Ce inseamna A TE RUGA PENTRU CINEVA?/ De ce e lumea in criza?/ FRAGILITATEA OMULUI SI MILA LUI DUMNEZEU/ Cum ne irosim, ucisi de ceea ce n-am trait… (Recomandari duhovnicesti)

• Ziarul de Iasi: [pr. Constantin Sturzu] Al treilea chip al rugăciunii

Femeia cananeianca ne învață că rugăciunea poate să ia și un alt chip, al treilea, care este o sinteză a celorlalte două și, în același timp, mai presus de ele: să ceri lui Dumnezeu ceva pentru un altul ca pentru tine însuți.

Multe sînt locurile din Evanghelii care scandalizează logica lumeasca, dar parcă nici unul nu e mai greu de înțeles pentru un neinițiat (în sensul duhovnicesc al cuvintului) ca pericopa ce se va rosti mâine în biserici (de la Matei 15, 21-28). Cum să nu te smintești când vezi cum Iisus, mult-milostivul iubitor de oameni, refuză a ajuta o femeie disperată, la capătul puterilor, a cărei fiica era “rău chinuită de demon” (v. 22)? Cum să nu empatizezi cu acea cananeiancă zdrobită de durere și să nu resimți din plin tăcerea, indiferentă și, mai apoi, jignirea aduse de Cel care făcuse atâtea minuni pentru alții, cu mult mai puțină credință și smerenie decât această femeie. Dar să vedem cum au decurs lucrurile acum aproximativ două mii de ani și să revedem scena petrecută undeva “in parțile Tirului si ale Sidonului” (v. 21).

Femeia care s-a apropiat de Domnul era de alt neam, fiind descendentă a lui Canaan. Acest popor era tratat de majoritatea iudeilor din acele timpuri cu dispreț, fiind un neam idolatru. Lucru deloc surprinzator, de-a lungul istoriei sau chiar în zilele noastre, existând la unele popoare o aversiune și o desconsiderare a celorlalți până la a-i trata ca pe animale (a se vedea ce se întâmplă și acum în unele țări africane). Această femeie îndrăznește să se apropie de un iudeu (Iisus din Nazaret), convinsă fiind ca Acesta o poate izbăvi, precum pe alții, și pe fiica sa de demonul ce o chinuia. Cred că nu puțini sînt aceia care au văzut, mai ales la slujba sfântului maslu, cât de îngrozitor se manifestă cei îndrăciți. Cât de dificil este chiar și să asculți urletele lor, să vezi o ființă umană cum se rănește, adesea, prin mișcări evident controlate de un duh străin. Ei bine, acea femeie avea în casa ei, zi de zi, parte de astfel de scene care, cu siguranță, o sleiseră de puteri și o copleșeau. Mai mult, nimic nu e mai dureros pentru o mamă decât să-și vadă copilul chinuindu-se în felul acesta, încât la groaza de a sta în casă permanent cu un posedat se adaugă și suferința unei inimi care empatiza întrutotul cu fiica sa. Așa încât, venirea lui Iisus pe acele meleaguri parea sa-i aduca, în sfârșit, o rază de speranță.

Numai că strigătul ei de ajutor nu găsește, într-o prima etapa, nici un ecou în inima lui Iisus (sau cel putin așa pare). Văzând că insistența ei este tratată cu tacere de Mântuitorul, ucenicii intervin pentru ea: “Slobozește-o, că strigă în urma noastra” (v. 23). Fie ca erau impresionați de suferința femeii, fie că nu-i mai puteau suporta strigătele de ajutor ce se auzeau în urma lor (căci Iisus continua să meargă, în acest timp, împreună cu însoțitorii), cert e că cei mai apropiați ucenici Îl roagă să dea curs acestor insistente rugăminți. Nici intervenția lor însă nu-L clintește pe Domnul, care pare a se scuza pentru neintervenția Sa: “Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (v. 24). Cu alte cuvinte, se pliază pe așteptările iudeilor care vedeau în Mesia un eliberator al poporului ales, nicidecum un Mântuitor al tuturor neamurilor. Ucenicii înghit in sec: e adevărat, cam așa fuseseră ei învățați să gândească, încât e un foarte bun prilej să constate că, totuși, această atitudine e una inumană. Încă una din multele lecții pe care le primeau de la Hristos…

Dar femeia insistă, nici măcar aceste cuvinte rostite de Domnul nu o descurajează. Atunci Iisus vine si mai “aruncă” un cuvânt, mai greu decât anteriorul, în care sintetizeaza tot disprețul iudeilor pentru păgâni: “Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (v. 26). Spune apăsat ceea ce mulți dintre ucenici vor fi gândit sau discutat între ei atunci când venea vorba de cei care nu se închinau Dumnezeului Celui Viu. Iar aceștia se rușinau deja, ascultând cum Domnul spunea în fața unei cananeence ceea ce ei doar gândisera până atunci.

Cât despre biata femeie, ce mai putea să facă în aceste condiții când, practic, era redusa la statutul de animal, e drept, unul apropiat omului, dar totuși un animal căruia nu-i oferi același tratament pe care-l aplici propriei familii, mai ales copiilor? S-a lăsat ea descurajată? S-a întors ea mâhnită de aceste cuvinte jignitoare, dezamagită ca primea un refuz categoric acolo de unde aștepta iubire și vindecare? Nicicum. Ci din inima ei smerită țâșnește un răspuns cutremurător: “Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (v. 27). Nu neagă, ci iși asumă statutul de câine si, astfel, Îl învinge pe Mântuitorul cu propriile Sale cuvinte, căci pare a-I spune: “Daca eu sunt câine, precum bine zici, de ce nu pot primi nu pâinea întreagă, ci doar niște fărâmituri, niște resturi de mâncare? Căci și acelea sunt bune, mă mulțumesc cu ele.”

Două uimiri și un raspuns

[…] Sintem uimiti, in fata acestui episod, uimiti de doua ori. Pe de o parte ni se pare incredibila insistenta cananeencei, intrebindu-ne de unde a gasit resurse pentru a merge mai departe cu rugamintea ei. Pe de alta parte, ne uimeste faptul ca cineva L-a putut coplesi pe Dumnezeu si, mai ales, a putut sa primeasca de la El darul de a i se face “dupa cum voieste”. Cum au devenit posibile aceste lucruri? Ne sint ele la indemina si noua, celor de astazi?

Raspunsul il putem afla cercetind modul in care se roaga femeia cananeianca. Ea nu spune: “Doamne, miluieste-o pe fiica mea!” sau “Doamne, ajut-o pe fiica mea!”, ci “Miluieste-ma, Doamne!” si “Doamne, ajuta-ma!”. Adica se roaga pentru o alta persoana ca si cum s-ar ruga pentru dinsa. E ca atunci cind noi cerem un favor cuiva pentru un al treilea si-i spunem: “Fa-o ca pentru mine, te rog!” Se stie cit de important este sa ne rugam pentru ceilalti si orice om va fi spus, macar o data in viata, “Doamne ajuta-l pe cutare!” De asemenea, este la fel de important sa ne rugam pentru noi insine, mai ales cu rugaciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul/ pacatoasa!”. Dar femeia cananeianca ne invata ca rugaciunea poate sa ia si un alt chip, al treilea, care este o sinteza a celorlalte doua si, in acelasi timp, mai presus de ele: sa ceri lui Dumnezeu ceva pentru un altul ca pentru tine insuti. Asta este rugaciunea pe care Dumnezeu nu numai ca o asculta intotdeauna, dar Il si bucura si Ii deschide cel mai larg baierele harului, coplesind cu daruri pe un astfel de rugator.

Am gasit si in zilele noastre aceeasi reteta a rugaciunii care nu poate da gres, admirabil gatita de un mester – bucatar de cuvinte -, despre care v-am mai vorbit de Craciun: Marius Iordachioaia. Iata si poemul sau, intitulat “ce este rugaciunea”, care tine loc de concluzie a acestui articol:

“a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i imbraca sufletul cu carnea ta/ a-i incalzi inima cu suflarea ta/ a-i hrani fiinta cu viata ta/ a-l vizita in temnita sa launtrica/ a-l gazdui peste noapte in inima ta…/ a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i oferi lui Dumnezeu trupul/ cu care/ sa-l poata iubi…”

• Oameni si demoni [Marius Iordachioaia]:

mila

“… puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”
(2 Corinteni 12, 9)

toţi cerem milă.
cu disperare cu teamă ori cu furie

în biserici pe străzi în fabrici şi-n cârciumi
din cioburile unei oglinzi ori
dintr-un pat tot mai îngust şi mai alb
de spital

strigând gemând suspinând horcăind

alergând până la sufocare după viaţă sau
zăcând beţi pe o bancă în parc

cu inimile ca nişte frunze uscate

toţi cerem milă.

însă puţini o acceptă când vine
ca o nevăzută ploaie de vară;
temându-se să nu le spele
măştile purtate cu dârzenie ca nişte scuturi
grabnic se leapădă de setea
propriilor inimi…

şi dintre creştini
doar câţiva primesc
să poarte crucea

nesfârşitei ei
slăbiciuni….

***

daruri nedăruite

mulţi fac milostenie cu banul lor

unii şi cu o bucată din pâinea lor
dar puţini
cu ei înşişi.

“în dar aţi primit, în dar să daţi” nu e
un privilegiu moral
ci legea duioasă a vieţii…

ah, trupurile şi sufletele noastre
daruri
nedăruite!

îmbolnăvite uscate
curând ucise pe veci

de frica
de a le pierde !

în mâinile lui Hristos
ar fi săturat întreaga Zidire

dar noi ne ducem puţinele zile şi ne stingem
cu pumnii strânşi şi cu dinţii scrâşnind

zadarnic încercând să păstrăm
ce n-am avut niciodată…

striviţi de ceea
ce n-am dăruit

ucişi
de ceea
ce n-am trăit…

• Doxologia:

[Laurențiu Gheorghe] Capcana deznădejdii

În acest moment asistăm la un impas al tuturor măsurilor de ieşire din criză. Austeritatea nu dă roade, la fel nici aruncarea pe piaţă a unor sume colosale destinate repornirii economiei. La nivel naţional, nici schimbarea guvernelor, nici păstrarea lor nu dau roade. Puternicii zilei par a nu mai avea nici un as în mânecă şi au început să se certe între ei, într-un joc al acuzaţiilor gratuite despre cine agravează criza. Germania arată spre Statele Unite, Statele Unite spre Germania. Cei care îşi puseseră speranţele în China acum se tem de prăbuşirea ei catastrofală. Toate busolele fie se învârt haotic fie indică cu obstinaţie dezastrul. Cuvântul speranţă a dispărut din vocabularul tuturor, prezente sunt doar criză, dezastru, crah, disperare.

În acest context cum să mai fii uluit când îi vezi pe stradă pe oameni că nu mai au nădejde, când vezi cum totul s-a oprit şi toţi aşteaptă pasiv deznodământul care pare implacabil, şi cei care cred că va fi mai rău dar şi cei, din ce în ce mai puţini, care cred că va fi mai bine. Nimeni nu face nici o mişcare.

Şi iată de ce stăm pe loc, previzibil ca în povestea cu drobul de sare. Toată agitaţia aceasta aparentă ascunde un adevăr simplu, de fapt toată lumea vrea să stea pe loc. Am ajuns într-un moment faustic în care am strigat clipă opreşte-te şi acum sperăm neîntemeiat că nu va veni Mefistofel să ne ia sufletele. Tragem de timp în speranţa că asta este fericirea, că lucrurile trebuie să rămână aşa cum au fost şi până acum, fără să realizăm că aşa ne vindem sufletele, că aşa ne aşezăm confortabil într-un mormânt adânc, fără ieşire.

O lume se va prăbuşi, dar este această lume, lumea reală? Este această lume, lumea corectă, nu aşa s-a întâmplat întotdeauna în istorie, nu toţi au crezut că „nu se vor clinti în veac” nu toţi au crezut că o lume mai bună ca a lor nu va mai exista vreodată? Şi cu toate acestea acum, prost trăind, trăim mai bine decât ei au gândit vreodată. Nu am ajuns şi noi oare la capătul iluziilor noastre de grandoare?

Comunismul credea că va instaura raiul pe pământ, capitalismul promitea paradisul, şi unii şi alţii s-au înşelat. Raiul nu e posibil pe pământ decât dacă oamenii îşi schimbă firea şi fac cele ale binelui şi părăsesc cele ale răului. Dar această opţiune nu depinde de contextul istoric, de câte divizii ai sau de fluxul capitalului mondial. Această opţiune este independentă de context, depinde doar de voinţa ta de a-L urma pe Hristos.

Lumea noastră este în criză din acelaşi motiv din care toate „lumile” anterioare au fost în criză, pentru că s-a depărtat de Adevăr şi şi-a croit o realitate proprie pe care a crezut-o sustenabilă la infinit. Nu este şi nici nu are cum să fie. În loc să ne concentrăm eforturile agitându-ne pentru a sta pe loc, ar trebui să ne eliberăm de iluziile găunoase ale „realităţii” acesteia şi să acceptăm că nu mai merge aşa şi că ar trebui să ne schimbăm, nu cu mijloacele „sistemului”, care se dovedesc acum neputincioase, ci cu mijloacele Adevărului care „niciodată nu vor trece”.

E nevoie de puţin curaj, Dumnezeu e cu noi şi ne spune „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Să nu deznădăjduim, lumea va pieri pe graiul ei, dar noi nu vom pieri odată cu ea dacă ne ancorăm ferm în Adevăr, dacă facem binele indiferent de greutăţi şi dacă dăm slavă lui Dumnezeu. E simplu, trebuie doar să crezi.

[Nicoleta Ginevra Baciu] Copacii speranței

Dimineața devreme, în curtea Mănăstirii Golia, pe ger. Zăpada înghețată se așterne neatinsă pe dalele de piatră și printre copaci. Doar pe aleea ce duce spre intrarea în biserică sunt întipăriți câțiva pași ce-și păstrează secretul …or fi de bărbat, or fi de femeie… Din biserica înaltă răzbat cântările slujbei, câte o pală de vânt mai face să scârțâie trist copacii desfrunziți, pe aleea din dreapta curții se aude un târn măturând regulat zăpada. O femeie în vârstă de tot, aplecată din șale, curăță încet, fără de nici o grabă, dală după dală. Zici că este Sora Timpului și odată cu fiecare strat de zăpadă, mătură și câte o sută de ani din trecutul împovărat de păcate al lumii: hâști! o dată, se duce zăpada și o sută de ani, hâști! a doua oară, se duce altă zăpadă și altă sută de ani.

Când deodată, ce să vezi, în toată această nemișcare înghețată, un copăcel abia ițit pe după alții, își poartă fructele mici și portocalii cu mândrie, pe ramurile de tot desfrunzite. Ba nu un copăcel, doi. Iată și perechea lui, chiar peste drum. Și stând așa, în stânga și în dreapta curții, își fac singuri curaj și-și apără comoara, globii mici, roșcați, ce stau mănunchi pe ram, podoabă minunată de fructe în zăpadă. Cum s-or chema asemenea copaci? O fi știind poate Sora Timpului de taina lor? „Care copaci, maică? A, uite că nici nu i-am observat. Ai dreptate, da chiar au fructe, ca să vezi. Nu sunt maică măceșe, că ăla e arbust. Agrișe? Nici atât. Ei, sunt și ei așa maică pe lume, niște copaci fără nume.” Un călugăr grăbește pe aleea principală spre biserică. Poate știe ceva de copăceii cu fructe? „Știți, ăștia sunt copaci din aceia, fără nume.” Dinspre birourile editurii, vine un tânăr, suflându-și în palme de frig. Trece pe lângă copacii cu fructe și cotește spre Stăreție. Știe el ceva despre numele acestor copaci?

„Vedeți, ăștia nici nu sunt copaci propriu-zis. Sunt și ei așa ceva, fără nume.” Copăceii își clatină trist colorata podoabă de fructe. Zăpada nu-i sperie. Așteaptă.

Asemeni lor, întâlnești câteodată, un om minunat, apărut de niciunde. Cult, inteligent, educat, își vrăjește ascultătorii cu talentul său de povestitor, pare să nu existe nici un subiect despre care să nu-ți poată da explicații amănunțite. Audiența pare încremenită, purtată într-un vis frumos, un vis cu oameni eleganți, cu vorba aleasă, cu purtări delicate. Apoi omul se ridică și pleacă. L-ai întâlnit la petrecerea de Revelion a cumnatei. Vrei să știi, cine e, cum îl cheamă pe omul acesta? Nimeni nu-ți poate răspunde exact, e un amic al nu știu cui, de fapt nimeni nu-și mai amintește nici cine l-a invitat, darămite cum îl cheamă. Într-un târziu își amintește cineva că e vânzător la toneta din colț, aceea cu lenjerie de lână, dar numele, vezi, chiar îi scapă. „Are facultate?” „Da, sigur. Master sau doctorat, cum îi zice, mă rog chestii de astea moderne, da ce să-i faci, cu vremurile astea…”

Și ne mai întrebăm cu uimire, UNDE NE SUNT SPECIALIȘTII? Specialiștii noștri sunt în țară. E drept, cei mai tineri dintre ei au plecat. Informaticieni cu diplome meritoase culeg afine în Anglia, absolvenții de drept îngrijesc bătrâni imobilizați, în Italia. Dar cei mai mulți dintre adevărații noștri profesioniști de elită sunt în țară. Vorbitori fluenți a trei sau patru limbi străine dorm în adăposturi de noapte pentru săraci, doctori în științe, cu teze foarte bune, fac tehnoredactare în birouri de traduceri, finanțiști cu studii aprofundate vând ciocolate prin magazinul vreunui văr mai înstărit și mai milos. Și asta în timp ce, faimoasele criterii autohtone de competență, atât de trâmbițate peste tot, pun în posturi colosale din ierarhiile sociale și profesionale, oameni care ne reprezintă prin cele Europe și ne fac pretutindenea, de tot …plânsul.

Adevărații specialiști, care și-au investit ani fără număr în taina cărții și a profesiei, rămân doar niște copaci plini de rod cărora nimeni nu le știe numele. Niște copaci plini de rod în zăpadă, în zăpada unei societăți înghețate, care a hotărât că totul se cumpără și se vinde, care nu mai găsește de mult, nici un loc oamenilor ei de valoare. Oamenii aceștia, care ar putea să ne reprezinte cu cinste oriunde, în limbi străine vorbite aproape de perfecțiune, care sunt atât de delicați încât nu ar putea jigni nici să vrea, ocupă pretutindeni în țară posturi mult sub nivelul lor de pregătire, trăiesc din salarii mizere și sunt adesea examinați pentru competență, de șefi care nu au nici a zecea parte din cunoștințele lor.

Oamenii aceștia, specialiștii noștri, își poartă rodul de cultură și profesionalism, pe care nu îl mai vrea nimeni, cu simplitate, tristețe și decență. Trec printre noi, ne înmărmuresc prin erudiția și bunul lor gust, apoi își continuă existența lor cenușie, fără proteste, fără a se plânge, fără a lăsa în urmă UN NUME. Cum îl cheamă pe omul acesta? Cum se cheamă copacul acesta? Acesta, cel ce rodește în iarnă, cum se numește el?

Copăceii din curtea Goliei își leagănă grijulii fructul în ger. Privesc întrebători spre Crucea cea mare din vârful turlei, iar Ea le răspunde cu glas de mamă: „Răbdare, răbdare, răbdare...” Și copăceii așteaptă, așteaptă. Așteaptă Primăvara sau poate, cine știe, măcar vreun condeier zgribulit care să le dea un nume: COPACII SPERANȚEI.

• Catehetica:

Cat de minunat vindeca Dumnezeu pe Om

Cel mai adesea rostim rugăciunea ‘Doamne miluiește’ într-un mod sec fără a conștientiza că rostind-o trebuie să fim pe poziția cerșetorului, a aceluia care este sigur de faptul că are nevoie de milă. Chiar și în Biserică uneori rostim / cântăm această rugăciune în chip triumfalist. Atunci când suntem în suferință avem frângerea inimii și ne poziționăm oarecum corect, ne punem în poziția aceluia care cu adevărat cere, cerșește de la Dumnezeu ceva. În alte condiții însă, când facem pocăință pentru propriile păcate și nemernicii nu ne jelim autentic, nu ne vedem chiar păcătoși, avem întotdeauna puncte de referință către alți semeni mult mai păcătoși decât noi. Din această perspectivă Simeon Kraiopoulos ne explică cum ne vindecă Dumnezeu, de ce îngăduie suferința ca o școală peste sufletul nostru. Și iată ce ne spune sfinția sa:

Întotdeauna Domnul depășește așteptările noastre

N-ar fi mare lucru pentru Dumnezeu ca atunci când venim și ne ungem, să ne vindece pe toți fără osebire.  N-ar fi mare lucru, dar nici n-ar avea însemnătate, n-ar avea valoare.  De altfel, Dumnezeu o va face, așa cum o și face. Noi suntem datori să alergăm la harul Lui și să cerem ceea ce avem nevoie, dar vindecarea aceasta nu are valoare. Are valoare să vii la Sfânta Taină și să pleci cu încrederea și cu certitudinea că s-a întâmplat, întocmai, ce ai cerut. Același lucru este valabil și pentru cele duhovnicești.

Omule, este cu neputință ca Dumnezeu să te lase în păcat, în patimi, în slăbiciunile tale, cu rănile păcatului.  El te va vindeca, dar vrea ca tu să crezi aceasta, chiar înainte de vindecare și mai ales, să crezi până într-atât, ca și cum deja te-ai vindecat. Adică, atunci când participi la Taina Sfântului Maslu, în paralel să alergi la Domnul cu rugăciunea și cu pocăința pentru ca să te vindece, să te facă un om nou. Și crezând că va face aceasta vei rămâne sub harul Lui și vei pleca la casa ta, ca și cum așa s-au întâmplat lucrurile. Cu această certitudine, cu această credință să pleci.

Este lucrul de cea mai mare valoare și este cu neputință ca după aceea Dumnezeu să nu-ți vindece sufletul, să nu-l sature, să nu nască înlăuntrul tău o stare prin care, dacă-mi este îngăduit să vorbesc așa, să înnebunești de mulțumire și de fericire.  Nu-ți va veni să-ți crezi ochilor, tu cel care aveai impresia că niciodată nu vei fi îndreptat, nu vei fi vindecat, nu vei deveni așa cum vrea Dumnezeu. Vei constata că ești un om nou, mult mai mult decât puteai să-ți închipui, să-ți dorești, decât reușeai să cuprinzi cu mintea și cu dorința ta.

Darul pe care-l oferă Dumnezeu sufletului nostru depășește întotdeauna ceea ce cerem, ceea ce nădăjduim, întrece orice așteptare a noastră.

Însă, și în neputințele trupești și în cele sufletești Domnul dorește să vadă credința, certitudinea despre care am vorbit.

Dacă primim aceste învățături, dacă le lăsăm să intre în sufletele noastre și arătăm credință și certitudine cât timp stăm aici, dar și după ce plecăm de aici, înțelegeți ce se va întâmpla în sufletul nostru?  Vă dați seama cât de schimbați vom fi, cât de schimbați vom pleca și cât de schimbați vom trăi oriunde ne-am afla?

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

 Fragilitatea Omului

Omul, odată cu vremea, a simțit cum îi cresc puterile. Știința și tehnica, cele două expresii ale geniului său pământean, l-au făcut să se creadă stăpânul lumii, începutul și sfârșitul lucrurilor, puternicul conducător și modelator al vieții. O certitudine desăvârșită părea că l-a cuprins. Dar, când s-a crezut mai tare, a căzut pe sufletul său un grăunte de greutate și s-a spart ca un porțelan.

Adesea omul își uită cine este; se socotește Dumnezeu. Cu adevărat el este față a lui Dumnezeu, are putere și lumină, dar are și slăbiciune, întuneric. Când omul uită aceste lucruri, trece prin grele încercări.

Ființa noastră este uneori atât de esențial lovită, încât ne putem sfărâma. Sunt împrejurări când nu avem nici prețul unei frunze. Fragilitatea ființei noastre este o realitate de care trebuie să ținem seama pentru a putea cultiva frumusețea și birui.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea – București – 2006

Am putea concluziona fără să greșim că omul devine fragil atunci când se desparte de Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu după chipul Său, iar asemănarea i-a oferit-o prin virtute. Această luptă a omului de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu îi crează și puterea de a invinge deoarece prin însăși lupta sa se însoțește cu Dumnezeu. Omul doar în neputință, în boală, în încercări își realizează fragilitatea și atârnarea de Dumnezeu.

Deci omul devine puternic, împăcat, liniștit și fericit doar când ajunge să se ridice la înălțimea de fiu a lui Dumnezeu și de împreună stăpânitor. Cât timp nu lucrează poruncile evanghelice se poziționează ca un uzurpator al stăpânirii lui Dumnezeu. În pilda cu Zaheu Vameșul vedem că Dumnezeu se coboară chiar spre omul cel mai decăzut, cel mai păcătos cu condiția ca acesta în exercițiul libertății să-și dorească întâlnirea cu El.