“REPARATORII” DE SUFLETE de la Radauti sau CUM SE FACE SPALAREA PICIOARELOR IN ZILELE NOASTRE pentru copiii si tinerii fara parinti si plini de traume, la ASEZAMANTUL “SFANTUL LEONTIE” (VIDEO – emisiunea “Romania, te iubesc” si alte reportaje)

“Nu este usor absolut deloc, dar nu simti greutate cand iubesti”

SALVATORII DE SUFLETE DE LA RADAUTI- Parintii…

„După cinci ani de experiență în așezământul nostru, am ajuns la concluzia că statul este o mașină de distrus copii… Din Centrul ăsta are de învățat și statul și are de învățat și Biserica. Pentru că aici au venit copii distruși psihic și sufletește și ruinați fizic și au fost salvați. Și trebuie noi, cu toții, să facem ceva să ne salvăm copiii. Dacă nu vom face asta, vom avea și pe viitor tot mai multă poliție, pușcării, boli, cer­șetorie, lene”, consideră starețul de la Bogdana.

“ROMANIA, TE IUBESC” (ProTV):

Manastirea unde calugarii si maicile sunt parinti pentru mai bine de 100 de copii. “Unii nu stiu sa primeasca o mangaiere”

SALVATORII DE SUFLETE, partea I. In Duminica Floriilor avem o editie speciala, de sarbatoare. Vorbim despre bunatate, iubire, credinta adevarata si suflete salvate.

Iar pentru asta mergem in Bucovina, mai precis la intrarea in Radauti. Acolo se intampla o minune. 2 calugari si o calugarita sunt parinti pentru 123 de copii.

Printr-un maldar de nisip o masina de politie isi croieste cu greu drumul. Intr-o misiune aproape imposibila s-a pornit Matei. Are 4 ani. La doar cativa pasi Remus fredoneaza un cantec despre o mama pe care ar vrea sa o stranga la piept. Are 6 ani. Florin zambeste. Tot timpul. Are putin peste 3 ani. El Alex. Ea e Maria, au 8 ani. Si lista cu nume, varste si zambete nevinovate poate sa ajunga pana la 123. Toti, copiii asezamantului Sfantul Leontie din Radauti. Un loc in care odata ce ai pasit patrunzi in lumea copilariei. Stau in genunchi in fata unor copii pe care viata i-a incercat teribil si cuget ca nu-i dreapta. Ei insa sunt fericiti. Se spune ca inaintea lui Dumnezu toti suntem copii. Dar cu varste diferite. Aici, printre ei, uiti cati ani ai, te umpli de energie, de o buna-dispozitie molipsitoare, devii copil si razi.

Matei a fost abandonat de parinti. Mama a plecat in lume, iar tatal s-a apucat de bautura. Mai are 3 frati. Toti sunt aici. Si povestea lor pare trasa la indigo pentru aproape toti copiii din asezamant. Aici insa au trecut peste toate, au invatat sa ierte si sa uite, sa se bucure de copilarie, sa mearga mai departe si toti au acum o singura mama. Pe maica Ecaterina.

Maica e fosta gimnasta, fosta economista, calugarita de mai bine de 20 de ani si psiholog al asezamantului. E aici de la inceputurile acestui loc. “Aici era un camp de porumb si noi eram la depanusat si s-a facut gardul”, povesteste ea. “In mintea mea totul era frumos… S-a pus problema ca or sa aiba nevoie de psiholog… Am facut tot ce trebuia. Cand au venit copiii, i-am primit asa cum eram eu pregatita sufleteste, cu toata dragostea. M-au daramat total – era altceva decat asteptam. Intr-o luna de zile mi-am dat seama ca, de fapt, nu stiam sa fac altceva decat ridicam vocea. Dupa o luna nu puteam sa mai vorbesc, radeau copiii de mine. Si apoi am inceput sa ne gandim [ca lucrurile nu-s chiar asa usoare]. De fapt nici n-am avut timp sa ne gandim. Am luat lucrurile din mers… Faptul ca i-am iubit foarte mult si ii iubim asta a facut sa mergem mai departe. Nu este usor absolut deloc. Dar nu simti greutate [cand iubesti]. Cateodata te solicita activitatea, chiar si toata noaptea. A doua zi o iei de la capat pentru ei. Daca te solicita un copil nu inseamna ca ceilalti trebuie sa sufere. Chiar daca tu esti obosit fizic la un moment dat.”

Noaptea trecuta, unul dintre copiii ajunsi dintr-un alt centru de doar cateva zile a fugit. Toata noaptea maica l-a cautat cu politia. “Baietelul care azi noapte a facut ce a facut….a venit doamna de la casuta si mi-a spus ca l-a gasit fumand. Un copil care are 12 ani degeaba il certi. El fuma cu mama. Cum pot eu sa ii explic daca el fumeaza de ani de zile la 12 ani. E foarte greu.” Dureaza ani pana cand reuseste sa repare sufletul unui copil.

Aici este casa copiilor mici. De gradinita. Dintr-o cutie intesata fiecare scoate jucaria preferata. Tot timpul maica sta langa ei. Le alina ranile si ii pregateste pentru viata. Le urmareste fiecare miscare. Spune ca despre fiecare copil in parte s-ar putea scrie o carte. Una trista, dar in cele mai multe cazuri cu final fericit. “Cand au venit Cristian si cu Florin nu aveai unde sa pui degetul de piscatura de purici”.

Prima data i-am intalnit pe acesti copii in toamna anului trecut. Intr-o dimineata geroasa. In asezamant, in fiecare dimineata, fix la ora 6, curtea se umple de zarva. Asa se alunga somnul aici. Atunci, primul loc in care am intrat impreuna cu maica Ecaterina a fost casuta fetelor mici. Un loc plin de viata, cu fete luminoase. N-ai crede ca acesti copii cara in spate povesti de neimaginat. Copii orfani, abandonati, batuti de parinti sau pusi sa cerseasca. Suflete care si-au gasit salvarea in asezamant.

M-am intors acum, inainte de Paste. M-am intors aici pentru ca povestea acestui loc trebuie spusa si ras-spusa, ca noi toti sa intelegem ca solutii sunt pentru salvarea miilor de copii care trag acesta tara in jos in statisticile despre abandon si violenta in familie. Parintele Iustin este staretul manastirii Bogdana.

Preotul Iustin Staretul Manastirii Bogdana: “[Alex Dima: E o problema de societate asta. Deja e o boala]. Ne neglijam copiii. Nu e o boala, e o tragedie. E distrus totul aproape. Si aici sunt vinovati [de la] cei batrani. Eu pun intrebarea de ce nu se face un fond social pe comuna si in comisia aceea sociala, [cu] consilierii de acolo sa fie bagat si preotul. Si verifica si spun care sunt mai saraci si vulnerabili”.

Povestea asezamantului de la intrarea in Radauti incepe acum mai bine de 15 ani. Atunci s-a pornit contructia acestui loc, care acum arata ca un mic orasel, cu case colorate, asezate in evantai in jurul unei biserici. In 2001, staretul manastirii Bogdana, parintele Iustin a profitata de faptul ca raportorul european Emma Nicholson critica felul in care noi romanii aveam grija de copiii nevoiasi si a pus pe masa guvernului un proiect in care cerea infiintarea unui asezamant la radauti. A fost aprobat. Statul a dat 15 la suta din bani, iar restul au venit din donatii si contributia manastirii Bogdana. Totul a costat mai bine de 10 milioane de euro.

De fiecare data cand staretul ajunge aici, pustii sunt fascinati de barba lui. Povesteste cum a inceput totul:

[“Manastirea Bogdana e in centrul orasului Radauti. Si acolo, noaptea, veneau si sunau copiii necajiti, dezbracati, desculti, pe la miezul noptii. Si pericolul mai mare era pe perioada de iarna, cand era ger afara.“]

Zece ani s-a chinuit cu cativa calugari sa ridice acest loc si abia in 2011 a reusit sa taie panglica si sa-i primeasca pe copiii adunati din 7 case de copii desfiintate de statul roman in nordul tarii. Spune ca nu de putine ori, chiar oameni din biserica l-au etichetat drept nebun. A mers mai departe si, acum, in asezamant sunt 123 de copii. Au fost vremuri cand au fost si mai multi.

“Fara lipsa de modestie, dar suntem datori sa facem lucrul asta. Ca parinti. Ca toata lumea ne zice parinte. Nu e nevoie sa ai fizic copii. Dar toti ne sunt copii. Ne-a interesat sa introducem in biserica si mai ales in manastiri grija organizata a copilului. Pentru ca Biserica se adresa mai mult familiei, saracilor, batranilor”.

Cu acest gand a inceput la Radauti un proiect nou si unic pentru Romania. O colaborare intre stat si Biserica.

“Problema e ca trebuie sa investim in om si noi trebuie sa reactivam cei 7 ani de acasa. Iar ce lipseste si la unii si la altii, la majoritatea dintre noi, ne lipseste credinta [cea simpla si curata] si mila fata de cel neputincios. Si avem prea multa rautate in noi. In mintea mea e fals ca suntem prea destepti raportat la altii. Sunt atatea fonduri. Sunt economist de meserie si zic eu ca nu prea gresesc [cand spun ca…]. Un gospodar bun isi pune curtea la punct si la el gasesti de toate si are prioritati. Cine are responsabilitate si e credincios si isi iubeste familia, in primul rand investeste in familie. Altii investesc in alte prostii. Asa e si tara. Fiecare tara in parte. Uitati-va la alte tari cum au prioritati. Ce prioritate are tara noastra? Daca as fi acuma, prioritatea pentru mine sunt batranii si copiii. Unii mor in intristare si in deznadejde si ceilalti nu au niciun viitor in fata. Si atunci trebuie un echilibru. Terminati cu furtul si coruptia asta care ii distruge moral pe toti si oleaca sa revenim la traditii, la credinta si la mila”.

Cu mintea de economist a vazut totul clar acum 16 ani. S-a apucat de strans bani, cumparat teren si construit. Iar pe maica Ecaterina a trimis-o la studii de specialitate.

“Personajul principal care este acolo este psihologul. Maica fiind si monahie, si psiholog, zicem noi ca are mai multa incarcatura la suflet pentru ca nu mai are grijile familiei, din spate. Ceilalti [mireni], daca ar fi psihologi, ar mai veni cu niste griji din spate, [ale familiei, ale copiilor lui, salariul mic sau mai stiu eu cu ce se confrunta… Dincoace, {maica} sta 24 de ore din 24 in mijlocul copiilor. Si-acolo vezi si cand e trist, si cand e bucuros, si cand vrea sa o ia razna, si cand e ganditor, si cand are nevoie de tine… Pai, bate in usa si la 10-11 noaptea. Mai tarziu se deplaseaza maica pe unde este nevoie, prin cele 12 locatii unde dorm copiii, acolo, si daca este nevoie, sa intervina la orice ora. Trebuie sa stai in mijlocul lor. Sa aiba in permanenta pe cineva la care pot sa planga, cui sa spuna, care sa-i inteleaga… Maica, pentru ei, acolo, tine loc si de mama, si de tata, si de invatator, si de preot, tine loc de toate lucrurile astea…]“

Petrica si Maria sunt frati. Au venit acum saptamani. Cat timp maica sta in curte, Petrica ii tot da tarcoale, dar refuza sa comunice cu ea. Maica il lasa in pace si-l asteapta. “Daca te duci spre el si el se fereste, iti dai seama ca el a fost batut. Nu stie sa primeasca o mangaiere. Sau raspunsul e: poti sa dai, pentru ca eu sunt obisnuit cu bataia. De acasa. Dar e foarte greu cele sufletesti sa le rezolvi. Si astea se rezolva in timp. Si cand zici ca ai ajuns la un moment dat undeva, se prabuseste totul. Incerci sa iti gasesti vina unde ai gresit tu, de s-a prabusit totul. Nu gasesti nicun raspuns si o iei de la capat. Si daca se fac pasi mici, pt noi e foarte mult”.

Cu maica Ecaterina si cu Petrica intram in casa numarul 8. Este casa fetelor de gimnaziu. Am nimerit in plin atelier de ceramica. Asta se intampla aici la fiecare sfarsit de saptamana cand voluntari vin aici si lucreaza cu copiii. Cu un ochi maica se uita la creatiile fetelor, cu altul la felul in care se poarta Petrica. Il studiaza. Usor, Petrica isi ia inima in dinti si incepe sa comunice.

[…]

***

“Cand l-am vazut prima data pe tata, am fugit”. Povestile incredibile de viata ale copiilor din asezamantul de la Radauti

SALVATORII DE SUFLETE, partea a II-a. Dragostea pe toate le rabda, spunea Apostolul Pavel. Iar maica Ecaterina urmeaza acest indemn. Ii inconjoara pe copii cu dragoste si ii pregateste pentru viata de familie. O notiune straina pentru multi dintre ei.

Asezamantul arata ca un campus sau o tabara in care se face performanta. Copiii fac meditatii, invata sa cante la instrumente, fac sport, picteaza. Lucrarile lor au castigat premii peste granita si au inceput sa fie cautate de amatorii de arta.

[…]

[In casa 7, in toamna,] Andrew, un copil nascut in Anglia, dar abandonat de parinti aici, se muta din casa copiilor de gradinita in casa scolarilor. Isi cara toata averea intr-o cutie de carton. Avea doar 3 jucarii: un tanc, o masinuta de curse si un dinozaur. Imediat, Sebi si Alex l-au luat in primire si i-au facut instructajul. I-am regasit acum. Sunt veseli, au mai crescut, iar colegii i-au umplut lui Andrew dulapul cu jucarii.

Jos, maica isi vede treaba. […] Iar Petrica e deja alt om. S-a mai linistit. A capatat un dram de incredere in el. In casa fetelor mari locuieste Maria, sora lui Petrica. Am gasit-o pe marginea patului cu o bucata de hartie in mana. […]

Petrica si Maria au ajuns aici de curand.

“Tata ne fugarea din casa, ne injura, ne batea. Si mama ta? Mama ne-a parasit”.

Asa ca Petrica s-a dus la Politie si si-a reclamat tatal. Iar acum, micutii si-au gasit linistea aici. Si astfel de povesti auzi la tot pasul in acest loc. Unele dintre ele de neimaginat.

Parintele Iustin:

“Era in primul an un copil care statea incruntat. Si am zis ce e cu copilul asta? Aduceti dosarul. Si, cand colo, in dosar la el era specificat cand avea 5 ani si 7 luni, tatal lui a omorat un vecin cu toporul si copilul a fost [martor] la crima respectiva. Tata in puscarie, mama l-a lasat. De unde trebuie sa iei copilul acela?”

[…]
Maria ia lectii de vioara. Viorel Ceteras este profesor de sport dar vine in asezamant sa-i invete pe copii sa cante la vioara. La usa, publicul se calca pe picioare.

[…]

Dan Arhire este unul dintre cei mai apreciati chitaristi ai momentului. De cateva luni vine in asezamant impreuna cu sotia, care este medic si care a reusit pana acum sa le faca tuturor copiilor ecografie si control. In sala, Dan se pune treaba. Cu pustii din asezamant a facut o formatie. E a 5 a repetitie si deja sunetele incep sa se lege.

[…]

Cu fata luminoasa, Narcis bate la tobe. La duminici si sarbatori el este cel care bate toaca. Tare si cu ritm sa se auda pana dincolo de Radauti. […] De la tobe, Narcis coboara un etaj mai jos, in sala de spectacole, la cor. Copiii canta despre Inviere. Si-au gasit aici linistea. Tot acest loc arata ca o tabara, un centru in care copiii fac performanta.

Intr-o sala, la etaj, elevii de clasa a 8 a se pregatesc pentru examene. O profesoara vine gratis, in fiecare saptamana sa-i scoleasca. Iar mai tarziu aici vine un profesor de matematica, sa-i pregateste pe cei care vor da Bac-ul anul acesta.

In sala de activitati e zarva mare. Prescolarii au in fiecare zi ateliere. Invata cantece, jocuri, descopera lumea si invata cum sa se autogospodareasca.

[…]

Mandria acestui loc este holul de la etajul 1 care a fost transformat in expozitie de pictura si pe pereti stau atarnate lucrarile care ies din mainile lor. Aici se face terapie prin culoare. Vasile Popescu este fost politist si de mai bine 3 ani vine de la medias o saptamana in fiecare luna pentru a-i invata pe copii sa picteze. Iar rezultatele nu au intarziat sa apara. Au castigat multe premii peste granita iar lucrarile au inceput sa se vanda pe bani frumosi.

“Nu aveau incredere in ei. Ceea ce este dezastru. Acum s-au schimbat si ca atitudine si ca tinuta. Nicoleta de exemplu. Eram cam salbaticuta asa si frica de ce este afara. Acum au inceput sa capete increderea: uite eu pot face asta. Ceea ce este extraordinar”.

Andrei este unul dintre cei buni. Nu vrea sa vorbeasca in fata camerei despre lucrari. Nu stie cum sa le traduca in vorbe. Imi spune ca s-a gandit la evadare si singuratate atunci cand a facut aceste tablouri.

Vasilica este aici de la inceputul asezamantului. Mai are o sora, Isabela.

“Mama voastra a venit pe aici? Nu. A venit doar tata. Eu cand l-am vazut prima data am fugit. Izabela s-a speriat si a fugit si ea. Mie mai mult imi place de mama decat de tata. Mie de niciunul”.

Tablourile vorbesc despre durerea pe care inca o mai poarta in suflet.

Maica ii este insa pansament pentru toate ranile. Si la ea in birou dau buzna ori decate ori au o nevoie. Maica le asculta si are pentru fiecare o vorba.

[“Dumnezeu spune: Bucurati-va! Daca ma vad pe mine oarecum trista, copiii [ma intreaba]: Noua nu ne spuneti sa fim bucurosi, dumneavoastra de ce nu sunteti bucuroasa? Pentru ca tot timpul le spun ca indiferent de situatie, nu trebuie sa lasam tristetea sa ne cuprinda sufletul, fiindca atunci n-avem putere. Si foarte usor cazi in deznadejde si faci lucruri pe care nu le mai judeci.”]

In casa numarul 9, Izabela si Miruna arata diplomele primite la mai multe concursuri. Sunt aici de cand aveau 5 ani. Mama Izabelei e in strainatate. La munca si de mult n-a mai trecut pe aici. Ii trimit cadouri. Pe care copilul le pretuieste atat de mult incat nici macar nu le rupe eticheta.

[…]

De 2 ori pe luna aici ajunge si George Arhip. Este psihoterapeut si lucreaza in special cu adolescentii.

“Unii au [chiar] povesti cutremuratoare si e de lucrat aici, [cu ei] enorm. Trebuie sa se impace cu trecutul, cu persoanele care i-au ranit, cu ei insisi. Si pana nu reusesc lucrul asta vor trai in ambivalenta, [in suparare], cu trauma in carca”.

Iar rezultatele incep usor, usor sa apara.

”Imi vine acum in minte cazul unei persoane care, de la o varsta frageda, de la 3-4 ani, a fost pusa sa cerseasca de concubinul mamei sale, pana mama a luat hotararea si a trimis-o in partea asta de tara si a ajuns aici… [Si imi vine in minte ce spunea dupa a cincea sau a sasea intalnire: AM INVATAT SA NU MAI JUDEC OAMENII SI SA-I IERT! Cati adulti ar putea sa spuna asta? Si ea e un copil de 15 ani!]”.

 

Legi fara cap pentru copiii fara parinti. “Vin inapoi numai paduchi, batuti si speriati, si nu-i putem primi”

SALVATORII DE SUFLETE, partea a III-a. Ce se petrece la Radauti trebuie sa ne dea tuturor de gandit. Copiii au nevoie de dragoste si modele pentru a sti cum sa se comporte la randul lor in societate, atunci cand vor ajunge oameni maturi.

[Asta se intampla la Radauti]. Pas cu pas, ranile sunt vindecate, iar cei trei [parinti] sunt modele pentru tineri. De bunatate, dragoste si intelepciune. Ei nu vor ca asezamantul sa fie scoala religioasa. Vor copii liberi, care sa gandeasca si sa ia decizii bune in viata. […]

Pana acum, din asezamant, 7 copii au plecat la facultate. Alex este sudent la electronica. Iar Iulian la constructii. Au ajuns aici inca de la infiintarea asezamantului, scapati din familii cu probleme. […] De 4 ani, asezamantul e casa lor. Si [se intorc] aici [de la facultate] aproape la fiecare sfarsit de saptamana. Ei sunt dovada pentru cei ramasi in asezamant ca se poate. Iar staretul e convins ca anul acesta numarul celor care vor intra la facultate se va dubla.

[…]

In bucatarie e forfota mare. Asa e in fiecare zi aici. Pe perete sta atarnat meniul pe o saptamana, iar tot ce se petrece aici are avizul unui nutritionist. Peste 1800 de sarmale sunt puse la foc. Maine e o zi speciala. Vine episcopul locului. Directorul asezamantului, [arhidiaconul] Iustin va fi facut preot. El se ocupa de administrarea acestui loc. Nu-i place sa vorbeasca. […]. Iar pentru ziua de maine are emotii de tremura din toate incheieturile. Daca pentru copii Maica Ecaterina e mama, parintele Iustin e un fel de tata.

“Daca reusesti sa-i intelegi, sunt minunati, sunt ai tai. In primul rand, trebuie sa-i faci ai tai, ca sa poti sa dea roade, sa ajunga oameni buni. Cu afectivitatea incercam sa facem diferenta fata de sistemul de stat. Sa-i luam ai nostri, sa-i facem sa fie ai nostri.”

El este cel care se lupta cu cifrele. Cheltuielile asezamantului pe luna ajung la 250 de mii de lei. O parte din bani vin de la stat. Insuficienti insa.

[…]

Anul trecut numai pe tratamentele stomatologice s-au cheltuit aproape 40 de mii de euro. Asta e si motivul pentru care acum parintele se zbate sa deschida un cabinet stomatologic in asezamant. Ar reduce cheltuielile si in plus, ar putea sa mai castige si bani de la radautenii care vor veni sa se trateze aici. Spune ca legile sunt proaste. Ca gandirea dupa care statul se ingrijeste de copiii orfani e stramba.

“Legile astea le fac cei care au familie acasa. Lucrurile astea nu le intelegem”.

[…]

Mancare de multe ori aduce din Ucraina. E mai ieftina si mai buna decat cea pe care legile il obliga sa le cumpere din hypermarketuri. Bani pentru ca locul sa functioneze vin din donatii si de la manastirea Bogdana, unde parintele e staret. Si aici se loveste de o legislatie proasta.

[…]

Biserica manastirii este monument istoric, este una dintre cele mai vechi din Moldova. A fost construita la 1359. In ea sunt ingropati 5 domnitori. In peretele bisericii este o tainita in care traiau calugarii.

“Spunea traditia ca puneau o piatra si se zidea, se lua toata averea si plecau in munti si ramaneau cativa calugari care stateau in pod si slujeau. Si biserica nu statea fara sfanta liturghie niciodata.”

Acum staretul se zbate sa faca rost de fonduri europene pentru a pastra acesta comoara. Aici vin multi credinciosi. Lasa bani pentru pomelnice. Iar bani se duc direct in asezamant. La copii.

Copiii ajung in asezamant prin decizii ale instantelor de judecata. Si aici legislatia e proasta. Se intampla de multe ori ca parintii sa vina sa-si ceara copiii acasa.

“Da declaratie falsa acolo, la justitie sau protectia copilului. Toti copiii sunt veniti prin hotarare judecatoreasca. Deci nu vin ca ii luam noi si sunt dirijati de institutiile statului. Si cand pleaca copilul acasa sunt obligati sa dea 9 mil de lei la copil in mana. Iar tinta celui din spate, care se porecleste el parinte, are nevoie de copil pentru bani, a baut banii, a batut copilul, vine numai cu paduchi, batut speriat si nu-l mai pot primi inapoi, pentru ca inapoi trebuie sa il trimita institutiile statului [Si legea nu-i acoperitoare… Si de aici incolo incepe durerea sufleteasca, ca la orice om, cat de tare ai fi la suflet, tot te doare…]”.

“E o tragedie cand vine cineva sa isi ia copiii. Copiii se sperie, fug, nu vor sa se duca. Legea spune dai copilul. Aia n-au niciun suflet. Ii intereseaza doar banu’. La sarbatorile de iarna [vor] copilul acasa. Cat timp sta acasa? 5 zile. Iti dau si mancare pentru cinci zile. Sa aveti acolo. […] Stiti care e treaba? Il trimite cu colindul cu plugusorul sa ia bani sa bea ma-sa si cu tac-su. Ce sa fac? Cui sa spun? Si atunci gasesc alte tertipuri. Pun activitati [ … si dupa activitati, il dau acasa. Daca ar umbla specialistii sa analizeze situatiile astea…, sa se coboare la nivelul copilului care plange, nu la nivelul meu… Cine raspunde? Pentru ca dupa aceea, ca sa-l recuperezi psihologic, iti trebuie o gramada [de timp], si ramane in el o pata sau ramane in urma fata de ceilalti…]”.

Intr-o dimineata, in parcarea asezamantului, Olga si Nicolae stau zgribuliti. Au 3 fetite aici. Au venit sa le vada si sa incerce inca o data sa le ia acasa. De 4 ani, Florentina, Ionela si Diana sunt aici. Pe fetele lor se vede clar ca nu sunt prea incantate de prezenta parintilor. Sunt totusi parintii lor. Si spun ca le iubesc. Scopul final si ideal in asfel de cazuri este ca familia sa se reintregeasca. Asta cere si legea, asta isi doresc si parintii asezamantului. Le-am insotit pe copile pret de cateva ore la casa parintilor.

[…]

Dupa 2 ore de mers ajungem intr-un catun. Au o casa mica. Veche de peste 200 de ani. Fetitele se uita mirate la ce vad in jur. Mama incearca sa le atraga cu tot felul de dulciuri. Spune ca vrea ca in vara sa le ceara in vacanta. Si-ar dori sa le aduca aici cu totul. Acum 2 ani, printr-o decizie a instantei au obtinut dreptul de a le lua acasa. […]

Copilele nu vor insa la mama lor. A fost pentru prima data cand asezamantul a dat statul in judecata, iar decizia a fost anulata. Parintii insa nu renunta. Desi nu au loc nici sa tina copiii in casa. Trebuie sa indeplineasca mai multe conditii. Sa le faca o camera a lor. Tatal sa-si gasesca de munca. […]

Viseaza sa construiasca alta casa. Aceasta nu le apartine. Asa ca fetele raman in asezamant. Ne intoarcem. Abia pe drum fetele isi revin. Sunt vesele si incep si incep stangaci sa interactioneze cu parintii.

Maica Ecaterina:

“Noi traim [cateodata] cu frici de genul asta. Pentru ca, poate, sunt unii parinti vor sa isi ia copiii, dar noi stim ca nu reusesc sa ii creasca la un anumit nivel. Sa li se ofere o anumita educatie… Si cateodata esti in imposibilitatea de a face ceva, [nu poti sa faci nimic].”

Este sambata dimineata. Tot asezamantul e imbracat in strai de sarbatoare. Astazi, directorul asezamantului va fi facut preot. Episcopul locului e intampinat de copii cu paine si sare. Corul e in strana. Iar copiii privesc cu ochii cat cepele la ce se intampla in altar. De azi, [diaconul] Iustin este preot. Nu lasa sa i se vada emotiile. Se teme. Preotia e grea. Dar acceptat-o pentru a sluji aici. Pentru copiii lui. Dupa plecarea episcopului, asezamantul revine la normal.

In sala de repetitii, Dan si-a extins formatia, dupa ce a ascultat corul din biserica. Iar cei mici se pun pe joaca. Intr-o camera, Remus se chinuie sa convinga o locomotiva cu rotile rupte sa se miste. Colegii lui dorm. Pe Remus l-am intalnit si anul trecut. Era la cursurile de logopedie. […] Plangea continuu. In doar cateva luni, evolutia se vede. Vorbeste, povesteste, fara teama. […] Se bucura ca a reusit sa faca rost de baterii pentru locomotiva si le ascunde sub perna. E micul lui secret. Se culca linistit. Ti se inmoaie inima cand vezi ca orice maruntis poate sa le aduca acestor copii zambetul pe buze si un dram de fericire.

[…]

In casa fetelor maica citeste o poveste. O pilda despre bunatate. Tot ce se intampla aici de alfel, e o pilda pe care noi toti ar trebui sa o descifra, s-o intelegem si sa ajutam acest loc sa meraga mai departe. Rand pe rand maica le aseaza in asternut si are o vorba pentru fiecare.

[…]

Aici, sub ochii celor 3 [parinti], copiii sunt salvati. Sunt bucurosi si pe cale sa devina oameni puternici, asa cum ii invata staretul.[…]

La intrarea in Radauti se intampla o minune. O minune care este posibila cu multa munca, daruire, intelepciune si dragoste. E o noutate pentru Romania. O colaborare dintre stat si Biserica. Aici se intampla ce ar trebui sa se intample peste tot. Statul sa-si protejeze si educe copiii, iar Biserica sa le salveze sufletele. E un loc din care toti avem de invatat.

***

Ingeri fara copilarie – REPORTAJ despre ASEZAMANTUL SFANTUL LEONTIE DE LA RADAUTI…

Reportaj Tele M: Ingeri fara copilarie (VIDEO) (2014):

Abandonati de parintii naturali, salvati de Dumnezeu. Este povestea celor 120 de copiii de la Asezamantul “Sfantul Ierarh Leontie” de la Radauti, din judetul Suceava, care au avut sansa sa-si gaseasca ingerii pazitori.

Desi au invatat sa zambeasca si sa viseze din nou, inca mai poarta in suflet durerea ca nu au crescut alaturi de cei care le-au dat viata.

Iar lipsa dragostei parentale e vizibila in gesturile pe care le fac atunci cand cineva strain vine sa-i viziteze.

Asezamantul “Sfantul Ierarh Leontie” de la Radauti este marea familie a copiilor care au avut nesansa sa aiba parinti doar cu numele.

Aici, 120 de copiii cu varste cuprinse intre 2 si 18 ani au reinvatat sa viseze, sa aiba incredere in cei din jur si au redescoperit ce inseamna sa ai parinti. Ce-i drept niste parinti adoptivi, dar oameni care ii iubesc ca si cum ar fi ai lor, ii ingrijesc si ii educa cat mai bine cu putinta.

Desi poate parea greu sa fii parinte la 120 de suflete, atunci cand fiecare copil il vezi ca si cum ar fi al tau, lucrurile se simplifica.

Fiecare copil de aici are povestea lui, in cele mai multe cazuri o poveste plina tristeste, presarata de multe ori cu lacrimi amare.

Printre cei care au invatat semnificatia cuvintelor “mama” si “tata” se numara si Cristina, o adolescenta de 19 ani care isi doreste sa devina optometrist. A crescut 10 ani la un asistent maternal, iar de 3 ani face parte din marea familie a copiilor fara copilarie de la asezamant.

“Eu am mai multe mame aici: doamnele din casuta, maica, adica pot sa vorbesc cu oricine, cu cine consider eu, am ajutor, nu imi lipseste”, a spus Cristina Petroaie.

Despre parintii naturali vorbeste cu raceala. Nu si-a vazut niciodata tatal, iar amintirile cu cea care i-a dat viata sunt din ce in ce mai sterse. O poza undeva ascunsa ii mai aduce aminte ca teoretic exista cineva care ii este “mama”.

“Mama… amintirile mele legate de mama sunt din clasa a IV-a, doar atunci ne-am vazut cand eram in clasa a IV-a si avem banchetul si mi-a adus o rochita si cam atat, de atunci nu”, a spus adaugat Cristina Petroaie.

Chiar daca la asezamant, copiii simt ca sunt iubiti de personalul de aici, cei mici resimt in continuare absenta parintilor. Cu naivitatea specifica copilariei, acestia ii iau in brate pe toti cei care vin sa-i viziteze. Daca pentru parintii lor, ei au fost niste responsabilitati prea mari pe care nu au putut sa si le asume, pentru cei ce le-au devenit familie sunt totul. Medicul Adrian Popescu, absolvent al Universitatii de Medicina si Farmaciei din Iasi, se ocupa de un an si sase luni de sanatatea copiiilor de la asezamant si face lucrul acesta cu tot dragul si toata daruirea.

“Pana la momentul venirii mele in asezamant stiam ca imi plac copiii, dar nu stiam ca imi plac asa de mult. Primul lucru pe care  l-am simtit, am simtit aceea imbratisare reala a unui copil aflat in cadrul asezamantului nostru ca este o imbratisare mult mai puternica fata de copil care a avut norocul sa aiba parinti si un mediu familial propice”, a precizat Adrian Popescu, medic de familie.

Asezamantul “Sfantul Ierarh Leontie” de la Radauti a fost finalizat in 2011, la 10 ani de la debutul lucrarilor.

Acesta pare mai degraba sa fie un mini-cartier, cu 10 vile care le ofera tinerilor garsoniere si apartamente unde acestia pot locui si dupa implinirea majoratului. Aici li se asigura cursuri de limbi straine, de pian, de muzica, dar si sansa de a invata o meserie. In prezent, asezamantul este la capacitate maxima, dar staretul Manastirii Bogdana intentioneaza sa mai construiasca si alte spatii.

Astfel, din 2011 a inceput cu fonduri proprii, dar si cu un mic sprijin de la stat sa ridice si alte case pentru a-i primi pe alti copiii. Chiar daca cei de la asezamant le ofera copiilor casa de care au nevoie, copiii sunt sfatuiti mereu sa nu-si uite radacinile.

“Cei care au posibilitatea sunt incurajati de catre noi sa pastreze legatura pentru ca este benefica. Niciodata oricat de apropiati am fi nu putem inlocui mama sau tatal”, a spus Iustin Tanase, director Asezamantul de copii “Sfantul Ierarh Leontie” .

Povestea copiilor salvati de ingeri i-a impresionat si pe cadrele didactice de la Universitatea de Medicina si Farmacie din Iasi. Acestia au facut o vizita la asezamantul de la Radauti si le-au adus copiilor tot felul de bunatati.

“Asezamantul acesta este important nu pentru constructiile care exista si la care s-a investit foarte mult, ci pentru faptul ca oamenii care sunt aici ingrijesc de acesti copii, in primul rand ingrijesc de sanatatea lor spirituala si morala, ceea ce este un lucru care nu poate fi cumparat si nici cladit cu mortar sau cu var“, a precizat prof.univ. dr. Doina Azoicai, decan UMF “Gr. T. Popa” Iasi.

“Dragostea si daruirea celor care muncesc aici si vezi ce iese din mana lor te determina sa cauti resurse si sa-i ajuti”, a precizat Daniela Drugus, director economic UMF “Gr. T. Popa” Iasi.

Pe viitor, copiii de aici se vor putea bucura de un cabinet de medicina dentara, dar si de dotari suplimentare la actualul cabinet medical. Cel putin asta a fost promisiunea oficialilor din universitate.

“Ne gandim sa facem un cabinet de medicina dentara pentru acesti copiii. Sa vedem ce mai lipseste cabinetului de medicina generala, sa venim cu specialisti, sa facem un triaj acestor copii si nu in ultimul rand sa punem la dispozitie pentru acest cabinet un medic permanent care sa-si faca stagiul de rezidentiat aici”, a declarat Vasile Astarastoae, rectorul Universitatii de Medicina si Farmacie “Gr. T. Popa” Iasi.

Chiar daca nu s-au simtit niciodata “printi” sau “printese” pentru ca au avut nesansa sa se nasca in familii care nu i-au dorit, cei 120 de copiii cred in continuare in povesti.

• Ziarul Lumina [martie 2016]: „Planeta” copiilor de la Rădăuți

Galerie foto: