sufletul este intotdeauna calauzit la cer de unul sau mai multi ingeri si ca niciodata nu «rataceste» prin el, nici nu umbla dupa voia lui sau miscat de propria-i putere. [...] In experientele contemporane, sufletului i se ofera cel mai adesea optiunea de a ramane in «rai» sau de a se intoarce pe pamant; pe cand experientele adevarate ale raiului nu au loc dupa bunul plac al omului, ci numai la porunca lui Dumnezeu, implinita de ingerii Sai. In zilele noastre, obisnuita experienta a «raiului» prin «iesirea din corp» nu are nevoie de o calauza, pentru ca ea are loc chiar aici, in vazduhul de deasupra noastra, adica inca in aceasta lume; in vreme ce prezenta ingerilor calauzitori este necesara numai daca experienta are loc in afara acestei lumi, intr-un cu totul alt tip de realitate, acolo unde sufletul nu poate ajunge de unul singur. Aceasta nu inseamna ca diavolii nu se pot preface si in «ingeri calauzitori», dar rareori se intampla astfel in experientele de azi23.

Daca experientele „post-mortem” de astazi, in care o persoana este resuscitata dupa o foarte scurta perioada de „moarte clinica”, pot fi identificate mai curand cu starile oculte de „iesire din corp”, decat cu adevaratele experiente ale raiului, care este intelesul lor pentru omenirea contemporana? In capitolul noua, inchinat exclusiv acestei probleme, Parintele Serafim scria:

Cresterea semnificativa in prezent a experientelor din «lumea cealalta» reprezinta fara indoiala unul dintre semnele apropierii sfarsitului lumii. Sf. Grigorie cel Mare, dupa ce descrie felurite vedenii si experiente ale vietii de dupa moarte in Dia­logurile sale, observa ca «lumea duhovniceasca se muta tot mai aproape de noi, vadindu-se prin vedenii si descoperiri. [...] Pe masura ce lumea aceasta se apro­pie de sfarsit, lumea vesniciei se zareste tot mai apropiata. [...] Sfarsitul lumii se contopeste cu inceputul vietii vesnice» (Dialoguri IV, 43).

Sf. Grigorie adauga totusi ca, prin aceste vedenii si descoperiri (care sunt mult mai obisnuite in vremea noastra decat intr-a lui), vedem adevarurile vietii viitoare inca nedesavarsit, fiindca lumina este inca «slaba si palida, ca lumina soarelui in primele ceasuri ale zilei, chiar inainte de zori». Cat de bine se potrivesc aceste cuvinte cu experientele «post-mortem» din ziua de azi! Omenirea nu a mai primit niciodata dovezi atat de clare si de evidente – sau macar «aluzii» – ca exista o alta lume, ca viata nu se sfarseste o data cu moartea trupului, ca exista un suflet care supravietuieste mortii si este intr-adevar mai viu si mai constient dupa moarte. Pentru cel bine asezat in invatatura crestina, experien­tele «post-mortem» de azi nu pot fi decat o confirmare izbitoare a invataturii crestine despre starea sufletului imediat dupa moarte; si chiar si experientele oculte de azi nu pot decat sa-i confirme existenta si natura vazduhului ca taram al duhurilor cazute24.

In capitolul zece, ultimul din carte, Parintele Serafim prezenta un rezumat al invataturii ortodoxe despre soarta sufletului dupa moarte. Acest rezumat consta dintr-un articol al Arhiepiscopului Ioan Maximovici in care Parintele Serafim a introdus titluri explicative, comentarii si comparatii, dimpreuna cu citate din mai multi Sfinti Parinti. Se explica amanuntit cum viziunea duhovniceasca a muribundului incepe adeseori inca inainte de moarte; cum sufletul intalneste dupa moarte duhuri si inclina spre acelea cu care este mai inrudit; cum, de obicei, ramane in apropierea pamantului vreme de doua zile, inainte de a se muta in alte sfere; cum in a treia zi are parte de judecata particulara, trecand prin „vamile vazduhului“; cum este condus prin rai si prin iad de catre ingeri; cum, de obicei, in a patruzecea zi dupa moarte, este asezat in locul unde va astepta pana la inviere; si, in sfarsit, cum va trebui ca intr-o buna zi sa se infatiseze la Judecata de Apoi, atunci cand intreaga aceasta lume stricacioasa va ajunge la sfarsit, va rasari Imparatia Cerurilor cea pururea fiitoare si toate sufletele ple­cate se vor uni cu trupurile lor inviate.

Cat timp s-a publicat in serial, Sufletul dupa moarte a starnit o larga reactie din partea cititorilor ortodocsi. Unii au trimis relatari despre experiente de moarte clinica auzite la prima mana. Parintele Serafim a publicat cateva dintre ele, atat in Cuvantul Ortodox, cat si in versiunea finala a cartii.

Reactia ortodoxa initiala la Sufletul dupa moarte a fost una suta la suta pozitiva. Elena Kontevici, cu toata greutatea autoritatii ei patristice, a mers pana acolo incat sa afirme:

Cartea este mai mult decat remarcabila. Este de acum carte clasica de teologie. Ar trebui folosita ca manual in institutele teologice. Sunt incantata de ea in cel mai inalt grad“.

A existat totusi si o exceptie importanta la aceasta reactie pozitiva, o exceptie care i-a aratat Parintelui Serafim cat de necesara era cartea sa. Chiar in timp ce Sufletul dupa moarte se publica in serial, redactia unei publicatii ortodoxe din Alaska, The Tlingit Herald, a inceput sa publice articole ce atacau invatatura prezentata in ea.

Aceste atacuri“, scria Parintele Serafim, „nu erau insa indreptate doar impotriva invataturii din cartea de fata, ci si impotriva invataturii infatisate in publicatiile Manastirii Sfanta Treime din Jordanville [...], impotriva predicii Arhiepiscopului Ioan Maximovici, „Viata dupa moarte” aparuta in Cuvantul Ortodox (nr. 4, 1971) si retiparita in capitolul zece al cartii; impotriva intregii invataturi a Episcopului Ignatie Briancianinov care a inspirat aceasta carte; si, in general, impotriva invataturii infatisate in atatea izvoare ortodoxe de-a lungul a catorva veacuri, exprimand evlavia vie a credinciosilor ortodocsi pana in zilele noastre25.

Socotind izvoarele ortodoxe traditionale ca „literatura fantastica si inselare duhovniceasca“, criticul Parintelui Serafim a ajuns sa reinterpreteze textele patristice si sa dezvolte teorii proprii care se contrazic intre ele. Iata ce scria Parintele Serafim intr-un apendice al cartii intitulat „Raspuns catre un critic (unde se abtine sa-l mentioneze pe acesta cu numele):

Criticul nostru este atat de pornit impotriva activitatilor sufletului in lumea de dincolo, mai ales dupa moarte, asa cum apar ele descrise in numeroase Vieti de Sfinti, incat sfarseste prin a propovadui o intreaga doctrina despre «repausul» sau «somnul» sufletului dupa moarte – ceea ce face ca toate aceste activitati sa devina pur simplu imposibile! El afirma: «In conceptia ortodoxa se sustine ca, la moarte, sufletului i se da o stare de repaus, printr-un act al voii lui Dumnezeu, si intr-o stare de inactivitate, un fel de somn in care nu mai functioneaza, aude sau vede»; in aceasta stare sufletul «nu mai poate cunoaste nimic, nici nu-si mai aminteste absolut nimic».

Pana si printre eterodocsi, o asemenea doctrina a «somnului sufletului» nu este de gasit in ziua de azi decat la cateva secte foarte indepartate de crestinismul istoric (Martorii lui Iehova, Adventistii de Ziua a Şaptea); cat este de ui­mitor, asadar, sa o aflam proclamata aici cu atata hotarare ca ortodoxa![...]

Nu ar avea rost sa cautam la Parinti «respingeri» speciale ale acestei doctrine, caci rareori a fost luata destul de in serios in Biserica pentru a fi avut nevoie de vreo respingere speciala. Anterior, in capitolul zece, am citat invatatura Sfantului Ambrozie ca sufletul este «mai activ» cand se slobozeste din trup dupa moarte, apoi afirmatia Avvei Dorotei ca sufletul «isi aminteste totul mai limpede si mai deslusit la iesirea sa din trup, o data ce s-a slobozit de pamantul trupului», precum si invatatura Sfantului Ioan Cassian ca sufletul «devine inca mai viu» dupa moarte; si afirmatii asemanatoare se pot gasi la multi Parinti. Dar asemenea citate nu sunt decat o mica parte din dovezile ortodoxe ce resping teoria despre «somnul sufletului». Toata evlavia ortodoxa si practica ru­gaciunii pentru morti presupun negresit ca sufletele sunt «treze» in lumea cea­lalta si ca soarta lor poate fi usurata; chemarea ortodoxa a sfintilor in rugaciune si raspunsul sfintilor la rugaciuni sunt de neconceput fara o activitate constienta a sfintilor in cer; imensa literatura ortodoxa despre manifestarile sfintilor dupa moarte nu poate fi data la o parte in totalitate ca fiind «basme». Daca criticul are dreptate, atunci, cu siguranta, Biserica a «gresit» veacuri de-a randul26.

Furia criticului se indrepta in mare parte impotriva invataturii ascetice orto­doxe despre vamile intalnite de suflet dupa moarte „si banuim”, nota Parintele Serafim,

ca tocmai dorinta de a distruge insusi conceptul acestora l-a condus la o teorie atat de plina de contradictii precum cea despre «somnul sufletului»”.

Criticul caricaturiza invatatura despre vami, zugravindu-le intr-un chip exage­rat de literal si lumesc, pentru ca, in final, sa le numeasca „halucinatii”, produ­sul „cultelor astrologice orientale“. Insa, asa cum sublinia din nou Parintele Se­rafim,

„pana si copiii pricep ca numele de «vama» nu trebuie luat literal. [...] Insa relatarile ca atare nu sunt nici «alegorii», nici «basme», ci relatari sincere ale unor experiente personale, in limbajul cel mai adecvat aflat la dispozitia povestitorului. Daca descrierea vamilor le poate parea unora prea «vie», aceasta se datoreaza probabil faptului ca nu au constientizat adevarata natura a razboiului nevazut purtat in aceasta viata. Chiar si acum suntem necontenit asaltati de ispititori si de acuzatori demonici, dar avand ochii duhovnicesti inchisi, vedem doar rezultatele activitatilor lor – pacatele in care cadem, patimile care sporesc in noi. Dar dupa moarte, ochii sufletului fiind deschisi la realitatile duhovni­cesti (de obicei pentru prima oara), vad adevaratele fiinte care ne-au atacat de-a lungul vietii.

Nu este vorba de nici un fel de paganism sau ocultism, nici de «astrologie orientala» ori «purgatoriu» in relatarile ortodoxe despre vami. Aceste vami ne invata mai degraba ca fiecare om are de dat seama de propriile pacate, ca la moarte se face un bilant al izbanzilor sau esecurilor sale in lupta cu pacatul (judecata particulara) si ca diavolii care l-au ispitit de-a lungul vietii dau ultimul asalt asupra lui la sfarsitul vietii, dar nu au putere decat asupra acelora care nu s-au luptat cu destula tarie in razboiul nevazut din timpul vietii acesteia.

Cat despre formele literare in care sunt exprimate, vamile apar deopotriva in dumnezeiestile slujbe ale Bisericii (imnografia bisericeasca), in scrierile ascetice ale Parintilor si in Vietile Sfintilor. Nici un ortodox nu citeste vreunul din aceste texte in sens pur literal, asa cum le-a citit criticul nostru, ci se apropie de ele cu cinstire si cu frica lui Dumnzeu, cautand folos duhovnicesc. Orice parinte duhovnicesc care a incercat sa-si creasca fiii duhovnicesti in traditia de veacuri a evlaviei ortodoxe poate da marturie de efectul benefic al izvoarelor ortodoxe care pomenesc despre vami27 .

Parintele Serafim pomenea cum el si Parintele Gherman au invatat despre vami de la batranii lor in credinta. Parintele Adrian, de pilda, obisnuia ca la spovedanie sa-si treaca fiii duhovnicesti prin pacatele celor douazeci de vami, punandu-i sa-si incerce constiinta la fiecare pas. Parintele Gherman isi aminteste ca a avut multe de invatat din aceasta despre natura pacatului, inclusiv a pacatelor subtile, despre care, altfel, nici nu ar fi stiut. Bunaoara, atunci cand curata constiinta oamenilor la „vama” hotiei, Parintele Adrian arata ca acest pacat nu cuprinde doar furtul unor lucruri, ci si insusirea ideilor altora si prezentarea lor ca fiind ale tale.

Parintele Serafim isi amintea ce spusese Episcopul Sava despre vami la inmormantarea Arhiepiscopului Ioan:

Toti cei de fata simteau ca erau martori la inmormantarea unui sfant; tristetea despartirii de el era absorbita de bucuria dobandirii unui nou mijlocitor ceresc. Şi totusi cativa dintre ierarhii prezenti, in special Episcopul Sava din Edmonton, au insuflat celor de fata cea mai arzatoare rugaciune, amintind tocmai de «cumplitele vami» prin care pana si acest om sfant, aceasta minune a harului lui Dumnezeu in vremile noastre avea sa treaca. Nimeni din cei prezenti nu s-a gandit ca numai singure rugaciunile noastre il vor scapa de «incercarile» diavolilor si nimeni nu si-a imaginat o achitare de «taxe» la un fel de «ghisee» din cer; dar aceste apeluri au ajutat la insuflarea unei evlavii fierbinti credinciosilor si, neindoielnic, aceasta l-a ajutat pe el sa strabata prin vami. Insasi viata acestui om sfant, plina de fapte bune si de milostenii, ca si mijlocirile sfintilor pe care i-a slavit pe pamant si rugaciunea credinciosilor, care, in fapt, era un alt rod al iubirii lui pentru ei – fara indoiala ca toate acestea, intr-un chip cunoscut doar lui Dumnezeu si pe care nu trebuie sa-l cercetam, l-au ajutat sa respinga atacurile duhurilor intunecate din vazduh. Iar cand Episcopul Sava a facut un drum special pana la San Francisco pentru a fi de fata la parastasul de patruzeci de zile de la adormirea Arhiepiscopului Ioan, el le-a spus credinciosilor: «Am venit sa ne rugam impreuna pentru odihna sufletului sau, in semnificativa si hotaratoarea zi a patruzecea, cand se hotaraste locul unde se va salaslui sufletul sau pana la infricosata Judecata de obste a lui Dumnezeu». Prin aceasta, el insufla din nou rugaciunea credinciosilor, amintind o alta credinta din invatatura ortodoxa despre viata de dupa moarte. Asemenea lucruri sunt rareori auzite de crestinii ortodocsi din zilele noastre si de aceea ar trebui sa pretuim si mai mult contactul pe care inca il avem cu acesti reprezentanti ai traditiei ascetice ortodoxe28.

Pe langa abordarea rationalista si lumeasca a textelor duhovnicesti, caracteristica omului modern, Parintele Serafim descoperea si un alt motiv, mult mai adanc, pentru care oamenii zilelor noastre (inclusiv cei care vorbesc frecvent despre „spiritualitatea” ortodoxa) sunt inclinati sa treaca cu vederea sau sa reinterpreteze invatatura ortodoxa despre viata de apoi:

Invatatura ortodoxa despre viata de dupa moarte este destul de aspra si pretinde un raspuns foarte serios din partea noastra, plin de frica lui Dumnezeu. Dar omenirea de azi este foarte rasfatata si egocentrica si nu asculta cu placere despre realitati atat de aspre precum judecata si raspunderea pentru pacate. Ne simtim mult mai <<confortabil>>cu o invatatura inalta despre «isihasm», care ne spune ca Dumnezeu nu este chiar atat de neinduplecat cum L-a descris traditia ascetica ortodoxa, ca, de fapt, nu trebuie sa ne temem de moarte si dee judecata ce vine odata cu ea, si ca, ocupandu-ne doar cu idei duhovnicesti inalte, precum cele din Filocalie (dand la o parte ca «alegorii» toate pasajele despre vami)29, vom fi «in siguranta». [...]

Adevarata invatatura ortodoxa despre viata de dupa moarte, pe de alta parte, ne invata tocmai frica lui Dumnezeu si ne insufla sa ne nevoim pentru Imparatia Cerurilor, impotriva tuturor vrajmasilor nevazuti care ne atin cararea. Toti crestinii ortodocsi sunt chemati la aceasta nevointa si este o mare nedreptate pentru ei sa li se dilueze invatatura ortodoxa spre a o face mai «confortabila». Fiecare trebuie sa citeasca acele texte ortodoxe care se potrivesc treptei sale duhovnicesti din acel moment; dar nimeni nu poate sa-i spuna ca poate lasa la o parte ca pe niste «basme» acele texte pe care le socoteste «neconfortabile». Modele si parerile oamenilor se pot schimba, dar Traditia ortodoxa ramene mereu aceeasi, indiferent cat de putini o urmeaza. Fie ca noi sa ramanem in veci copiii ei credinciosi!”30.

Criticul Parintelui Serafim nu provenea dintre asa-zisii ganditori orto­docsi „liberali” (care, chiar daca gaseau traditia ascetica ortodoxa despre viata de apoi greu de inghitit, erau niste invatati indeajuns de intelepti ca sa nu puna la indoiala coplesitoarele marturii despre ea existente in textele pa­tristice si liturgice), ci dintre „reformatorii de dreapta”. The Tlingit Herald, publicatia unde aparusera articolele criticului, era editata de o parohie a factiunii supercorecte. Insa chiar si liderii acestei factiuni aveau intelepciunea necesara pentru a nu ataca traditia ascetica ortodoxa in mod public; si de aceea l-au lasat pe acest „critic” sa-si asume riscul in locul lor. Dupa cum avea sa recunoasca unul dintre preotii acestei factiuni fata de Parintele Serafim, „criticul” cu pricina nu era decat un „intermediar”, luand ideile de la altii si exprimandu-le in felul sau.

Cred ca este ca un «barometru» al opiniilor aripii noastre de «convertiti greci»” - scria Parintele Serafim intr-o scrisoare. „Unele lucruri pe care [...] altii le cred, dar nu le-ar spune decat in cadrul partidei lor, el le rosteste in auzul tuturor31.

Criticul a mers atat de departe incat a cutezat sa ridiculizeze nu numai invatatura despre „vamile vazduhului”, ci chiar intreaga practica ortodoxa a rugaciunilor pentru morti. Şi, pana la urma, el a fost cel mustrat de catre unii episcopi ortodocsi, pentru ca invata lucruri potrivnice Bisericii.

Dupa ce s-a publicat „Raspunsul catre un critic” al Parintelui Serafim in Cuvantul Ortodox, criticul respectiv a contraatacat cu o „Scrisoare deschisa” de treizeci si sapte de pagini, acuzandu-l in mod repetat ca isi „trage pe sfoara” cititorii in mod deliberat si spunand ca atat el, cat si Sf. Ignatie Briancianinov au incercat cu buna stiinta sa rastalmaceasca Scripturile. „Episcopul Ignatie nu accepta invatatura Scripturii si a Bisericii [...] si, evident, nici dumneata“.

Parintele Serafim nu dorea sa raspunda acestei „Scrisori deschise”, intrand astfel intr-o dezbatere publica cu criticul sau.

Demersul sau polemic in problemele bisericesti”, scria el, „ne dezgusta profund, atat pe mine, cat si, sunt sigur, pe aproape toti clericii din Biserica noastra. [...] Trebuie sa spun ca, in ceea ce ma priveste, chiar daca imi dau seama ca articolele lui au fost prilejuite de articolele mele (care vor aparea sub semnatura mea in volum), nu socotesc deloc aceasta «dezbatere» ca pe o chestiune in primul rand personala. Mai intai, nici nu a fost vorba de vreo «dezbatere», de vreme ce toate atacurile provin din partea lui; si apoi, atacul nu ma vizeaza neaparat pe mine, intrucat cea mai mate parte a articolelor mele este o simpla redare a invataturii Arhiepiscopului Ioan Maximovici, e Episcopului Ignatie Briancianinov, a Episcopului Teofan Zavoratul etc., ci este, mai curand, un atac impotriva invataturii insasi32.

Astfel, cu exceptia „Raspunsului” Parintele Serafim nu a mai publicat ni­mic ca raspuns la aceste atacuri. Insa acest „Raspuns” s-a dovedit a fi un document atat de pretios, cu atatea referinte noi de la Sfintii Parinti, din Vietile Sfintilor si din slujbele bisericesti, in ce priveste starea sufletului dupa moarte, incat credinciosii ortodocsi au de ce sa se bucure ca volumul Parintelui Serafim nu a fost scutit de critici. Dupa cum Parintele insusi spunea:

Se prea poate ca latura «pozitiva» a articolelor [criticului nostru] sa fie tocmai aceea ca ne-au facut sa prezentam invatatura ortodoxa cu maximum de claritate, luand aminte la orice posibile rastalmaciri33.

De asemenea, articolele criticului l-au facut pe Parintele Mihail Pomazanski sa scrie un articol deosebit de valoros despre invatatura pa­tristica referitoare la vamile vazduhului, care a fost publicat atat in limba rusa, cat si in engleza34.

Sufletul dupa moarte s-a publicat pentru prima oara in volum in 1980. Con­tinutul lui s-a dovedit convingator pentru cititorii iubitori de adevar, tocmai pentru ca reflecta nu ceea ce oamenii ar fi „dorit” sa creada despre viata de apoi, ci ceea ce fusese descoperit Sfintilor Parinti ai Bisericii de catre Dumnezeu. Cand citesti invatatura Sfintilor Parinti despre viata viitoare este ca si cum ai citi invatatura lor despre Cartea Facerii: un intreg taram tainic ti se deschide inaintea ochilor. Este un taram aflat mult dincolo de experienta oamenilor de stiinta, dar si a ocultistilor celor mai avansati care au facut nenumarate calatorii „in afara corpului”. Ocultistul se intemeiaza pe fortele proprii si (cel mai ade­sea fara sa o stie) pe puterile dracesti; pe cand nevoitorul crestin este calauzit si incunostiintat de catre Dumnezeul Cel necuprins, Cel Ce a adus intru fiintare lumile vazute si nevazute.

Invatatura ortodoxa prezentata in Sufletul dupa moarte produce o puternica impresie asupra sufletului omenesc.

Adevaratele experiente sau vedenii ale vietii de dupa moarte”, scria Parintele Serafim, „au, in general, efectul de a-l zgudui pe om pana in adancul fiintei sale si (daca nu a dus o viata crestina prea ravnitoare) de a-i schimba intreaga viata, pregatimdu-se pentru viata viitoare35.

Prin faptul ca nu a diluat defel invatatura si experienta Bisericii Ortodoxe, spre a menaja mentalitatea moderna de auto-rasfat, Parintele Serafim a creat acelasi efect asupra oamenilor prin scrierile sale. De la moartea sa, mii de oameni s-au schimbat pentru totdeauna cu ajutorul trezvitorului adevar cuprins in cartea sa, dobandind insuflarea de a se pocai si de a lupta razboiul nevazut, dar si de a se ruga mai mult si mai fierbinte pentru raposati. Relatarea de mai jos a fost trimisa Manastirii Sf. Gherman in august 1991, de catre o femeie medic veterinar, ortodoxa. Intre altele, povestea aceasta arunca o oarecare lumina chiar asupra starii sufletului Parintele Serafim dupa moarte:

Am cumparat un exemplar din cartea Parintelui Serafim Rose, Sufletul dupa moarte de la Epiphany Book Service. Din clipa cand am inceput sa citesc cartea, nu am mai putut sa o las din mana; era exact lucrul dupa care inseta cugetul si sufletul meu, adancul tainelor Ortodoxiei. Am devorat cartea si am adus lauda lui Dumnezeu ca mi-a ingaduit sa aflu adevarul, adevarul pe care orice crestin ortodox ar trebui sa-l stie despre viata si moarte, un adevar pe care Biserica Ortodoxa Greaca [din America] refuza sa-l dezvaluie.

Mi-am petrecut cea mai mare parte a saptamanii citind si gustand cereasca bucurie de a cunoaste in sfarsit adevarul. I-am spus sotului meu, David, ca de aici inainte vom sti cum sa ne ingrijim de cei dragi ai nostri care au adormit. Sotul meu a asteptat cu nerabdare sa termin de citit cartea, ca sa o poata citi si el. Cand in sfarsit am terminat-o, i-am spus sotului meu ca indiferent unde s-ar fi aflat Parintele Serafim, trebuie neaparat sa-l gasim, sa vorbim cu el si sa luam blagoslovenie de la el I-am scris o scrisoare Parintelui Serafim la manastirea din Platina, insa am primit un raspuns in care mi se spunea ca Parintele Serafim s-a mutat la Domnul. In acelasi timp am primit si o brosura despre pelerinajul si cursul de teologie ce urma sa aiba loc la manastire in august. Astfel, cu inima grea, am plecat la manastire ca sa vizitam mormantul Parintelui Serafim si sa aflam mai multe despre el. Am stat toata saptamana de pelerinaj si am avut parte de o adevarata bucurie duhovniceasca, de dragostea (agape) lui Dumnezeu si de intrezarirea Raiului. Era tocmai acel nelumesc pentru care s-au nevoit ascetii si sfintii de-a lungul istoriei; iar noi, doar pentru ca am fost acolo, am fost binecuvantati sa traim aceasta mareata stare.

Din primul moment cand am aflat ca Parintele Serafim murise din pricina unei afectiuni legate de coagularea sangelui, am stiut in inima mea ca terapiile naturiste l-ar fi putut ajuta mult mai mult decat a putut sa o faca medicina clasica. Ma gandeam cu tristete ca nu ar fi trebuit sa moara tocmai cand ajunsese pe culmile spiritualitatii si mai ales cand noi aveam atata nevoie de el, iar el atinsese atat de multe inimi. Aveam urgenta nevoie de el aici, pe pamant.

In cea de-a doua noapte a pelerinajului l-am vazut pe Parintele Serafim Rose in vis. S-a apropiat de mine imbracat cu rasa lui neagra, aratand foarte smerit si tinandu-si mainile cu degetele impletite. Chipul sau radia liniste si o adanca preocupare. De indata ce l-am vazut, i-am spus: „Parinte Serafim, as fi vrut atat de mult sa va ajut; nu trebuia sa muriti; de ce nu m-ati asteptat ca sa va ajut? Ştiu ca v-as fi putut ajuta cu terapii naturiste. [...] Acestea v-ar fi salvat, stim bine!” Inima imi era foarte indurerata, iar glasul imi era disperat. El m-a privit plin de o dragoste iertatoare si de har si mi-a zis: „Nu m-ai fi putut ajuta, nimic nu m-ar fi putut ajuta. [...] Acum sunt acolo unde imi doresc sa fiu, sunt cu Dumnezeu”. Şi cu aceste cuvinte a inceput sa dispara in timp ce eu repetam: „Va iubim, va iubim atat de mult”.

Este o mare bucurie sa fim aici, la manastire. Se simte prezenta Parintelui Serafim aici… Ori de cate ori venim la manastire avem prilejul de a pasi in lumea REALĂ – singura dintre lumi care conteaza cu adevarat.

Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti,

Joanne Stefanatos, D.V.M.

Sufletul dupa moarte a ajuns la a sasea editie in limba engleza si este cerut in continuare in toata lumea anglofona. Totusi, asemenea celorlalte carti ale Parintelui Serafim, si aceasta a avut cel mai mare impact in Rusia, unde dupa moartea Parintelui Serafim au circulat mai multe traduceri sub forma de manuscris dactilografiat. De altfel, chiar cand lucra la aceasta carte, Parintele Serafim stiuse ca invatatura ascetica despre „asprele” realitati ale lumii de dincolo se va bucura de cea mai buna primire in acele locuri unde oamenii traiau asprele realitati ale vietii prezente. De altfel, in concluzia cartii, scria:

Biserica patimitoare a Rusiei – probabil tocmai datorita suferintelor sale, dar si conservatorismului innascut — a pastrat atitudinea traditionala ortodoxa fata de lumea de dincolo mult mai bine decat alte Biserici Ortodoxe de azi36.

In vara anului 1989, un calugar de la Manastirea Sf. Gherman a facut un pelerinaj la Manastirea Valaam din Rusia, unde in chip neasteptat a dat peste un exemplar al cartii Sufletul dupa moarte. Era prima data cand cineva din Fratie mergea in Rusia. (Reamintim ca Parintele Gherman fusese crescut in Li­tuania.) La vremea aceea inca nu se aflau calugari pe insula Valaam. Manastirea era inchisa din 1940, cazand in ruina, si tocmai incepea sa fie restaurata, fiind locuita doar de sateni si de muncitorii restauratori. Iata ce isi aminteste monahul care a fost acolo:

Abia mersesem cam o suta de iarzi in directia manastirii principale, cand am vazut un tanar barbos venind direct spre mine. Cand s-a apropiat, m-a in­trebat nerabdator, «Sunteti de la Platina?» «Da», am raspuns eu, luat prin surprindere. A rasuflat usurat si fericit si m-a sarutat de trei ori. «Veniti cu mine», mi-a spus el.

Pe drum l-am intrebat pe tanarul acela de unde stia de Platina. «Avem lucrarile Parintelui Serafim», a spus el.

Ne-a trecut prin poarta manastirii si apoi am cotit. Am intrat printr-o usa pe care o vazusem de multe ori in fotografii, apoi am urcat cateva trepte si am intrat intr-un coridor. Era intunecat si in stare de degradare; pretutindeni era plin de moloz. Dintr-o data a deschis o usa si am intrat intr-o incapere curata si luminoasa.

In odaie se mai aflau trei tineri rusi. Primele cuvinte pe care le-am auzit cand am intrat au fost urmatoarele: «Aceasta este o adevarata chilie caluga­reasca!» Cuvintele fusesera rostite de Irina, o tanara – probabil in jur de doua­zeci de ani – care statea rezemata de ceea ce probabil ca fusese candva cuptorul acestei minuscule locuinte. Am fost invitati sa sedem si sa servim ceai. «Sun­tem foarte saraci», s-a scuzat Irina. «Nu avem prea multe aici. Dar avem niste paine facuta chiar aici, la Valaam».

Am aflat ca tanarul rus care ne adusese acolo se numea Alexei. Celelalte doua persoane din odaie – un tanar si o tanara – au vorbit foarte putin, fie din timiditate, fie pentru ca nu vorbeau prea bine engleza, insa pareau ca se bucura foarte mult de cele ce se petreceau.

Cat timp Irina a pregatit ceaiul, Alexei mi-a pus inainte o carte grijuliu legata in piele gri. Pe coperta, cu litere aurite, scria in limba rusa Sufletul dupa moarte. O traducere ruseasca a cartii Parintelui Serafim! Cand am deschis-o, am descoperit ca era batuta la masina. Insa era facuta cu atata dragoste, incat am fost deosebit de emotionat. Bietii rusi, nu-si puteau permite sau nu li se permitea sa tipareasca si sa fotocopieze asemenea carti, astfel ca le dactilografiau si le treceau de la unul la altul.

Atunci mi-a venit un gand si am scos din geanta un plic: «Iata un fir de par din barba Parintelui Serafim», am spus eu. Planuisem sa-l las pe Campul Sfantului Gherman [de la Valaam], insa acum ii aflasem un loc mai bun. Dintr-o data fetele lor s-au luminat. Au exclamat plini de uimire si s-au adunat cu totii mai aproape, purtandu-se cu ceea ce le adusesem ca si cu niste sfinte moaste. Şi-ai facut cruce, au sarutat parul si l-au pus cu multa grija deoparte37.

In vara urmatoare, la Valaam era deja o obste de calugari rusi. Un alt calugar de la Manastirea Sf. Gherman a mers in pelerinaj acolo si fost martorul continuarii cinstirii Parintelui Serafim. El a primit drept cadou un ou de Pasti din lemn, pictat de localnici, infatisand unul din schiturile Valaamului si avandu-l in prim plan pe Parintele Serafim.

In luna mai a anului 1991 s-au tiparit doua fragmente din Sufletul dupa moarte intr-una din principalele reviste sovietice, Ştiinta si religie. In anii de dinainte aceasta revista fusese folosita pentru a submina credinta in Dumnezeu; acum era folosita spre a aduce un raspuns curat ortodox la experientele contemporane „post-mortem” pe care stiinta nu le putea explica adecvat.

The Soul After DeathMai tarziu, in 1991, chiar inainte de caderea regimului sovietic din Rusia, o editie in limba rusa din Sufletul dupa moarte a fost publicata acolo in tiraj de masa; iar de atunci si pana astazi au aparut multe alte editii. Pe langa editiile rusesti, cartea a mai fost publicata in greaca, sarba, romana, bulgara, georgiana, lituaniana, poloneza, italiana, franceza si malayalam (sudul Indiei); iar acum este in curs de publicare in indoneziana.

Dupa adormirea Parintelui Serafim s-au intetit si criticile la adresa invataturii ortodoxe cuprinse in cartea sa. Unii crestini ortodocsi continua sa-si exprime totalul dezacord fata de invatatura despre vami. Cea mai mare parte a acestor critici provin de la oameni traitori in America; foarte putine au venit de la oameni care traiesc in tari ortodoxe, unde Sufletul dupa moarte se bucura, in general, de foarte mult respect. Motivul a fost anticipat de Parintele Serafim: stilul de viata din America este atat de rasfatat si de individualist, incat invatatatura ortodoxa despre viata de apoi pare, prin contrast, mult prea severa; pe cand in tarile ortodoxe oamenii au o perspectiva mult mai lucida asupra vietii si, de accea, nu intampina greutati in primirea invataturii ortodoxe despre moarte.

In timpul vietii Parintelui Serafim, principalii aparatori ai invataturii orto­doxe cuprinse in cartea sa au fost confratii sai, membrii ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granitelor, mai cu seama Parintele Mihail Pomazanski. Dupa moartea lui, alte expuneri ale acestei invataturi au fost facute de unii membri ai Bisericii Ortodoxe Grecesti, precum si ai Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din America – aceeasi Biserica ale carei formulari vagi despre viata de apoi l-au facut pe Parintele Serafim sa se apuce sa scrie aceasta carte. In 1984, scriitorul bisericesc greco-american Constantin Cavarnos, a publicat in Grecia un tratat intitulat Viata viitoare in lumina invataturii ortodoxe, in care afirma ca invatatura prezentata in cartea Parintelui Serafim este „invatatura ortodoxa traditio­nala38. Cativa ani mai tarziu, in Grecia s-au publicat alte trei carti foarte bune pe aceasta tema. Toate trei prezinta invatatura patristica ortodoxa despre vamile vazduhului (telonia, in greceste): Nikolaos P. Vassiliadis, Taina mortii (1993)39; Arhim. Vasilios Bakoghiannis, Dupa moarte (1994)40 ; Mitropolitul Ierotheos Vlahos, Viata de dupa moarte (1994)41 . Toate aceste carti au fost tra­duse si publicate in limba engleza la scurt timp dupa aparitia lor in greceste. Apoi, in 1998, un volum intreg de referinte patristice ortodoxe despre vamile vazduhului a aparut in greceste: Exista cu adevarat vamile vazduhului?, alca­tuit de catre Hristos Constantin Livanos42.

In anul urmator, manastirea ortodoxa greceasca Sf. Antonie din Florence (Arizona) a publicat in limba engleza sfaturile renumitului sau Batran Efrem (fost igumen al manastirii Filoteu de la Mun­tele Athos), unde invatatura ortodoxa despre vami este prezentata fara echivoc. In cartea sa ziditoare de suflet,Sfaturi din Sfantul Munte, se spune:

Chiar daca unii teologi moderni pun la indoiala existenta vamilor vazduhului, ele sunt po­menite fie explicit, fie implicit, de nenumarati sfinti, intre care Sf. Pavel, Sf. Macarie Egipteanul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Efrem Sirul, Avva Isaia, Sf Isihie Prezbiterul, Sf. Diadoh al Foticeii, Sf. Teognost, Sf. Athanasie cel Mare, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Ioan Scararul, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Teofan Zavoratul, Sf. Ioan din Kronstadt si Sf. Ioan Maximovici43.

Parintele Serafim ar fi fost cu siguranta foarte multumit sa auda astfel de vinte rostite de unul dintre membrii Bisericii Ortodoxe Grecesti, si mai ales Arhiepiscopia Greceasca a Americii.

Mentionand impactul Sufletului dupa moarte asupra lumii, nu trebuie sa neglijam impactul pe care l-a avut aceasta carte asupra sufletului Parintelui Serafim insusi. Arhiepiscopul Ioan scrisese articolul sau despre viata de dupa moarte (acela pe care Parintele Serafim l-a folosit spre a rezuma incatatura ortodoxa) cu numai un an inaintea propriei sale morti. Iar acum, ucenicul sau, Parintele Serafim, incheiase o carte intreaga inchinata aceluiasi subiect, cu numai doi ani inainte de a muri. Asa a fost pronia lui Dumnezeu. Nu putem sa nu ne gandim ca scrierile lor pe aceasta tema au fost ca un fel de pregatire pentru intrarea in viata de apoi. Este ca si cum cineva, inainte de a pleca intr-o tara indepartata, cauta sa afle cat mai multe despre tara aceea din scrierile celor ce au fost acolo. Iar cand ajung la destinatie, stiu deja destul de bine la ce sa se astepte, chiar daca realitatea se vadeste a fi infinit mai bogata si mai variata decat ar putea zugravi orice descriere.

Astazi Parintele Serafim este in tara aceea indepartata. Iar cartea pe care a lasat-o in urma sa este darul sau catre toti oamenii, ca sa-i scoata din intunericul acestei lumi cazute si sa-i duca inspre o tara mai buna, adica cea cereasca; pentru aceea nu se rusineaza de dansii Dumnezeu a se numi Dumnezeul lor, ca au gatit lor cetate (Evr. 11, 16).

—————————————————————————————————————————-

NOTE:

1 Citat in Pr. Serafim Rose, The Soul After Death, St. Herman Brotherhood, editie revizuita, 1993, p. 255.

2 Ierom. Serafim Rose, Cartea Facerii…, pp. 48-49.

3 David R. Wheeler, Journey to the Other Side, Ace Books, New York, 1977, p. 130.

4 Pr. Serafim Rose, Sufletul dupa moarte, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 9.

5 Ibid, pp.9-10.

6 Sf. Ioan Damaschin, Expunere exacta a credintei ortodoxe II, 3.

7 Pr. Serafim Rose, Sufletul dupa moarte, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 41.

8 Ibid.,pp. 43-44.

9 Ibid.,pp. 61-62.

10 Ibid, p. 63.

11 Ibid, pp. 68-69.

12 Ibid., pp. 69-70.

13 Ibid, p. 74.

14 Ibid, pp 78-79.

15 Sf Ioan Gura de Aur, Cuvant pentru rabdare si recunostinta (randuit a se citi in cadrul slujbelor bisericesti in cea de a VIIa Sambata dupa Pasti si la slujba de inmormantare). Citat in Pr. Serafim Rose, Sufletul dupa moarte, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996, pp. 83-84

16 Citat in Pr. Serafim Rose, Sufletul dupa moarte, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 85.

17 Ibid, pp, 81-82

18 Ibid.,p. 80.

19 Ibid, pp. 123-125.

20 Ibid, p. 139

21 Ibid.,p.140

22 Ibid., pp. 143-145.

23 Ibid., pp. 150-151.

24 Ibid pp. 171-172.

25 Pr. Serafim Rose, The Soul After Death, St. Herman Brotherhood, editie revizuita, 1993, p. 227. (intrucat traducerea romaneasca publicata la Ed. Anastasia nu contine Appendicele intitulat „Raspuns catre un critic”, citam in continuare dupa editia americana – n. trad..)

26 Ibid, pp. 237-238.

27 Ibid., pp. 241-244.

28lIbid, pp. 253-254

29 Asa cum arata Pr. Serafim in al sau „Raspuns catre un critic”, cativa Sfinti Parinti din Filocalie vorbesc despre vami, intre care Sf. Isihie Prezbiterul, Sf. Diadoh al Foticeii, Sf. Ioan Carpatiul, Avva Dorotei al Gazei, Sf. Teognost si Sf. Petru Damaschin.

30 Pr. Serafim Rose, The Soul After Death, pp. 259-260.

31 Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Episcopul Lavru, 31 octombrie 1978.

32 Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Episcopul Grigorie, 22 decembrie 1980; Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Mihail, 27 mai 1980.

33 Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre d-na Prokupciuk, 29 iunie 1979.

34 Protoprezbiter Mihail Pomazanski, „Our Warfare is Not Against Flesh and Blood”, in Pravolsavnaia Rus (Rusia Ortodoxa), vol. 50, nr. 7, 1979, pp. 1-3, 15 (in 1b. rusa); pentru ver­siunea in lb. engleza, vezi Nikodemos, vara lui 1979.

35 Pr. Serafim Rose, The Soul After Death, p. 171.

36 Ibid, p. 256

37 Pr. Damaschin, “A Pilgrimage to Old Valaam Today”, in “The Orthodox Word”, nr. 149, 1989, pp. 405-406.

38 Constantine Cavarnos, The Future Life According to Orthodox Teaching, Center for Tradi­tionalist Orthodox Studies, Etna, Calif., 1985, p. 14. Ed. orig. in greceste la „Orthodox Typou”, Athena, 1984.

39 Nikolaos P. Vassiliadis, Taina mortii, Fratia Ortodoxa a Teologilor „Mantuitorul”, Atena, 1993.

40 Arhim. Vasilios Bakoghiannis, Dupa moarte, Ed. Tertios, Katerini, Grecia, 1994.

41 Mitr. Ierotheos Vlahos, Viata de dupa moarte, Manastirea Nasterea Maicii Domnului, Livadia, 1994.

42 Hristos Constantin Livanos, Do the Toll-Houses Exist?, Hellenic Orthodox Apostolic Brotherhood of St. Athanasius , Toronto, Canada, 1998.

43 Batranul Efrem, Counsels from the Holy Mountain, p. 436.

(extras din Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi:

***

***

Vamile, despre care scriu Parintii, sunt simbolurile unei realitati. Parintii le inteleg in felul urmator: dupa caderea omului, sufletul se hranes­te din trup, adica din desfatari materiale. Dupa moarte insa aceste patimi trupesti, care au insufletit sufletul pana atunci, nemaiexistand, din pricina separarii sufletului de trup, sufoca sufletul. Astea sunt vamile si iadul. Ava Dorotei spune ca iadul este ca cineva sa fie inchis trei zile intr-o camera fa­ra mancare, fara somn si fara rugaciune. Astfel poate cineva intelege putin ce inseamna iad”.