Sfantul Ioan Maximovici despre ASASINAREA FAMILIEI IMPERIALE A TARULUI MARTIR NICOLAE: “Mult mai greu este păcatul uciderii Unsului ortodox al lui Dumnezeu…”

18-07-2016 Sublinieri

59f1a3fd2e02

Vedeti si:

42168

***

Din: Bernard Le Caro, Sfantul Ioan din Shanghai (1896-1966) si vremea sa:

LA BRUXELLES, LA BISERICA-MEMORIAL SFÂNTUL IOV

Şi pomenirea lor din neam în neam. (cf. Ps. 101,13)

In 1936, o biserică cu hramul sfântul Iov, ziua în care se născuse ţarul martir Nicolae II, a fost construită Ia Bruxelles cu binecuvântarea patriarhului Barnabas al Serbiei şi a mitropolitului Antonie de Kiev. Construcţia urma să păstreze amintirea familiei imperiale şi a altor victime creştine ale bolşevismului, de aceea biserica pri­mise numele de biserică memorial. Această biserică îi era foarte dragă sfântului ierarh [Ioan Maximovici – n.n.], care o considera ca

„o lumânare a întregii Rusii din străinătate pentru ţarul-martir al întregii Rusii şi pentru toţi cei care au suferit în acei nefericiţi ani” sau „ca un monument funerar simbolic pentru familia imperială, îndeplinind acest rol până când întregul popor rus va înălţa o biserică măreaţă pe locul acelei macabre mine din Ekaterinburg“.

Profunda veneraţie a arhiereului pentru familia imperială necesi­tă câteva explicaţii.

Pentru arhiepiscopul Ioan, păcatul de moarte al revoluţionarilor din februarie 1917 a fost încălcarea jurământului de credinţă faţă de ţar, iar cel al revoluţiona­rilor din noiembrie 1917, asasinarea Unsului lui Dum­nezeu. Nu era vorba de acte pur şi simplu „politice”, ci de nedreptăţi care trebuiau răscumpărate. De aceea le-a cerut ruşilor de orice orientare să participe la slujbele de parastas pentru familia imperială. Printre emigranţi se numărau şi foşti militari din Armata albă, care, trebu­ie să amintim, nu era o mişcare monarhistă, ci frontul tuturor celor care luptau împotriva bolşevicilor. Cităm o scrisoare a înaltpreasfinţitului Ioan cu privire la Ar­mata albă, care ne dă încă o dată ocazia să constatam delicateţea pe care o dovedea ierarhul faţă de cei care nu îi împărtăşeau opiniile. Aşa se arată păstorul care lupta împotriva păcatului, dar vrea să-i readucă pe păcătoşi în turma Tatălui.

„Întrebaţi, scrie el, despre pomenirea la Liturghie a şefilor Armatei albe şi despre articolele din presă care îi denigrează. white armyCu siguranţă, nu numai că putem, dar si trebuie să ne rugăm pentru ei, atât când este vorba de rugăciunea în privat, precum şi când este vorba de rugăciunea în biserică. Ei erau ortodocşi şi vor ramane ortodocşi până la sfârşitul vieţii lor. Toţi suntem păcătosi şi trebuie să ne rugăm mai mult pentru cei care au pă­cătuit mai mult. De asemenea, nu trebuie să încuviinţam articolele din presă care sunt îndreptate împotriva lor. Ei sunt iubiţi de mulţi din camarazii lor de arme şi sunt valoroşi pentru calităţile lor. Asemenea articole rănesc si sentimentele multora, ceea ce provoacă neînţelegeri păgubitoare printre ruşi. Totuşi, este necesar să ţinem sea­ma de părţile pozitive ale activităţii lor, ca şi de părţile negative, pentru a înţelege cauzele nenorocirilor noas­tre şi să nu facem şi noi aceleaşi greşeli. Dacă suntem la fel de vinovaţi, trebuie să ne străduim cu sinceritate să ne îndreptăm pe cât posibil. Nu trebuie în niciun caz să justificăm răul făcut, cu atât mai puţin să-l idealizăm. Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău… care socotesc ama­rul dulce şi dulcele amar [Is. 5, 20). Voi scrieţi că sunt mulţi cei care îl consideră pe ţar vinovat de nenorocirile noastre şi, din acest motiv, socotesc că au dreptul de a încălca jurământul [de credinţă faţă de ţar]. Jurământul este promisiunea făcută înaintea Crucii şi a Evangheli­ci, iar încălcarea lui este sperjur. Chiar dacă ţinerea ju­rământului este efectiv primejduită de mari adversităţi sau dacă este în mod limpede imorală, cel care îşi încalcă jurământul nu se poate considera nevinovat şi trebuie să ceară Bisericii să desfacă jurământul. Prin urmare, dacă cel care încalcă jurământul din motive onorabile este, cu toate aceste, în parte vinovat şi trebuie să se cureţe de picat, cât de vinovat este cel care se consacră calomniei si denaturării adevărului. Comisia de anchetă, instituită de guvernul provizoriu, nu a găsit nicio dovadă care să confirme acuzaţiile aduse familiei imperiale şi a fost ne­voită să recunoască acest lucru. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere şi de aceea, cu cât cineva deţine un post cu o mai mare responsabilitate, cu atât este mai vinovat dacă nu îşi îndeplineşte datoria. Dacă comandanţii supremi ai armatei şi oamenii politici, în loc să-l implore în genunchi pe ţar să abdice, ar fi făcut ceea ce erau datori să facă conform jurământului lor, revolta din Petersburg, provocată în mod artificial, ar fi fost înăbuşită, iar Rusia ar fi fost salvată […]. A fost comis un păcat îngrozitor în fata lui Dumnezeu şi o încălcare a datoriei. Doar Dumnezeu ştie cine şi-a ispăşit păcatul şi în ce măsură. Chemarea la lupta pentru Rusia dupa caderea guvernului provizoriu si pierderea puterii de către cei care au pus mâna pe ea, chiar dacă făcea apel la sentimentele de recunoştinţă ale multor persoane, precum şi la acţiune, în consecinţă, nu a constituit expresia pocăinţei pentru principalii vinovaţi care au continuat să se considere eroi şi salvatori ai Rusiei. Cu toate acestea, Troţki recunoaşte în memoriile sale că ei [sovieticii] se temeau mai mult decât orice să nu fie proclamat un ţar, ceea ce ar fi precipitat căderea regimului sovietic. Dar acest lucru nu s-a produs, conducătorii [Armatei albe] se temeau şi ei de acelaşi lucru. Sunt mulţi cei care au fost cuprinşi de entuziasm pentru luptă, dar chemarea lor tardivă şi curajul lor în orice încercare nu au fost îndeajuns să salveze Rusia. Unii dintre ei au vrut să-şi dea viaţa şi să-şi verse sângele în această luptă, dar mai mult a fost sângele nevinovat cel care a curs şi continuă să curgă în toată Rusia şi să strige la Cer. Din această cauză, atitudinea noastră faţă de aceştia, precum şi faţă de toţi oamenii de stat ruşi trebuie să fie cea pe care Puşkin o exprimă prin vorbele cronicarului: «Lăudaţi pentru glorie, pentru bine, dar pentru păcate, pentru faptele obscure, rugaţi-L cu smerenie pe Mântuitor». Nu căutaţi justificări, ci condamnaţi [faptele], căci ceea ca s-a întâmplat este ruşinea noastră, ruşinea întregii Rusii şi nenorocirea ei”.

008kPe lângă sperjur, păcatul consta, în mod natural, in asasinarea Unsului lui Dumnezeu, despre care sfântul ierarh vorbeşte în această manieră:

„După moartea lui Saul, care s-a aruncat în sabia sa în timpul bătăliei cu filistenii, un amalecit a fugit să-l anunţe pe David, care în acel timp, era persecutat de Saul. Presupunând că David se va bucura mult la aflarea veştii pe care i-o aducea, el a decis să se dea drept ucigaşul lui Saul pentru ca să primească o recompensă mai mare. Dar după ce a ascul­tat relatarea amalecitului potrivit căreia el l-ar fi ucis pe Saul care fusese rănit, David şi-a smuls hainele şi le-a sfâşiat, aşa cum au făcut toţi cei care se aflau în jurul lui. Toţi au plâns şi au postit până seara.

Apoi David a zis către omul care-i spusese acestea: De unde eşti tu? Eu, a zis acela, sunt fiul unui străin amalecit. Şi David a zis: Cum nu te-ai temut tu să-ţi ridici mâna, ca să ucizi pe un­sul Domnului? Apoi chemând David pe unul din slujitori, i-a zis: Vino de-l ucide! şi l-a ucis. Iar David a zis către el: Sângele tău să fie pe capul tău, căci buzele tale au mărtu­risit împotriva ta, când ai zis: Eu am ucis pe unsul Dom­nului (II Rg. 1,1-16).

Aşa a fost pedepsit străinul care a pretins că este asasinul lui Saul. El a primit o pedeapsă violentă, chiar dacă Saul a făcut mult rău, motiv pentru care Domnul l-a părăsit, şi a fost prigonitorul nevinova­tului David. Este limpede din cuvintele lui David că se îndoia de adevărul celor spuse de amalecit şi că nu era sigur că acesta fusese într-adevăr ucigaşul lui Saul, dar l-a pedepsit totuşi cu moartea, considerând că doar fap­tul de a se numi regicid şi de a se lăuda cu acest lucru merita pedeapsa cu moartea.

10737Mult mai greu este păcatul uciderii Unsului ortodox al lui Dumnezeu, mult mai grea trebuie să fie pedeapsa dată asasinilor ţarului Nicolae al II-lea şi ai familiei sale! Spre deosebire de Saul, care a săvârşit apostazia şi a fost părăsit de Dumnezeu, ţarul Nicolae al II-lea constituie un model de evlavie şi supu­nere totală faţă de voia lui Dumnezeu.

Ţarul Nicolae al II-lea nu fost uns turnându-i-se pe cap undelemnul veterotestamentar, ci a primit harul cu pecetea Sfântului Duh prin taina mirungerii şi a fost credincios până la sfârşitul înaltei sale chemări […]. Crima împotriva ţarului Nicolae al II-lea este cu atât mai teribilă şi mai nedreaptă cu cât întreaga sa familie a fost ucisă împreună cu el, chiar şi copiii care nu erau vinovaţi cu nimic! […]

Ţarul-martir Nicolae al II-lea împreună cu familia sa atât de încercată a intrat acum în rândurile celor care au pătimit (precum sfinţii Boris şi Gleb, Andrei Bogoliuhm Mihail de Tver, ţareviciul Dimitrie).

Crima imensă care a fost comisă împotriva lui trebuie ispăşită printr-o cinstire fierbinte şi prin slăvirea faptelor sale măreţe”.

Se cuvine să adăugăm că ierarhul, în tinereţea sa îl văzuse o dată pe ţarul Nicolae şi că fusese profund im­presionat. „Avea o privire!”, spunea el. Această remarcă este coroborată de numeroase mărturii ale celor care în Rusia, l-au văzut în vis pe ţar: toţi au fost impresionaţi de ochii ţarului-martir. JohnNikolaiPrima Panihidă oficiată pentru ţar la Harkov în 28 iulie 1918, pe când oraşul se afla încă sub ocupaţie germană, îi lăsase ierarhului o amintire neştearsă:

In timpul Liturghiei poporul continua sa vină… In momentul cântării de la împărtăşanie, protopopul I. Dimitrievski a ieşit din altar şi a luat cuvântul spunând: «Ţarul a fost asasinat». Abia a rostit aceste cuvinte că au început să se audă plansete... La predică a fost citită omilia mitropolitului Antonie, pronunţata la sărbătorirea unui deceniu de la urcarea pe tron a ţarului, iar plansetele se auzeau din ce în ce mai tare, pana într-acolo încât nu se mai auzea vocea protopopului…

La sfârşitul Liturghiei, biserica era atât de plină, încât au fost nevoiţi să oficieze Panihida în curtea clădirii”. Sfântul ierarh îşi încheie relatarea: „Aceste gemete zgu­duie până astăzi tot pământul rusesc. Doar atunci când întreaga Rusie se va pocăi în faţa familiei imperiale şi va slăvi măreţele sale fapte, aceste gemete vor înceta”.

Comemorarea nopţii asasinării familiei imperiale a fost trăită la Bruxelles în toată intensitatea sa de către ierarh, care descrie această noapte cu cuvintele proorocului Iov:

Intunericul să cuprindă noaptea aceea şi să nu mai fie pusă în zilele anului.

La fel ca la Shanghai, unde îi chemase pe ruşii de orice orientare să comemoreze această zi în pocăinţă, la Bruxelles, împreună cu sfantul se vor ruga ruşii din toate jurisdicţiile bisericeşti. Contesa Apraxina îşi aminteşte că arhiepiscopul s-a ru­gat toată noaptea în biserica-memorial care a rămas deschisă. Ierarhul a citit Psalmii şi a oficiat Panihidă. Au fost, afirmă aceasta, „momente de neuitat”.

In numeroase scrieri, sfântul ierarh a arătat că fa­milia imperială a aflat har la Dumnezeu. Aceste scrieri au avut, fără îndoială, un rol în procesul de canonizare a familiei imperiale atât în diaspora, cât şi în Rusia.

(din: Bernard Le Caro, Sfantul Ioan din Shanghai (1896-1966) si vremea sa, Editura Renasterea, Cluj-Napoca, 2015)

holy-romanov-royal-family-174

Din aceeasi carte:

Legaturi:

***


Categorii

Sfantul Ioan Maximovici, Tarul Nicolae si familia tarista a Romanovilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “Sfantul Ioan Maximovici despre ASASINAREA FAMILIEI IMPERIALE A TARULUI MARTIR NICOLAE: “Mult mai greu este păcatul uciderii Unsului ortodox al lui Dumnezeu…”

  1. Pingback: 100 DE ANI DE LA ABDICAREA ȚARULUI MUCENIC NICOLAE SI DE LA INCEPEREA PERSECUTIILOR BOLSEVICE ANTICRESTINE. Biserica Ortodoxa Rusa din afara Granitelor cere scoaterea mausoleului lui LENIN din Piata Rosie
  2. Pingback: SFINTII TARI MUCENICI ROMANOV si o ISTORIE “REVOLUTIONARA” PE CALE A SE REPETA, APOCALIPTIC: “Peste tot vad numai tradare, lasitate si inselatorie…”. REVOLUTIA BOLSEVICA, sensurile duhovnicesti si profetice ale REGICIDULUI de
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate