De ce Biserica se opune sodomiei?/ EXISTA VINDECARE PENTRU INCLINATIILE NEFIRESTI?/ Puterea propagandei gay, corectarea realitatii si crima de a gandi normal/ CUI II PASA CU ADEVARAT DE HOMOSEXUALI?/ Noua revolutie totalitara
- Doxologia:
De ce Biserica Ortodoxă se opune homosexualității?
Întrebare: De ce Biserica Ortodoxă se opune atât de categoric și de ferm homosexualității? Nu mă refer numai la paradele homosexualilor, cărora eu nu le văd rostul, deși sunt o femeie care am relații cu altă femeie. Dar prin ce suntem noi diferiți față de ceilalți? De ce suntem considerați mai păcătoși decât ceilalți? Suntem și noi oameni. Pentru ce atunci atâta negare? Mulțumesc.
Răspuns: Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață să disociem păcatul de omul păcătos, al cărui suflet este bolnav și are nevoie să fie vindecat de o boală gravă. Ne îndurerăm pentru asta. Cu toate acestea însă este greu să vindeci pe cineva care stăruie în orbirea lui și nu vede starea catastrofală în care se află.
Scripturile spun că orice transgresare a Legii dumnezeiești e păcat (In. 1, 3-4). Domnul și Creatorul a dăruit harisme speciale, trupești și sufletești, bărbatului și femeii, ca să se completeze reciproc și să fie una. Evanghelia ne încredințează că nunta ca unire strânsă a vieții între bărbat și femeie a fost statornicită de Dumnezeu de la începutul creației. În acord cu planul Creatorului sensul și scopul nunții este mântuirea comună, ajutorul reciproc, lupta comună și unirea firească pentru nașterea și creșterea copiilor. Dintre toate unirile de pe pământ, nunta este ce mai strânsă: „Și vor fi cei doi un trup” (Fc. 2, 24). Când oamenii întrețin relații în afara nunții, ei distrug planul Creatorului – plan care întrevede o relație de viață plină de harul dumnezeiesc –, și coboară toate la nivel senzorial-trupesc, marginalizând scopurile duhovnicești ale viețuirii în comuniune. Pentru aceea Sfânta Scriptură caracterizează ca păcat orice conviețuire în afara nunții, fiindcă eludează legătura dumnezeiască. Un păcat încă și mai mare este bucurarea de poftele sexuale împotriva firii. „Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie. Aceasta este spurcăciune” (Lev. 18, 22). Aceasta o afirmă și cu privire la femei. Sfântul Apostol Pavel caracterizează acest păcat drept patimă de necinste, urâciune și necuviință:
„Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea și bărbații, lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbat cu bărbat, săvârșind rușinea și luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Rom. 1, 26-27).
Cei care trăiesc în păcatul sodomiei sunt lipsiți de mântuire:
„Sau nu știți că nedrepții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați: nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Cor. 6, 9-11).
Observăm că istoria se repetă în chip vrednic de plâns. Adică societăți care trec printr-o perioadă de decadență sunt afectate și suferă transformare din pricina unor păcate primejdioase. De obicei, asemenea societăți bolnave sunt afectate mai întâi de patimile câștigului personal și ale corupției. Răul care se naște din corupție este păcatul sodomiei. Corupția a ros vechea societate romană până în cel mai înalt grad și a distrus puterea imperiului.
Unii încearcă să justifice păcatul sodomiei cu argumente științifice, chipurile că această tendință ar fi o caracteristică înnăscută. Acesta însă este un mit comun, o jalnică încercare de îndreptățire a răului. Nu există nici o dovadă că homosexualii diferă genetic de ceilalți oameni, cu nici un chip. Aici este vorba exclusiv de o boală morală și duhovnicească și, inevitabil, o deformare la nivel psihologic. Pricinile ei pot să se afle în jocurile sexuale ale copilăriei, care au fost uitate, dar care au lăsat urme morbide în subconștient. Otrava păcatului contra firii poate să se manifeste mai târziu dacă omul nu duce o viață duhovnicească corectă.
Cuvântul lui Dumnezeu care este sensibil în toate aspectele vieții omenești, nu se referă deloc la acest păcat ca înnăscut, ci dimpotrivă îl caracterizează ca spurcăciune. Dacă ar fi vorba ca toate să depindă de capriciile neuro-endocrinologice și de hormonii sexuali asociate cu reglementările fiziologice ale sistemului de reproducere al omului, atunci Sfânta Scriptură nu ar vorbi despre „păcat contra firii”, despre patimă de rușine. Nu ar constitui oare o blasfemie să afirmăm că Dumnezeu a creat pe unii oameni cu o înclinație fiziologică spre un păcat de moarte, condamnându-i la moarte duhovnicească?
Evenimentele care au rezultat din prezența pe scară largă a acestui fel de corupție în anumite perioade ale istoriei se opun oricărei încercări de folosire a științei pentru justificarea acestui păcat. Canaaneenii care trăiau în Sodoma, Gomora și alte cinci cetăți-stat ale filistenilor erau cufundate până la gât în miasma aceasta.
Susținătorii sodomiei neagă faptul că oamenii din aceste cetăți trăiau cu această patimă rușinoasă. Cu toate acestea în Noul Testament se face referire clară:
„Tot așa Sodoma și Gomora și cetățile dimprejurul lor, care, în același chip cu acestea s-au dat la desfrânare și au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veșnic. Asemenea deci și aceștia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea și hulesc măririle (cerești)” (Iuda, 1, 7-8).
Aceasta devine de asemenea evident și din această frază: „Și au chemat afară pe Lot și au zis către el: «Unde sunt oamenii, Care au intrat să mâie la tine? Scoate-I ca să-I cunoaștem»” (Fc. 19, 5) Expresia ca să-i cunoaștem se folosește în Scriptură cu un sens precis și înseamnă a avea relații sexuale. Fiindcă îngerii care au venit la Lot aveau înfățișarea unor bărbați (Fc. 19, 10) se vădește astfel felul urâciunii care îi stăpânea pe toți locuitorii Sodomei, tineri și vârstnici, în toate zonele cetății (Fc. 19, 4). Păzind vechea lege a ospitalității, care prevedea protecția străinilor, dreptul Iov le-a oferit nelegiuiților pe cele două fiice ale sale care nu cunoscuseră bărbat (Fc. 19, 8), dar bărbații corupți erau aprinși de patimă murdară și încă încercau să-l silească pe Lot însuși: „Iar ei au zis către el: «Pleacă de aici! Ești un venetic și acum faci pe judecătorul? Mai rău decât Acelora îți vom face!» Și repezindu-se spre Lot se apropiară să spargă ușa” (Fc. 19, 8).
Societatea contemporană apuseană, care și-a pierdut rădăcinile creștine, încearcă, chipurile, să fie „mai umană” în legătură cu homosexualii, numindu-i pe ei cu un termen neutru din punct de vedere moral, „minoritate sexuală” (prin analogie cu cel de „minoritate națională”). Totuși acest lucru este mult mai dur. Dacă un medic care ar vrea să fie „mai uman” ar spune unui bolnav că este sănătos numai că diferă din punct de vedere fiziologic de ceilalți, acest medic nu ar fi diferit cu mult de un criminal.
Sfânta Scriptură Îl arată pe Dumnezeu distrugându-i pe ei: „Și cetățile Sodomei și Gomorei osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenușă, dându-le ca o pildă nelegiuiților în viitor” (2 Petru, 2, 6). Cu toate acestea, Sf. Petru nu se referă numai la pericolul pierderii vieții veșnice, ci și la posibilitatea de a se vindeca din boli duhovnicești atât de grave. Sfântul Apostol Pavel nu numai că îi mustră cu severitate pe Corinteni pentru aceste patimi de rușine, dar îi și întărește în credință prin exemplele oamenilor drepți:
„Și așa erați unii dintre voi. Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Cor. 6, 11).
Sfinții Părinți afirmă că centrul de greutate al tuturor patimilor, inclusiv al celor trupești, se află în sufletul omenesc și în pervertirea lui. Patimile sunt consecințele îndepărtării omului de Dumnezeu care provoacă stricăciunea păcătoasă. Prin urmare, o vindecare din rădăcină constă în hotărârea de a se opri cineva odată pentru totdeauna din păcat în general și în speță din sodomie.
Când îngerii au călăuzit familia lui Lot departe de cetatea corupției murdare, unul dintre ei „a zis către el: «Mântuiește-ți sufletul tău! Să nu te uiți înapoi, nici să te oprești în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei»”. Aici vedem o încercare morală. O singură privire de rămas bun față de cetatea coruptă care a fost condamnată de Dumnezeu ar constitui o dovadă de simpatie față de ea. Femeia lui Lot a privit în urmă fiindcă sufletul ei nu a părăsit deplin Sodoma. Mărturie a acestui fapt stă cartea Înțelepciunii lui Solomon:
„Tot ea (înțelepciunea) a izbăvit pe cel drept din prăpădul nelegiuiților și el a fugit departe de focul coborât din cer peste cele cinci cetăți. Și ca dovadă, arătând nelegiuirea lor, acest ținut pustiit fumegă și azi, pomii dau roadă în afară de vreme și un stâlp de sare se înalță acolo spre pomenirea necredinciosului suflet al femeii lui Lot”.
Femeia lui Lot este caracterizată ca suflet care a arătat necredință. Domnul nostru Iisus Hristos i-a înștiințat mai dinainte pe ucenicii Lui:
„în ziua când a ieșit Lot din cetate a plouat foc din cer și i-a nimicit pe toți… amintiți-vă de femeia lui Lot (Lc. 17, 29-32).
Trebuie pururea să-și amintească de femeia lui Lot nu numai aceia care au atins neantul prin această experiență a păcatului, ci și aceia care îl justifică și îl îndreptățesc. Drumul care duce la căderea păcatului începe prin îndreptățirea și justificarea morală a păcatului. Trebuie să simțim cutremur în fața veșnicei osânde, fiindcă numai atunci vom percepe minciuna din spatele concepțiilor liberale cu privire la „dreptul” celui pe care Domnul prin sfinții Săi scriitori îl numește „necurat”. Căci „necurat înaintea Domnului este orice călcător de lege și în sfatul drepților nu va intra” (Pilde, 3, 32.)
Trebuie să dobândim experiența harului Bisericii. Mai întâi trebuie să ne pregătim fără întârziere pentru o spovedanie generală și apoi să o facem. Imediat după aceea trebuie să urmăm cele pe care Sfânta Biserică le-a poruncit membrilor ei de-a lungul veacurilor; deasă mărturisire și dumnezeiască Împărtășire, participare la dumnezeiasca Liturghie și la alte slujbe; rugăciunile de dimineață și de seară, ținerea tuturor posturilor și luare aminte la sine pentru a fugi de păcat. Atunci ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu ne va acoperi și ne va vindeca de această boală gravă.
„Acela care își recunoaște neputința lui în feluritele ispite care vin din patimile trupești și sufletești va cunoaște nesfârșita putere a lui Dumnezeu care îi mântuiește pe cei ce Îl cheamă pe El cu toată inima lor. Rugăciunea către El va deveni atunci foarte dulce. Văzând că singur, fără Dumnezeu nu poate reuși nimic și temându-se de cădere, încearcă pururea să afle pe Dumnezeu. Se minunează atunci când devine conștient de felul în care l-a izbăvit Dumnezeu din toate ispitele și patimile și aduce mulțumire Mântuitorului Lui primind astfel de la El smerenie și iubire. Nimeni nu îl va mai judeca pe acest om, fiindcă oamenii știu că așa cum Dumnezeu l-a ajutat pe el, astfel va ajuta pe fiecare om care vrea să se mântuiască din păcat” (Sf. Petru Damaschinul)
(Răspuns oferit de Ieromonahul Iov Goumerov)
pr. Ioan Valentin Istrati: Cea mai devastatoare tornadă din istorie
La o săptămână după cumplitele tornade care au devastat câteva oraşe din Oklahoma, Preşedintele Barack Obama a vizitat locul dezastrului şi a chemat pe toţi americanii să se ridice şi să ajute pe cei afectaţi, recunoscând faptul că „noi suntem un instrument al voinţei lui Dumnezeu”. Mai bine de 12 000 de case au fost distruse, iar 24 de oameni au murit în dezastrul lăsat de vijelii, conform NBC News. Daunele provocate sunt de peste 5 miliarde de dolari.
Obama a vorbit despre o Biblie găsită la locul dezastrului deschisă la Proorocul Isaia 32, 2: “Fiecare om va fi ca un adăpost împotriva vântului, ca un liman împotriva vijeliei, ca pâraiele de apă într-un pământ uscat”. Cu lacrimi în ochi, preşedintele Casei Albe a vorbit miilor de oameni distruşi, lăsaţi fără nimic pe pământ, despre speranţa care vine de la Dumnezeu. Emoţionant gest al unui preşedinte pentru poporul său. Însă cred că trebuie făcute câteva precizări.
Există o teologie adâncă a dezastrului, îngăduit de Dumnezeu în lume pentru a trezi lumea, pentru a servi ca avertisment despre dezastrul veşnic din iad, pentru a întoarce inimile celor înstrăinaţi de bunătate către iubire, pentru a anunţa viitorul alegerii umane şi libertatea totală a omului de a pieri. Toate cutremurele, vijeliile şi molimele acestei lumi nu au fost trimise de Dumnezeu, însă au fost îngăduite de bunătatea Sa veşnică pentru a sluji de exemplu pentru întoarcere şi pocăinţă şi pentru a pune sfârşit păcatului şi durerii omeneşti.
Preşedinţii occidentali care justifică biblic şi etic căsătoria între homosexuali ar trebui să adopte un limbaj unitar şi solidar cu el însuşi, nu să cheme numele lui Dumnezeu în sprijinul celor năpăstuiţi, dar să tolereze uciderile de prunci în abatoarele avortive, să sprijine anomaliile sociale şi păcatele strigătoare la cer şi să aprobe uciderea bătrânilor vulnerabili şi disperaţi (eutanasia).
Alături de citatul din Isaia, cred că autorităţile politice occidentale şi fiecare creştin ar trebui să mediteze la următoarele texte din Biblie: reacţia lui Dumnezeu la Sodoma şi Gomora, „Nu vă temeţi de cel ce ucide trupul, temeţi-vă de cel ce poate să arunce şi trupul şi sufletul în gheenă”. „Lăsaţi copii să vină la Mine”, „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va strica pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni 3, 17). Şi mai sunt câteva mii de citate în care se vede clar că Dumnezeul cel adevărat este Dumnezeul vieţii, Dumnezeul pruncilor, Dumnezeul familiei, Dumnezeul Crucii şi al Învierii.
Din păcate există astăzi tot mai mulţi slujitori veroşi ai zeului morţii, avortului, sinuciderii, anomaliei şi perversiunii, care îşi justifică minciuna cu citate din Scriptură, aşa cum vrăjitoarele de pe la noi poartă cu ele cruci, icoane şi „aghiasmă” pentru a induce în eroare pe ignoranţii la ananghie.
Cea mai devastatoare tornadă a umanităţii care ucide miliarde de oameni este tornada păcatului legiferat, încurajat şi promovat de media şi de mediul politic, prin care umanitatea este îndobitocită în patimi şi subjugată stihiilor vicleniei. Din fericire, niciun tsunami, tornadă, cutremur, vijelie, uragan sau pandemie nu are puterea să te trimită în iad pe vecie. Păcatul însă da.
Paul Curca: Despre homosexuali, numai de bine!
E foarte greu de vorbit cu promotorii drepturilor gay. Sunt violenți și intimidanți. Orice cuvânt care spune că relațiile homosexuale nu sunt normale este, automat, trecut la ură și homofobie. Ei par oamenii cei mai corecți și mai drăguți din lume. După cum ne tot repetă, pe diverse tonuri, „drepturile minorităților sunt drepturile omului”. Nelăsându-i să facă ceea ce vor pe LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transexuali), de pildă să își întemeieze familii, încălcăm drepturile fundamentale ale omului, ceea ce, cu siguranță, într-o lume liberă și drăguță ca a noastră, nimeni nu ar dori. Homosexualii sunt și ei oameni, ca noi toți. Au dreptul la viața lor proprie. Dacă eu, ca heterosexual, am dreptul să-mi întemeiez propria familie, să fac și să cresc copii, să-mi caut fericirea făcând ceea ce cred eu că e bine, cum aș putea să interzic același lucru semenului meu homosexual? Ce suflet să am? Ce rațiuni îmi pot dicta un asemenea comportament? Desigur, numai ura, dogmatismul îngust în care mă închid. Oricine nu acceptă aceste drepturi este, automat, fascist, retrograd, ortodox, ortodoxist (ei oricum nu fac diferența între cele două).
Acceptarea drepturilor LGBT pare lucrul cel mai firesc, dacă intri în sistemul lor de vederi. De ce însă e periculos acesta și nu poate fi acceptat? De ce totuși e preferabil ca oamenii să păstreze vechile cutume, să nu fie acceptată căsătoria homosexuală, și nici adopția de copii, așa cum nu trebuie acceptate inseminarea in vitro, mamele surogat și celelalte practici asemănătoare? Omenirea funcționează, de mii de ani, pe baza familiei alcătuite din bărbat și femeie. Au fost, desigur, și abateri de la aceste reguli, cum sunt căsătoriile poligame, sau homosexualitatea din Grecia sau Roma Antică. Numai că și acolo norma a rămas tot legătura bărbatului cu femeia, iar obligația procreației pe cale naturală a existat și în societățile în care homosexualitatea era tolerată și/sau încurajată. Acum însă, pentru prima dată în istorie, un asemenea model se tinde să fie abandonat și înlocuit cu un altul în care nu se mai poate vorbi de împlinire prin iubire și de procreație. E un model nou, care nu știm ce efecte poate să aibă în timp.
La un prim nivel suferă homosexualii înșiși, prizonieri ai propriei apartenențe de gen, atunci când ea devine publică, sancționată eventual printr-o uniune civilă sau o căsătorie. Cum ar putea atunci să se întoarcă și să revină la heterosexualitate? Sunt cazuri de vindecare a homosexualilor. De acum, ele vor deveni mult mai puține. Ei sunt prinși în plasa propriului comportament. […]
Homosexualitatea nu poate fi acceptată nici pe baza vechimii ei, atestată din cele mai vechi timpuri, nici pe baza noutății, ca trend progresist care ne vine din Occident și la care trebuie să ne aliniem. Referitor la vechime, spun adepții ei, homosexualitatea există dintotdeauna, va exista și de acum încolo, deci e mai bine să fie acceptată. De acord că e veche, dar asta nu o face dezirabilă. De pildă, și crima există de la începuturile istoriei umane, la fel minciuna, înșelătoria, tâlhăria. Ce vom face, atunci? Le acceptăm pe toate, pe motivul vechimii lor?
Invers, pentru noutate, acceptarea homosexualității vine ca o tendință progresistă la care e musai să ne aliniem și noi. Așa e în Occident pare un argument imbatabil. În plus, dacă încă mai deschizi gura să spui ceva, imediat se trece la amenințări: o să ne sancționeze Comisia Europeană și Departamentul de Stat. E nou, e democratic, e cool, va deveni însă și obligatoriu? Însă, în Occident lucrurile nu sunt deloc tranșate, așa cum par să ne spună ei. Și acolo există o dispută de idei. Chiar dacă în unele state din cadrul SUA, și în unele țări europene, din care exemplul cel mai recent și mai răsunător e Franța, au fost acceptate căsătoriile homosexuale, în majoritatea încă nu s-au operat aceste schimbări. Există încă o majoritate care se opune și există încă lideri de opinie care luptă cu „noutatea” și „progresul”.
De ce este atât de des atacată Biserica atât aici la noi, cât și în alte țări, ca principal promotor al homofobiei? Că ei sunt atei, adică n-au niciun Dumnezeu, e clar. Nu e însă un motiv suficient pentru comportamentul lor. Ar putea fi, de pildă, indiferenți, ar putea să-și canalizeze identificarea dușmanilor în altă parte, sunt destule grupări nelegate de Biserică și care li se opun, ba chiar în termeni extrem de duri. De ce totuși preferă să atace preponderent Biserica și nu altceva? Cred că răspunsul stă în faptul că în Biserică se păstrează cel mai bine firescul vieții, aici se poate găsi modelul de a trăi în armonie cu natura, cu oamenii și cu Dumnezeu. Ei intuiesc asta și au ghicit care le e cel mai aprig oponent.
Societățile mai vechi au fost departe de a fi perfecte. Și în ele existau oameni plini de patimi și de păcate. Existau, de asemenea, homosexuali, căci ei nu sunt o invenție recentă. Recentă este doar pretenția lor de a impune reguli întregii societăți. În trecut însă, spre deosebire noi, exista o morală pe care oamenii o recunoșteau, chiar dacă o încălcau pe alocuri. Acum chiar normele morale sunt înlocuite. Iar mutația care se petrece poate avea consecințe greu de prevăzut.
Scopul cu care se fac toate acestea este, în mod clar, unul ideologic, al redefinirii căsătoriei, al iubirii, al procreației. Lumea nu mai este un dat pe care avem datoria să îl păstrăm. Ea devine o construcție, o inginerie socială, în care o „elită” are grijă de noi, ne învață ce trebuie să credem, cum să gândim și cum să ne comportăm. De la Iluminism încoace, lumea trebuie scoasă din „ignoranța” în care au ținut-o vechile deprinderi de trai și dogmele Bisericii. Ideologii „noii lumi” acționează în numele poporului, spre binele lui, chiar dacă poporul nu o știe încă. Drepturile homosexualilor sunt numai un pretext pentru a se trece la schimbări totale în mentalitatea colectivă. Iar dacă lucrurile nu se petrec cu ușurința cu care se prognoza în laboratoare, atunci se trece la varianta mai dură. Sunt impuse legi prin care ceea ce era ieri greșeală și păcat să devină normalitate.
[…] Problema cu homosexualitatea este că vrea să capete onorabilitate, să fie trecută în rândul acțiunilor firești, să fie interzisă considerarea ei ca păcat. Astfel, nu mai poți să lupți cu el, nu mai te poți îndrepta și găsi drumul cel bun.
Lumea de azi amestecă atât de mult criteriile încât nu mai poți spune binelui bine și nici răului rău. Or, această blocare a limbii de a spune adevărul ne paralizează și acțiunea. Nemainumind binele și răul vom ajunge, într-un interval de timp oarecare, să nu le mai putem deosebi, nu mai putem să o promovăm pe una sau să ne apărăm de cealaltă.
Ar fi ca și cum într-un organism bolnav ai adopta punctul de vedere al cancerului pe motiv că ar fi imoral și ilegal să interzici dezvoltarea a ceea ce e… „diferit”. În numele dreptului la diferență, al „diversității” care trebuie acceptată fără crâcnire, altfel ești etichetat drept un fascist fanatic, trebuie primită orice anomalie și orice deviere de la normal. Nu vedem, nu vrem să vedem, că această „diversitate” nu e una care să îmbogățească expresiile umanului, să ne aducă un plus de înțelegere, să fie o explorare a unor potențialități noi, că, din contra, duce la o sărăcire a lui. Că e doar o căutare a plăcerii pentru plăcere și nimc altceva.
Ni se impune ideologic această acceptare a lui, chit că poate fi o dezvoltare dezastruoasă pe termen lung. Nu mai avem perspectiva care să facă diferența, ca să ne putem apăra de aceste agresiuni. Te poți trata de o boală dacă o numești boală, mergi la doctor și cauți leacurile potrivite ca să te vindeci. Dar dacă numești asta, de pildă, o altă modalitate a vieții, care trebuie acceptată ca atare, este evident că nu mai poți face nimic împotriva ei. Nu vedem că, uneori, această „diversitate” e boală, că nu putem să o lăsăm așa, că netratată duce, în ultimă instanță, la moarte, și că vom dispărea toți dacă nu ne venim în simțiri și nu spunem lucrurilor pe nume.
Păstrarea adevărului, a firescului vieții, devine o datorie de maximă importanță a fiecăruia dintre noi. Deocamdată e ușor și la îndemână. Disputele sunt de natură verbală și încă nu am auzit ca cineva, în țara noastră, să fi suferit pentru credință și adevăr, așa cum s-a întâmplat în regimul dictatorial comunist, de pildă, sau în atâtea alte momente ale istoriei. Dar, din câte se vede în evoluția societății, din adaptarea la cerințele agresive tot mai halucinante ale noilor ideologi, s-ar putea ca în scurt timp rostirea adevărului să devină o chestie riscantă, un act de curaj pe care numai unii îl vor mai face. În definitiv, se poate trăi și fără adevăr, cât timp avem – nu-i așa? – pâinea și circul asigurate!
Cei care fac asta încearcă să facă să dispară realitatea, să o înlocuiască cu o construcție a minții câtorva oameni, pe care apoi să o impună ca obligatorie în locul viziunilor tradiționale. Probabil că unii dintre ei știu, în sinea lor, că păcatul e păcat, dar preferă să nu-l numească astfel, pentru că, în acest mod, nici nu trebuie să facă față remușcărilor morale, nu trebuie să ia în seamă glasul conștiinței care tinde să spună și să-i îndemne să facă ceea ce e bine. Ca să rezolve problema doresc acele schimbări ale limbajului, eventual impuse pe cale legislativă, astfel încât el să nu mai exprime adevărul lumii, ci să pună lucrurile, ideile, acțiunile într-o formă cel mult neutră, care să nu deranjeze. Ei bine, nici lor, promotorilor nouvorbei, nu le face bine acest lucru, și ei vor avea de suferit, nu vor putea trăi împăcați cu ei înșiși. Pe lângă ei, victime vor fi marea masă de oameni care vor trebui să ocolească un limbaj natural și firesc.
Dacă această propagandă, această ideologie politically corectness, va continua își va face simțite efectele. E un lucru elementar să numești lucrurile cu numele lor adevărat și să duci, în consecință, o viață corectă, sau măcar să fii conștient de greșelile tale. În momentul acesta încă poate fi făcut ceva. Încă există o diversitate de opinii care poate fi permisă. Nu știm cât va mai dura, se pare că nu prea mult, dar să acționăm „cât încă este lumină”. Acum încă se mai poate mărturisi. În viitor însă, după expresia lui Orwell, tot cea ce nu va fi conform cu ideologia oficială va fi „crimăgânditul”, și se va ajunge la momentul în care crimăgânditul să nu mai fie posibil, în care oamenii să fie atât de bine dresați de limbaj, de modul cum sunt folosite cuvintele, încât să nu mai fie posibilă o gândire critică și spunerea adevărului.
Cuvintele nu sunt simple vorbe pe care le rostim. Ele se materializează. Astfel, pot să iasă în afară, să devină lege și să prescrie comportamentul pe care putem să îl avem în societate. Și e posibil ca un comportament care azi e normal, de pildă să spui că homosexualitatea e un păcat, să devină mâine ilegal și să fie pedepsit. De asemenea, cuvintele pot să vină înăuntru, și atunci ele ne conduc și ne determină conștiințele, modul cum gândim și cum ne raportăm la ceilalți. De pildă, ai putea ajunge să crezi că homosexualitatea nu e un păcat. Atunci nu va mai fi nevoie de o lege care să impună minciuna, căci noi înșine o vom pune, în mintea noastră, în locul adevărului.
Bătălia care se duce acum este o bătălie pentru cuvinte. Și nu e doar o dispută de idei dusă prin intermediul cărților, al revistelor, al site-urilor, al talk-show-urilor. Efectiv, ceea ce spun cuvintele este ceea ce va însemna adevărul, ceea ce este pe lângă adevăr și ceea ce poate fi făcut în viitor. De aceea nu trebuie să ne fie indiferent modul în care lucrurile sunt spuse. Dacă vom accepta ca lucrurile să o ia razna, așa cum este tendința actuală, ca un limbaj fals să se impună și să capete girul adevărului la nivelul comunității, nu vom mai putea să existăm ca și creștini într-un viitor destul de apropiat. Atunci când va deveni infracțiune să-i spui păcatului păcat, să-i spui homosexualului homosexual, curviei curvie șamd, să spui lucrurilor pe numele lor adevărat, nu ne vom mai putea înțelege unii cu alții. Vom suspenda adevărul și astfel vom pierde, pe cale de consecință, și Adevărul suprem, îl vom elimina pe Dumnezeu din viețile noastre. Probabil că asta se și urmărește, în cele din urmă.
pr. Constantin Sturzu: Nu vă mai bateţi joc de homosexuali!
Revin asupra subiectului abordat în articolul de săptămâna trecută. Nu aş dori nici o clipă a cădea în capcana simplificărilor ideologizante sau a etichetărilor impersonale. Problema statutului homosexualităţii şi al homosexualilor în societatea contemporană este de o importanţă ce depăşeşte cu mult anvergura subiectului ca atare. Întrebarea ce stăruie în mintea multora este: de ce se acordă atâta importanţă, în zona politică, acestei problematici? Până la istoria recentă a umanităţii, deşi au fost consemnate cazuri de comportament homosexual în diferite societăţi şi etape istorice, nu s-a pus niciodată problema de a acorda unui cuplu de homosexuali acelaşi statut ca unuia heterosexual (dreptul de a se căsători, de a înfia copii etc.). Homosexualii înşişi nu au avut astfel de pretenţii sau de solicitări. De ce tocmai acum?
Ipotezele care sunt vehiculate atunci când se caută un răspuns la această problemă sunt dintre cele mai diverse. Unii consideră că, pe fondul relativismului moral, a diferitelor “revoluţii sexuale”, a unei societăţi mult mai permisive şi mai îngăduitoare cu cei care ies din “tipare”, s-a ajuns ca un număr important de persoane gay să aibă acces la funcţii politice de vârf. Aceştia, aşadar, ar exercita presiuni asupra factorilor de decizie spre a se acorda tot felul de drepturi persoanelor homosexuale. Alţii văd în politica ce încurajează căsătoriile homosexuale o strategie de a lovi în familia tradiţională şi, implicit, de a provoca o scădere a natalităţii la nivel global. În fine, mai nou, în insistenţa cu care se flutură această problemă în public, ba chiar se regăseşte în decizii luate de guvernanţi, în pofida unei opoziţii consistente a populaţiei (vezi cazul Franţei), s-ar putea intui doar o manevră a puterii – clasică mişcare desprinsă din manualele de psihologie socială – de a deturna atenţia de la problemele reale, dirijând energiile societăţii civile pe discuţii sterile, purtate pe marginea unui subiect extrem de umflat, comparativ cu reala sa importanţă.
Mai sunt şi alte ipoteze, pe care nu le mai trec în revistă din raţiuni de spaţiu editorial. Nu mă pronunţ asupra nici uneia dintre ele, ar putea fi toate adevărate, nici una sau câte puţin din fiecare. Există însă o explicaţie certă, desprinsă din experienţa luptelor duhovniceşti pe care le duce creştinul de două mii de ani încoace. Încă de la Sf. Ap. Pavel ştim că “lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Cu alte cuvinte, nici în chestiunea homosexualităţii (precum nici în cea a dependenţelor de alcool, droguri, pornografie etc.), nu avem a ne lupta, de fapt, cu apucături nefireşti, pătimaşe, ci mai ales cu acele duhuri întunecate ce alimentează, prin tot soiul de gânduri necuviincioase (sau chiar spurcate) o persoană. Iar strategia diavolului este, încă de la ispitirea protopărinţilor Adam şi Eva, următoarea: prezintă răul sub aparenţa (în ambalajul) binelui; ia dorul cel bun, pus de Dumnezeu în inima omului, şi-l perverteşte; îi şopteşte omului că-şi poate găsi împlinirea şi altfel decât îl învaţă Creatorul său. Explicaţia o găsim, spre exemplu, la Cuviosul Petru Damaschinul, care sintetizează admirabil ce mai poate face satana în condiţiile în care s-a revoltat şi a căzut “ca un fulger” din cer: “Diavolul, pierzând cunoştinţa lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă şi mândrie, a ajuns cu necesitate neştiutor (s.m.). De aceea nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască şi din aceasta învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră. Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu”.
Iată o explicaţie care ne pune pe alte coordonate decât cele frecventate prin presă. Ea este greu de primit şi de digerat pentru o epocă în care ştiinţa este ridicată la rang de idol, iar unele “descoperiri” sau “cercetări” ştiinţifice sunt absolutizate cu încrâncenare fanatică (deşi, periodic, se dovedeşte că ceea ce era “absolut sigur” ieri, este “cu totul depăşit” astăzi). Va veni însă, pentru fiecare în parte, ziua în care ne vom încredinţa că, la sugestia diavolului, nu după mintea noastră neapărat, am săvârşit, de fapt, majoritatea păcatelor. Nu înseamnă că omul este mai puţin vinovat: diavolul doar sugerează, nu şi obligă (excepţia celor demonizaţi, posedaţi, întăreşte această regulă).
Pe cine-l doare inima de homosexuali?
Şi la originea acţiunilor de legiferare a căsătoriilor între homosexuali se află tot un gând demonic. A văzut diavolul că Dumnezeu a creat familia, cadrul legitim, natural, în care bărbatul şi femeia aduc pe lume prunci, vine şi diavolul cu această iniţiativă, de schimonosire a rostului şi rolului familiei. Ce poate obţine prin aceasta? Multe, dar mai ales dezbinare. Pentru că este evident că, deşi cu totul disproporţionate, problema aceasta “rupe” în două societatea românească. Iar faptul că apărătorii căsătoriei tradiţionale sunt în majoritate covârşitoare în această ţară este compensat, iată, prin influenţa pe care adepţii căsătoriilor homosexuale o au atât în rândurile factorilor de decizie, cât şi în mass-media.
Dar durerea cea mai mare, în toată această poveste, este faptul că aceste persoane ce au nefericite porniri homosexuale sunt manipulate pentru susţinerea unor interese obscure, care merg, precum spuneam, până la acele puteri ale întunericului ce vor să stăpânească peste lume. A spune acestor oameni ce se autodefinesc drept “gay” că e normal să fie aşa, din toate punctele de vedere, a le oferi posibilitatea de a avea un surogat de familie sau de a fi “părinţi” înseamnă a le tăia acestora din şansele de a se îndrepta, de a-şi găsi pacea. Aşa cum menţionează şi site-ul www.homosexualitate.ro -, ce are un motto inspirat, “speranţă şi vindecare pentru homosexuali” –
“homosexualitatea nu este o boală, ci un comportament deviant, format în urma interacţiunii complexe între o multitudine de factori: conflicte personale, traume emoţionale din trecut, nevoi sufleteşti neîmplinite, incertitudine cu privire la identitatea sexuală, înstrăinarea de părintele de acelaşi sex, abuz sexual, teamă de intimitate cu sexul opus, o eventuală cauză hormonală, influenţe şi propagandă prin mass-media, diferite opţiuni personale şi altele”.
Putem afla şi din acest site pe care tocmai l-am amintit, dar şi din multe alte surse, despre numeroase cazuri de persoane care şi-au schimbat comportamentul, din homosexual în heterosexual. A se induce în conştiinţa unor persoane care acum sunt gay – prin propagandă şi, mai ales prin legislaţie – că este firesc să aibă acest comportament sexual, că nu au nimic de schimbat în viaţa lor, este o adevărată crimă. Înseamnă a-i lăsa să moară, mai ales spiritual vorbind. Şi nu vorbesc ca unul care am auzit doar sau am citit despre dramele prin care trec cei cu tendinţe homosexuale, ci ca unul care am la scaunul de spovedanie astfel de persoane şi care le cunosc durerile. Cum să-i spun unui astfel de om că nu are de ce să-şi facă griji, că totul e normal? Cum să-i spui unuia care a fost abuzat în copilărie că e firesc ce i s-a întâmplat? Sau celui care a fost lipsit totalmente de afecţiunea părintelui de acelaşi sex că aşa trebuie şi că poate găsi acum compensaţie într-o relaţie erotică cu un partener de acelaşi gen?…
Consider că tot acest circ cu legiferarea unor lucruri nefireşti e, de fapt, o bătaie de joc la adresa unor oameni aflaţi în suferinţă şi care au nevoie de ajutorul nostru. Oameni care sunt manipulaţi, precum adesea au fost manipulate chiar categorii sociale întregi, de către anumite grupuri de putere, spre a dezbina şi stăpâni (a se vedea ce au făcut comuniştii de la noi cu muncitorimea şi cu ţăranii). Unii vor spune să-mi văd de ale mele şi să nu le plâng eu de milă homosexualilor deoarece sunt maturi şi ştiu ei mai bine ce au de făcut. Aşa e. Şi alcoolicul spune că ştie ce face şi că el nu e dependent de băutură, ci doar “bea câte un pahar”. Asta nu înseamnă că trebuie încurajat în patima lui, decât dacă vreau să-l distrug, să-i grăbesc sfârşitul. Pe cine-i doare inima de homosexuali: pe acei politicieni care îi folosesc pentru a-şi atinge interesele lor obscure sau pe duhovnicii care petrec ore întregi cu îndrumarea acestor suflete şi care se roagă pentru ei poate mai mult decât pentru alţi fii duhovniceşti?
Acelaşi îndemn, de a nu ne bate joc de aceste suflete chinuite, îl adresez şi celor care, în numele credinţei, îi blesteamă sau îi jignesc în fel şi chip. Dacă vă pasă de familie şi de căsătorie aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, încercaţi să-i ajutaţi pe homosexuali să se îndrepte sau măcar rugaţi-vă pentru ei. Altminteri, nu facem decât jocul dezbinătorului şi al “tatălui minciunii”. Şi nu suntem cu nimic mai buni (nici noi) în ochii Domnului, Cel care “nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”.
Speranţă şi vindecare pentru homosexuali
Ce este homosexualitatea? Termenul „homosexualitate” este un termen general folosit pentru a desemna atracţiile emoţionale şi sexuale faţăde persoane de acelaşi sex. În practică, termenul de „homosexual” se aplică acelei persoane care întreţine relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex. Cu toate acestea, nu întotdeauna aceste persoane se consideră „homosexuali”. De asemenea, termenul este folosit de activiştii pro-homosexualitate şi pentru cei ce au numai atracţii fată de acelaşi sex, fără a întreţine şi relaţii.
Cercetările ştiinţifice arată că homosexualitatea nu este înnăscută şi că nu este o boală, ci un comportament deviant, format în urma interacţiunii complexe între o multitudine de factori: conflicte personale, traume emoţionale din trecut, nevoi sufleteşti neîmplinite, incertitudine cu privire la identitatea sexuală, înstrăinarea de părintele de acelaşi sex, abuz sexual, teamă de intimitate cu sexul opus, o eventuală cauză hormonală, influențe şi propagandă prin mass-media, diferite opţiuni personale şi altele.
Proces de transformare, nu soluţie-minune
Această cauzalitate este rareori conştientizată; ea este adusă la lumină de obicei în cadrul şedinţelor de psihoterapie, prin care subiectul este ajutat să se cunoască pe sine şi să identifice acele motive şi evenimente care determină şi „argumentează” emoţiile şi comportamentele sale prezente. De aceea, eforturile de eliminare a acestor atracţii din viata individului se concentrează pe identificarea şi rezolvarea cauzei, nu a efectului – homosexualitatea. Astfel, persoane care se auto-identificau ca homosexuale şi care nu urmăreau o schimbare, după ce au au venit la psihoterapeut pentru alte probleme, au constatat la sfârşitul terapiei că nu mai sunt atrase de persoane de acelaşi sex. În unele cazuri, terapia pentru o anumită problemă psihologică rezolvă indirect şi problema atracţiilor homosexuale. În timp ce în societatea de astăzi fiecare individ are libertatea aproape absolută de a adopta ce stil de viată doreşte, opţiunea acelor homosexuali care vor să se schimbe trebuie respectată, nu îngrădită în virtutea unor motive politice sau trenduri sociale.
O decizie personală şi documentarea sunt esenţiale pentru reuşita unui proces de schimbare. Cine crede că homosexualitatea este înnăscută cu siguranţă nu va crede că homosexualii se pot schimba. Cu toate acestea, numeroase persoane care s-au confruntat cu atracţii nedorite faţă de acelaşi sex, persoane care au refuzat să accepte minciunile propagandistice, au realizat o tranziţie către heterosexualitate. Fireşte, activiştii homosexuali încearcă să spună fie că asemenea persoane pur şi simplu nu există, fie că acele persoane nu erau homosexuali (deşi au avut ani la rândul o identitate şi un comportament homosexual), fie că acele persoane doar pretind că au scăpat de homosexualitate.
Ce au făcut şi fac cei ce vor să scape de atracţiile homosexuale? În general, cei ce s-au decis să-şi rezolve această problemă au considerat că atracţiile şi eventual comportamentul homosexual nu sunt conforme cu planurile lor şi viziunea lor de viaţă şi/sau cu credinţa lor religioasă. Odată informaţi că se poate scăpa de homosexualitate şi că aceasta implică un proces de transformare, nu o soluţie-minune, aceşti oameni fie au apelat la un psihoterapeut, fie au mers prin credinţă şi au apelat la resurse religioase, fie au folosit ambele căi.
Paradoxul terapiei reparative
Nu toţi duc la bun sfârşit această schimbare. Conversia către heterosexualitate este un proces a cărui durată depinde de problemele din trecutul personal (cele care au condus la formarea acestor atracţii), de stilul de viaţă actual al persoanei şi, mai presus de toate, de voinţa pe care persoana este dispusă să o pună în acest proces. Astfel, unii care au pornit pe acest drum s-au oprit la jumătate şi au renunţat, întorcându-se la comportamentul homosexual şi readoptând o identitate gay. Alţii au avut căderi, dar s-au ridicat şi au mers mai departe, ajungând la ţintă. Există şi studii, dar, mai mult, chiar cei ce au scăpat de homosexualitate – foştii homosexuali sau ex-gay – sunt o dovadă vie că homosexualitatea nu este înnăscută şi că se poate scăpa de ea.
De ce te-ai schimba? Ce anume te-ar putea motiva să acţionezi împotriva impulsului „natural”, apucând-o pe un drum care implică decizii fundamentale, ambiţie, căderi şi ridicări? Atunci când cercetătorul dr. Robert Spitzer a pus această întrebare unui număr de 200 de bărbaţi şi femei care declarau că s-au schimbat, primul răspuns a fost acela că, pentru ei, stilul de viaţă homosexual nu fusese satisfăcător din punct de vedere emoţional (81% dintre respondenţi), urmat cu 79% de către cei care au afirmat că acesta venea în conflict cu credinţa lor. Optzeci şi cinci la sută au declarat că acel stil de viaţă constituia un obstacol în calea dorinţei lor de a se căsători sau de a rămâne căsătorit. [Intre timp, chiar anul trecut, profesorul Spitzer a cedat presiunilor si si-a renegat concluziile studiului!, n.n.]
Potrivit unor critici ai terapiei reparative (pentru schimbarea orientării sexuale), aceşti terapeuţi nu fac decât să-i îndemne pe clienţi să-şi suprime, să-şi nege şi să-şi respingă sentimentele homosexuale. Totuşi, o privire mai îndeaproape oferă o altă perspectivă. Aici este paradoxul terapiei reparative: ea are succes numai dacă clientul întâi de toate îşi recunoaşte şi îşi acceptă aceste sentimente nedorite. Cu cât persoana în cauză vede mai mult în interiorul său acel lucru pe care îl respinge, şi îl vede în lumina adevărului, cu atât acel lucru se disipează. Ideea nu este să-ți întorci privirea de la sentimente, ci să priveşti dincolo de ele.
Simpla existenţă a foştilor homosexuali constituie cel mai bun argument al ideii că homosexualitatea poate fi învinsă. Începând cu anul 1970 chiar a şi luat fiinţă mişcarea ex-gay (mişcare a foştilor homosexuali – persoane care şi-au schimbat orientarea sexuală de la homosexualitate la heterosexualitate) care vine an de an cu noi şi noi mărturii ale foştilor homosexuali care dovedesc prin înseşi vieţile lor că schimbarea este posibilă.
(Material realizat de Vlad Botez pe baza informațiilor oferite de www.homosexualitate.ro)
- Cultura vietii/ Andrei Dîrlău: Nu, copiii NU sunt bine-mersi (The kids are NOT alright)
Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre Lenin şi Revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywoodian din 2010 despre viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale unei familii americane moderne? Aparent nici una.
Omul cu arma (Chelovek s ruzhyom), al regizorului Serghei Iutkevici, este „un poem epico-eroic despre triumful revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”.
Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „Omul cu arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei.” Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene, cu un gin în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morţi în gulagul sovietic.
La prima vedere pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu The Kids are Allright (Copiii sunt bine-mersi), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este – cum scrie Peter Bradshaw, nu mai puţin exaltat decât Buttafava, în The Guardian – „un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu lesbian, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”.
Şi totuşi, la nivel simbolic, ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum postmodernismul. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lectură californiană; Kremlinul cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranţa religioasă”. „Buldozerele [demolatoare de biserici], vorba maestrului Sorin Dumitrescu, cu gay-ii”.[1] Dacă s-ar face o paralelă riguroasă între cele două ideologii, izomorfismul s-ar susţine la toate nivelurile.
Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”.
În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca cea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă.
Întotdeauna, cel mai eficace mod de a minţi este să amesteci minciuna cu adevărul. O minciuna 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă inteligent în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate demonstrabilă economic. Discriminarea rasială a existat şi uneori mai există. Însuşi conceptul de drepturi ale omului derivă din principii creştine şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor extreme aberante, cum ar fi „familia” homosexuală.
Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin genocidele de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit.
The Kids Are Allright e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi cu un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu donatorul de spermă – „tatăl biologic” al copiilor – merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Cum spune alt critic: „Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv (far more subversive): au creat un tată-donator aproape bizar de perfect (almost eerily perfect) pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”).
Pe cât de unanimă este critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că este unul „extrem de neobişnuit” (highly unusual). „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată (a happy, ordinary, essentially well-adjusted gay family) zugrăvită pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie.”
Ha, ha! Bineînţeles că e neobişnuit. Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit să ilustreze nu un adevăr, ci o teză, o premisă ideologică, o axiomă corectă politic: că se poate. Un postulat totalitar, nedemonstrat, dar pe care e interzis să îl conteşti, că o familie homosexuală ar putea exista şi că ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii şi că nu ar exista nici un pericol: copiii ar fi bine-mersi.
Teza filmului este, desigur, chiar titlul. La sfârşit există un subînţeles QED (quod erat demonstrandum): “Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au?” Şi în final vedeţi că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte. Da, zâmbetul celor două femei lesbiene e un pic amar, respectiv forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; dar ele rămân totuşi împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradiţionale divorţează (rata divorţului în SUA este de 50%).
Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi politic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond par a fi nişte femei de treabă, care par să nu facă nici un rău nimănui, şi mai ales nici un rău copiilor. Nici unul nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă limpede preferinţele hetero. Şi dacă trec prin nişte crize emoţionale, ele nu sunt mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani, iar în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi: nu se droghează, nu se sinucid, sunt nişte copii normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond toată lumea are probleme în adolescenţă, în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o relaţie sinceră şi o afecţiune inteligentă din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depăşească.
Da, sună perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Chiar criticii spun că filmul face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită (the movie is making heroes o
ut of the wrong characters and villains out of others that don’t deserve it). Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred ceea ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu, uite că poate fi OK şi aşa.” Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de asta, nu li se pare relevant.
Asociem de obicei cuvântul „ideologie” cu un set de propoziţii teoretice, nu cu situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice. Discursul ideologic e asociat cu texte aride, false şi manipulatoare, scrise sau rostite de politicieni, lideri de partid sau filosofi incomprehensibili, nu cu nişte personaje drăguţe, cu care poţi empatiza, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti.
Şi totuşi, The Kids Are Allright este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.[2] E un lucru evident pentru oricine vrea să vadă, cu bună-credinţă, chipul hidos al noului totalitarism al „corectitudinii politice”, dincolo de înduioşătoarele drame sufleteşti ale unor personaje inventate cu migală. Care este miza? Ca homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma vor fi socotiţi – şi pedepsiţi ca – infractori.
Copiii sunt binemersi este Omul cu arma al zilelor noastre. Şi nu, să nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt bine-mersi. Şi nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta.
Andrei Dîrlău
_________________________________________________* Filmul Copiii sunt bine-mersi (The Kids Are Alright) s-a difuzat pe 21 februarie 2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei Luna istoriei LGBT, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe care, pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia filmului. Filmul a fost, din păcate, reprogramat la solicitarea expresă a Ambasadei SUA la Bucureşti. Nu a fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a Statelor Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o acţiune considerată de mulţi cetăţeni români ca fiind ofensatoare la adresa propriilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României ar susţine o acţiune de profanare a drapelului naţional american la Washington?[1] Acad. Sorin Dumitrescu: Cine ne vrea etrusci? www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt/
[2] Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a avut însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii următori făcuţi la scară naţională: introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educaţiei pro-homosexuale în şcoli, apoi a familiei multiple (din 3 sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege.Credeţi că este o exagerare? Priviţi doar cum, sub ochii dv., se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.
Legaturi:
- Casatoriile homosexuale: instrument al “INGINERIEI” GLOBALISMULUI FASCIST pentru INROBIREA omenirii?
- Furie anticrestina deliranta: asalt impotriva Constitutiei pe motiv de… “FASCISM CLERICAL, DOGMATISM RELIGIOS, ORTODOXISM FUNDAMENTALIST”! Autor: trompeta romana a DEUTSCHE WELLE, la care se raliaza Fundatia Soros, APADOR-CH, Accept, ActiveWatch si omniprezentul Remus Cernea
- Dictatura confuziei: casatoria si adoptiile homosexuale vor duce la INTERZICEREA NORMALITATII
- TERORISMUL INTELECTUAL, batalia cuvintelor si STRATEGIA STIGMATIZARII oponentilor prozelitismului homosexual: ”Homofobul este fascistul de azi”
- Un text de acuta actualitate: Toleranta şi “corectitudinea politica”: NOUA MILITIE A GANDIRII (“SPIRITUALA”) SI NOUA REEDUCARE TOTALITARA ANTICRESTINA. Directivele staliniste se aplica la litera astazi. Se intorc anii `50?
- DEMONTAREA PONCIFELOR PRO-HOMOSEXUALITATE. Totalitarismul inversiunii si sfarsitul omenirii
- TOTALITARISM HOMOSEXUAL: ceea ce doresc homosexualii nu este o egalitate in fata legii, ci un control al constiintei
- Casatoriile gay si DESPOTISMUL CONFORMISMULUI
- BOLSEVICII SEXULUI/ Uraciunea satanica cea de pe urma: ACTIVIST PEDOFIL in campania “LUNA ISTORIEI LGBT” – invitat de ACCEPT sa conferentieze la Facultatea de Sociologie!
- RADACINILE FASCISTE ale organizatiilor PRO-GAY si ANTI-CRESTINE. Hitler: Casatoria traditionala este impotriva naturii
- Ce se ascunde sub agenda casatoriilor homosexuale: TIRANIA BIOPOLITICA, DISTRUGEREA FAMILIEI SI CONTROLUL REPRODUCERII
***
- AMBASADA SUA se implica in SCANDALUL FILMULUI GAY de la Muzeul Taranului Roman SANTAJAND cu Raportul Departamentului de Stat/ Sorin Dumitrescu ia atitudine in SCANDALUL propagandei GAY de la Muzeul Taranului Roman. “SCHIMBAT-AU BULDOZERELE CU GAY!”
- SUA ne critica pentru NATIONALISMUL de pe internet si DISCRIMINAREA HOMOSEXUALILOR in Raportul Departamentului de Stat
- “MAI SUNTEM VREDNICI DE UN MUZEU NATIONAL?” Reactie a oamenilor de cultura fata de “totalitarismul ideologic” al propagandei homosexuale de la MUZEUL TARANULUI ROMAN
- “PERVERSII”. Alte reactii editoriale fata de AGRESIUNEA LOBBY-ului HOMOSEXUAL/ “Parteneriatul strategic” cu SUA&UE = AGENDA GAY si JAFUL NATIONAL
- Iulian Capsali in Familia Ortodoxa si Costion Nicolescu in Ziarul Lumina despre AGRESIUNEA LGBT de la Muzeul Taranului Roman. “ASTAZI ASISTAM LA APOSTAZIA DE BUNAVOIE A OAMENILOR”
- Costion Nicolescu: PROPAGANDA LGBT DE LA MUZEUL TARANULUI ROMAN, UN ACT DE PROVOCARE SI DE SFIDARE/ Dictatura confuziei: casatoria si adoptiile homosexuale vor duce la INTERZICEREA NORMALITATII
- Articolele saptamanii: O PALMA SI UN SCUIPAT PE OBRAZUL ROMANIEI DIN PARTEA AMBASADEI SUA PRIN “ÎNTINAREA MUZEULUI ŢĂRANULUI ROMÂN”
- Conferinta de presa a ASOCIATIILOR CRESTINE care au PROTESTAT la Muzeul Taranului Roman [VIDEO INTEGRAL]/ Directorul adjunct al MTR reactioneaza si el: “ASTEPT SCUZE DE LA AMBASADA SUA”
- Reactia ASOCIATIILOR CRESTINE implicate in PROTESTUL PASNIC de la MTR
- SCANDALUL FILMULUI GAY BOICOTAT LA MTR IA AMPLOARE. CNCD infiereaza “INCALCAREA DREPTURILOR OMULUI”, ONG-urile pro-GAY organizeaza conferinta de presa cu “MARTORI”
- Proiectia filmului LESBIAN de la Muzeul Taranului Roman, BLOCATA DE PROTESTATARI (video)
- Iresponsabilul director NITULESCU readuce propaganda LBGT pe usa din dos a MUZEULUI TARANULUI ROMAN!
- MTR si “LUNA ISTORIEI LGBT”. Actiunea de protest fata de PROPAGANDA HOMOSEXUALA caracterizata drept “DISCRIMINATORIE” si“EXTREMISM DE DREAPTA”
- Sacrilegiu: MUZEUL TARANULUI ROMAN – partener al “LUNII ISTORIEI LGBT”. Fondatorul sau, regretatul HORIA BERNEA: “Prohibirea prozelitismului homosexual este un lucru folositor”
- Paul Curca (doxologia.ro) pe marginea FILMULUI LESBIAN si a SCANDALULUI de la MTR:“Incidentele servesc pentru infierarea ortodocsilor”
- IPS PIMEN marturiseste cu putere impotriva legalizarii PACATULUI SODOMIEI/ Lider politic: “Nu voi vota niciodata transformarea Romaniei în Sodoma”. Acum e cercetat de CNCD/ SONDAJUL care ii infurie pe activistii anticrestini: ROMANII SUNT TOLERANTI CU TOTI, DAR NU II ACCEPTA PE HOMOSEXUALI
- Cuvantul IPS Teofan la Inaltarea Domnului (VIDEO) in apararea familiei crestine de pacatele contra firii: CARMUITORII VREMELNICI AI TARII SA ASCULTE DE CONSTIINTA SI DE POPOR, NU DE GLASURILE DE SIRENA DIN ALTA PARTE!
- MITROPOLIA MOLDOVEI APARA FAMILIA! Sinodul Mitropolitan de la Iasi face un APEL catre parlamentari pentru a nu lasa deschisa posibilitatea LEGALIZARII CASATORIILOR HOMOSEXUALE: “Nu putem tacea si ramane indiferenti!”
- IPS IOSIF, Mitropolitul român pentru Europa Occidentala: CRESTINII IN FATA OFENSIVEI TOTALITARE A IDEOLOGIEI HOMOSEXUALITATII
- CONTRA MARSURILOR SI PROPAGANDEI “GAY”. Duhovnici si ierarhi romani care au vorbit impotriva PACATULUI HOMOSEXUALITATII
- DESPRE HOMOSEXUALITATE CA PACAT SI BOALA cu Parintele Pantelimon Șușnea si Staretul Iustin Miron de la Oașa (si AUDIO)
- DUMNEZEU, BARBATUL SI FEMEIA. Devierea homosexuala ca “paradigma a caderii”
- Pr. C-tin Sturzu despre dictatura homosexuala: “TRAIM MOMENTELE CELE MAI CUMPLITE DE DUPA 1989, DAR PUTINI SUNT CONSTIENTI. Va veni o persecutie “corecta politic”, cum n-a mai cunoscut istoria României!”
- BOMBA ATOMICA CU CEAS PUSA LA TEMELIA FAMILIEI SI A BISERICII. O noua PRIGOANA impotriva crestinilor, in Romania, incepe prin noua CONSTITUTIE dictata de lobby-ul HOMOSEXUAL?
- Noua Constitutie ne va INTERZICE sa spunem ADEVARUL despre homosexualitate si SA NE APARAM COPIII, prin legitimarea “delictului” de “HOMOFOBIE”? Tavalugul NOII ORDINI MONDIALE vrea DISTRUGEREA FAMILIEI
- GayFest 2013. FAMILIA CRESTINA – sub asediu orchestrat si inversunat, amenintata cu disparitia. “CE URMEAZA? URMEAZA COPIII NOSTRI!”
- Coalitia pentru Familie: peste 70 de ONG-uri cer amendament PRO-FAMILIE in Constitutie si eliminarea amendamentului referitor la discriminarea pe baza de “ORIENTARE SEXUALA”
Toate spuse aici sunt adevaruri. Dar, cred ca in orice astfel de articol trebuie sa ajungem din aproape in aproape la adevarul urmarit de cei ce impun in mod fascist o astfel de “educatie” lumii. Este adevarat ca in Romania sunt foarte putini dintr-astia (nu pot avea respect fata de cei care nu au respect, mai ales cand proportia este covarsitor de partea noastra,…inca).Este adevarat ca legiferarea acestor atitudini nenaturale nu constituie pe moment nici un pericol pentru societatea romana.
Insa aceste lucruri deschid calea catre educatia generatiilor de copii, tineri, adolescenti. Exista inregistrari, pentru mine adevarate filme “horror”, in care copii din USA, de varsta gradinitei, definesc familia dupa cum au fost invatati acolo: mama si tata, doua mame, sau doi tati … In Suedia au loc experimente la gradinite de nedefinire a genului intre cei mici….
Acum, cine doreste acest lucru. Cum de ajunge sa fie impus, atat timp cat sunt atat de putini cei care agreeaza cele de mai sus????
Trebuie sa explicam ca aceste lucruri, laolalta cu politica de avorturi, cu politica publica de sexualitate exacerbata pe care o vedem in jur (stradal,media), laolalta cu exacerbarea sexului – protejat (prezervativele le gasim la casa la orice supermarket si le vede orice copil), nu sunt lucruri intamplatoare.
Putem porni de la explicatia scrisa pe pietrele din Georgia…
Dumnezeu sa ne apere! Numai EL mai poate fi alaturi de noi in aceste timpuri.
http://alexandruracu.wordpress.com/2013/06/17/united-we-stand/
Cred ca uneori trebuie mentionat ca Biserica nu obliga pe nimeni sa nu fie homosexual. Cand Biserica zice ca homosexualitatea este o boala multi se ofenseaza, dar ei trebuie sa inteleaga ca Biserica nu este obligatorie. Nu se incearca un bine cu forta pentru ca nici nu exista mantuire cu forta ci omul numai prin dorinta lui se poate mantui. Biserica nu este o institutie sau un sistem ci un fel de viata. Persoanele din Biserica se simt obligate sa expuna punctul de vedere al Bisericii asa cum orice om de orice convingere o face si cu scopul de a deservi ca un reper si nu ca o norma in societate.
Dreptul de a fi sau nu fi crestin nu are nici o legatatura cu nici o lege, insa dreptul de a participa in deciziile societatii este garantat de faptul ca existi ca om. Spun asta pentru ca in mod paradoxal este nedrept sa asociezi parerea unui om in societate cu faptul ca este sau nu crestin. Parerea este doar o parere si nu ai dreptul sa lovesti in adancul fiintei omului. As ruga pe cei care se simt ofensati de parerea crestinilor in societate sa nu mai fie asa de sensibili la critica celorlalti si mai ales sa nu mai recurga la strigarea de nume, adica defaimare, “ala e crestin, sau e asa sau asa”. La fel cum poate nici un homosexual nu ar fi de acord sa fie indentificat cu homosexualitatea “tu esti homosexualitate”, iar de fapta asta este si viziunea Bisericii — nu esti pacatul tau, adica boala ta.
http://www.hotnews.ro/stiri-politic-15016203-live-text-modificarea-constitutiei-ziua-9.htm
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2013/06/11/revizuirea-constitutiei-amendament-discriminare-orientare-sexuala-respins/