Articolele saptamanii (3): DEMOLAREA REPERELOR SI TEROAREA DELATIUNII POLITIC CORECTE

• Standard.ro – Mircea Marin: Nu mai demolaţi miturile – nu vă va ajuta cu nimic

Dacă este un lucru la care românii se pricep cel mai bine pe lume, acesta este să demoleze mituri. De la voievozi la poeţi naţionali, la mari cercetători şi inventatori, pînă la Eroul Necunoscut toţi au fost raşchetaţi cu şmirghelul. Unul n-a mai rămas imaculat. Cât efort şi câtă energie au fost cheltuite cu această îndeletnicire ar fi fost suficiente celor care le-au întreprins să devină ei înşişi nişte monştri sacri în viaţă pentru ca apoi să aibă timpul necesar până la sosirea inevitabilei lor morţi să se autodemoleze, uşurând astfel sarcina generaţiilor care vor veni.

La începutul anilor 1990 la modă era să îl „feşteleşti” pe Eminescu. Acesta a fost primul lucru pe care l-au făcut unii cu libertatea. Poetul era „prea sus”, plutind într-o levitaţie care îl separa de noroiul vieţii cotidiene şi îl apropia prea mult de stele. Prea apărea ca un zeu, prea se transfigurase omul în „luceafărul din cer”. Prea avea un „cult”. Şi în aceste condiţii „nişte minţi libere” şi „spirite excesiv lucide şi critice” s-au gândit să ne salveze din transa extatică în care priveam spre poet. Mai întâi sifilisul poetului a devenit o notă obligatorie la toate poemele sale de dragoste, apoi lipsa corectitudinii politice la cele de meditaţie social-politică. În final nu doar că a fost umanizat luîndu-i-se „focul din privire” dar a fost transfomat chiar într-un individ cu care este mai bine să nu ai de face – atât din punct de vedere sanitar, cât şi politic (cine ştie ce poţi să mai iei dacă îl citeşti).

La cumpăna dintre anii 1990 si 2000 a venit rândul voievozilor – Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. Nici Soliman Magnificul, nici generalul Basta nu au fost mai duri cu ei decât propriii lor urmaşii „însetaţi de adevăr”. Peste noapte Ştefan cel Mare devenise un lider lipsit de virtuţi democratice, un bărbat imoral cu o viaţă extraconjugală mult prea condimentată şi bogată, dar şi un mistificator ordinar al statisticilor privitoare la armatele otomane cotropitoare. Mihai Viteazul apărea şi el ca un aventurier lipsit de viziune politică devenit celebru printr-o victorie care de fapt a fost o înfrângere.

La sfârşitul anilor 2000 a venit rândul lui Mircea Eliade şi al generaţiei 27. Personele incluse în acest lot (utilizarea termenului lor nu este deloc întâmplătoare iar cei familiarizaţi cu terminologia proceselor politice din perioada comunistă ştiu asta) au fost clasaţi mai mult sau mai puţin ca fiind „incorecţi din punct de vedere politic”. Iar asta a devenit o referinţă obligatorie chiar dacă vorbim despre istoria religiilor, teatrul absurdului sau nihilismul absolut (măcar la Eminescu alăturarea notei privind sifilisul poetului cu versurile de dragoste parcă mai avea o logică întortocheată şi îndepărtată).

Care e problema? se vor întreba membrii Asociaţiunii Române pentru Demolarea Miturilor Naţionale. Nu avem voie să criticăm? Cum să nu, sigur că aveţi, numai că dumneavoastră nu cu critica vă ocupaţi, ci cu delaţiunea. Un critic literar, un istoric al ideilor sau un politolog poate aduce în discuţie argumente foarte diverse – da! poate studia patologia unui creator, viaţa privată a unui domnitor sau activismul politic al unui filozof. Toate acestea ne pot aduce detalii care să ne facă să îl înţelegem pe omul în cauză. Este un efort de reconstituire. Dar în momentul în care cercetătorul face apel la aceste elemente de context pentru a fundamenta nişte judecăţi de valoare şi mai rău… de acceptabilitate a operei-faptei şi autorului în spaţiul public demersul iese de sub mantaua criticii şi îmbracă hainele delaţiunii.

Este absolut irelevant că Eminescu avea sifilis – şi dacă avea ce? Oare faptul că nu ştiam acest detaliu era cel care a dus la portretizarea sa ca o fiinţă eterică? Cât de naivi ne credeţi… (…) Contactul nu cu omul, ci cu opera a produs celor din jur acea reacţie sub imperiul căreia l-au văzut pe autor ca pe un „luceafăr”. Asta se numeşte contactul cu geniul şi este ca o epifanie.

Este absolut irelevant că Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul nu au acţionat în numele unei ideologii naţionale. Nici romanii nu au cucerit popoarele din bazinul Mediteranei şi până la Rin şi Dunăre având în minte formarea popoarelor neolatine ca program politic. Ideologia naţională este un produs al epocii moderne. Totuşi acţiunile premodernilor sunt cele care au creat reprezentări ce s-au păstrat în memoria colectivă oferind elementele unei construcţii identitare. Dacă pentru patşoptiştii care au aşezat cele două imagini în centrul discursului naţional faptele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul aveau relevanţă este pentru că ele în sine propuneau un model de referinţă – erau oameni care acţionaseră (afemeiaţi, sângeroşi, mercenari cum erau ei, dar acţionaseră).

Este absolut irelevant că Eliade şi generaţia 27 au trăit într-un context în care democraţia liberală era în criză (era în criză şi în ţări mult mai dezvoltate şi cu tradiţii democratice mult mai solide decât România cea eminamente agricolă) şi că imaginau soluţii pentru depăşirea acesteia. Niciuna dintre soluţiile propuse de ei nu a fost ceea ce azi s-ar numi „incorectă din punct de vedere politic”. Şi niciunul nu a glorificat aberaţiile epocii şi nici nu a făcut un cult pentru Hitler sau Mussolini (dacă tot am ajuns la acest punct, ştiaţi că Winston Churchill îşi declara admiraţia faţă de Il Duce şi fascismul italian, şi nu am auzit niciun istoric sau politolog britanic care să îi scoată pe nas acest lucru acuzându-l de „incorectitudine politică”).

Deconstrucţia „miturilor” nu este un demers la îndemâna oricui. Este nevoie nu doar de cultură şi talent, de ceea ce Charles Wright Mills numea imaginaţie în cercetarea socială, ci şi de un spirit inocent de mare creator. Atunci demersul apare ca jocul unui copil care desface o jucărie mecanică pentru a vedea care este principiul care o face să se mişte. Când este făcută de un frustrat el ia însă forma unei distrugeri de dragul de a nu mai lăsa în urmă nimic. Sigur că această frustrare poate fi camuflată sub formula „să nu îi considerăm împăiaţi sau intangibili”.

Aceasta este atitudinea spectatorului frustrat. El asistă la ceva care nu îi place. Îl roade şi succesul peste veacuri al eroului sau geniului şi conştientizarea faptului că el însuşi nu îi poate egala faptele. Iar toate acestea îi paralizează instinctele creatoare. Şi crede că dacă distruge sau murdăreşte se va elibera.

Nu se va elibera… Va râmâne mereu prizonierul propriei sale curse. Se va elibera doar dacă îi va „imita” pe cei pe care îi demolează, creând, acţionând sau gândind.

Legaturi:

• TOLERANTA SI “CORECTITUDINEA POLITICA”

• CORECTITUDINEA POLITICA NEO-STALINISTA NU UITA SI NU IARTA

• Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)