ARGUMENTE PENTRU ORA DE RELIGIE. “Actiunea Bisericii trebuie sa fie urgenta, altfel se va condamna singura la un rol tot mai marginal”

• Evenimentul Zilei/ Sever Voinescu:

Nu alungați religia din școală!

Nu doar sondajele, dar spiritul cetății (cel puțin în măsura în care îl simt eu) indică o scădere a încrederii pe care oamenii o au în Biserică. Însă și sondajele trebuie privite. La începutul anilor 90, într-unul din primele sondaje foarte profesioniste făcute în România, îmi amintesc bine care era cota de încredere pozitivă (adică cei care spuneau că au încredere mare și foarte mare) în Biserică: 88%. Acum, a ajuns la 60%. Sociologii îmi arată și faptul că pierderea aceasta de încredere s-a accentuat masiv în ultimii ani. Mai ales în ultimul. Din cele 20% pierdute în ultimii 20 de ani, jumătate au fost pierdute în ultimii 5. Prin urmare, trendul nu doar că e descendent, dar e și accelerat. Dacă cineva pe la Palatul Patriarhal e fericit cînd vede că Biserica e tot printre primele instituții în încrederea națiunii, greșește. Viitorul nu arată bine deloc. Consecința acestui declin este faptul că Biserica pierde din ce în ce mai multe bătălii importante în societate. Și dacă le-ar pierde numai ea, încă n-ar fi atît de grav, dar eu cred că scăderea încrederii oamenilor în Biserică este, mai degrabă, un lucru nefast pentru societate. Mi-e teamă să nu ajungem ca peste alți 25 de ani românii să aibă mai degrabă încredere în politicieni decît au în preoți. Astăzi, aș vrea să discut aici doar o consecință a acestui fenomen: predarea religiei în școli.

Faptul că din ce în ce mai mulți părinți privesc cu mefiență orele de religie în școală ar trebui să fie un semnal de alarmă depotrivă pentru școală și pentru Biserică. Schimbarea practicii Curții Constituționale în privința administrării orei de religie în școală (mă refer la trecerea de la regula ”cine nu dorește să facă religie spune” la regula ”cine dorește să facă religie spune”) este și ea o mărturie a unor trenduri de schimbări profunde în societate. Dacă Biserica alege să nu le vadă, vom pierde cu toții! Cred că acțiunea Bisericii în această privință trebuie să fie urgentă, altfel se va condamna singură la un rol tot mai marginal în cetate. Și, mai important, asta nu va însemna că Dumnezeu va fi din ce în ce mai puțin prezent în viețile oamenilor. Fenomenul ”nu-mi place Biserica, dar sînt credincios, mă rog în legea mea, îl recunosc pe Dumnezeu, dar nu recunosc preotul” este și el tot mai răspîndit.

Cea mai mare problemă a orei de religie pare a nu fi conținutul ei, ci predarea ei. Există profesori de religie pur și simplu idioți care le spun copiilor că dacă nu-i ascultă pe părinți și pe profesori vor muri pentru că așa pedepsește Dumnezeu păcatul. Cineva mi-a povestit situația petrecută la o școală din București, unde un neastîmpărat din clasă s-a suit într-un copac și a căzut, rupîndu-și mîna. Comentînd incidentul la ora de religie, profesorul le-a spus colegilor de clasă ai copilului rănit că Dumnezeu l-a pedepsit astfel pentru că s-a urcat în copac și oricine se va mai urca în copaci va păți la fel – Dumnezeu îi va rupe mîna sau piciorul. Sînt unul dintre cei mai aprigi susținători ai predării religiei în școli, dar dacă copilul meu ar fi într-o asemenea clasă, cu un asemenea profesor de religie, l-aș retrage imediat și aș prefera să-i fac eu, acasă, educația religioasă. Este, însă, la fel de adevărat că există și exemple luminoase. Există profesori de religie exemplari, care înțeleg că mesajul esențial este acela al iubirii nesfîrșite pe care Dumnezeu o are pentru toți oamenii. Există și profesori care încearcă să-i facă pe copii să înțeleagă etica născută din credința religioasă. Există și profesori care îi învață pe copii cultura imensă născută din tradiția creștină. Sigur, pentru că sînt strigătoare la cer, exemplele cu idioți fac prima pagina și declanșează scandalul – niciodată nu se va populariza exemplul unui profesor de religie care aduce pur și simplu lumină în sufletele copiilor, chiar dacă ei există.

Dacă Biserica este principalul vinovat pentru reculul de încredere cu care se confruntă, nu e mai puțin adevărat că și cei care se grăbesc să ia la palme clericii sînt, adesea, într-o confuzie nefericită. Există, de pildă, ideea că e mai bine să predai la școală istoria religiilor decît religia. Prima reacție a cuiva care a mai citit cîte ceva este stupefacția: istoria religiilor este ceva atît de diferit de religie pe cît diferă, să spunem, înotul de privitul la televizor al campionatelor mondiale de natație. Eu știu că există oameni (unii dintre ei oameni politici importanți) care își imaginează că istoria religiilor este un fel de poveste a tuturor religiilor lumii și că e democratic să i le povestești pe toate copilului de clasa a V-a sau de-a VIII-a, iar el să aleagă ce religie vrea. Dacă vrea. O asemenea concepție este atît de defectă în raport cu religia și cu vîrsta copilului și dovedește o asemenea imensă incultură încît face mai degrabă de rușine pe cei care o susțin. Mai există și ideea că ora de religie trebuie înlocuită cu o oră de etică. Am fost și sînt un susținător al introducerii unei ore de etică pe săptămînă în întreg ciclul de învățămînt gimnazial și liceal. Cînd eram deputat am reușit chiar să obțin promisiunea ministrului Funeriu și a secretarului de stat Oana Badea că etica va apărea în programa școlară ca oră obligatorie. Mi se pare esențial pentru un om să aibă deprinderea de a gîndi în termeni de bine și rău – că dăm înțelesuri nuanțat diferite celor două mari categorii etice pe parcursul vieții, este o altă discuție. Dar că orice acțiune omenească (proprie sau a celorlalți) se cere a fi evaluată, subiectiv firește, în termeni de bine și rău este esențial pentru orice om – altfel, nu mai e om. Însă, etică nu e același lucru cu religia, chiar dacă religia emană etică. Religia este o experiență omenească majoră și elevii trebuie să o cunoască ca atare. Nu poți să spui că suspenzi cunoașterea religiei pentru că e mai bine să știi etică decît dacă nu ai habar nici ce e religia, nici ce e etica.

De fapt, ceea ce reproșez direct activiștilor anti-religie în școală este că, furioși fiind pe Patriarh sau pe preoți din diferite motive, uită ce este, de fapt, religia. Dacă au știut vreodată. Ei urăsc ceva ce nu cunosc. Arghirofilia cîte unui episcop sau stupiditatea vreunui călugăr ne pot enerva, lungimea slujbelor și gestica vădit evlavioasă ne poate irita. Dar nimic din toate aceste impresii nu înseamnă, de fapt, cunoașterea Bisericii și, cu atît mai puțin, cunoașterea religiei.

Eu cred ca predarea religiei în școală e un lucru bun. Nu religia este sursa răului în educația noastră! Să ne gîndim la ce au copiii, de fapt, de învățat la ora de religie și să vedem dacă e rău sau bine. E rău să învețe că există deasupra noastră o putere cu mult mai mare și că nu sîntem de capul nostru pe lume? E rău să învețe că lumea și viața, supremul dar, sînt, în cele din urmă, misterioase? E rău să învețe că miracolul este posibil? Că lumea a fost creată dintr-o nesfîrșită iubire care se revarsă asupra oricui, inclusiv asupra lui, a copilului? Că Dumnezeu a venit pe pămînt și oamenii l-au răstignit pentru că oamenii greșesc adesea, dar că El, totuși, ne iubește? Ce e rău să-l înveți pe copil că e o demnitate și o onoare să fii creația lui Dumnezeu și că toți ceilalți oameni din lume, indiferent cine și cum sînt, împart aceeași demnitate și onare cu el? Și că această demnitate se împlinește într-un set de datorii pe care le ai față de ceilalți, iar cea dintîi datorie este să-i iubesti. Poți sau nu, asta e altceva. E rău să-i înveți pe copii că e bine să ierte? E rău să-i înveți că vine o zi in care chiar și cei care scapa de judecata lumii vor da seama de faptele lor? Că nimic nu rămîne fără consecințe? Ce e rău în decalogul Vechiului Testament? Ce e rău, de fapt, în religie?

Oricît v-ar enerva Catedrala și costul ei, Patriarhul și apucăturile sale, corupția politică a preoților sau cretinismul cîte unui profesor de religie, nu alungați religia din școli! N-are legătură una cu alta.

Religia în școli – urmare

Articolul meu de alaltăieri, în care sesizam direcția spre care se îndreaptă statutul religiei în sistemul nostru școlar și susțineam utilitatea păstrării materiei în curriculum, a generat multe comentarii. Pentru că le-am simțit patima, mi se pare util să fac unele precizări. Mai întîi, firește, se cuvine să mulțumesc tuturor celor care au citit articolul, să mulțumesc mai apăsat celor care au apăsat butonul ”like” (au făcut-o mai mult de 40% dintre cititori, ceea ce înseamnă foarte mult după cum îmi spun cei mai versați în citirea ratingurilor) și să mulțumesc încă și mai accentuat celor care au scris pe forum.

Chiar dacă, în imensa lor majoritate, comentatorii nu au fost de acord cu ideile mele. Totuși, am fost foarte bucuros cînd am constatat că, din puhoiul de mesaje, peste 120, am avut doar două sau trei de respins. Deși ferme sau chiar polemice, opiniile au fost, în cvasi-unanimitate, exprimate civilizat. Iarăși, mulțumiri. Important pentru acest text nu a fost faptul că cei cărora le-a plăcut (cei care au dat ”like”) au fost cu mult mai mulți decît cei cărora nu le-a plăcut (cei care au comentat) și nici că cei cărora nu le-a plăcut textul meu s-au auzit cu mult mai clar decît ceilalți. Important a fost că, dacă adun pe cei cărora le-a plăcut și pe cei care au protestat, ajung la jumătate din numărul celor care au citit textul. Mai precis, unul din doi cititori a simțit nevoia să își arate cumva adeziunea ori dezaprobarea față de ideile acelui text. Pentru mine, asta înseamnă că tema este de maximă importanță. Am impresia că am atins un punct foarte sensibil al sufletului nostru colectiv. Ce va fi de aici înainte, vom vedea. Acum, precizările.

Firește, nu voi putea răspunde fiecărei observații care mi s-a făcut. Au fost, însă, două care s-au repetat și simt nevoia să le răspund. Prima, recunosc, m-a uimit prin recurența ei. Foarte mulți cititori continuă să opună religia rațiunii, purtînd mai departe ideea că religia e ceva irațional, ca o nebunie, o iluzie, un delir, iar rațiunea este temeiul statornic, senin și indestructibil al unei vieți libere. Religia e ceva obscur, întunecat, o ignoranță cronică, în vreme ce rațiunea este lumina și singura garanție a cunoașterii. Ideea binomului religie – rațiune este destul de veche, dar meritul de a o fi înfipt puternic în convingerile noastre revine propaganei comuniste, ”materialist dialectică și istorică”. Ideea că religia este un fel de deviație explicabilă doar prin prostie ce trebuie mai degrabă evitată se prelungește în afirmația, des întîlnită la comentatorii mei, cum că la școală trebuie studiate doar materiile raționale, științifice. Întreb, atunci, ce facem cu poezia, cu pictura, cu teatrul sau cu muzica – cu artele în general? Sînt ele suficient de ”raționale” ca să fie demne de a fi predate copiilor? Dar răspunsul meu pentru această obiecție este un caz ilustru: Immanuel Kant. Nu știu dacă cei care cred că școala trebuie să se îndeletnicească exclusiv cu cele ale rațiunii ar fi de acord ca învățăturile acestui om să se predea elevilor. Se vor împotrivi, poate, aflînd că Immanuel Kant a produs cea mai convingătoare demonstrație că religia există în limitele rațiunii. Vor fi, pe de altă parte, fericiți să afle că și Kant socotea că superstițiile, ritualurile și clericalismul sînt stupidități.

Dar vor fi nemulțumiți să afle că același Kant pledează că omul trebuie să fie, prin puterea conjugată a rațiunii și inimii sale, o ființă plăcută lui Dumnezeu – la Kant, inima și rațiunea sînt motoarele complementare ale cunoașterii și omul produce plăcere lui Dumnezu deopotrivă prin cunoaștere și comportament. Asta, probabil, i-ar scandaliza pe apărătorii științelor pure, neinfectate de religie, dar aceiași s-ar liniști imediat aflînd că, printre alte încăpățînări, Kant nu a participat niciodată la o slujbă religioasă, nici măcar în cei doi ani (1776 – 1778) în care a fost rector al Universității din Königsberg, funcție care îl obliga măcar protocolar să participe la marile liturghii. Cum am spune azi, se dădea lovit de fiecare dată. Aflînd acestea, poate că iubitorii unei școli perfect raționale îi vor da venerabilului filozof undă verde spre manualele elevilor, dar vor scrîșni imediat din dinți aflînd că același Kant a scris convingător despre existența lui Dumnezeu. El care, iubitorii rațiunii vor fi acum iarăși fericiți, a spus că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită teoretic. Așadar, un om precum Kant, poate fi studiat la școală sau doar acasă, în privat, dat fiind că nu e pe de-a întregul rațional, deși el e cel care a desenat conturul rațiunii în modernitate? Chiar dacă apare limpede și liniștitoare, treaba cu rațiunea nu e deloc simplă. Și mi-e teamă că dacă expulzăm complet credința din școală, tocmai rațiunea va fi aproape imposibil de predat.

În fine, a doua observație foarte prezentă căreia vreau să-i răspund este că religia e ceva intim, personal și nu are ce căuta la școală. Așadar, la școală nu discutăm lucruri intime, private, foarte personale. Prima mea reacție la acest gen de argument este aceea de a întreba dacă nu cumva chiar cei care vor scoaterea religiei din școli sînt cei care cred în necesitatea orelor de educație sexuală. Ceva mă face să cred că da. Aici ne potrivim. Și eu vreau să existe în școli ore despre sexualitate, căci utilitatea lor este evidentă. Dar întreb: de ce ar fi exercițiul sexualității ceva suficient de public ca să poată fi discutat la ore (deși este un act de o intimitate absolută), iar religia ar fi încă și mai intimă decît sexul și trebuie exclusă? Ce vreau să spun este că temele intime, private, se pot discuta oriunde, chiar și în școli, cu o singură, mare condiție: după discuție să rămînă la fel de intime. Aș spune chiar că există intimități despre care trebuie să vorbim , din nou spun, cu toate precauțiile luate. Intimitatea nu este un secret, ci un mister. Despre mistere se poate vorbi, dar doar într-un fel anume. Las pe cei înfuriați pe religie să se enerveze în fața deosebirii dintre secret și mister.