Comemorarea marelui teolog si marturisitor TEODOR M. POPESCU. DE LA NERO LA STALIN. Anticrestinismul comunist: metodele de persecutie si propaganda

Fericiti cei prigoniti:

Teodor M. Popescu

De la Nero la Stalin

Creștinismul a cunoscut multe epoci de greutăți și de criză, dar niciuna cu tîlcul celei de acum. De la Nero la Stalin, se înșiră pe veacuri opoziții și persecuții sîngeroase, lovituri și sfîșieri dureroase, martiri și mărturisitori, apostați fricoși sau cinici, nedreptăți, batjocuri și profanări scandaloase, amenințări și insulte grave aduse lui Iisus Hristos și Bisericii. Nimic pînă acum n-a egalat însă, ca impietate și ca primejdie, acțiunea anticreștină desfășurată de un sfert de secol în Republica Sovietelor și – ce e mai grav – pregătită acolo pentru a se revărsa ca un torent de lavă sufocantă și ucigătoare asupra Bisericii și a lumii întregi.

Este de aceea un moment de hotărîre supremă în istoria creștinismului și un prilej de serioasă reflecțiune asupra peripețiilor de acum și de pînă acum ale Bisericii lui Hristos în lume. Creștinismul a reușit să se descătușeze de strînsoarea iudaizantă a legalismului mozaic, să triumfe asupra persecutorilor păgîni, să reziste fanatismului mahomedan. Este amenințat acum să fie distrus ca de un cataclism, înghițit ca de o fiară apocaliptică, de ateismul ofensiv al bolșevismului. Niciodată, nici chiar în epoca celor mai crude persecuții păgîne, dualismul Hristos-Antihrist, bine-rău, lumină-întuneric, spirit-materie n-a fost pus și trăit atît de tragic, ca experiență a omenirii, cum se pune și se trăiește în zilele noastre. Este ceasul unei lămuriri și orientări fatale sau providențiale pentru omenire, este, ca niciodată, ceasul creștinismului sau al anticreștinismului; nu doar al anticreștinismului sau al păgînismului, cum a fost la început, nici al credinței sau al necredinței în Dumnezeu, ci ceasul grav al credinței sau al anticredinței.

Este primul război organizat și propagat de o parte din omenire împotriva nu numai a oamenilor care cred, ci a lui Dumnezeu Însuși, în Care cred aceștia. Este o răzvrătire luciferică împotriva Creatorului, cum n-a mai fost în veac; și este mai gravă decît cea demonică, pentru că se încearcă nu întrecerea, nu egalarea lui Dumnezeu de către făptura Lui, ci repudierea ingrată și ostentativă, negarea pătimașă, uitarea, scoaterea Lui din mintea creaturii, ștergerea Lui dintre realități, pălmuirea și dezmoștenirea Lui – de putem zice – de către om, coroana creației divine. Bolșevismul a întrecut cu mult, în această privință, tot ce s-a putut concepe pînă acum împotriva creștinismului și a lui Dumnezeu. Și pentru ca paradoxul și scandalul să fie depline, se întîmplă aceasta pe pămîntul evlavios și mistic al „sfintei” Rusii pravoslavnice, în forme care ar putea uimi pe persecutorii de totdeauna.

O asemănare a bolșevismului ateu cu păgînismul idolatru este numai în parte sau figurat potrivită. În realitate, ateismul bolșevic stă dincolo de păgînism, de orice rătăcire, de orice erezie și superstiție, pentru că stă dincolo de orice credință religioasă. El este nu doar o eroare, ci este nelegiuire voită. Este nu o credință greșită sau neputința de a crede, ci este voința de a nu crede. Comparați cu toți persecutorii de pînă acum, dictatorii proletariatului comunizat nu sînt apărătorii unei religii proprii, fie oricît de rătăcită, nu slujitorii unei credințe, deosebite de a altora: sînt tot ce poate fi mai funest și mai odios pentru o religie și pentru toate concepțiile de viață ce decurg din ea, sînt antireligia sub formă de autovenerație obligatorie și tiranică, sînt autoidolatrizați întronați în locul lui Dumnezeu, sînt nihilismul spiritual total, negația completă și definitivă, antiteismul cel mai rebel și mai distructiv. Un Satan, dar un Satan ateu, în Sfînta Sfintelor! Satan pierzîndu-și ultima scînteie ce-i amintea originea și firea lui cea dintru început: credința că există Dumnezeu! Satan care nu mai crede și nu se mai cutremură!

Între toți persecutorii de pînă acum și regimul persecutor din Republica Sovietelor este deci o deosebire care trebuie subliniată, pentru înțelegerea fenomenului ateu bolșevic și a pericolului pe care-l reprezintă el pentru creștinism.

Situația creștinismului era mai puțin grea sub Nero decît sub Stalin. Iudaismul sectar, politeismul păgîn și islamismul fanatic, cele trei pericole mai mari pentru creștinism pînă acum, au fost mai puțin pregătite și pornite să distrugă Biserica decît este bolșevismul. Nici Iulian Apostatul, nici Revoluția franceză, nicio zvîrcolire anticreștină, din cîte cunoaștem, n-a imaginat și n-a reușit împotriva lui Hristos ceea ce a imaginat și a reușit bolșevismul. Creștinii au căutat uneori în istorie o întruchipare a lui Antihrist, un tip anticreștin desăvîrșit. Antihristul cel mai reușit, din cîți au fost socotiți astfel, trăiește astăzi și este comunist; el este Stalin, țarul roșu. Acesta întrunește maximum de însușiri cerute pentru a-și juca rolul, în primul rând pe acela de a fi un renegat, un fost seminarist, care se pregătea să slujească lui Iisus Hristos. Acest fapt dă luptei Antihristului roșu o semnificație cum n-a mai avut lupta nici unui alt mare persecutor al creștinismului.

În reacțiunea mozaică împotriva Bisericii primare, era revolta unei tradiții formaliste, a unui nomism greșit înțeles, a unui mesianism falsificat de veacuri vitrege pentru Israel. Era neputința tragică de a crede că un răstignit poate fi Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Evreii persecutau în creștini pe niște uzurpatori ai Legii și ai speranțelor lor mesianice; persecutau – în închipuirea lor deșartă – pe niște căzuți de la Legea lui Moise.

În imperiul roman, autoritatea și vulgul persecutau în creștini pe niște dușmani ai statului, oameni periculoși, sectari, atei și suspecți, o „superstiție” nouă și funestă; îi persecutau pe disprețuitorii zeilor și pe distrugătorii idolilor și ai civilizației greco-romane.

Mahomedanii au persecutat în creștinism o religie rivală și puternică, pe cinstitorii altui profet decît al lor; au persecutat din zel religios, din devotament gelos pentru Allah și pentru Mohamed. Toți la un loc apărau o religie, religia lor mai veche sau mai nouă, socotită mai îndreptățită și mai bună. Toți erau credincioși în felul lor și mîndri în credința lor; toți credeau că aduc slujbă lui Dumnezeu persecutîndu-i pe creștini. Rătăcirea lor era mare, desigur, și loviturile pe care le-au adus Bisericii erau grele. Împotrivirea opusă de ei creștinismului a fost una dintre cele mai eronate măsuri și dintre cele mai mari pierderi ale omenirii, dar ea avea omenește o explicație: era încercarea unor oameni greșiți, de oarecare bună-credință în cugetul lor, care, necunoscînd sau neînțelegînd adevărul, superior puterii lor de a-l concepe, făceau un lucru socotit de ei bun: apărau o religie, religia lor, concurată, întrecută și înlăturată de creștinism; o apărau ca din datorie, din pietate față de Legea, de zeii sau de profetul lor. Nu erau necredincioși, ci dimpotrivă: erau sectari, bigoți, superstițioși, formaliști sau fanatici, și vedeau în creștini niște apostați, niște atei și niște eretici.

Creștinismul s-a putut menține și organiza totuși alături de mozaism, de păgînism, de mahomedanism chiar. Însăși ambianța sau atmosfera religioasă în care se găsea îi stimulau zelul religios, îi dădeau conștiința superiorității lui, întrețineau atenția și încordarea lui religioasă. În religia adversă el găsea un concurent și un termen de comparație, silindu-se să se arate superior ei în toate. Era mîndria vechilor creștini persecutați de a se fi știut superiori persecutorilor lor, cu credința și cu viața lor religioasă și morală. Le era mai ușor să-i convingă pe păgîni că idolii lor sînt falși, decît pe bolșevici că există Dumnezeu. Minciuna se vădește mai curînd decît adevărul și creștinii au vădit-o cu prisosință.

Bezbojnik

Bolșevismul îi întîmpină însă pe credincioși cu urechile astupate, cu ochii închiși. El nu vrea nici să audă, nici să vadă, el nu ascultă și nu discută. El neagă din principiu, interzice și lovește. Adevărul lui este tăgăduirea, dreptatea lui este forța, nădejdea lui este persecuția. Pe cînd iudeii s-ar fi mulțumit cu respectarea Legii mozaice de către creștini, romanii – cu recunoașterea cultului împăratului, iar musulmanii – cu cinstirea lui Mahomed pe lîngă cea a lui Hristos, bolșevismul nu vrea pe nimeni și nimic ce ar aminti de Dumnezeu sau I-ar sluji: nici zeu, nici idol, nici profet, nici preot, nici rabin, nici imam. El este negația divinității: nu vrea nici religie, nici cult; se vrea pe sine în totul și nimic mai mult sau alături de el. Înlătură pe Dumnezeu în mod aprioric și definitiv, fără a avea nevoie să demonstreze. Îi este destul că vrea să pună comunismul în locul a tot ce poate ști și crede. Bolșevismul nu crede în Dumnezeu, pentru că nu-L vrea. Îl înlătură deci, pentru a se așeza el în locul divinității și al religiei: „Urîciunea pustiirii în locul cel sfînt”.

Este, în această privință, o mare deosebire de la Nero la Stalin. Imperiul roman era un stat religios, cu împărați „pioși”, cu respect oficial pentru divinitate, tolerant cu zeii altora și mîndru de ai săi, cărora le socotea datorită întinderii și putereii sale. Pe cînd viața păgînului era deci plină de credințe și de acte religioase, încît a creștinilor îi părea goală pînă la a fi numită „ateism”, bolșevismul este regimul ateismului declarat, obligatoriu și impus. Unul era statul politeismului, altul e statul ateismului, al ateismului de stat, principiu fundamental, general și indiscutabil, împotriva căruia nu admite și nu tolerează nimic.

Istoria n-a cunoscut o formă de fanatism mai orb, mai îngust, mai neîndurat decît fanatismul ateismului bolșevic. Acest Antihrist nu se mulțumește cu necredința sa; el o vrea pe a tuturor și nu ar avea odihnă și spațiu decît în ziua în care ar reuși să smulgă pe Dumnezeu și să-L arunce, ca pe o prejudecată odioasă, din mintea celui din urmă credincios. Spre deosebire de păgînism, bolșevismul este propagandist, este misionarul ateismului universal și nu aspiră la glorie mai mare decît aceea de a termina odată cu Dumnezeu. Este de neînchipuit la ce privațiuni și suferințe a fost constrîns un popor de aproape două sute de milioane de suflete, numai pentru a-și găsi bolșevismul mijloacele materiale ale prozelitismului său în lumea întreagă. Au trebuit să moară milioane de nefericiți, pentru a-și procura arhidemonul roșu arginții corupției atee mondiale, ai apostaziei generale.

Această acțiune anticreștină nu este un capriciu, cum erau persecuțiile unor cezari nebuni, ci este, din nefericire, chiar o convingere, un principiu de guvernămînt, o metodă, un întreg program de proletarizare și de comunizare, de anarhizare a lumii prin ateizare forțată. Păcatul inițial al bolșevismului este teoria absurdă că religia este cea mai mare nenorocire pentru societate, că este piedica progresului și a fericirii omenirii; ea ar fi marele pericol social, marele dușman al omului.

Religia și comunismul se exclud. Idealul bolșevismului este organizarea și domnia proletariatului mondial, prin lupta de clasă, prin răsturnarea tuturor condițiunilor de viață actuale, socotite „burgheze”, prin înlăturarea tuturor tradițiilor și instituțiilor existente azi, printr-o schimbare radicală a omului, prin modificarea tuturor ideilor lui moștenite de secole și de milenii, considerate prejudecăți și superstiții dăunătoare. Comunismul nu vede obstacol mai mare în calea realizării sale decît religia. Declarînd-o „produs al societății capitaliste”, cu origini în economia individualistă și mistică, „instrument de exploatare a proletarilor de către capitaliști”, și stigmatizînd-o ca „opium pentru popor”, comunismul combate religia ca pe tot ce poate fi mai opus și mai dăunător intereselor generale ale proletariatului, științei și fericirii universale.

Ceea ce face statul comunist, cu așa idei despre religie, pentru a înăbuși și a ucide sentimentul religios, este fără precedent în istoria omenirii și nu încape aici, în cîteva pagini.¹ Persecuțiile îndurate de Biserică – cler și credinicioși – și metode de propagandă care duc la discreditarea religiei și la zădărnicirea catehizării și a cultului sînt tot ce se poate concepe mai crud, mai ipocrit, mai pervers, mai diabolic. Bolșevismul vrea „lichidarea religiei” și o urmărește prin toate mijloacele imaginabile, aplicîndu-le metodic și stăruitor, cu cea mai desăvîrșită tehnică a persecuției.

El urăște și prigonește – se înțelege – toate credințele religioase și toate formele cultice, dar, mai mult decît toate, urăște și persecută creștinismul, și îndeosebi Biserica Ortodoxă. Sînt nenumărate pretextele și procedeele de teroare și de tortură cu care bolșevismul vrea s-o compromită și s-o distrugă. Ele sînt, de altfel, numai în parte cunoscute, iar în parte vor rămîne poate necunoscute pentru totdeauna. Bolșevismul lucrează mai mult în secret, la întuneric, fără martori și fără mărturii, aceasta pentru a nu provoca și brusca peste măsură nici opinia poporului rus, nici pe a lumii întregi. El nu judecă decît de formă, nu ascultă pe nimeni, condamnă din oficiu și execută fără grație; condamnă și execută într-un chip sadic, care lasă în urmă toate metodele persecuțiilor de altădată și pe ale inchiziției medievale.

Nicio teroare n-a mai imaginat și n-a mai aplicat împotriva unei credințe religioase mijloacele pe care le-a imaginat și le aplică bolșevismul, aceasta pentru că și fanatismul lui este mai mare și mai crud, iar mijloacele lui de acțiune antireligioasă sînt mai numeroase decît altădată. Ceea ce agravează această acțiune, ca metodă de persecuție și propagandă, este nu numai teroarea bolșevică și mulțimea mijloacelor întrebuințate, ci și spiritul lor. Procedeele persecuției comuniste nu urmăresc doar distrugerea creștinismului prin violența măsurilor administrative coercitive. Acestea constituie numai o latură a politicii antireligioase a Sovietelor. Ea folosește, evident, tot ce poate duce, prin forță și prin constrîngere, la înăbușirea credinței creștine, dar nu se mulțumește să condamne, să tortureze și să ucidă oameni, să distrugă biserici, cărți religioase și obiecte de cult; ea vrea să ucidă credința însăși și în acest scop întrebuințează nu numai lovitura brutală, ci și batjocura, sarcasmul, ironia, caricatura, profanarea, tot ce poate jigni, umili și scandaliza pe credincioși și doare mai mult decît durerea.

Ura față de credință și de cult se manifestă în acte și expresii de o grosolănie specifică bolșevismului, ca și teroarea lui. Ea are forma celui mai vulgar dispreț, a unui sentiment de profund și afectat dezgust, care face parte din patologia bolșevismului, ca toată patima pusă în general în „lichidarea” religiei. Iată, de exemplu, ce declara un înalt funcționar de stat sovietic, reprezentant al guvernului, procuror, într-un proces prin care au fost condamnați la moarte, în 1923, un arhiepiscop și un episcop romano-catolici: „Noi respingem la fel toate Bisericile. Noi le contestăm tuturor dreptul la stat… Religia voastră? Scuip pe ea, cum scuip pe toate religiile: ortodoxă, iudaică, musulmană și celelalte.”²

Aceasta e chintesența geniului bolșevic, aceasta e marea lui realizare și glorie, exprimată în stil revoluționar caracteristic (stilul e omul): „Scuipă pe religie!”. Trebuie să recunoaștem că niciunul dintre persecutorii de pînă acum ai creștinismului, nici cei cu reputație de nebuni, ca Nero, Domițian, Comod, Iulian Apostatul sau Al-Hakem³, n-a avut asemenea concepții și n-a rostit asemenea cuvinte la adresa creștinismului și a religiei în general. Unele ca acestea sînt deviza și onoarea ateismului total bolșevic.

Se înțelege de la sine cu cît este mai grea situația Bisericii în Rusia comunistă decît oriunde și oricînd pînă acum, de la Nero la Stalin. Se înțelege cu cît ar fi mai grea pretutindeni, dacă s-ar putea realiza visul revoluției mondiale a bolșevismului, ateizarea și comunizarea lumii întregi. N-a imaginat și n-a întreprins nimeni pînă acum alungarea completă a lui Dumnezeu din lume, uciderea credinței în El, distrugerea religiei în toate ale sale. Nimeni n-a încercat – niciun maniac, niciun dement, niciun tiran, nici Lucifer însuși – să gîndească a dezdumnezei universul, a-l ateiza, a-l revolta împotriva divinității, negînd-o, respingînd-o, batjocorind-o în chipul cel mai scelerat. Nimic de mirat dacă, voind să explice și să califice fenomenul ateu bolșevic, în principiile și manifestările lui antireligioase, cunoscătorii situației din Uniunea Sovietelor o socotesc de-a dreptul ,,demonism”, ,,satanism”, de o formă cum spiritul cel rău n-a încercat până acum: apostazia lumii întregi – sau exterminarea tuturor credincioșilor de către atei. Lucifer a voit să revolte pe îngeri împotriva lui Dumnezeu; bolșevismul vrea să revolte pe oameni și această rătăcire este mai grea decât cea dintâi. Neo-Luciferul bolșevic vrea nu doar să întreacă pe Dumnezeu, ci-l neagă și-i ia locul; nu se mulțumește să contrazică și să combată pe Iisus Hristos, sau să persecute sângeros Biserica Lui, ci-L neagă în însăși existența Lui istorică, cu argumentul pueril și perfid – între altele – că n-a putut să existe un Iuda care să-l vândă atât de ieftin⁴; neagă învățătura Lui evanghelică și-I ia el locul, ca un adevărat Mesia al lumii: nu Iisus Hristos, ci el, Antimesia, Antihristul.

N-a existat, de când este lumea, o mai îndrăzneață uzurpare, o mai completă răsturnare, o mai nerușinată falsificare a tot ce are omenirea mai prețios, mai sfânt și mai salutar, decât cea pe care o proclamă și o urmărește astfel bolșevismul. N-a fost impietate, n-a fost rătăcire, n-au fost aberație și primejdie mai mari decât acestea, de a sili Biserica creștină să se întoarcă împotriva lui Hristos, de a sili omenirea întreagă să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu. Comunismul vrea o lume nouă, cu totul nouă : alt om, altă societate, altă eră – era revoluției bolșevice, cu calendarul ei ateu. Prin acest procedeu, Iisus Hristos este într-adevăr scos din lume și din istorie, neavând voie de la Stalin să mai existe nici în prezent, nici în viitor, nici chiar în trecut! Nici Nero, nici Iulian Apostatul, nici vreun alt persecutor n-a cutezat să șteargă din memoria omenirii cel mai mare fapt istoric, iar dacă s-ar fi gândit s-o facă, aveau în urma lor mult mai puțin decât două mii de ani. Nero nu-L cunoștea pe Iisus Hristos, cum nu L-au cunoscut, decât din nume, nici ceilalți persecutori păgâni; iar Iulian, care-L cunoscuse, se înșela ca un naiv sentimental, de dragul mitului păgân. Bolșevismul nu are în această privință nici o scuză, nici alta. El este conștient și de rea-credință. El nu neagă pe Dumnezeu sau pe Hristos, pentru că n-ar putea să creadă. El știe că Iisus a existat și a predicat iubire, milă, pace și înfrățire, dar el nu vrea acestea, ci vrea luptă de clasă, deci ură și dușmănie. Evanghelia îl înfruntă și îl zădărnicește, de aceea o respinge. Iisus îl contrazice și-l rușinează, de aceea Îl înlătură. Bolșevismul vrea să scoată din conștiința omului ideea că poate exista în Univers altă putere decât a omului singur și altă doctrină decât comunismul. Și nu doar cum au făcut-o alții. El identifică pe Dumnezeu cu diavolul și-i neagă pe amândoi. Ministrul bolșevic al Instrucțiunii publice, Lunacearski, saluta apariția revistei Bezbojnik cu cuvintele entuziaste: ”Doresc din toată inima deplin succes ateismului în lupta lui împotriva spectrului respingător al lui Dumnezeu, care a cauzat un rău atât de diabolic întregii omeniri în cursul istoriei ei”5. Este ultima stratagemă a lui Stalin: se identifică cu Dumnezeu și apoi se neagă pe sine, pentru a putea nega și pe Dumnezeu.

Pentru a-L nega deci, comunismul se vede nevoit să combată și să înlăture în tot chipul pe cei care Îl afirmă și tot ce-L mărturisește în lume. Persecuția religioasă și propaganda anticreștină sunt pentru bolșevism o necesitate firească. El nu poate prinde rădăcini și teren decât suprimând pe Dumnezeu și credința, iar înverșunarea lui împotriva celor sfinte este cu atât mai mare, cu cât religia nu poate fi suprimată. Privită în furia bolșevismului de a ”lichida” religia și în neputința lui de până acum de a descreștina Rusia la termen fix, așa cum dorea și anunța, aceasta este o adevărată tragedie, din care însă, logica bolșevică nu trage altă concluzie decât aceea că trebuie să continue, desăvârșindu-și în sens demonic armele de luptă anticreștină.

Este adevărat că spiritul de dreptate și de libertate, lumina și fericirea pe care comunismul pretinde că vrea să le aducă omenirii (atât de nenorocite mai ales din cauza religiei), nu se potrivește destul de bine cu ideile și cu metodele lui persecutoare. Văzând contrazicerea în care se găsește oarecum cu sine însuși, comunismul comite de nevoie un fals mai mult – și aceasta este podoaba sofismelor lui – afirmând că el nu persecută credința! Această afirmație care este culmea nerușinării, perversității și cruzimii comuniste, este desigur mai jignitoare și mai scandaloasă decât toate persecuțiile.

Ca secretar general al Partidului Comunist, actualul dictator roșu Stalin, declara la 1928, anul în care începea prima perioadă cincinală de comunizare și de ateizare a Rusiei: ”Rusia sovietică nu are nicidecum intenția să combată credința cetățenilor ei într-un Dumnezeu, oricare ar fi el; nimeni nu poate trăi fără un ideal: pentru cinci ruși la sută, acest ideal este comunismul; pentru ceilalți nouăzeci și cinci, este credința religioasă; a-i opune pe unii altora ar fi o absurditate politică și o crimă împotriva principiului sovietic.”⁶

Asemenea declarații perfide n-au împiedicat regimul comunist să ”combată” credința; dimpotrivă: persecuția a continuat și s-a agravat, cu atât mai mult cu cât religia n-a putut fi ”lichidată” nici la sfârșitul primei perioade cincinale, cum se voia și nici după aceea.

De unde această pornire ipocrită, oarbă și irezistibilă împotriva lui Dumnezeu și a credinței? De unde această înverșunare absurdă și criminală împotriva lui Iisus Hristos și a Bisericii Lui ? Din ce izvoare infecte, aceste duhori pestilențiale? De unde aceste gânduri și zvârcoliri demonice, în întuneric, în minciună, în ură și în sânge? De unde acest anticreștinism comunist?

Nu este locul să dezbatem aici un proces istoric lung de secole, dar anticreștinismul comunist de acolo vine, din întregi secole trecute și mai ales din cel precedent nouă [sec. XIX]. Vine din concepții și manifestări antibisericești sau antireligioase ce datează de câteva veacuri, din revoluții sociale, politice, culturale, religioase intrate definitiv în istorie; din atitudini laice anticlericale, din concepții științifice și filozofice materialiste, idei crescute din Renaștere, din reformă, din deism, din pretinsul ”Secol al luminilor”, din enciclopedism, din Revoluția franceză, din scepticismul, relativismul și mașinismul timpului nou, din toți afluenții și din ramurile lor și mai ales din materialismul dialectic și istoric al lui Karl Marx, care a colectat ca o cloacă maximă toate prejudecățile și toate patimile antireligioase, oferindu-le, în socialism și comunism, mizantropului enervat și semidoct al secolului, ca filozofie și evanghelie anarhistă a fericirii proletare. […]/ integral pe fericiticeiprigoniti.net

Anticreștinismul comunist

Trăim un veac de antinomii şi de paradoxuri, şi-l trăim azi poate în faza lui cea mai critică. Omenirea trece printr-un moment dintre cele mai hotărâtoare din istoria sa. Suntem la o răspântie de o gravitate excepţională şi de o importanţă epocală. Războiul actual este mai mult decât o luptă pentru teritorii şi pentru bunuri materiale, mai mult decât un război politic şi economic: este şi o luptă gigantică pentru idei ce-şi dispută sufletul şi viitorul omenirii. Este o încordare dramatică între idealuri totalitare, ce par asemănătoare şi diferite în acelaşi timp; este o ciocnire de forţe ce vin din sensuri opuse şi se întâlnesc în luptă pe linia destinelor lumii, în momentul ei actual: idei purtate cu mare avânt şi susţinute de ambele părţi cu o convingere şi o tenacitate rar cunoscute până acum, slujite cu hotărârea neclintită de a trăi sau a muri pentru ele, urmărite cu o pasiune care demult n-a mai mişcat aşa pe oameni şi niciodată încă omenirea întreagă. Este un moment eroic, şi înaintea noastră stă deschisă o perspectivă cu aspect de tragică dilemă, de triumf sau de catastrofe, nu doar a noastră ca indivizi sau ca popor, ci a omenirii în ansamblul ei. Şi această perspectivă de a fi sau a nu fi dezlănţuie şi biciuieşte energiile într-o încleştare şi o furtună care încheie o întreagă epocă istorică şi deschide cu noi o alta.

Se luptă în adevăr pentru cauze, aşa cum se văd de ambele părţi, pentru o ordine mondială nouă, pentru o umanitate nouă. Fenomenul politic-economic este dublat de unul ideal-moral, spiritual, care interesează nu numai omenirea întreagă, ci şi omul întreg. Ne interesează adică în tot ce este viaţa noastră şi-i dă un rost şi un sens; în ceea ce credem şi simţim, în concepţiile şi aspiraţiile noastre omeneşti. Deasupra vastelor câmpuri de luptă pluteşte, în forme şi manifestări deosebite, sufletul.

Mai presus de interese materiale, şi oarecum independente de ele, stau interesele spirituale ale omenirii, luate în interesul lor larg şi total, al concepţiei despre viaţă şi al năzuinţelor umane ideale.

Se găsesc deci angajate în acest război, deşi în chip mai mult indirect, marile bunuri ale omenirii, şi cu ele cel mai mare şi mai de preţ, fără de care omenirea nu se poate concepe:bunul religios-moral. Se găseşte angajat, de putem zice, mai mult decât omul, cu tot ce are mai înalt şi mai scump: se găseşte angajat ca niciodată Dumnezeu însuşi, în raportul ce există pe pămînt între om şi El, în credinţa sau necredinţa noastră în El. Este chiar prima dată în istoria omenirii când un război, şi a fi anume un război religios, va hotărî poate, între altele, dacă omul mai are sau nu mâine dreptul şi libertatea de a crede în Dumnezeu. Este tocmai unul din aspectele paradoxale ale acestui război, care a început ca război de reparaţii şi de spaţiu vital şi a ajuns, întinzându-se şi evoluând, un „război sfânt!”, o „cruciadă”, deşi, fară îndoială, un anume interes religios primează în concepţia unora dintre cei care îl poartă. Dar dacă Dumnezeu nu figurează formal în planurile şi în comunicatele de război, El este implicat în el de către oameni, unii detestându-L, alţii invocându-L, şi are, în concepţia lor, a câştiga sau a pierde, după cum va fi sfârşitul marelui conflict ideologic în curs.

Bezbojnik

În adevăr, oricare ar fi cauzele şi scopurile pur politice ale acestui război, cu izbânda sau cu căderea ideologiilor contradictorii ce se înfruntă în el, se pune şi problema religiei pentru lumea de mâine, a dreptului acesteia la religie. De sfârşitul lui va depinde în mare măsură – şi poate pentru mult timp – situaţia spirituală a omenirii, atât cât aceasta decurge din elementul său central, care este credinţa. În faţa armatelor noii ordini europene se găseşte – apărându-şi ideile, alături de alţii, care-şi apără imperiul universal şi interesele plutocratice – o armată atee, armata unei revoluţii anticreştine, care vrea să descreştineze lumea şi s-o comunizeze. Este prima dată când ateismul declarat, organizat, violent şi agresiv, ateism militant, dictatorial şi imperialist, ridicat la rangul şi la puterea unei dogme, a unei constituţii şi ordini de stat, impus cu o persistenţă diabolică şi servit cu politica şi cu diplomaţia, cu economia şi cu tehnica, cu ştiinţa, cu literatura, cu arta şi cu arma, vrea să cucerească pentru ideea sa lumea întreagă şi să distrugă până şi ultima urmă de credinţă religioasă. Este prima dată când ateismul constituie baza şi condiţia unei lumi şi vieţi noi, principiul esenţial al unei revoluţii, de o cruzime şi de proporţii nevăzute până acum. Ar fi destul să ne gândim ce ar însemna pentru omenire triumful impietăţii bolşevice, ca să înţelegem în ce măsură – de dramă cosmică – sunt angajate în această luptă cu comunismul toate interesele spirituale ale lumii, în frunte cu cel religios-moral. Mai presus de toate întrebările şi devizele acestui război unic stă, deci, pusă pentru veacuri, marea problemă a momentului nostru istoric: a crede sau a nu crede în Dumnezeu?**

Au fost multe persecuţii, au fost şi războaie religioase, dar niciodată până acum nu s-a pus unei Biserici sau unei religii problema gravă, nu doar a credinţei ei, ci a credinţei în sine, a credinţei oricui în Dumnezeu. Comunismul pune tuturor credincioşilor, indiferent de confesiunea sau de ritul lor, această problemă a credinţei înseşi, pe care el o combate în toate elementele şi formele ei, aşa cum n-a combătut-o nimeni până acum. Creştinismul a cunoscut numeroase prigoane pentru credinţa sa, din partea atâtor alte credinţe. L-au combătut în multe chipuri iudaismul, păgânismul şi mahomedanismul, urmărind să-i constrângă prin violenţă a-L renega pe Iisus Hristos, pentru a îmbrăţişa credinţa lor. Socotind religia lor mai bună decât cea creştină, persecutorii îi constrângeau pe creştini să-şi schimbe credinţa: se urmărea deci convertirea de la o credinţă la alta. Se combatea nu credinţa în Dumnezeu, ci o credinţă mai nouă, una socotită greşită, sau mai slabă.

Aceasta, desigur, nu-i îndreptăţeşte la indulgenţa istoriei pe persecutorii de până acum, dar scoate în evidenţă perversitatea şi gravitatea fără precedent a persecuţiei bolşevice, care urmăreşte să înlăture sau să distrugă nu o altă credinţă, ci orice credinţă în Dumnezeu; nu o altă religie, ci orice religie; nu o divinitate străină, ci divinitatea însăşi: credinţa, religia, pe Dumnezeu, indiferent de numele pe care-l poartă, de cultul ce I se aduce, de dogme şi de practici religioase. Bolşevismul nu afirmă şi nu apără nimic religios; el neagă şi distruge numai: neagă pentru sine şi distruge la alţii.

Atât timp cât se va opune creştinismului o religie, oricare ar fi ea, el va rezista şi va triumfa, pentru că este superior oricărei alte religii. Oricât de mare ar fi eroarea şi durerea de a fi combătut în numele altei credinţe în Dumnezeu, creştinismul are cu sine convingerea că nu poate fi depăşit sau înlocuit de nici o altă religie. El nu se teme deci să se măsoare, în concurenţă religioasă şi morală, cu nici o altă credinţă, oricâte arme şi piedici i-ar putea opune aceea. Nu s-a temut, deci, nici de conducătorii şi de rabinii poporului iudeu, nici de cezarii şi de judecătorii Romei, nici de califi şi de sultani; nu s-a temut nici de eretici, nici de bârfitori, nici chiar de necredincioşii şi de ateii veacului modem. Atât timp cât unei afirmaţii i se va opune alta, cât unei credinţe i se va împotrivi alta, cât adevăratului Dumnezeu I se va opune unul fals, creştinismul va birui prin însăşi puterea adevărului şi a principiilor sale. Situaţia lui devine însă cu mult mai grea în imperiul bolşevic al ateismului total, unde puterea adversarului persecutor nu este o idee pozitiv afirmată, cât negaţia pătimaşă, distructivă, nihilismul religios-moral, haosul spiritual, izgonirea din lume şi din mintea oamenilor a oricărei idei de Dumnezeu, interzicerea oricărui cult, împiedicarea oricărei credinţe şi practici religioase, interzicerea religiei pur şi simplu. Nu doar areligia, ca lipsă de credinţă, ci antireligia, ca sistem ateu universal şi militant. O religie poate, chiar persecutată, să stea alături de alta; nu poate însă rezista mult timp întreagă şi nefalsificată sub un regim de negaţie şi de teroare, de persecuţie totală, cum este cel comunist. Un ateu poate tăgădui pe Dumnezeu, fără a-i împiedica pe alţii să creadă. Comunismul nici nu crede el, nici nu lasă pe nimeni să creadă. El vede în religie cel mai mare adversar al său, cea mai serioasă piedică în calea revoluţiei comuniste, „opium pentru popor”, „instrument de exploatare a proletarilor de către capitalişti” şi cea mai funestă prejudecată a omenirii.

Această absurdă şi neîndurată sentinţă de condamnare a religiei vine de la Karl Marx, ca şi toată doctrina comunismului. Însuşită integral şi aplicată orbeşte în tot programul şi cu tot aparatul sovietic, ea este o adevărată execuţie capitală a religiei. Niciodată o mai mare aberaţie şi impietate n-a fost servită cu mai multă patimă şi cu o mai mare persistenţă: religia – cauza tuturor nedreptăţilor şi nenorocirilor sociale; religia – la stâlpul tuturor infamiilor; religia – duşmanul numărul unu al omenirii! Iată ce a descoperit socialismul şi iată de ce vrea s-o extermine comunismul! Comunizarea omenirii presupune ateizarea ei.

Într-adevăr, pe cât de mare este dorinţa şi graba bolşevismului de a comuniza lumea, pe atât de gravă este hotărârea lui de a termina întâi cu religia, şi pe atât de mare silinţa lui de a o face cât mai curând şi mai complet: dintru început şi radical.Programul şi metodele de comunizare fac de aceea din religie o preocupare primordială, o problemă de stat urgentă şi capitală. Religia este primul obiectiv al atacului comunist. Distrugerea ei, se zice, va asigura triumful bolşevismului. Acesta este crezul lui, în aceasta constă mai toată filosofia lui. De la Karl Marx a aflat-o Lenin, apostolul şi idolul comunismului, iar după el o repetă întruna, ca pe un cuvânt de ordine, toţi conducătorii şi purtătorii de cuvânt şi de sabie ai comunismului, dimpreună cu toţi ucenicii lor, declamând-o continuu, ca pe o lecţie bine învăţată, şi agitând-o cu orgoliu ostentativ, ca pe cea mai mare şi mai salutară descoperire, ca pe suprema lozincă a geniului omenesc: Religia este o minciună, religia este un pericol, deci în lături cu religia! „Lichidarea religiei” este de aceea cel mai important punct în programul comunismului, este marea lui ambiţie şi onoare. Religia este o oroare şi o ruşine, ea trebuie deci grabnic scoasă din mintea oricui.

În acest spirit, Lenin îi scria lui Maxim Gorki: „Orice idee de Dumnezeu, simplul fapt de a-ţi pierde vremea cu o astfel de idee, constituie o incalificabilă infamie, infecţia cea mai periculoasă şi mai înjositoare”¹. Şi pentru că ateismul comunist nu se poate exprima decât vulgar, iată încă ce este religia pentru Lenin: „Religia este un fel de rachiu² spiritual, în care sclavii capitalului îşi îneacă înfăţişarea de oameni şi revendicările privind o existenţă omenească suportabilă şi demnă”. Mai rău decât opium, cum credea Karl Marx: o băutură alcoolică ameţitoare şi abrutizantă, care ia minţile omului şi în care „sclavii capitalului” îşi îneacă şi nefericirea, şi înfăţişarea lor de oameni!

Socotită produs al ignoranţei, instrument al exploatării capitaliste, piedică în reorganizarea şi progresul societăţii, înjosire pentru „demnitatea cetăţeanului sovietic”³, religia trebuie urmărită şi distrusă până la cea din urmă idee, amintire sau imagine sfântă. Ea este retrogradă, degradantă, reacţionară, contrarevoluţionară, ea stinghereşte revoluţia bolşevică universală. Ideologia ei este absolut contrarie marxismului. Religie şi contrarevoluţie sunt în mod firesc sinonime⁴, de aceea în religie se combate cea mai puternică opoziţie la revoluţia comunistă, de unde „războiul împotriva tuturor tradiţiilor care menţin poporul într-o atmosferă nerevoluţionară⁵, război adică religiei în primul rând.

Bezbojnik

Aceasta este tocmai motivaţia pe care o invocă evreul laroslavski (Gubelman), mare pontif al ateismului militant din Uniunea Sovietică, atunci când zice: „Comunismul şi religia sunt ostile unul alteia şi nu pot sta la un loc. Acolo unde religia e victorioasă, comunismul e slab. Regimul comunist nu va fi realizat decât într-o societate liberată de religie”⁶.

Dictatura proletară nu poate tolera alături de ea o Biserică, o forţă organizată, proptită cu tradiţii seculare, supusă unui centru, trăgându-şi autoritatea dintr-un izvor ce nu ţine seamă de directivele care conduc statul bolşevic⁷. Rusia trebuie să fie pur marxistă în viaţa economică şi civilă, şi pur atee în cultura sa: de aceea trebuie industrializată cât mai curând ţara, comunizate satele, lichidat analfabetismul (bolşevismul are închipuirea că este cultural!) şi mai ales abolită religia. Va rezulta un stat pur comunist, duşman al lui Dumnezeu, bogat şi puternic, capabil să cucerească şi să comunizeze lumea întreagă: iată ce declară că urmăreşte bolşevismul⁸. Triumful ateismului ar fi urmat de o societate fără clase⁹, care reprezintă stadiul evoluat al societăţii şi în care religia este inutilă¹⁰ şi periculoasă, pentru că se zice că religia „ucide cele mai bune calităţi ale omului, care sunt activitatea, iniţiativa, energia creatoare, îndrăzneala, iubirea de patrie şi ura faţă de duşmani”; ideologia ei este absolut contrarie marxismului”¹¹.

De aceea, declara Lenin, „propaganda noastră implică în chip necesar propaganda ateismului”¹²; de aceea, declara Iagoda, şeful poliţiei secrete (G.P.U,), războiul împotriva religiei trebuie continuat până la victoria revoluţiei mondiale”¹³; de aceea, declara Molotov, mişcarea atee este o problemă de stat, nu una particulară¹⁴; de aceea toţi cetăţenii Uniunii Republicilor Sovietice trebuie să fie atei, atei militanţi¹⁵; de aceea antireligia este obligatorie pentru un comunist¹⁶; de aceea „religioşii” sunt declaraţi duşmani ai poporului sovietic¹⁷ şi ai puterii sovietice¹⁸, trebuind urmăriţi ca atare; de aceea religia trebuie combătută de toţi comuniştii, prin toate mijloacele, în toate ţările, în toate locurile, la bărbaţi şi femei, la bătrâni, tineri şi copii, în familie, în şcoală, în uzină, în armată, pretutindeni, până la totala nimicire a oricărei idei şi tradiţii religioase, a oricărui cult şi semn religios, fără nici o consideraţie pentru nimic, fără nici o rezervă, brutal şi cinic: religia sub toate formele ei, în toţi agenţii ei.

Este caracteristică pentru mentalitatea antireligioasă a comunismului şi pentru sentimentele lui faţă de „religioşi” declaraţia unui procuror bolşevic la procesul făcut în anul 1923 unui arhiepiscop şi unui episcop romano- catolici: „Noi respingem deopotrivă toate Bisericile. Noi le contestăm tuturor dreptul în stat… Religia voastră? Scuip pe ea, cum scuip pe toate religiile: ortodoxă, iudaică, musulmană şi celelalte”¹⁹. Bolşevismul nu se mulţumeşte să dispreţuiască astfel, scuipând ce este mai sfânt; el batjocoreşte, calcă în picioare, sugrumă, distruge. Şi nu este vorba numai de credinţa în Dumnezeu, de religie, ci de tot ce gândeşte, simte şi face omul ca făptură înzestrată cu suflet, cu necesităţi şi aspiraţii sufleteşti.

Ateul bolşevic este şi se vrea nu om, ci bestie. Pentru el nu există şi nu înseamnă nimic legăturile sfinte şi sentimentele umane; el a pierdut sensibilitatea şi afinităţile cu omul normal. Familie, părinţi, copii, prieteni, iubire, milă, blândeţe, compătimire, bunătate, dreptate – toate acestea nu preţuiesc nimic în registrul valorilor comuniste.

În schimb, ura, cruzimea şi teroarea sunt ridicate la rangul de dogme comuniste, de legi şi metode ale statului proletar. „Noi nu avem nimic comun cu dreptatea, nici chiar cu dreptatea revoluţionară” – declara cât se poate de cinic Dzerzinski, preşedintele faimoasei Ceka: „noi suntem teroarea; scopul nostru este de a-i teroriza pe duşmanii Sovietelor”²⁰. Şi se ştie azi prea bine ce înseamnă duşmani ai Sovietelor şi teroare bolşevică. Ura este singurul sentiment comunist: ura feroce, nu doar ca resentiment, ca ură contra ură, ci ca scop în sine, ură pentru ură. Sărbătoarea iubirii şi a înfrăţirii creştine, care este Învierea Mântuitorului, sărbătoarea sărutului pascal, a iertării şi a păcii creştine, provoacă furia bolşevică într-un chip care înspăimântă, şi aceasta pentru că e sărbătoare a iubirii. Krasnaia Gazeta scria în anul maximei terori sovietice anticreştine (1929), cu prilejul Paştilor: „Din punctul de vedere al proletarului conştient, ce apără interesele clasei sale, fiecare sărut pascal este o lovitură de trădător în spatele revoluţiei, într-adevăr, Paştile creştine sunt o manevră contrarevoluţionară, cu ajutorul căreia burghezia mondială caută să facă să dea greş ura muncitorilor, care ar fi gata s-o zdrobească în avalanşa revoluţionară”²¹.

Iată cu ce se poate ferici în adevăr omenirea, în numele lui Antihrist: cu ura şi cu teroarea opuse iubirii şi bunătăţii creştine. De altfel, nu numai virtuţile şi roadele Evangheliei trebuie să dispară din lume, în faţa ofensivei comuniste, ci toate bunurile gândite şi realizate de omenire până acum. Nu se poate admite decât ştiinţă, filosofie, literatură, artă comunistă:nimic care să nu poarte semnul marxismului şi ateismului. Se aruncă tot şi se şterge din vocabularul omenirii, o dată cu numele lui Dumnezeu, tot ce nu contribuie la organizarea lumii pe noile baze ale revoluţiei proletare atee.

Comunismul vrea nu o reformă parţială şi provizorie; el vrea să transforme pe om cu totul, să-i schimbe mentalitatea, firea, năzuinţele, să facă un „om nou”, să creeze altă societate, o lume fără clase, altă rasă, altă eră, a omului comunist, un „erou”, care n-ar mai fi sclavul lui Dumnezeu şi al capitalismului, ci „creatorul lumii noi”: aşa îl proclamă E. Iaroslavski şi A. Lunacearski, doctrinari de frunte ai ateo-bolşevismului²². „Acest om este eliberat prin ştiinţă de orice mister, pe deplin încrezător în puterile sale şi în ale partidului”; el nu are decât dispreţ şi batjocură pentru „poveştile religioase”²³.

PERSECUŢIA

S-ar putea lungi cu mult lista acestor mărturii de „satanism” sau de „demonism”²⁴ bolşevic, dar ideea pe care o dau ele despre insanitatea şi primejdia mondială a ateismului sovietic ar fi necompletă dacă nu am aminti metodele şi mijloacele de persecuţie şi de propagandă de care se serveşte bolşevismul pentru a „lichida” religia, mai întâi în Uniunea Sovietelor şi apoi în lumea întreagă. Mai mult chiar decât concepţia atee a bolşevismului, pustieşte Biserica şi sufletele acţiunea întreprinsă în Rusia pentru a şterge cu totul numele lui Dumnezeu din viaţa poporului.

Şi mai mult încă decât caracterizează ideea atee regimul bolşevic, îl caracterizează manifestările şi aplicarea ei în Republica Sovietică. Cu Dumnezeu şi cu Iisus Hristos s-au războit şi alţii; nimeni şi niciodată însă aşa cum se războieşte azi bolşevismul. El întrece ca împietate şi cruzime tot ce s-a făcut până acum împotriva unei religii, şi îndeosebi a creştinismului. Ceea ce se cunoaşte din suferinţele fără nume şi fără număr ale Bisericii din Rusia – şi nu se cunoaşte încă totul – lasă cu mult în urmă ceea ce au putut imagina persecutorii mai vechi ai creştinismului. Biserica rusă îndură de un sfert de secol toate persecuţiile îndurate de toată Biserica creştină până acum, şi mai mult decât atât: persecuţia comunistă este cea mai bine organizată, cea mai sistematică, cea mai crudă şi cea mai perversă. Întrebuinţează totul şi nu-i scapă nimic. Ea este ofensiva generală a lui satan împotriva religiei, cu toate mijloacele de până acum şi cu altele noi, perfecţionate, aplicate într-un spirit care face din acţiunea anticreştină din Rusia nu o luptă între oameni, ci un asalt de fiare atee asupra oamenilor credincioşi, prigoniţi anume în chip demonic, pentru faptul în sine de a fi credincioşi. Arestări, închisoare, deportare, exil, ocna, lagărul, munca silnică, mutilarea, uciderea, împreunate în chip sadic cu tot felul de nedreptăţi, de jigniri, de ameninţări, de privaţiuni, de torturi şi de suferinţe, sunt lucruri dintre cele mai banale în Republica Sovietelor.

Scene crude, cu aruncarea într-un râu a unui arhiepiscop ortodox, Andronic de Perm, după ce fusese purtat pe străzi oribil mutilat: cu ochii scoşi, cu nasul şi obrajii tăiaţi, cu urechile smulse; sau ca târârea de urechi a unui episcop romano-catolic, Budkievici, cu piciorul rupt, la postul de gardă, spre a fi ucis cu revolverul – sunt lucruri care nu surprind. Zeci de ierarhi şi mii de preoţi ucişi²⁵, zeci de mii de biserici²⁶ între care mănăstiri celebre şi catedrale monumentale, opera geniului rusesc celui bun şi a pietăţii ortodoxe, aruncate în aer cu dinamită sau distruse prin alte mijloace, ca „împiedicând circulaţia”, sau sub alt pretext, profanate şi nimicite în delirul vulgului ateizat, cu muzică şi dansuri, în lovituri de tun festive²⁷, sunt obiectul unui spectacol popular îndătinat.

Locaşuri de cult jefuite şi transformate în localuri de distracţie, de consumaţie sau chiar de desfrâu, în magazine, depozite, muzee; altare transformate în WC-uri; icoane, cruci, veşminte liturgice şi obiecte de cult pîngărite, risipite sau distruse; bunuri bisericeşti şi mănăstireşti secularizate în chipul cel mai abuziv; arhivele bisericeşti şi mănăstireşti luate; biblii şi cărţi de slujbă adunate şi arse, sunt o plăcere zilnică pentru ateismul militant. Descinderi, percheziţii şi ridicări nocturne de la domiciliu, dispariţii misterioase de slujitori ai Bisericii sau de credincioşi, deportări în locuri necunoscute, suprimări fără urme, despărţirea soţului de soţie, a părinţilor de copii, alungarea păstorilor de lîngă turma lor, sunt simple fapte diverse. Năvala bandelor comuniste fanatice în bisericile pline de credincioşi la slujbă, cortegii carnavaleşti şi demonstraţii antireligioase, mascarade atee²⁸, împiedicarea în tot felul a actelor de cult public şi particular, până şi a rugăciunii individuale în închisoare, în lagăr sau în mină, sunt acte meritorii pentru un comunist.

Nici o idee şi nici o practică religioasă, nici un slujitor sau credincios, nici un loc sau obiect servind cultului, nimic nu este exclus de la urmărire, de la profanare, de la distrugere, şi nici un mijloc sau procedeu putând duce la aceasta nu este dispreţuit sau ocolit. Bolşevismul vrea distrugerea religiei, dispariţia completă şi definitivă a credinţei în Dumnezeu: tot ce poate servi deci acestui scop este bun şi legitim pentru autoritatea de stat, pentru organizaţiile atee, pentru orice comunist.A ucide un cleric sau un credincios nu este o crimă, a distruge un locaş sau un obiect de cult nu este un delict, a fura din biserici nu este un risc²⁹: toate acestea sunt, dimpotrivă, virtuţi şi merite bolşevice! Religia trebuie distrusă; mijloacele nu interesează. Nici o violenţă nu este prea mare, nici un exces nu este prea mult, nici un abuz şi nici un act arbitrar nu este condamnabil. Tot ce este lovitură, jignire sau păgubire adusă credinţei este îngăduit şi justificat de la sine, prin însuşi scopul „lichidării” religiei.

S-ar putea zice, este drept, că ţarul roşu n-a luminat încă Kremlinul cu torţe de creştini vii, că n-a aruncat în circ la fiare oameni îmbrăcaţi în piei de animale, că nu i-a condamnat la lupte de gladiatori şi nu i-a osândit la galere. Poate că acestea nu s-au întâmplat încă, dar nu pentru că ar repugna cumva sensibilităţii bolşevice, deoarece ea nu există; nu pentru că statul bolşevic le-ar fi ignorând, deoarece el cunoaşte bine posibilităţile şi tot arsenalul de tortură. Ci pentru că el ştie pedepse mai grele încă şi le aplică ingenios, monstruos, sadic, punând la contribuţie şi tehnica modernă şi natura. Tortura cu lumină electrică orbitoare, interogatoriile obositoare şi repetate, de ceasuri întregi, de zile sau nopţi la rând, mijloace poliţieneşti inchizitoriale de a înspăimânta, de a deprima, de a înfrânge orice rezistenţă fizică şi morală, urmărirea continuă, spionajul perfid şi delaţiunea odioasă, o atmosferă imposibilă de teroare şi infern, în care nu vezi decât agenţi secreţi, acuzatori, călăi, fantome de coşmar, gheara însângerată şi sufocantă a bestiei roşii atee asupra ta, a familiei tale, a vieţii tale; zidurile groase şi reci ale temniţelor, care te scot din lume şi te izolează de tot ce ai cunoscut ca om, pradă foamei, frigului şi bolii, insectelor şi guzganilor, unei morţi lente, pe care o vezi şi pe care n-o poţi evita, nici grăbi; luni şi ani de groază la munci forţate, peste puteri de om, în condiţiile cele mai neumane şi mai istovitoare, în insula umedă şi rece din Marea Albă, Solovki, unde moartea este precedată de o viaţă de iad, animalică³⁰, în fundul minelor sau al pădurilor nesfârşite, abrutizante, ucigătoare, în lagărele de ghimpi şi de gheaţă ale Rusiei de Nord şi ale Siberiei: ale Siberiei, cel mai mare cimitir al libertăţii, pe care îl are pământul! Iată un nume care spune toată nefericirea de a fi credincios în Rusia sovietică. Siberia! Nici circurile vechi, nici galerele, nici minele, nici rugurile, nici ghilotina, nici spânzurătorile, nici plăgile Apocalipsei, nici toate instrumentele de tortură şi de ucidere folosite de alţii, n-au îngrozit lumea cât acest singur cuvînt: Siberia.

Ceea ce este mai monstruos în cruzimea ateismului bolşevic este nu atât că torturează şi ucide, cât faptul că face viaţa celor persecutaţi imposibilă. Uciderea liberează de tortură şi face martiri; bolşevismul nu urmăreşte însă aceasta³¹ şi se teme s-o facă prea mult: se teme pe drept cuvânt de efecte contrarii aşteptărilor sale. El cunoaşte o metodă mai chinuitoare, care duce la disperare şi poate la apostazie, izbânda dorită de toţi persecutorii. El nu lasă deci pe „religioşi” nici să moară, nici să trăiască. Fără a-i ucide în masă, el le ia dreptul şi putinţa de a se bucura de viaţă, de a o întreţine, de a o avea. Nu există abuz, şicană, greutate, mizerie, pe care să n-o facă celor credincioşi, şi îndeosebi clerului, pentru a-i constrânge să adere, de teama morţii, la ideologia şi la programul comunismului.

Statul comunist este un stat totalitar. El este unica autoritate, singurul legiuitor, singurul judecător, singurul proprietar. El dispune de bunurile, de drepturile, de viaţa tuturor. În statul comunist nu poţi trăi, nu poţi munci, nu te poţi hrăni, nu poţi avea un adăpost, dacă nu ţi le dă sau permite statul. Aceasta face ca toţi cetăţenii să depindă de voinţa lui, adică a regimului, a partidului comunist, a conducătorilor lui, a dictaturii sovietice. Cine nu recunoaşte regimul şi binefacerile lui, cine îl critică, cine îl sabotează, cine îi rezistă, cine are alte păreri şi sentimente decât cele bolşevice, acela este duşmanul statului, duşmanul poporului, duşmanul proletariatului, duşmanul comunismului – şi comunismul nu admite şi tolerează duşmani.

În situaţia aceasta, care este mai grea decât a vechilor sclavi, a iloţilor şi a clasei paria, se găsesc slujitorii Bisericii în Rusia sovietică. Ei nu primesc nimic şi nu au dreptul la nimic; dimpotrivă, sunt obligaţi să plătească impozite mari, imposibile, ca „exploatatori” ai credinţei naivilor, impozite care pe mulţi i-au silit să renunţe la sacerdoţiu³², deşi nici aşa nu-şi pot asigura dreptul la muncă şi a viaţă.Datorii fără drepturi! E uimitor şi scandalos ceea ce se cere clerului şi credincioşilor, ca să se permită biserici deschise pentru cult (cultul neputându-se săvârşi decât în locaşuri autorizate): impozite sângeroase şi de multe ori cu neputinţă de plătit, cu toate jertfele şi sforţările ce se fac³³. În logica Sovietelor, chiar absurdul e logic: se cere bisericilor să dea statului şi produse agricole, în natură, deşi ele nu mai posedă pământ, pentru că le-a fost luat de stat³⁴! Acestea sunt adevărate impozite pe credinţă, cum nu s-au cerut în nici un stat.

Clericul este un om interzis şi pus în afară de lege. El este oprit de a catehiza în şcoli, în adunări, în biserici, în familie, şi chiar de a vorbi în public³⁵. Unor ierarhi nu li se permite ieşirea din casă fără autorizaţie, alţii sunt puşi sub continuă supraveghere poliţienească şi li se fac percheziţii minuţioase la domiciliu³⁶. Pentru participare la demonstraţii religioase se aplică pedeapsa cu moartea³⁷, aşa că şi credincioşii sunt terorizaţi, ca să nu-şi manifeste sentimentul religios. Nici o mişcare, nici un gest, nici un cuvânt nu scapă neobservat şi nepedepsit. Acuzaţiile tendenţioase de spionaj pentru puteri străine, de comploturi împotriva conducerii statului, de sabotaj al programului comunist, de acţiuni ilegale sau contrarevoluţionare, de terorizare, de trădare, de troţionism, de fascism, de banditism³⁸, înscenări de găsiri de documente compromiţătoare, puse în locuinţele unor ierarhi de chiar agenţii poliţiei comuniste, pentru a-i ridica şi judeca sub acest pretext, nenumărate şi nesfârşite alte mijloace arbitrare şi neumane, fac din viaţa clericilor un martiriu trăit continuu.Medicii comunişti nu îngrijesc pe preoţi, factorii poştali nu-i servesc³⁹. Preoţii sunt scoşi dintre oameni şi din viaţa socială, iar pentru a putea trăi, n-au decât să se declare atei şi comunişti. Este mai ales un mijloc de a constrânge la comunism şi ateism, pentru a răscumpăra dreptul la viaţă în statul bolşevic: primirea în colhozuri.

Colhozul este – se ştie – proprietate de stat comunizată, gospodărie rurală colectivă, în care toţi muncesc laolaltă, supravegheaţi de agenţi evrei, şi nu are nimeni nimic propriu, ci doar cât i se dă cu bon, pentru a duce o viaţă de mizerie. În afară de colhoz nu există nici pămînt, nici unelte, nici produse. Cine nu intră deci în colhoz, acest paradis al „vieţii noi”, nu are cu ce să trăiască, neputând poseda, cumpăra sau vinde în particular şi neavând cu ce. În colhoz însă nu poate să intre oricine: intră doar cei pe care-i primeşte Partidul Comunist, şi cei excluşi sunt – se înţelege – oamenii credincioşi şi clericii, toţi cei care au idei religioase şi mai ales influenţă religioasă.

Admiterea în colhoz implică mai totdeauna părăsirea religiei. Colhozul deci sileşte pe credincioşi să adere la mişcarea antireligioasă a ateilor, ca să poată trăi. Altfel, ţăranii sunt ameninţaţi să moară de foame. Colhozul înseamnă, prin urmare, a alege între ateism şi religie, între viaţă şi moarte⁴⁰. Persecutaţi în sistemul ateu bolşevic pentru convingerile lor religioase, persecutaţi şi ca agenţi ai religiei, preoţii mai sunt persecutaţi şi în sistemul economic al comunismului, fiind asimilaţi cu „culacii”⁴¹ şi vexaţi în tot chipul, pentru a fi aduşi la disperare. Acelaşi lucru se încearcă şi la oraşe, unde cei care nu dau declaraţii împotriva religiei sunt ameninţaţi cu foamea, din lipsă de lucru, sau cu închisoarea⁴². Pentru a obţine cartelă de pâine, de îmbrăcăminte şi adăpost, se cere declaraţie de apostazie. Sunt preoţi şi călugări care au ajuns cerşetori. Spectacolul pe care-l oferă e zguduitor. Iată mărturia unui martor ocular:„Am văzut cu ochii mei la Moscova, într-o zi cu ger de crăpau pietrele, un preot cerşetor, cu capul său alb gol, îmbrăcat cu o rasă de bumbac şi cu nişte cârpe rupte în loc de ciorapi. Se putea vedea bine că rasa era îmbrăcată pe gol. Vânăt de frig, abia mai putea să vorbească, iar lacrimile îi îngheţau pe obraji”⁴³

Tabloul mizeriei preoţeşti nu este sfârşit cu aceasta. Preoţii au fost opriţi la sate de a locui în parohii sau pe lângă biserici, fiind puşi la amendă cei care-i găzduiesc⁴⁴. Din unele oraşe au fost de asemenea îndepărtaţi, la Leningrad chiar până la o sută de kilometri de oraş⁴⁵. Copiii lor nu sunt admişi în şcolile primare şi secundare şi au fost excluşi din cele superioare, pentru singura vină de a fi copii de preoţi⁴⁶.

Slujitorii Bisericii şi familiile lor sunt puşi astfel în imposibilitate de a munci şi de a trăi, sunt proscrişi, puşi în afară de lege, scoşi din societate, aduşi în starea de muritori de foame, a căror ajutorare, de teama rigorilor posibile, e un lucru foarte greu⁴⁷. Trebuie recunoscut că Maximin Tracul (235-238), cel dintâi care a persecutat în special clerul, Deciu şi Valerian, care au interzis adunările de cult creştin, pot fi cu drept cuvânt geloşi de progresul pe care l-a făcut ideea lor în statul ateismului bolşevic. Comunismul nu se mulţumeşte să combată pe preoţi, să-i persecute, să le ia ceea ce li se cuvine, nici chiar să-i oblige a renunţa la preoţia lor: el îi constrânge prin toate mijloacele să apostazieze şi îi sileşte apoi, în patima-i diabolică, să adauge la apostazie blasfemul, să devină misionari ai comunismului, propagandişti ai ateismului, să declare că vor căuta să convingă şi pe alţi preoţi să facă acelaşi lucru⁴⁸.

Preotul apostat, abătut de la misiunea lui şi de ia credinţă, întors împotriva lui Dumnezeu şi făcut agent al ateismului şi al comunismului, iată desigur o capodoperă a acţiunii antireligioase a bolşevismului. Dacă ea a ajuns la asemenea rezultate înfiorătoare, înseamnă că dispune în adevăr de o putere de constringere fără precedent în istorie, neputând fi desigur vorba de putere de convingere, ceea ce, de altfel, recunosc călăii înşişi⁴⁹.

PROPAGANDA

Bezbojnik

Este adevărat că regimul bolşevic nu se mulţumeşte, în combaterea religiei, cu măsurile violente, cu persecuţia. El urmăreşte opera de ateizare a poporului şi printr-o intensă acţiune de convingere, prin propagandă, pe care o face cu o stăruinţă şi cu o bogăţie de mijloace cum nu s-a mai pus încă niciodată până acum în slujba unei idei şi a unui sistem. Organizaţi într-o „Uniune a Ateilor Militanţi⁵⁰, dispunând de numeroase mijloace de propagandă, sprijiniţi de guvern, susţinuţi de Partidul Comunist, „bezbojnicii” (cei fără Dumnezeu) duc o acţiune antireligioasă uriaşă, pe măsura scopului lor de a desfiinţa religia. Dacă am putea face abstracţie de scopul monstruos urmărit de această propagandă a ateismului şi am privi-o numai în felul cum este concepută şi organizată, ea poate fi considerată ceva desăvârşit; şi pentru că în scopul şi în spiritul ei este ceva diabolic, ea este cel mai desăvârşit lucru diabolic din toate câte a imaginat bolşevismul. Combaterea religiei pe cale de propagandă este socotită şi predicată ca o datorie elementară a leninismului conştient⁵¹, leninismul fiind tipul comunismului adevărat, spre deosebire de „troţkism”, socotit ca un fel de „quietism”, care aşteaptă mai degrabă ca religia să dispară de la sine⁵².

Propaganda antireligioasă comunistă⁵³ socotită moment important în toate domeniile construcţiei socialiste⁵⁴, foloseşte toate mijloacele posibile, se întinde la toate vârstele, la toate laturile societăţii şi la toate momentele vieţii. Ea trebuie să fie „masivă”⁵⁵, adică să se adreseze maselor şi societăţii întregi, şi „activistă”, spre deosebire de cea administrativă, a măsurilor violente. Ea devine, de asemenea, din ce în ce mai „sistematică” şi mai „inteligentă”, cum îşi zice singură, se reformează şi se desăvârșeşte continuu⁵⁶ ţinând seama de experienţă şi de rezultate, ca şi de aşa-numita „autocritică” bolşevică. Tenacitatea şi ingeniozitatea ei este, în această privinţă, vrednică de cunoscut şi de urmat pentru succesul unei cauze mai bune.

Bolşevismul tinde să ateizeze prin propaganda sa antireligioasă poporul întreg: toţi cetăţenii Uniunii Sovietice trebuie să fie atei, şi anume atei militanţi⁵⁷. Antireligia este obligatorie pentru un comunist; nu se admite indiferenţă şi pasivitate în această privinţă⁵⁸, şi nici un compromis cu sentimentul religios⁵⁹, între religie şi comunism fiind incompatibilitate absolută. În practică, însă, metodele de ateizare privesc îndeosebi pe copii şi pe tineri, pe lucrători, şcoala şi armata, adică poporul de mâine. „Trebuie să smulgem cu dinţii [din ghearele religiei] pe orice tânăr muncitor”, îşi recomandă bezbojnicii, constatând că ateizarea nu este destul de activă⁶⁰. Rezistenţa întâlnită în campania antireligioasă la schimbarea în atei convinşi a unui întreg şi mare popor de credincioşi i-a instruit într-adevăr pe comunişti (care nu se pot resemna să ştie că mai sunt „religioşi” şi „zei” în Republica Sovietelor) să încerce cu o energie de posedaţi a „smulge” lui Dumnezeu, în schimbul celor de ieri, pe cei de mâine. În acest scop, nimic din ce poate să atingă şi să influenţeze în vreun fel copilărimea şi tineretul nu e trecut cu vederea de propagandă. Ea începe din familie şi urmăreşte pe copil şi pe tânăr pretutindeni. Cel mai indicat şi mai încercat mijloc de îndoctrinare ateo-comunistă este, se înţelege, şcoala. Ea trebuie să dea educaţie nu doar areligioasă, ci antireligioasă⁶¹.

Copilul este, putem zice, luat în primire de regimul bolşevic încă de la naştere, ca aparţinându-i lui mai mult decât familiei. Bolşevicii combat obiceiul de a se da copiilor nume creştine obişnuite, şi mai ales nume de sfinţi, şi cer să se dea nume revoluţionare comuniste⁶², cum dau de altfel şi oraşelor, avioanelor, submarinelor⁶³. Copiii muncitorilor sunt, se ştie, crescuţi de foarte mici la un loc, după metoda sovietică, şi toţi apoi iniţiaţi prin şcoala bolşevică în doctrina şi binefacerile comunismului şi ateismului. Copiii sovietici sunt astfel ca şi substraşi părinţilor lor.

Şcoala sovietică este o instituţie sui generis, ca şi „cultura” bolşevică. Rolul ei nu este atât de a instrui şi a educa pentru viaţă, ci de a instrui şi educa pentru comunism, iar aceasta nu se poate face decât prin ateism. Aceasta o declară şi corifeii bolşevismului, ca Râkov şi Lunacearski⁶⁴, aceasta o şi face şcoala bolşevică, cu un zel şi cu metode potrivite întru totul cu ceea ce urmăreşte. Învăţătorii, institutorii, profesorii trebuie să facă ei mai întâi confesiune de credinţă şi de ştiinţă atee. „Învăţătorii credincioşi sunt o contradicţie absurdă”, a zis Lunacearski⁶⁵. Prin examene, inspecţii, control, declaraţii cerute corpului didactic, regimul se asigură că educatorii copiilor tăgăduiesc pe Dumnezeu, detestă religia, nu cunosc altă teorie ştiinţifică decât pe cea care trage pe om din maimuţă, nu cunosc altă „filosofie” şi sociologie decât pe cea marxistă, exclud din învăţământ orice idee religioasă⁶⁶.

Ce pot învăţa copiii şi tinerii de la asemenea învăţători, institutori şi profesori, este uşor de înţeles. Şi totuşi bolşevismul nu se mulţumeşte numai cu ceea ce s-ar putea înţelege. El stăruie, cu timp şi fără timp, asupra ateizării şcolărimii, o supraveghează atent, o controlează, o intensifică, o urmăreşte de aproape în toate privinţele.

Anchetele şcolare repetate⁶⁷ şi chiar vizitele la domiciliu⁶⁸ constată ideile religioase sau antireligioase ale copiilor. Se înţelege de la sine ce teroare şi ce impietate se exercită prin acest procedeu asupra copiilor şi a părinţilor credincioşi.

Mai mult, copiii sunt întrebaţi despre ideile şi obiceiurile religioase ale părinţilor lor, sunt chiar siliţi să le denunţe şi să le repudieze⁶⁹.

Prima dintre cele zece porunci ale Uniunii Ateilor Militanţi pentru şcolari este aceasta: „Dacă vrei să fii un bun elev,  fii tot aşa de ateu ca şi Stalin!”⁷⁰. Şi exemplul se dă chiar din casa dictatorului bolşevic: copila lui, la 12 ani, era salutată ca secretară a secţiunii pentru tineret a Uniunii Ateilor Militanţi şi declara în această calitate că-şi va pune toată viaţa în slujba ateismului şi pentru câştigarea tineretului sovietic⁷¹.

Ce altceva putea să declare fiica unui monstru care a profanat şi ultima dorinţă, ba până şi mormântul mamei sale credincioase?⁷²

Copilul sovietic trebuie să fie deci ateu, şi şcoala are ca menire principală pe aceea de a-i face ateu, iar părinţii, dacă încearcă s-o zădărnicească, sunt opriţi de lege şi de autoritate. Organizaţiile atee poartă grija să nu scape nimeni influenţei şcolii atee şi cer măsuri aspre împotriva celor ce vor să i se sustragă. Nu este mult de când şeful ateilor militanţi, Iaroslavski, constatând că sate întregi boicotează şcoala sovietică, cerea procurorului general Vîşinski să ia măsuri împotriva părinţilor care nu vor să-şi trimită copiii la şcolile atee. Răspunsul procurorului general este la înălţimea idealului bolşevic ateu: „Asemenea refuzuri – zice ei – vor fi pedepsite în viitor cu amenzi sau cu închisoarea”. În anumite cazuri, se va lua părinţilor chiar dreptul de educaţie şi li se va impune să-şi dea copiii la institute de educaţie de stat. Orice presiune asupra copiilor din partea părinţilor este ireconciliabilă cu legile sovietice, şi este în pregătire o nouă lege, care va da copiilor dreptul de a recurge la justiţie împotriva „exceselor şi represaliilor” venind de la părinţii lor. Legea avea să intre în vigoare la 15 mai 1931⁷³. În logica bolşevică deci, părintele care face copilului său educaţie religioasă, sau îl sustrage celei atee, se cheamă că face presiuni inadmisibile asupra copilului şi trebuie pedepsit; şcoala, care-l sileşte pe copil să fie ateu şi-i cere să-şi denunţe părinţii credincioşi, nu se cheamă că face presiuni asupra lui!

Regimul comunist nu se mulţumeşte însă cu ceea ce poate să facă şcoala pentru ateizarea copiilor şi a tinerilor, ci interzice educaţia religioasă în general, şi nu numai în familie, ci peste tot, deci şi în biserică, şi mai ales în biserică. Mergerea copiilor în biserică este în adevăr oprită⁷⁴, şi nici în particular preoţii nu au voie să facă educaţie şi instrucţie religioasă. Este drept că în teorie ea se admite, cu o autorizaţie specială cerută de părinţi poliţiei⁷⁵ dar aceasta nu este decât o cursă întinsă părinţilor, pentru a-i descoperi şi urmări pe cei „religioşi”. Catehizarea devine deci imposibilă şi este formal interzisă. Nimeni nu poate să facă parte dintr-o comunitate de cult până la vârsta de 19 ani⁷⁶, dar poate să facă parte din Uniunea Ateilor Militanţi încă de la vârsta de 14 ani⁷⁷, iar copila lui Stalin, cum am spus, triumfa asupra lui Dumnezeu, în public, încă de la vârsta de 12 ani, cînd îşi închina solemn şi pueril viaţa întreagă cauzei ateismului în tineret. Trebuie să recunoaştem că nici un ateu nu s-a bucurat până acum de o glorie atât de precoce… După capodopera violenţei bolşevice, a persecuţiilor, care este preotul apostat, iată capodopera educaţiei bolşevice, a propagandei: copilul denaturat, pervertit întru ateism! Dacă, din fericire, preotul renegat este un caz rar, copilul şi tânărul ateizat este aproape regulă – dureroasă şi tulburătoare, ca un blestem înfricoşat abătut asupra Rusiei comuniste.

Statistica ateismului moscovit arată că recordul „antireligiei” îl deţin, pe profesiuni, studenţii, atei până la 90%, mai atei decât muncitorii⁷⁸.

Nu există în lumea întreagă nici atâta milă, nici atâta indignare câtă trebuie să-i smulgă această singură impietate comunistă: copilul apostat, întors de două ori împotriva firii şi a celor ce i-au dat viaţa – a lui Dumnezeu şi a părinţilor lui.

Opera antireligioasă a şcolii e continuă şi întărită în organizaţia tineretului comunist⁷⁹, numită „Komsomol.” Această organizaţie este una dintre marile griji şi mândrii ale bolşevismului. Ea este asigurarea şi afirmarea comunismului prin tineret. Primind făclia comunismului de la protagonişti, tinerii o vor duce mai departe şi vor lumina sau aprinde cu ea lumea întreagă.

Spiritul Komsomolului este – se înţelege – ateu. El luptă cu putere împotriva „prejudecăţilor religioase”⁸⁰. Este coruperea tineretului prin tineret şi totodată desăvârşirea coruperii copilului sovietic, prin ateizarea lui. Cei mai tineri dintre komsomolişti, numiţi emfatic „pionieri”, de la vârsta de 12 ani, formează adevărate „pepiniere de ateism”, în care trebuie aduşi chiar copiii celor lipsiţi de drepturi politice. Aceşti nefericiţi inconştienţi sînt îndemnaţi să contribuie cât mai mult la reuşita războiului antireligios⁸¹.

În şcoli sunt organizate „celule atee”⁸², tineretul comunist este înregimentat în Komsomol, cu „pionierii” săi. Copiii şi tinerii formează o mare armată atee, cu scopul monstruos al alungării lui Dumnezeu din lume chiar de către cei despre care Hristos zicea: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” şi care, la intrarea lui în Ierusalim, se întreceau cu poporul, în ciuda cărturarilor, să strige osana lui Iisus. Care învăţa cu acel prilej lumea că lui Dumnezeu I se cuvine laudă „din gura pruncilor şi a celor ce sug”^{(Matei 21,16)}. Pe aceştia bolşevismul îi întoarce şi revoltă împotriva lui Dumnezeu, pentru a fi rătăcirea lui întru totul consumată.

Copilul şi tânărul ateizaţi sunt urmăriţi apoi dincolo de şcoala primară şi secundară. Universitatea sovietică este şi ea atee şi ateizantă. Pentru comunism, cum am spus, nu există altă ştiinţă decât cea antireligioasă, ba ştiinţa este prin definiţie opusă religiei şi este atee. Spre deosebire însă de tot ce s-a făcut până acum de alţii, pentru a pune ştiinţa în conflict cu credinţa, comunismul a înfiinţat şcoli speciale de ateism, în care blasfemul se predă cu profesori speciali şi cu un program caracteristic pentru mentalitatea comunistă⁸³.

Bolşevismul se poate astfel măguli, în impietatea sa, că a făcut din ateism obiect de învăţământ superior special. Că un asemenea învăţământ nu poate să aibă o bază ştiinţifică serioasă, aceasta este evident.

La Moscova s-a înfiinţat un institut central de învăţămînt antireligios, cu trei facultăţi: una pentru acţiunea asupra maselor, alta pentru propagandă, alta de pedagogie comunistă⁸⁴. Acest institut este organizat pentru primirea a 1500 de studenţi din 49 de ţări⁸⁵. El este deci pregătit să-i instruiască pe agenţii ateizării întregii lumi. În anul 1930 existau în Rusia sovietică peste 30 de institute de învăţămînt superior antireligios, şi altele noi erau proiectate⁸⁶.

Pentru a înlesni şi răspîndi şi mai mult ateismul, şcolile atee au organizat cursuri antireligioase prin corespondenţă⁸⁷.

La şcoala ateismului se pregătesc propagandiştii, care trebuie să-i răspândească intens şi metodic în toată ţara. Pe lângă propagandişti bărbaţi, există şi propagandiste, organizate în brigăzi atee feminine⁸⁸. Brigăzile urbane⁸⁹ au menirea specială de a răspândi ateismul în oraşe, celulele atee la sate⁹⁰. Uzinele au, de asemenea, celulele⁹¹ lor atee, care lucrează pentru convertirea la necredinţă a tuturor lucrătorilor. De altfel, orice familie comunistă trebuie să devină o celulă bezbojnică desăvârşită⁹². Pentru armată, ateismul se predă în academiiie militare, care au toate catedre de ateism.⁹³ Legaţiile sovietice au chiar ataşaţi atei, specialişti în chestiunile religioase şi confesionale⁹⁴. În felul acesta nici o instituţie sovietică, nici un domeniu de activitate, nici o vârstă, nici un colţ de ţară sau de viaţă nu scapă influenţei ateismului propagandist, organizat într-o reţea de „celule atee”. Demonul roşu face o sforţare uriaşă, folosind toate mijloacele şi metodele posibile, pentru a atrage la apostazie toată Rusia şi apoi toată lumea. În alte privinţe, comunismul va reuşi sau nu; în aceasta vrea cu tot dinadinsul să reuşească. Ateismul stă în fruntea programului şi ţelurilor lui, şi pentru că bolşevismul vrea să creeze un om nou, obiectul marilor lui preocupări atee este, cum am spus, mai ales omul de mâine: tânărul şi copilul. Uniunea Sovietică trebuie să fie neapărat atee, atee militantă. Aceasta interesează mai presus de toate. Stalin o declara imui „eminent ateu”: „Cu toată libertatea de conştiinţă asigurată în U.R.S.S., ţara trebuie să rămână fundamental atee, prin educaţia antireligioasă a tineretului”⁹⁵. Amintind aceasta, învederăm o dată mai mult ce mare şi grav pericol înseamnă pentru Biserică ateismul comunist.

Mijloacele şi materialul de propagandă atee în popor sunt uimitoare. Propagandiştii atei cutreieră Rusia, în echipe de „conferenţiari roşii”⁹⁶ sau individual, pentru a alunga de pretutindeni ideea de Dumnezeu. Succesul lor nu este întotdeauna asigurat. Ştiinţa atee este adesea surprinsă de auditori cu întrebări la care propagandiştii nu pot răspunde, şi nu o dată s-au compromis şi au plecat ruşinaţi. Uniunea Ateilor Militanţi şi autoritatea de stat dau însă cu atât mai multă atenţie acţiunii propagandiştilor conferenţiari, ameliorând pregătirea lor, obligându-i să treacă examene⁹⁷ şi controlându-i. În serviciul lor, şi al acţiunii antireligioase în general, stă totodată un imens material scris, revărsat asupra Rusiei ca un potop: ziare, reviste, cărţi de literatură şi de pseudo-ştiinţă, pline de blasfeme la adresa lui Dumnezeu şi a religiei, formează pâinea cea de toate zilele a cetăţeanului sovietic⁹⁸. Ele se tipăresc şi se răspândesc cu avionul şi camionul, în zeci şi sute de mii, în milioane de exemplare⁹⁹, fiind scrise pentru toate profesiile şi pentru toate vârstele, chiar pentru copii¹⁰⁰.

Literatura atee vrea să strice tot ce ar mai putea să rămână ca idee religioasă în statul comunist. Locul de frunte îl ocupă în această literatură Manualul ateu¹⁰¹ cartea de temei a comunismului, iar o aşa-numită „Biblie antireligioasă” în 13 limbi¹⁰² este desigur menită să fie pentru atei ceea ce este Biblia pentru credincioşi.

În acelaşi timp, comunismul a luat toate măsurile ca literatura religioasă să dispară complet sau să fie boicotată¹⁰³. Tipografiile au ordin să nu tipărească nici o carte religioasă¹⁰⁴, iar dinafara graniţelor Uniunii Sovietelor nu se poate aduce nici una. Nici Sfânta Scriptură, nici cărţile de slujbă bisericească nu se pot tipări sau importa, şi se urmăreşte chiar distrugerea celor existente¹⁰⁵. Este una dintre cele mai grele măsuri comuniste împotriva Bisericii şi a credinţei. Pe lângă aceasta, citirea în public a Sfintei Scripturi şi a cărţilor religioase, atât cât se mai găsesc, este interzisă şi pedepsită¹⁰⁶. Cercurile de lectură religioasă, cercuri biblice, cercuri catehice – ca şi comitetele de ajutor – sunt şi ele interzise¹⁰⁷.

Creştinii simţeau ca foarte gravă măsura lui Iulian Apostatul de a le interzice cartea păgână şi cultura clasică, trimiţându-i ironic la Matei şi la Luca ai lor. Comuniştii le iau creştinilor şi dreptul firesc de a-şi citi cartea sfântă! Din biblioteci se înlătură, de asemenea, tot ce cuprinde idei religioase, sau nu se dă pentru citit. S-au format chiar biblioteci întregi cu cărţi atee¹⁰⁸. Se fac până şi excursii de propagandă anticlericală¹⁰⁹, adevărate turneuri de ateism, şi totodată inspecţii antireligioase. Arta serveşte aceluiaşi scop antireligios: teatrul, cinematograful, literatura, muzica, artele plastice, toate sunt puse la contribuţie în lupta împotriva lui Dumnezeu, în toate este batjocorită credinţa¹¹⁰. Nu se admite nici refacerea picturii bisericilor, şi numai cu greutate s-a reuşit a se da aprobare unor pictori ca să restaureze monumente de artă religioasă. În schimb, muzeele antireligioase sunt numeroase, ele găsindu-se în toate oraşele mai mari, şi sunt pline de impietăţi grafice şi plastice şi de obiecte fabricate în atelirele speciale. Se organizează, de asemenea, expoziţii antireligioase care batjocoresc ideea de Dumnezeu, Biserica şi clerul¹¹¹.

„Ştiinţa” şi tehnica sunt unul dintre mijloacele preferate de propaganda antireligioasă. Radioul, telegrafia fără fir¹¹², televiziunea¹¹³ sunt folosite pentru a răspândi ideea comunistă atee până la mari distanţe, în toată Uniunea Sovietică şi dincolo de hotarele ei. Staţii puternice de radio-difuziune¹¹⁴ trâmbiţează în mai multe limbi, în lumea întreagă, antireligia comunistă. Un observator ambulant duce poporului de pe tot întinsul „patriei sovietice” rus-lumina ştiinţei atee¹¹⁵.

Socotindu-se, în orgoliul lor inconştient, apologeţii şi campionii ştiinţei, în numele căreia Stalin însuşi, marele „savant” al veacului nostru, declară că luptă împotriva religiei, comuniştii văd în tehnică remediul tuturor relelor de care suferă omenirea¹¹⁶. „Sunt contra religiei – zice ţarul roşu – pentru că sunt pentru ştiinţă”. „Suntem mândri de a curăţa frumoasa noastră patrie sovietică de putregaiul superstiţiilor ignoranţei, al intoxicării cu «rachiul» spiritual care este religia. Suntem siguri că vom scăpa tot pămîntul de aceste murdării”¹¹⁷. Comuniştii îşi fac astfel o datorie şi o onoare din a opune „ştiinţei popilor” adevărata ştiinţă, care este a lor, iar oamenii de ştiinţă din restul lumii n-au protestat, măguliţi poate de atâta cinste făcută ştiinţei!

În numele ştiinţei, bolşevicii insultă pe Dumnezeu şi religia în congrese atee monstre¹¹⁸, la care invită delegaţi străini (aproape o mie de delegaţi la congresul de la Moscova din 10-15 Iunie 1929), şi-i trimit pe-ai lor la congrese atee străine, cum a fost cel de la Londra. În numele ştiinţei, combat religia pe toate căile, şi nu se mulţumensc doar să-şi predice ateismul, ci şi practică blasfemele lor. Scot din biserici şi din mănăstiri moaşte venerate de credincioşi şi le prezintă vulgului¹¹⁹ în muzee sau în expoziţii, ca pe corpuri descompuse, pentru a le ascunde apoi, atunci când văd că vizitatorii vin să le cinstească tot ca pe sfinte moaşte. În numele ştiinţei s-au ridicat crematorii¹²⁰, dintre care unele stau încă goale; în numele ştiinţei se batjocoresc înmormântările făcute de credincioşi¹²¹, aşa cum se batjocoresc toate actele şi obiectele de cult; icoane, cruci, vase, veşminte bisericeşti şi celelalte.

Oricât şi-ar pune însă comunismul masca falsă a ştiinţei şi a liberei-cugetări, el apare aşa cum este: vulgar, grosolan, pervers, neruşinat. Mijloacele lui de propagandă sunt adaptate scopului lui distrugător, negator. Ele se acordă toate în „critica” gen bolşevic, care profanează prin batjocură, satiră, ridiculizare, culminând în caricatura antireligioasă, expresie a geniului propagandei antireligioase. Bolşevismul nu se mulţumeşte să „convingă” popoarele Uniunii Sovietice pe calea instrucţiei şi educaţiei atee, impuse tuturor instituţiilor şi profesiunilor; nereuşind să convingă uşor, el caută cu atât mai mult să distrugă credinţa prin batjocură, s-o ucidă prin ridiculizare. Niciodată nu s-a mai revărsat asupra religiei atâta „critică” satirică şi niciodată, poate, efectele sarcasmului şi pamfletului n-au fost mai bine calculate şi mai mult urmărite decât în acţiunea antireligioasă a comunismului.

Este mai ales un punct în programul propagandei atee a Sovietelor, în care se concentrează tot ce poate comunismul ca artă şi ştiinţă antireligioasă, ca „inteligenţă” şi neseriozitate profanatoare de lucruri sfinte. Cel mai apreciat mijloc de a lovi şi a jigni credinţa şi pietatea în Rusia sovietică sunt campaniile duse împotriva marilor sărbători creştine, Naşterea Domnului şi Sfintele Paşti¹²². Îndeosebi campaniile antipascale sunt „arma clasică” a impietăţii comuniste împotriva bisericilor ce au mai rămas, pline încă de credincioşi, ceea ce sporeşte furia atee. Este de neînchipuit la ce scandaluri şi parodii antireligioase se dedau comuniştii cu prilejul sărbătorilor creştine, organizând zeci de mii de conferinţe atee, spectacole profane, razii şi atacuri în biserici, orgii şi demonstraţii vulgare¹²³ pentru a tulbura slujba religioasă, a-i scoate pe credincioşi din biserici sau a-i împiedica să meargă acolo. Este pur şi simplu ridicolă, în fanatismul ei, sforţarea de a-i abate pe creştini de la biserică în zilele sfintelor lor amintiri. Pe lângă cortegii carnavaleşti de stradă, se organizează cursuri, ore de lucru suplimentare, spectacole teatrale, cinematografice sau muzicale, la care sunt chemaţi cetăţenii, pentru a nu merge la biserică, unde-i atrage chiar pe unii necredincioşi o irezistibilă nostalgie a unei mari bucurii pierdute. În grija pe care o au bolşevicii de a-i sustrage pe credincioşi bisericilor la aceste zile mari, au mers până la a trimite doici mamelor cu copii la sân, pentru ca acestea să poată merge la spectacolele sau la conferinţele antireligioase organizate de ei cu aceste prilejuri!

Pentru a da idee mai concretă de impietatea manifestaţiilor comuniste, organizate de komsomolişti şi bezbojnici ca tablouri vii, spre a batjocori pe Dumnezeu şi cele sfinte, redăm, după revista Irénikon, dintr-o scrisoare de ia Moscova, publicată de ziarul Dni şi apoi reprodusă de Revue des deux Mondes, următoarele¹²⁴:

„Figuranţii erau îmbrăcaţi în veşminte sacerdotale: cei mai mulţi purtau costumul preoţilor ortodocşi, cu păr lung şi cu bărbi zbârlite. Automobile erau ocupate de indivizi travestiţi în Dumnezeu, în membri ai Sfintei Familii şi în sfinţi. Fecioara, cu Pruncul în braţe, era îmbrăcată în uniforma unui soldat roşu. Inscripţii nelegiuite fluturau pe deasupra grupurilor”. Pe ele se putea citi: „Religia este opium pentru popor. Religia este un instrument în mâinile burgheziei pentru a stăpâni clasa muncitoare şi a o înrobi. Jos cu zeii! La urzici cu ei! Cardinalii, rabinii, pastorii, parohii, popii, hogii sunt duşmanii noştri cei mai crânceni. Suntem totdeauna gata să masacrăm popimea”. Şi altele asemenea insanităţi, de un cinism adesea revoltător, mai ales la adresa Sfintei Fecioare. În aceste cortegii este reprezentat un episcop, care binecuvântează poporul cu o mână, iar cu cealaltă mângâie o făptură care o închipuie pe Fecioara Maria; sau un cardinal care binecuvintează pe un lucrător, în timp ce-i dă unui capitalist cătuşe pentru el.

Falşi călugări, în situaţii indecente, îşi sparg pieptul cântând cuvinte grosolane. Un popă beat, cu părul vâlvoi, rosteşte fraze incoerente, dintr-o căruţă trasă de o mârţoagă; unii se apropie de el cu mâinile împreunate, cerându-i binecuvântarea.

Toată această procesiune blasfemiatoare se opreşte în faţa bisericilor celor mai venerate de popor, parodiază slujba religioasă şi cântă în cor, pe melodii liturgice, cântece de desfrâu. Într-o zi, unul dintre aceste cortegii se îndreaptă spre catedrală la vremea liturghiei. Fu ridicat un rug cu icoane şi cu manechine în chip de sfinţi. De spânzurători atârnau chipuri ridicule ale lui Hristos, lehova, Buda şi Mahomed. În jurul rugurilor aprinse şi al spânzurătorilor, tineri comunişti de ambele sexe organizează dansuri obscene, însoţite de cântece şi de vociferări.

Bolşevismul nu se opreşte însă nici aici. El ştie că nu ajunge să persecute Biserica, să critice credinţa, să batjocorească cele sfinte, ci trebuie să le şi înlocuiască. În locul sărbătorilor creştine a introdus sărbători comuniste¹²⁵, a desfiinţat Duminica, a înlocuit emblemele şi simbolurile creştine cu cele comuniste¹²⁶, a pus steaua roşie în locul crucii¹²⁷ şi, voind să combată creştinismul cu propriile lui arme, a recurs la ideea de a înfrumuseţa ceremoniile profane, pentru a face concurenţă celor bisericeşti¹²⁸. Ceea ce nu poate să combată sau să imite, bolşevismul interzice. Aşa a interzis, printre multe altele, caritatea creştină, oprind Biserica de a mai face binele¹²⁹, pentru a se dovedi o dată mai mult că bolşevismul este domnia celui rău. Iar pentru că „religioşii” să nu poată avea nici o influenţă politică, nu se admite candidatura lor la alegeri¹³⁰.

Credinţa nu mai are deci nici un loc, nici un drept, nici un cuvânt. Clopotele nu mai sună¹³¹, slujbele religioase sunt interzise sau tulburate, preoţii nu mai pot predica şi învăţa, punerea în discuţie publică a anumitor probleme sociale, ca pacea şi războiul, este interzisă credincioşilor¹³²; Biserica nu doar că mai poate vorbi pentru cei vii, dar nu se mai poate ruga nici chiar pentru cei morţi¹³³. Ea trebuie cufundată în complet dispreţ, în tăcere şi în uitare. Compromiterea şi desfiinţarea ei pe toate căile, directe şi indirecte, de drept şi de fapt: aceasta urmăreşte odiosul regim de persecuţie şi de propagandă comunistă. Seriozitatea acestei preocupări scelerate, de oameni posedaţi, o învederează grija obsedantă cu care guvernul bolşevic a prevăzut în planul cincinal combaterea şi distrugerea Bisericii, exterminarea la termen fix a credinţei în Dumnezeu.

Şi pentru că demonul roşu vede că tot arsenalul şi aparatul său ateu nu-i ajunge ca să-şi atingă scopul, recurge la cel mai perfid mijloc de a profana şi a lovi Biserica, la compromisul ei cu satan. Compromisul este, într-adevăr, mai periculos decât persecuţia şi mai nefast decât propaganda. El este punctul cel mai critic pentru Biserică în toată acţiunea antireligioasă a comunismului: este pătrunderea duşmanului de moarte al Bisericii în chiar incinta ei, insinuarea anticristului deghizat în sanctuarul Domnului. A lovi Biserica în faţă este mai puţin primejdios decât a ridica împotriva ei o organizaţie similară, care ar putea, prin aparenţele ei, să-i amăgească pe naivi şi să-i satisfacă pe ipocriţi. A persecuta Biserica înseamnă a o întări; a o contraface înseamnă a o slăbi. Bolşevismul a încercat şi a reuşit aceasta, opunând Bisericii Ortodoxe o biserică roşie, aşa numita ,Biserică vie” şi „înnoitoare”¹³⁴, care este a treia capodoperă de impietate a bolşevismului: după preotul a postat şi după copilul ateu, Biserica anti-Biserică!

N-am mai sfârşi cu procedeele de persecuţie şi de propagandă antireligioasă din Rusia sovietică dacă am înşira toate pretextele şi mijloacele folosite de comunişti pentru a combate şi a discredita religia în viaţa poporului rus, iar efectele acţiunii atee sunt mai grave decât putem arăta aci. Este drept că încă nu s-a putut şi nu s-ar putea stinge credinţa creştină din Rusia pravoslavnică. Dimpotrivă, ea s-a trezit şi rezistă cu eroismul primelor secole creştine. Rusia martiră dă bucurii şi nădejdi care compensează durerea şi groaza inspirate de Rusia comunistă. Readusă la epoca sângeroasă a catacombelor. Biserica a fost readusă şi la epoca glorioasă a muceniciei creştine. Sângele martirilor ei spală păcate şi întăreşte temeliile Bisericii de mâine. Rebotezată în acest sânge, Ortodoxia rusă va putea fi mai curată, mai puternică şi mai cinstită decât până acum. Dar răul făcut de ateismul comunist într-un sfert de secol este imens şi urmele lui nu se vor şterge tot atât de curând.

Biserica rusă a fost răzvrătită şi dezbinată, întoarsă astfel împotriva ei înseşi. Biserica „vie” şi „înnoitoare” (renovatoare) a fost făcută instrument de subminare a Bisericii ortodoxe¹³⁵ o Biserică ucrainiană¹³⁶ mijloc de sfâşiere a Bisericii panruse, un cler comunizat, pus sau agreat de guven¹³⁷, opus ierarhiei canonice. Biserica întreagă a fost fărâmiţată şi descompusă în simple asociaţii de cult locale, care nu pot funcţiona decât cu aprobare specială, supravegheate sever şi strâmtorate din ce în ce mai mult, până la completa paralizare şi dispariţie a religiei.

Bolşevicii voiau să limiteze numărul preoţilor la unul la o sută de mii de credincioşi¹³⁸. Circulaţia clericilor este interzisă în Rusia sovietică, iar din afară nu pot veni¹³⁹. Chiar străinii care frecventează bisericile sunt consideraţi indezirabili¹⁴⁰. Pregătirea şi recrutarea clerului nu se mai pot face regulat¹⁴¹.

Confuzia religioasă este mare şi dureroasă: spiritul sectar s-a întins mult¹⁴², cultul a suferit în unele părţi atingeri şi reforme, rituri noi s-au impus poporului¹⁴³, laici delegaţi iau adesea locul preoţilor¹⁴⁴, până şi copii de 15 ani¹⁴⁵.

Terorizaţi şi dezorientaţi, unii au căutat să împace inima lor cu legea, încercând „să slujească la doi domni”, lui Hristos şi comunismului. Şi au ajuns astfel să ţină adunări de cult în care se citeşte Evanghelia şi se cântă Internaţionala¹⁴⁶! Mulţi dintre aceştia pretind că aşteaptă cât de curând cea de-a doua venire a Mântuitorului¹⁴⁷, alţii formează asociaţii religioase clandestine¹⁴⁸. Sentimentul religios se denaturează, superstiţia înfloreşte¹⁴⁹.

Legal nu mai există o Biserică creştină în Republica Sovietelor, deşi mai există încă mulţi credincioşi. Ideea de bază a Bisericii, care este, adică adunare, societate şi comunitate, în comuniune de credinţă, de nădejde şi de dragoste creştină, manifestată şi susţinută mai ales prin cult, organism unitar şi universal, cuprinzând şi asociind în acelaşi duh pe toţi credincioşii, formând un singur corp cu multe mădulare, este practic interzisă în statul comunist. Membrele au fost sfâşiate, corpul mutilat, dezorganizat, dezmembrat: Păstorii bătuţi, oile risipite – principiu declarat de bolşevism cu cinism şi aplicat cu consecvenţă diabolică¹⁵⁰.

Aceasta este imaginea Bisericii ruse, şi nu o simplă imagine, ci o realitate crudă şi tristă, cum creştinismul n-a cunoscut până acum. Când se zice că bolşevismul a întors Biserica înapoi cu 16 secole, luându-i ceea ce i-a dat Sf. Constantin cel Mare, se spune desigur un adevăr, dar adevărul întreg este mai trist decât acesta. În Rusia comunistă, situaţia Bisericii este mult mai grea decât era în Imperiul Roman păgân. Atunci exista o Biserică tânără, puternică şi unitară, solid organizată şi bine adaptată la toate nevoile şi rigorile: aşa de puternică şi de rezistentă încât unul dintre cei mai cruzi persecutori ai creştinismului, cel cu care persecuţiile au atins punctul lor culminant, Galeriu, a întins tremurând, pe patul de moarte (311), Bisericii persecutate, mâna toleranţei şi a împăcării, recunoscând astfel învinşi şi ruşinaţi de creştini pe toţi persecutorii păgâni, de la Nero până la el însuşi.

Este momentul să amintim, cu aceasta, că nici unul din câţi au încercat până acum să contrazică opera lui Iisus Hristos, sau să combată Biserica, n-a îndrăznit atât de mult împotriva ei. N-a conceput aşa arme şi nu le-a mânuit cu atâta perseverenţă şi perversitate ca bolşevismul. Păgânii au întrebuinţat numai în parte metodele de reprimare a creştinismului, şi abia dacă a conceput un persecutor târziu şi brutal, ca Maximin Daia, sau un rafinat rătăcit, ca Iulian Apostatul, să batjocorească pe Iisus Hristos în şcoală, să ridiculizeze creştinismul în pamflete sau să aţâţe patimile vulgului împotriva Bisericii.

Păgînismul şi islamismul au întrebuinţat mai ales violenţa şi măsurile administrative.Comunismul ştie că acestea nu ajung pentru descreştinarea omenirii şi a imaginat metode de luptă şi de propagandă mult mai periculoase. în Imperiul Roman şi în islamism, nici o măsură de stat şi nici o mişcare populară n-a putut lovi vreodată pe toţi creştinii. Metodele comunismului vizează şi ating însă pe toţi şi toate: oameni şi instituţii, suflete şi bunuri.

Imperiul Roman şi statele mahomedane nu puteau să urmărească pe creştinii de peste hotarele lor. Comunismul îşi trimite ideile şi agenţii şi se întinde, cu mijloacele moderne de comunicaţie şi de propagandă, până la marginile lumii. În Imperiul Roman şi în statele musulmane era posibil ca Bisericile să se ajute între ele, sau să primească ajutor din afară. Bolşevismul a izolat Rusia de toată lumea şi o ţine robită, fără glas, unui regim de teroare. Şi fiind, spre deosebire de păgînism şi de mahomedanism, propagator al ideii atee, prozelitist al necredinţei şi al nelegiuirii, contând pe puterea şi pe efectul revoluţiei sale şi a procedeelor ei de luptă, el socoteşte să poată termina cu Dumnezeu şi cu religia într-un timp record: până la 1967 (adică: în 50 de ani de la izbucnirea revoluţiei comuniste, Uniunea Republicilor Sovietice va fi complet atee). Aşa cel puţin declara nu demult laroslavski-Gubelman¹⁵¹, şeful Uniunii Ateilor Militanţi, monstruoasa organizaţie antireligioasă ce terorizează un mare popor religios şi vrea apostazia lui.

Este drept că bolşevismul voia şi spera să termine cu religia în termene mult mai scurte: la sfârşitul primei perioade cincinale (1928-1933), sau poate în anul 1937. Într-adevăr, nimic n-a fost urmărit cu mai multă sete şi aşteptat cu mai mare bucurie în planul cincinal¹⁵² decât distrugerea Bisericii. Această forţare uriaşă, de a termina în numai 5 ani cu ceea ce omenirea păstrează şi cultivă de la începutul lumii, dă luptei antireligioase a comunismului un aspect grandios de efort titanic al unui antidemiurg nebun, care întrece în impietate şi în groază oribila bestie a Apocalipsei. A încerca distrugerea credinţei în 5 ani este a încerca imposibilul. Bolşevismul ştia că lucrul este greu şi a învăţat apoi că este şi de lungă durată. Dar hotărârea lui de a ferici Rusia şi lumea cu ateismul comunist era şi a rămas atât de mare şi neschimbatăîncât el nu poate admite că n-ar reuşi s-o facă. Şi în măsura în care credinţa refuză, în chipul cel mai firesc, să se lase ştearsă din sufletul omului prin teroarea persecuţiei şi a propagandei atee, comunismul se înverşunează cu sporită urgie şi demenţă să termine cu ea prin orice mijloace. Iar culmea neruşinării, a perfidiei şi a cruzimii, în această tragedie comunistă, este afirmaţia mincinoasă, mai jignitoare şi mai scandaloasă decât toate persecuţiile efective, că bolşevismul… nu persecută religia¹⁵³.

Este adevărat că unele evenimente externe, ca şi imposibilitatea de a constrânge în practică la apostazie un popor întreg şi mare, au impus uneori bolşevismului oarecare prudenţă¹⁵⁴. Aceasta nu era însă o concesie, ci o tactică. Idealul „lichidării religiei” şi principiul ateizării Rusiei şi a lumii, pe toate căile posibile, sunt cu atât mai mult menţinute şi urmărite. Anumite declaraţii categorice şi răsunătoare şi lupta continuă dusă de comunism împotriva credinţei, de un sfert de secol, nu mai permit nici o iluzie în această privinţă. Un regim care declară cauza ateismului cauza lui Lenin¹⁵⁵, care socoteşte şi pedepseşte combaterea ateismului ca pe o crimă de stat¹⁵⁶ care vede în „religioşi” duşmani ai poporului sovietic¹⁵⁷, care vrea ca toţi cetăţenii Uniunii Republicilor Sovietice să fie atei militanţi¹⁵⁸ care proclamă ateismul problemă de stat¹⁵⁹, care recunoaşte că noua Constituţie (1936) nu are ca scop să facă un „paradis al popilor” şi nu va împiedica să continue războiul împotriva religiei, război ce va dura până la victoria revoluţia mondiale¹⁶⁰ un regim care consideră antireligia obligatorie pentru un comunism¹⁶¹ nu poate fi decât persecutor. Persecuţia este pentru el raţiunea lui de a fi, este metoda şi mândria lui, este un titlu de glorie istorică:„Este prima dată în istoria omenirii – declară Oleşciuc – când chestiunea religioasă a fost deplin rezolvată” ¹⁶² iar Iaroslavski-Gubelman ţine să precizeze: „Dacă statul poate să tolereze religia ca pe o chestiune particulară, partidul este obligat, chiar prin principiile sale, să o combată”¹⁶³. Dacă aceasta se înţelege în Rusia sovietică prin „libertatea de conştiinţă”, proclamată de Constituţie şi de Stalin, ce trebuie să fie în realitate o persecuţie!

Mărturiile şi faptele cu care am ilustrat-o sunt numai fragmente din marea tragedie religioasă a poporului rus, care este anticreştinismul comunist. Efectele lui morale şi sociale sunt dezastruoase¹⁶⁴, dar aceasta nu poate mişca un regim fără cuget şi fără inimă, al cărui scop principal şi mărturisit este unul singur: ateizarea cu orice preţ, distrugerea religiei prin orice mijloc. Violenţa şi fanatismul lui fără precedent sunt explozia prejudecăţilor şi urii adunate de secole împotriva Bisericii creştine.

Este lung şirul părinţilor şi bunicilor ateismului comunist şi de prisos să-i arătăm aci pe toţi. Un lucru trebuie însă spus: că destrămarea moral-spirituală care a dus la socialism, şi apoi la comunismul rus, a venit din Occident.Comunismul este, cu latura sa antireligioasă, rezultatul practic al indiferentismului, naturalismului, senzualismului, materialismului ateu al culturii occidentale moderne, care a avut în acest sens promotori în Anglia pe deişti, în Franţa pe enciclopedişti, în Germania o lungă serie de filosofi şi naturalişti, pretutindeni pe francmasoni, al căror spirit nefast profana şi destrăma credinţa şi tradiţiile creştine, pregătind, înaintea comunismului, o revoluţie antireligioasă mondială, şi totodată pe evrei, adversari permanenţi ai creştinismului, doctrinari obişnuiţi ai mai multor curente anticreştine.

Păcate şi greşeli bisericeşti au înlesnit, din nefericire, crearea unei atmosfere defavorabile creştinismului în cultura modernă, dar ele nu sunt ale Bisericii Ortodoxe. Antireligia şi comunismul au venit din Apus. Este de aceea îndreptăţită revolta cu care profesorul rus I. Iljin¹⁶⁵ pune pe seama anticlericalismului occidental vina şi răspunderea comunismului rus de azi¹⁶⁶.

Numele unor Voltaire, Diderot, D’Alembert, Feuerbach, Büchner, Haeckei, Nietzsche, corifei şi apostoli ai necredinţei (câţiva dintre mulţi alţii) sunt suficiente pentru a stabili paternitatea şi a explica virulenţa anticreştinismului comunist. Fr. Nietzsche îndeosebi este Înaintemergătorul şi profetul impietăţii anticreştine a veacului nostru. Scrierile lui conţin blasfemii îngrozitoare împotriva lui Dumnezeu şi a creştinismului, care nu puteau să rămână fără ecou în atmosfera laicistă şi anticlericală a timpului nostru. Noţiunea de Dumnezeu era pentru el cea mai funestă şi mai otrăvitoare din toate, iar noţiunea creştină de Dumnezeu – una dintre cele mai corupte din câte au existat pe pământ¹⁶⁷. Nietzsche, mai ales, a trezit în omul secolului al XlX-lea bestia, pe care Karl Marx o înarma cu teorii filosofico-socialiste şi o asmuţea asupra lui Dumnezeu şi a Bisericii, iar comunismul rus, instigat de iudaism, avea s-o organizeze în stat ateu, pentru a termina o dată pentru totdeauna cu religia şi cu Biserica.

Antihristul roşu n-a avut timp să-şi termine opera, şi nădăjduim că nu v-a reuşi s-o mai facă. Încercarea lui va rămâne însă pentru totdeauna în amintirea şi în atenţia omenirii, nu numai ca un atentat la credinţă, (cel mai nelegiuit de până acum), nu numai ca o criză de rătăcire sufletească (cea mai gravă până acum), ci şi ca o mare lecţie de suferinţă şi ca o înştiinţare tragică adresată lumii de mâine de ceea ce înseamnă a nesocoti pe Dumnezeu şi a voi o viaţă fără El şi împotriva Lui. […]/ integral pe fericiticeiprigoniti.net