COMEMORAREA PROFESORULUI GEORGE MANU. “Vinovat nu este Stalin pentru comunism, ci Satana. SA STII CA NU COMUNISTII NE-AU UCIS, CI VOI NE-ATI UCIS, CARE NU SPUNETI CE AM TRAIT NOI AICI”

1-04-2015 30 minute Sublinieri

George-Manu-Rectorul-din-Zarca-Aiudului

Fericiti cei Prigoniti:

”Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis”

Adeseori îl priveam admirativ și-l studiam pe furiș, povestește Ion Dima… Gheorghe Manu avea atunci cincizeci și patru de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt și părea foarte modest, prea modest pentru ce era… Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluționar și nici ascunzișurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoștințele sale și gata să le comunice altora.

După declanșarea așa-zisei reeducări nonviolente de la Aiud, se fac presiuni asupra sa pentru a-și renega ideile politice. Refuză orice compromis. Urmează represaliile. Este internat în celula tuberculoșilor, ”îl așează singur într-un pat”, povestește Nicolae Goga, fost deținut politic la Aiud:

”Tot trupul era o rană. Avea escare peste tot. Din încheieturi curgea puroi. Încercam, în fiecare seară, să-i dăm să bea apă, iar doctorița, deși n-avea voie, îi făcea perfuzii. Înainte de a muri, Manu m-a chemat la patul său și mi-a zis: Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo!” Am dat mâna cu el. Mi-a făcut un semn care părea să fie o înbrățișare. A murit a doua zi, dimineața. Cred că atunci am pierdut unul din cei mai mari intelectuali pe care i-a avut România”

(Radu Ciuceanu – Intrarea în tunel, Editura Meridiane, 1991, p. 331)

Un om credincios și foarte demn

Cu George Manu am stat pe același palier la Aiud, dar nu l-am cunoscut personal. În ’43 el a refuzat compromisul propus de sovietici și astfel și-a semnat practic singur condamnarea la moarte. Acolo, la Zarcă, profesorul Manu scria tot felul de lucruri pe care ni le transmitea nouă în celule și care ne-au ajutat mult la creșterea spirituală, dar și la angajarea minții, ca să nu înnebunim. Acolo totul era activitate duhovnicească, chiar și cunoștințele lui științifice ne-au ajutat. Scria foarte frumos și era un om credincios și foarte demn.

(Pr. Gheorghe Calciu – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, p. 44)

Un caracter integru

Om de cultură şi specialist de mare prestigiu în fizica atomică. Un caracter integru. I s-a oferit libertatea cu condiţia să se pună în serviciul statului ateu dar a refuzat. ”Refuzi, dar vei muri!”, i s-a spus şi aşa i s-a şi făcut. A murit înfometat, bolnav, neîngrijit, în mizeria zărcii din Aiud.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, p. 310)

Profesorul Manu – un mare savant și un adevărat erou al neamului nostru

L-am cunoscut pe profesorul Manu într-o dubă care ne transporta de la Aiud la Gherla. Participaserăm la greva foamei din Aiud din primăvara anului 1957. În urma acelei greve, o bună parte din deținuții de pe Zarcă a fost trimisă disciplinar la Gherla.

Auzisem de el cu un an în urmă când fusesem adus în Zarcă. Când se pomenea numele profesorului Manu, toți cei ce-l cunoșteau personal sau din auzite, simțeau parcă nevoia să se îndrepte din spate și să asculte cu respect.

M-am întrebat de multe ori, cărui fapt se datora acest imens respect? Era condamnat pe viață pentru că fusese legionar1, dar era respectat de toți deținuții indiferent de apartenența lor politică.2 Deasupra calităților de om politic, avea ceva care îl impunea în fața tuturor. Era totodată un mare om de știință. Doctor în fizică și matematică, fusese timp de zece ani asistent al savantei Marie Curie la Sorbona. Învățasem înainte că cel mai mare specialist român în domeniul fizicii nucleare era Horia Hulubei. Mi s-a explicat în închisoare că Hulubei s-a impus în lipsa lui Manu, îndepărtat de la catedră și din cercetări încă din anul 1945.

În afara marilor sale specialități, fizica și matematica, profesorul Manu putea preda cu ușurință chimie, istorie, istoria artelor, biologie, geografie și alte discipline, cu excepția muzicii. Nu se punea problema că n-ar fi cunoscut marii compozitori și principalele lor creații, dar note și tehnică muzicală nu cunoștea, și mărturisea cu regret că era afon.

Nu a existat nici un om care să treacă prin închisoare și să nu dorească să stea cu el în celulă. Când am venit eu în Zarcă, el se afla de șapte ani acolo. De șapte ani nu făcea altceva decât să împartă altora cultura pe care o acumulase de-a lungul unei vieți dedicate științei. Era o enciclopedie cu suflet, într-adevăr cu suflet. Era profund conștient de misiunea pe care o avea de îndeplinit în închisoare, și o făcea cu tot sufletul.

Prin inactivitatea la care eram supuși de administrația închisorilor, toți deținuții eram condamnați la mutilare psihică. Personalitățile intelectuale din Aiud erau însă conștiente de scopul urmărit de Securitate, și atât cât a fost posibil s-au opus cu abnegație și dăruire înfăptuirii acestui țel diabolic. Dintre aceste mari personalități ale gândirii românești, profesorul Manu era poate cel mai marcant. Multilateralitatea și neobosita sa activitate găseau ecou în sufletul fiecăruia dintre noi. Prin ținuta, exemplul, și mai ales activitatea sa, profesorul Manu s-a opus ca o stâncă mutilării sufletești a deținuților.

Muncea, de când se scula dis-de-dimineață până seara târziu, pentru a trimite în fiecare celulă tot ceea ce i se cerea, căci nu cred că a existat un singur om în Zarcă, în acea perioadă, care să nu-i fi pus măcar o singură întrebare. Muncea cu toată convingerea și tot devotamentul să salveze deținuții pe care Securitatea voia să-i ducă la disperare și nebunie. Și munca profesorului Manu nu a fost zadarnică.

Cât a trăit în închisoare, a ținut adevărate cursuri universitare de limbi străine (engleză, franceză, germană), istorie (a României, Franței, Rusiei, Americii), geografie (a Americii de Nord, Chinei, etc.); istoria artelor, istoria descoperirii și evoluției energiei atomice, și multe altele.

Era mândru de franceza învățată de la el de Duță Costin care avusese ”noroc” să stea trei ani în aceeași cameră cu profesorul.

Cursurile sale erau scrise pe mici tăblițe de săpun și transmise celorlalți deținuți de cele mai multe ori prin așa zisa cameră de baie și W.C., sau uneori chiar sub ochii orbi ai gardienilor. Această permutare continuă de tăblițe era riguros planificată, o tăbliță rămânând, în general, numai o singură zi în aceeași celulă. Descoperirea unei asemenea tăblițe putea să ne coste 10-14 zile de izolare cu regim sever. Primejdia nu ni se părea mai grea însă decât idiotizanta inactivitate întelectuală la care ne supunea conștient administrația. Noi, deținuții de pe Zarcă și alte secții ale Aiudului, le-am înfruntat cu curaj, iar el, profesorul Manu, cel mai grav vizat dintre noi toți, nu a ezitat nici o clipă să-și continue munca de apostol.

Când transmiterea informațiilor și a lecțiilor pe plăcuțele de săpun a devenit cunoscută Administrației și gardienilor, și am început să fim controlați și supravegheați cu strictețe, s-a renunțat la această cale, dar activitatea intelectuală a continuat neabătută. Profesorul Manu a creat atunci cel mai nebănuit mijloc de transmitere a informațiilor: sistemul de morse pe ață… un fir lung de ață scoasă din saltea… un noduleț pe acest fir însemna un punct, două nodulețe apropiate însemna o linie. A fost poate cel mai ingenios și mai eficace mijloc de comunicație între deținuți, creație a gândirii și inteligenței marelui profesor. Cui putea oare să-i treacă prin minte că un ghemotoc de ață aruncat la gunoi conținea cea mai înălțătoare hrană sufletească transmițându-se sub ochii incapabili să vadă lumina ai brutelor de pază. Ceea ce se putea scrie pe hârtie într-o oră, se ”înnoda” pe ață în două zile de muncă încordată, dar Manu nu s-a plâns niciodată. Făcea acest lucru cu plăcerea profesorului care își pregătește elevii, cu dragostea Apostolului care își îndeplinește misiunea.

George Manu nu era numai un intelectual de mare clasă, ci și un neîntrecut artizan. În tot ceea ce făcea, tindea spre perfecțiune. Scrisul său, de exemplu, era mai frumos și mai ordonat decât cel de tipar. Nodurile de pe ață erau de o regularitate de neimaginat. Când două ațe trebuiau înnodate, nodul de legătură nu era niciodată în plus, ci făcea parte din cod, încât niciodată nu-ți dădeai seama care era nodul de legătură.

A fost scos din zarca Aiudului după opt ani de penitență ca să poposească apoi în zarca Gherlei. Cu această ocazie ne-am întâlnit în duba care ne transporta acolo. La Gherla am stat trei săptămâni în aceeași celulă cu alți trei camarazi de suferință. Am fost un fericit că am avut prilejul să stau cu Profesorul chiar și atât de puțin. Împreună cu ceilalți trei deținuți eram numai ochi și urechi să nu pierdem nimic din ce spunea și transmitea George Manu.

Adeseori, îl priveam admirativ și-l studiam pe furiș. Avea pe atunci 54 de ani. Purta ochelari cu lentile foarte groase, nu era prea înalt și părea foarte modest, prea modest pentru ceea ce era. O singură dată, vorbindu-ne despre un curs ținut la Paris, a ridicat capul, și-a îndreptat spatele și a aruncat o privire peste celula transformată pentru o clipă în aula Sorbonei, cuprinzând cu ochii ”sutele” de studenți care îi umpleau sala până la refuz…

Atunci am văzut în el ”profesorul”.

Nu avea nimic din temeritatea luptătorului revoluționar, și nici ascunzișurile sau cinismul oamenilor politici. Era profesorul calm, stăpân pe cunoștințele sale, și gata oricând să le comunice altora. Avea parcă ceva din măreția familiei din care se trăgea. După mamă era Cantacuzin, dar nu familia îi dădea strălucire, ci el făcea să lucească încă o floare pe arborele genealogic al familiei de bazilei Bizantini.

Era sănătos la trup, la minte și la suflet, și avea o mare memorie gata să-l servească în orice clipă. Întrebându-l odată de câte ori a citit lucrările pe care ni le prezenta, a răspuns: ”O singură dată, dar atunci m-am confundat cu cartea.”

Ne-a vorbit odată despre o lucrare la lui M. Roller în legătură cu Răscoala din 1907, în care erau reproduse telegramele dintre Ministerul de Război și unitățile militare care participaseră la reprimarea răsculaților; precum și între Ministerul de Interne și prefecturile de județ, și răspunsurile acestora. Cu acest prilej, profesorul a făcut următoarele remarci:

”Am fost foarte măgulit când am citit ordinele date de bunicul meu (generalul George Manu, ministru de război la acea vreme), de a nu se trage în răsculați. Am studiat toate aceste telegrame și am calculat numărul persoanelor împușcate de autorități. Acest număr nu depășește 400, din care aproximativ 40 erau o bandă de tâlhari care operau pe malurile Oltului. Aceste telegrame constituie singurul document istoric despre cei morți la răscoală. De unde scoate presa comunistă numărul de 11.000 de țărani împușcați în 1907? Nu am înțeles niciodată de ce regimurile democratice din trecut nu au publicat aceste telegrame care le-ar fi desvinovățit de o cifră atât de apăsătoare.”

Printre alte lucruri importante, pe care mi le-a spus profesorul George Manu, demn de reținut este cartea pe care a scris-o nu mult înainte de a fi arestat. Se intitula ”Behind the Iron Courtain”. Fusese expediată pe căi ascunse în Apus și tipărită deja în lumea liberă. Autorul ei nu se cunoștea.

În ancheta profesorului Manu a reieșit că autorul acestei cărți era el. Unul dintre ofițerii anchetatori i-a spus: ”Domnule!… și cât ne-am bătut noi capul ca să aflăm cine a scris-o. Și conține numai date bazate pe documente, care nu pot fi combătute.”

Multe din aceste documente, a complectat profesorul, mi le-a pus la dispoziție Anton Golopenția, pe atunci director general la Institutul Central de Statistică. Mai târziu a fost și el arestat și ucis în timpul anchetei.

La Gherla a continuat aceeași muncă începută la Aiud. Am stat trei săptămâni împreună, după care eu am fost transferat la București. Am regretat enorm despărțirea de el. De atunci nu l-am mai văzut nici o dată. Am aflat că a fost readus la Aiud după un an și jumătate, unde cu aceeași grijă a continuat preocuparea sa cu viața spirituală a condamnaților.

George Manu avea o sănătate de fier care i-a impresionat pe mulți. Ne mărturisea că în închisoare nu suferise nici o boală. ”Mi-e rușine să spun că sunt închis de zece ani”, afirma uneori.

În cadrul ”reeducării”, la care au fost supuși toți deținuții din Aiud, a avut o atitudine conformă cu sufletul său: demnă, dârză, constantă, fără nici un fel de înclinare. A fost un exemplu pentru toți ceilalți. Toți cei din Zarcă l-au urmat în tăcere. Binele a fost infestat însă de rău.

Printre oamenii căliți acolo, au fost introduși agenții administrației. Curând s-a aflat, dacă mai era nevoie, cine este creierul și sufletul rezistenței din Zarcă. I s-a aplicat un regim foarte sever, și a avut nenorocul – el, omul sănătos – să se îmbolnăvească de T.B.C.

Colonelul Gheorghe Crăciun, Comandantul închisorii Aiud, i-a refuzat orice fel de tratament medical. Când se știa sigur că moare, a fost transportat la Spitalul închisorii.

Și, pe dealul din preajma Aiudului, la Cimitirul Trei Plopi, în gropi neștiute de nimeni, uitate chiar și de cei care le-au săpat, unde zac mii de trupuri desuflețite în chinurile Aiudului, se află și profesorul Manu, un mare savant și un adevărat erou al neamului nostru.

La aflarea tristei vești, a fost o consternare generală în sufletele deținuților din Aiud, cu atât mai mult, cu cât treceau prin grele vremuri ale reeducării.

Dar, așa cum se întâmplă cu oamenii de măreția lui, Profesorul Manu nu a murit de tot. Sufletele, care au primit tot timpul hrana spirituală prin neobosita lui strădanie, continuă să-l poarte cu ele și-l vor purta de-a pururea.


1. George Manu nu a fost condamnat pe viață pentru că fusese legionar ci pentru că a fost unul din membrii de bază ai Mișcării Naționale de Rezistență și mai ales pentru că a editat cartea ”Behind the Iron Courtain”, sinteză în care U.R.S.S. era demascată ca țară care jefuia sistematic patrimoniul națiunii române.

2. În acest sens este elocvent exemplul profesorului de psihologie Nicolae Mărgineanu, a cărui aversiune față de Mișcarea Legionară este de netăgăduit. Cu toate acestea, profesul Mărgineanu îl va evoca la modul cel mai frumos pe George Manu, cu care a avut ocazia să facă schimb de experiență în zarca Aiudului.

(Ion Dima – George Manu. Monografie, ediție îngrijită de Gheorghe Jijie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 317-321)

George Manu a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor

Am ajuns în celulă cu George Manu după o perioadă de cruntă izolare. Cu patru luni de zile mai înainte, fuseserăm izolaţi – selecționați după criterii numai de Securitate ştiute – vreo optzeci de inşi. Nu am fost introduşi in celulele celorlalți deținuți. În marele penitenciar Aiud, care avea trei clădiri rezervate deținuților ci numai într-una mai restrânsă, numită Zarcă – zarcă, cuvânt unguresc, înseamnă închisoare – deci o închisoare în închisoare.

Este bine să descriu felul in care am intrat eu in Zarcă pentru că a fost identic în tratament pentru toți cei de acolo.

Venisem cu o dubă auto, vreo douazeci de persoane. Ne-au debarcat în fața clădirii numite Zarcă. Am fost urcați la etaj, unde ne aşteptau o serie de milițieni, fiecare cu un ciomag în mână. Ajuns în faţa unuia dintre ei mi-a spus:

– Dezbracă-te la piele!

Evident, familiarizat cu disciplina de puşcărie, m-am dezbrăcat, m-a perchezitionat, întâi la haine, cu mare minuție, ca mai apoi să treacă la percheziția corporală. Greu de imaginat ce putea să găsească pe corpul meu gol, dar totuşi aceasta s-a făcut, nu cu mâna, ci cu un băț, o vergea de lemn, m-a scormonit în urechi, ca şi când aş fi avut ceva în urechi, m-a scormonit în gură, pe la gingii, ca şi când aş fi ascuns ceva în gură sau sub limbă. Cu vergeaua m-a controlat şi în anus.

Am înțeles că acelaşi milițian a aplicat un tratamentul similar tuturor celorlalți, cu aceeaşi vergea trecută prin toate părțile corpului scormonea şi în gură. Spun aceasta nu ca un episod din biografia mea ci ca un episod din biografia lui George Manu, pentru că şi el a fost supus aceluiaşi tratament.

George Manu a intrat, la fel ca mine, într-o celulă goală în care nu era absolut nici un obiect. Nici pat, nici rogojină, nici saltea, nici pătură, nici scaun, nici masă, nimic, iar eu în pielea goală. Era în noiembrie. Începuse să se simtă frigul, care ne pătrundea până la os. După un george manu2timp mi-au fost aruncate, cu un dispreț care se voia nimicitor, o pereche de chiloţi, o cămaşă cu mâneci scurte, o bluză cu coatele tocite şi roase, şi un pantalon din reformele altor închisori, sau aduse în acest stadiu de uzură de cei care acolo, în Aiud, le purtaseră. Speram să mi se dea măcar o rogojina, să mi se dea măcar o pătură. Nimic din toate acestea. După câteva ore a apărut din nou milițianul, care mi-a băgat în celulă o tinetă, obiect din ceramică de circa patru litri, pe care trebuia să-l folosesc pentru nevoile fiziologice.

A trecut ziua fără ca să ne dea ceva de mâncare. Natural, nici nu am încercat să dorm pentru că nu puteam să dorm fără nimic pe podea. Şi speram că în cele din urmă ni se vor da saltele, pătură sau paturi. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Totuşi a venit un, ceea ce se numeşte, terci – noi ardelenii îi spunem cir de mămăligă – la amiază ni s-a dat o aşa-zisă ciorbă de varză, în care erau două foițe de varză, fiecare de mărimea unei cutii de chibrituri, cu un gust uşor sărat. Seara ni s-a dat un ceai, din coajă arsă de pâine.

Aceasta a fost alimentația noastră acolo. Dar n-a fost doar prima zi, ci la fel a continuat şi in următoarele. Într-un târziu regimul ni s-a îmbogățit, în sensul că ni s-a dat o ciorbă de arpacaş. Ciorba de arpacaş conţinea maximum patrusprezece boabe de arpacaş. Dar puteau să fie şi numai trei. Nici o găină n-ar fi supravieţuit cu patrusprezece boabe de orz pe zi. O nouă îmbunâtâtire am cunoscut atunci când ni s-a dat un nou aliment, bogat în sine, valoros în sine, dar nu în castron, pentru că am numărat maximum nouă boabe de fasole. Putea să fie şi trei, dar mai erau şi hoaspe goale de boabe.

Trecând aşa câteva săptămâni am auzit o bătaie în perete. Notez că am intrat în celulă desculţ, mi s-au dat o pereche de bocanci, uzaţi, scorţoşi, fără şireturi, fără obiele, fără ciorapi. Făcea ca frigul să fie și mai bine simțit pe pielea scorojită. Același tratament l-a avut bineînțeles şi George Manu. Bătaia din perete mi l-a identificat prin glas pe profesorul Petre Tomescu, fostul ministru al sănătății pe vremea lui Antonescu. Principala lui vină era faptul că a fost ministru pe vremea lui Antonescu şi, că deci era vinovat de dezastrul ţării pentru că în calitate de ministru al sănătăţii nu se putea să nu fi ucis comunişti, nu se putea să nu fi ucis sovietici – acesta era raționamentul Securităţii. Profesorul Tomescu mi-a spus:

– Eşti tânăr şi trebuie să supravieţuieşti. Să știi că suntem aici pentru a fi exterminați. Singurul mod de a lupta împotriva exterminării este plimbarea. Te plimbi necontenit de dimineaţa până dimineața, cine nu se plimbă, moare. Acesta este planul Securității şi noi nu putem colabora la planul de ucidere a noastră prin indolenţă, prin lenea de a ne mişca. Ai resurse şi mişcă-te continuu.

Am uitat să menţionez că absenţa totală a mobilierului era completată şi de absența totală a cercevelelor de la ferestre. Singurul obstacol în calea frigului nefiind decât zăbrelele.

Am stat aşa vreo patru luni de zile. Lucru de necrezut, biologic, medical, fiziologic, că poate cineva să umble patru luni de zile. De necrezut, de aceea nici n-am scris, pentru că ceea ce aş fi scris ar fi fost luat în deriziune de către toţi, nimeni n-ar fi putut accepta că un om poate să umble fără oprire patru luni de zile. Dar cine n-a umblat, a murit.

Am mers patru luni de zile, patru luni cu alimentaţia pe care v-am descris-o, pe ger – pentru că a venit decembrie, ianuarie, februarie, martie – a fost o iarnă năprasnică la sfârşitul căreia din optzeci de inşi din câţi intraserăm mai rămăsesem în viață treizeci.

V-am descris situaţia mea pentru că este identică pentru toţi cei care au intrat în Zarcă. Şi vorbind despre ce am pătimit eu, întelegeți ce a pătimii George Manu, cu care eu nu am fost atunci acolo, pentru că eram, singur în celulă. Dar toate cele spuse despre mine sunt aplicabile literă cu literă lui George Manu, lui Radu Gyr, lui Radu Mironovici, … în sfârşit, tuturor celor care erau acolo.

La capătul acestor patru luni, la sfârşitul iernii, înțelepciunea de partid a socotit să fim scoşi din izolarea cruntă în care ne aflam şi să fim grupați mai mulți în celulă. Am fost introdus în celula numărul trei de la etajul Zărcii. Am fost ultimul care am intrat în această celulă.

În faţa mea apar nişte figuri desfigurate de foame, scheletice, atât de istovite şi de secătuite de substanță, încât prin pielea capului, prin pielea frunții li se vedea sutura oaselor craniene. În special la frunte şi la tâmple se putea bine distinge sutura oaselor. Celula în care am fost introdus era dominată nu de o persoană, pentru că nu m-a impresionat persoana, era dominată de o pereche de ochelari. În întunericul, în semiobscuritatea celulei strălucea o pereche de ochelari. Nu strălucirea lentilelor ciobite le făcea să fie remarcate ci strălucirea privirii din spatele lor. Ulterior mi-am dat seama că nu strălucirea privirii era cea care se reflecta ca dintr-o oglindă, ci strălucirea inteligenței: Inteligența aceasta care strălucea dincolo de lentile, dincolo de orice priviri, era inteligența lui George Manu.

Cel care s-a ridicat să mă îmbrățişeze ca pe ultimul venit a fost doctorul Ilie Niculescu. Doctor nu în medicină ci în ştiințe economice. Tânăr şi el, abia dacă depăşise treizeci – treizeci şi cinci de ani. Avea o figură care îți inspira, îți exprima puritate, sinceritate dar în acelaşi timp fermitate. Mai erau acolo Radu Mironovici, Dan Brătianu, prințul Mavrocordat şi generalul Iacobici şi profesorul George Manu. Toți m-au primit cu toată căldura posibilă şi imaginabilă. Cu atât era mai elocventă această căldură dacă o comparam cu bestialitatea celor care mă introduseseră aici. Eram tânăr, cel mai tânăr dintre ei, dar şi bătrânii s-au simțit datori, în dragoste, să se ridice şi să mă primească. Am ajuns între ei cu timiditatea novicelui, cu timiditatea pe care ți-o inspiră prestanța unor asemenea personalități recunoscute.

Ce era de remarcat în această celulă? Discuțiile de înalt nivel intelectual. Pe mine, care făcusem filologia, m-au impresionat, în special, cunoştințele subtile de limbă engleză ale celor prezenți. Că George Manu era firesc să vorbească perfect englezeşte, având în vedere familia şi educatia pe care o avea, nu mă miră. Că Nicolae Mavrocordat era firesc să vorbească perfect franțuzește şi englezeşte prin educația pe care o primise, dar ca Ilie Niculescu să intre în competiție cu ei prin cunoaşterea perfectă a limbii engleze m-a uimit. Şi am asistat timp de săptămâni la discuții asupra unor nuanțe de expresii şi de intonare, de conținut a unor cuvinte englezeşti, pe care cei prezenți, de şcoli diferite – fie de şcoală Cambridge, fie de şcoală Oxford – şi le disputau.

În această dispută lingvistică – la care eram simplu spectator, neavând cu ce să particip – a excelat George Manu. Alături de cunoştinţele de subtilitaie ale limbii engleze el adăuga o erudiție absolut uimitoare. Nu mă refer la cunoştinţele de ştiinte exacte ci la cunoştinţele de istorie politică, de filosofie, de literatură, din toate domeniile extrăgându-și material informativ pentru demonstrația sa filologică.

Ca nimeni altul mi-a vorbit despre masonerie, despre leninism şi despre primejdia pe care o prezintă pentru noi prezenţa în coasta României a acestui bloc masiv asiatic, Rusia sovietică. Deşi Rusia este considerată ca un teritoriu locuit de popoare slave nu demografia contează ci ideologia. Toată această masă de popoare slave ideologic era satanizată prin educaţia marxistă, ateistă şi criminală care i s-a făcut. De aceea, din acest moment eram înspăimântat de masivitatea acestui bloc din coasta României, care oricând risca să-și rupă băierele şi să se reverse asupra Europei. Fapt asupra căruia ne avertiza George Manu.

– Noi nu vom ieşi de aici, dar tu vei ieşi – îmi spunea mie. Tu vei vedea împlinindu-se ceea ce-ţi spun eu acum. Se vor înstăpânii ruşii tot mai mult peste noi şi aşa cum în trecut Europa a fost răvăşită de invaziile barbare astăzi vom trăi o nouă revărsare, chiar dacă nu cu tancurile, căci războiul a trecut dar va fi o revărsare de comunism şi de ateism venită de la Moscova.

Era un om de înălțime mijlocie… Ce să zic? Un metru şaptezeci-şaptezeci şi cinci. Să spun că era slab ar fi de prisos. Am spus că i se vedeau oasele frontale la limita suturii dintre ele. Parcă vedeam prin piele subţiată a frunții zimţişorii prin care oasele frunții se îmbinau între ele. Odată, când ne-a vorbi despre Dante şi ne tâlcuia strofa de pe frontispiciul Infernului, a intrat un milițian în celulă.

– Ce spui tu, mă, acolo, Ochilă?

Îi ziceau Ochilă profesorului Manu pentru că purta nişte ochelari care nu puteau să nu atragă atenția. Nişte ochelari care fuseseră striviţi, călcați în picioare și acum, cu mâna lui extrem de meticuloasă, extrem de pedantă, cu atâta migală şi-a reparat ochelarii, şi i-a legat în fel şi chip cu sfoară… cu ce sfoară? Cu sfoara scoasă din pături și din cămaşă. Destrămam cămașa, răsuceam firul pe care reuşeam să-l scoatem din cămaşă şi cu acest fir răsucit, el și-a constituit armătura ochelarilor, şi-a legat braţele ochelarilor, şi-a legat rama ochelarilor. La una dintre lentile aţa trebuia să se încrucișeze peste lentilă pentru că altfel cădeau cioburile de lentilă. Oricât de ciobită ar fi fost lentila, prin ea răzbătea strălucirea ochilor săi care corespundea aceleaşi străluciri de pe zâmbetul lui.

Avea nişte buze subtiri mereu cu un surâs pe ele. Parcă aşa se născuse, surâzând. Și acuma în închisoare, când discuta cu anchetatorii, când îi înfrunta pe milițieni, el parcă surâdea. Nu o făcea cu sfidare, nu simula bunătatea şi bunăvoința, amabilitatea, nu, aşa era figura lui, mereu dispusă la surâs.

Vorbind, te privea. Probabil era obişnuit să vorbească cu bărbia în piept şi ne privea peste ochelari. Încât toată strălucirea ochilor se vedea dincolo de ramele ochelarilor, contribuind la imprimarea cuvintelor care le comunica. Cum o fi fost afară? Desigur că era mai corpolent. În închisoare însă nu vă pot descrie slăbiciunea lui diferită de a altora că toți erau scheletici.

Ceea ce îl distingea pe el de ceilalți era febrilitate mâinilor. Pentru că cosea, scria, făcea noduri, desena – unde desena? Pe talpa bocancului, pe perete. Ca să nu ne umple păduchii ni se dăduse D.D.T. Ungea fundul gamelei sau talpa bocancului, cu emulsie de săpun, peste care presăra D.D.T, şi pe acest material didactic, cu un vârf de aşchie făcea o schiță şi ne făcea portretele fiecăruia. Avea o îndemânare în a surprinde esențialul de pe fizionomia fiecăruia. Păcat că aceste schite extraordinare nu s-au putut păstrat. Ar fi vrednice de un muzeu.

Bătea alfabetul Morse. Cu mâinile sale febrile avea o viteză de bătaie uluitoare pe care noi ceilalți nu o puteam realiza. Bătea Morse cu alfabetul de închisoare. Fiecare linie era două bătăi şi fiecare punct era o bătaie. Şi bătea amețitor. Se oprea din când în când din bătăi ca să savureze efectul cadenței în care bătea, se întorcea spre noi şi zâmbea, vrând parcă să spună: a fost bine? Era el însuşi încântat de performanțele pe care le avea ca mânuitor al acestui instrument Morse adaptat la închisoare.

În viața de celulă era deosebit de cald, deosebit de blând, de îngâduitor, de înțelegător cu ignoranța mea, chiar şi a generalului pentru că nici unul dintre noi nu se putea compara cu el în cultură, în inteligență şi în minuția cunoștințelor. Țin minte un moment absolut dramatic când George Manu ne vorbea cu o candoare de adolescent, parcă mărturisind o puritate pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vârsta pe care o avea, vorbea atunci despre realitatea minunilor lui Hristos.

– Eu nu vă vorbesc ca teolog, eu vă vorbesc ca om de știință. Şi toate minunile lui Hristos pot fi abordate cu toată rigoarea de ştiință, fără a avea pretenţia că epuizăm misterul. Dar atâta cât este accesibil minții noastre din minunile şi supranaturalul învățăturii lui Hristos avem datoria să-L epuizăm. Şi eu ca intelectual creştin nu pot să nu-mi investesc întreaga capacitate intelectuală în a-L cunoaşte pe Hristos.

Era omul acesta un om sec, searbăd, de știință? Era un fizician care stătea aplecat pe microscop şi pe calcule aritmetice? Desigur că era. Dar pe deasupra era ceea ce nu se bănuia, un credincios.

Era un credincios de o adâncă fervoare, nu bigotă, nu manifestată în gesturi. Nu ne-a povestit niciodată că a participat la vreun pelerinaj, nu ne-a povestit niciodată că a avut vreodată o educaţie spirituală, dar cu firea lui de cercetător şi setos de a cunoaşte, am convingerea, că a parcurs o întreagă literaturi patristică, pentru că nu rareori făcea aluzii sau cita din sfinţii părinți ai Bisericii.

M-am mirat, dar desigur mirarea mea era deplasată. Cum de acest om a acumulat cunoştinte de teologie, pentru că viața lui n-a fost una în teologie, alta în Biserică. A fost una în laborator, a fost în familie, a fost un om de societate. Când a învățat teologie? Când a citit teologie? Pentru noi este de mirare. Pentru el era lucru perfect normal. Pentru că aceasta era forța lui intelectuală de a asimila totul şi de a putea transmite cu fidelitate tot ce a asimilat.

Ştiind că sunt catolic n-a evitat nici sursele catolice şi puțini inşi mi-au vorbit cu atâta competență despre gândirea științifică a Sfântului Thomas d’Aquino:

– Care n-a fost numai un teolog, măi mânzule, a fost un om de ştiință. Toată gândirea lui stă la baza științei de astăzi. Ține minte ce-ți spun: Thomas d’Aquino a avut o gândire perfect științifică, aplicată domeniului teologic.

Bineînteles că citisem și eu până la vremea aceea din literatura spirituală a creştinismului dar nu aş fi putut să fiu în stare să formulez asemenea judecăți şi aprecieri despre o persoană ca cele pe care le făcea George Manu.

Imi amintesc cum ne vorbea despre Dante – era în stare să citeze cânturi întregi din Dante, nu mai puţin din Baudelaire, din Paul ClaudeL din Goethe. Ne reproducea şi interpreta strofa înscrisâ pe frontispiciul intrării în infern: Lasciate ogni speranza, voi che entrate – lăsați orice speranță, voi cei care ați intrat:

– Nu-i adevărat, bătrâne Dante – zicea George Manu – nu lăsăm nici o speranţă afară, intrăm cu speranță în infern, pentru există un Hristos în cer.

Fizicianul vorbea de un Hristos în cer atuncea când intra în infern. Vorbea cu calm, cu convingere, cu vigoare, dar potolit, despre doctrina comunistă, despre urmările comunismului în societatea de mâine a României şi a Europei:

Vinovat nu este Stalin pentru comunism. Să nu crezi măi – îmi spune mie – să nu-l acuzi pe Stalin, nu el este vinovatul, ci Satana. Pentru că Satana l-a inspirat pe Marx, Satana l-a inspirat pe Lenin şi Satana şi-a manifestat violența prin Stalin, acolo trebuie căutată originea răului, acolo unde s-a produs o revoltă împotriva iubirii lui Dumnezeu, în cer. Deci Arhanghelul Mihail l-a izgonit pe Satana cu flacără de foc pentru că a îndrăznit să fie semeț în faţa măreției lui Dumnezeu. Ține minte ”mânzule” ce-ți spun, că nu vei mai auzi aceste lucruri după ce vei ieşi. Întregii lumi, întregii societăți româneşti îi va fi frică să vorbească despre ceea ce a trăit. Dar tu să ții minte şi să scrii. Tu vei ieşi, noi nu vom ieşi, şi dacă tu nu scrii, să ştii că nu comuniştii ne-au ucis, ci voi ne-ați ucis, care nu spuneţi ce am trăit noi aici.

Am stat vreo şase luni în aceeaşi celulă. Pe lângă rugăciunile pe care le făceam, în comun sau separat, fiecare povestea câte ceva. Desigur că cel mai puţin povesteam eu, în afară de cazul când trebuia să fac eu sfertul de oră de rugăciune în comun, în rest vorbeau ceilalţi care aveau o experienţă bogată de viaţă. Generalul Iacobici umblase prin lume, prinţul Mavrocordat la fel. Radu Mironovici era un om tăcut, nici el nu prea vorbea, în schimb Ilie Niculescu şi George Manu povesteau mult.

George Manu în special ne purta prin toată literatura, prin toată filosofia şi prin toate doctrinele politice. Cel mai mult m-au impresionat pe mine – pentru că mi-era un domeniu mai puţin cunoscut – prelegerile despre primejdia comunistă şi prelegerile lui despre primejdia masoneriei.

Toate aceste prezentări le făcea dintr-o perspectivă creştină. Îl solicitam câteodată să ne vorbească despre subiecte de ştiință.

– Ştiinţă veți putea auzi afară, căci e plină librăria de cărți de ştiință. Despre Hristos nu veţi auzi, despre cum se trăieşte cu Hristos în suferință nu veți auzi afară, pentru că sunt scoase cărțile de această natură. Și veți auzi doar minciunile ce spune partidul despre Hristos şi despre trăirea spirituală.

De aceea el se străduia să ne informeze şi asupra vieții spirituale să ne transmită experiența sa spirituală de om de ştiință. Desigur, credibilitatea de care se bucura George Manu în fața noastră era alta decât cea de care s-ar fi bucurat un teolog, un preot. Pentru că fiecare ar fi putut să fie creditat că face o pledoarie pro domo, că îşi face meseria. George Manu nu-şi făcea meseria vorbind despre Hristos, ci făcea o mărturisire de conştiință.

Ştia că societatea românească nu se va putea salva decât prin credință, nu prin știință:

– Trăim într-un veac al ştiinței şi credem că totul se rezolvă prin ştiință. Vă spun eu, un om care am stat pe microscop: nu prin știință, nu prin laborator, ci prin credință.

George Manu a fost una dintre limbile de foc care s-a pogorât în închisoare ca asupra apostolilor şi ne-a vorbit nouă cu limba ştiințifică pentru a înțelege ceea ce nimeni n-ar fi putut înțelege decât în lumina Sfântului Duh.

(Mărturie dată de monseniorul Tertulian Langa monahului Moise în iunie 2006; publicată în volumul George Manu. Monografie, ediție îngrijită de Gheorghe Jijie, Editura Babel, Bacău, 2010, pp. 332-340)

Profesorul George Manu – răbdare imensă şi dedicaţie deplină faţă de oameni

Cu câteva luni mai înainte [de începerea procesului de reeducare n.n.], a închis ochii pentru totdeauna profesorul George Manu la infirmeria închisorii, respingând cu dispreţ orice târguială cu schingiuitorii Neamului. Profesorul George Manu a fost una dintre cele mai eminente figuri ale închisorii din Aiud şi, probabil, în întreaga țară nu am avut mulţi ca el. Lui i s-a solicitat cu stăruinţă, luni întregi, ca să accepte misiunea de intermediar între deţinuţi şi administraţie, în vederea pregătirii căii de reeducare în lumea deţinuţilor din închisoare.

Cu preţul propriei sale vieţi, el nu şi-a trădat conştiinţa şi a rămas tot timpul pe o poziţie netă şi categorică contra regimului comunist, pe care l-a denunţat şi l-a condamnat pentru infamiile lui.

Nu putem trece peste acest nume, care va rămâne ca un stindard de virtute al Neamului românesc din timpurile de prea tristă bejenie, fără a revela ce a însemnat profesorul George Manu pentru închisoarea Aiud şi cât de covârşitor va rămâne memoria acestui savant şi martir în istoria rezistenţei şi politicii româneşti. Dacă pentru unii oameni închisoarea a fost un loc unde s-a intrat pentru a se muri sau a ieşi din ea ”mort” pentru o cauză, George Manu a intrat viu în închisoare şi va rămâne deapururea viu, indiferent că nu a mai ieşi de sub bolţile ei sumbre şi reci.

George Manu s-a născut dintr-o familie de vechi intelectuali români, din aristocraţia tării noastre şi, în acelaşi timp, dintr-o familie a cărei membri au fost prezenţi de câteva ori la prezidarea destinelor României. Astfel, boierul Ion Manu din Țara Românească, a fost membru în Căimăcămia din 1858, alăturea de I. A. Filipescu şi Emanoil Băleanu. Bunicul profesorului George Manu a fost generalul Gheorghe Manu (1833-1911), care s-a distins prin bărbăţie şi patriotism în războiul de independență, fiind ministru de câteva ori.

După anul 1944, cel ce era profesor la Politehnica din Bucureşti în acea vreme, a sesizat groaznicul pericol în care era asvârlită România de pe urma semnării unui armistiţiu fără nici o garanţie reală, şi de aceea profesorul George Manu a trecut neîntârziat la acţiune. El nu făcea parte din acea categorie de oameni politici în care să se împreune genialitatea gândirii cu temeritatea faptei şi ieşirea pe baricade. George Manu era prin excelentă un erudit şi un savant. Pentru el convingerea în iminenta justiţiei triumfătoare şi în puterea ireductibilă a cuvântului, constituiau pârghii existenţiale cu conţinut metafizic.

george-manuLa scurt timp după capitularea României în fața puhoiului sovietic, George Manu a întocmit un amplu Memoriu către marile puteri aliate, exclusiv U.R.S.S., în care demonstra şi detaila prin cifre şi date concludente adunate cu multe riscuri, de riguroasă exactitate, spolierea şi jaful la care era împinsă România prin armistiţiul încheiat. Acest Memoriu va constitui odată un document de mare valoare a felului cum unii dintre cărturarii țării au înţeles efectiv şi patriotic să-şi servească ţara şi să lupte împotriva uzurpatorilor comunişti.

În anul 1948, George Manu, a cărui activitate era urmărită pas cu pas de Securitate (atunci numindu-se încă Siguranţă), a fost implicat în aşa numitul Proces al Marei Trădări Naţionale, După cum se ştie, în grupul celor acuzaţi de trădare naţională, erau cuprinşi reprezentanţi ai tuturor partidelor politice romaneşti şi chiar şi unele persoane cari nu au aparţinut vre-unei grupări politice oarecare, cum au fost, de pildă, profesorul Nicolaie Mărgineanu sau industriaşul Max Auschnitt, dar cari aveau temute relaţii cu puterile Occidentului sau, pur şi simplu, exercitau încă puternice influiențe în economia României. Alăturea de inginerii Ion Pop, Ioan Bujoiu, de Max Auschnitt sau profesorul Nicolaie Mărgineanu, au figurat persoane bine cunoscute în viaţa politicii româneşti, ca Nicolaie Pătrașcu, Nistor Chioreanu, din partea Mişcării legionare, sau Horia Măcelaru, membru al partidului naţional-ţărănist.

Profesorul George Manu, după ce a fost condamnat, a fost depus de la început la Aiud. În scurte şi neînsemnate perioade a fost transferat şi pe la alte închisori, dar la Aiud şi-a executat cea mai mare parte din pedeapsa sa de 25 de ani temniţă grea până ce a decedat în anul 1961.

Am avut ocazia să stau împreună, în penitenciare, cu zeci de persoane cari au împărţit aceeaşi celulă cu profesorul George Manu sau cu persoane cari au fost cu celulă în apropierea aceleia a profesorului Manu, sau chiar pe secţia unde se afla el ori în aceeaşi clădire. Am reuşit să-mi formez o impresie aproape completă despre acest minunat om, a cărei pierdere a însemnat enorm de mult, nu numai pentru lumea deţinuţilor în acele timpuri de cumpănă, dar, de bună seamă, şi pentru întreaga gândire şi cultură românească.

Iată cum mi l-a prezentat pe profesorul George Manu căpitanul I. V. din Roşiorii de Vede:

– Domnul profesor Manu (trebuie să remarcăm că nimeni nu îi spunea altfel, chiar după ce a decedat, decât ”domnul profesor Manu”, întru atât s-a impus prestigiul său), era un om cu înfăţişare comună. Nu ştiu cum a arătat când a fost sănătos, dar când l-am cunoscut eu, după greva din 1954, când am fost aduşi vre-o şaizeci de oameni în lanţuri de la Baia Spriei, de la mină, arăta ca un ascet. Am fost ţinuţi atunci, în acea iarnă, tot timpul cu lanţuri la picioare, lanţuri scurte şi grele, încât nu ne puteam scula de pe podele. Am stat fără foc şi cu raţia de mâncare redusă la jumătate, şi chiar mai puţin. Printre noi aceştia, era şi domnul profesor Manu şi între cei cincizeci de tuberculoşi cari am fost declaraţi în primăvară, a fost şi domnia sa. În afară de faptul că eram tuberculoşi, toţi şaizeci eram distrofici în ultimul grad.

De la acest om am reținut din prima clipă a întâlnirii acea privire intensă și învăpăiată de căldura spiritului. Un om cum nu am mai întâlnit un altul în viață. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă de obște. Fiecare aveam defecte și ne-am creiat complexe felurite din slăbiciuni. Domnul profesor Manu nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toți, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, chiar când acestea i-ar fi putut atrage restricțiuni serioase în comoditatea minimă pe care o aveam, renunțând chiar la porția sa de mâncare, numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâșie de suferință. Niciodată obosit când i se cerea vre-o consultație din cel mai felurit domeniu, domnul profesor Manu era veșnic cu mâna întinsă dar și cu sufletul deschis. Nu a fost nici o întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă, și la care el să nu fi dat răspunsul competent. În literatură, filosofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea, avea temeinice cunoștințe. Un om cu adevărat enciclopedic. Nu exista un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva domnului profesor Manu. Fie cu o cunoștință în plus, fie cu învățarea unei limbi străine (franceza sau engleza), fie cu un sfat sau cu o stimulare într-un moment de depresiune, cu toții am luat ceva de la domnul profesor Manu.

Aş putea spune multe, chiar foarte multe, despre încercările la cari a fost supus domnul profesor Manu în scopul de a sluji cât mai bine tuturor solicitărilor la cari era antrenat. Fiind un excepţional «morsist», bătea cu uşurinţă la ţeavă sau perete mesagii sau lecţii cari erau difuzate, apoi, în continuare, prin alte relee. Aş vrea numai să povestesc o împrejurare după care vă veţi putea de seama mai bine de răbdarea imensă şi dedicaţia deplină a acestui om, când era vorba de a servi ştiinţa şi pe oameni.

După anul 1960, când au început să sosească în închisoare cei din noua recoltă, la Aiud s-au înteţit din nou rigorile disciplinare, cari, şi până aici erau destul de aspre, dar, totuşi, controlul nu era chiar de tot strict. Imediat după ce au sosit noii arestaţi, s-a urmărit, mai cu seamă, comunicările dintre celule. De aceea ne-a fost greu să mai vorbim la ţeavă sau prin pereţi, decât foarte rar şi cu multă precauţiune. Mesagiile noastre erau laconice. Domnului profesor Manu i se ceruse de către un grup de studenţi, de la secţia de sub noi, să li se dea pe săpun sau pe sticlă, câteva articole din Actele Constituţionale Americane din Constituţia Federală, din 1787. Domnul profesor Manu s-a gândit la cea bună şi sigură posibilitate de a transmite ceea ce i se solicitase şi, până la urmă, a imaginat cea mai incredibilă născocire. A profitat de faptul că în acea zi ni se dăduse ac şi aţă în celulă şi a desfăcut un fir lung de pe mosorel, pe care l-a înfăşurat apoi pe o bucată de petec. Ferindu-se să nu fie văzut de gardienii cari ne spionau prin vizetă, domnul profesor a început să facă noduri minuscule pe firul de aţă, câte unul sau două mai apropiate unul de altul. Aceasta era o nouă cale de a transmite pe ață scrierea Morse. O muncă enormă, scrupuloasă, migăloasă, aproape imposibil de conceput şi de săvârşit pentru un alt deţinut.

După ce lucrarea a fost terminată, mosorelul cuprinzând toate cele şapte articole ale Constituţiei din 1787, a fost depus la un colţ de scară, când s-a ieşit la plimbare. Cei de jos, fiind informaţi, l-au luat de unde fusese pus, când le-a venit şi lor rândul să fie scoşi la aer.

Într-o iarnă, după ce acest nou fel de comunicare a fost pus în practică, ni s-a făcut o percheziţie inopinată celulei noastre şi încă la câteva, din jur, până la piele. Într-un buzunar al domnului profesor Manu gardienii au găsit un mosorel de aţă albă înşirat cu noduri. Domnul profesor Manu nu a putut să justifice de unde şi-a procurat ața (aceasta fiind interzisă în celulă, la fel ca şi acul) şi nici nu a reuşit să explice semnificaţia nodurilor. Desigur, era o «turnătorie» a unui agent informator dintre deţinuţi.

Pentru lecţia de engleză pe care domnul profesor Manu şi-o pregătise să o trimită la destinaţie, unei celule, a fost pedepsit la zece zile de «neagră». De data aceasta, spre deosebire de alte dăţi, domnul profesor Manu a fost desbrăcat până la cămaşe şi indispensabili, raţia de mâncare i-a fost redusă la un sfert şi nu i s-a dat căldură deloc. Tuberculos cum era, este uşor să vă închipuiţi cum s-a reîntors de la izolator.

Eu consider că această izolare, a încheiat căpitanul I. V. evocarea sa presărată cu admiraţie, duioşie, revoltă şi indignare, a fost decisivă înrăutăţirii sănătăţii şubrede a domnului profesor. Notez că domnul profesor Manu a mai suferit multe astfel de pedepse, dar aceasta mi s-a părut cea mai gravă şi mai detestabilă. Nu ştiu ce i s-a mai întâmplat ulterior, până la moarte, deoarece, după câteva luni de la nenorocirea pe care v-am amintit-o, am fost despărţit de el.

Profesorul Manu, după cum am reuşit să mă informez mai târziu, a fost scos dela ZARCĂ, unde a executat cea mai mare paste din detenţie, de câteva ori în acel timp, şi a fost dus la biroul colonelului Crăciun şi a locotenent-colonelului Iacob. Profesorului Manu i s-a propus să reexamineze situaţia politică în care se afla România la acea dată, în baza materialului care i se punea la dispoziţie de către administraţie şi, apoi, în baza convingerii pe care şi-o va face, -anume că în țară s-au produs mişcări de opinie ireversibile şi progese în toate domeniile-profesorul Manu să se angajeze să ducă discuţii cu ceilalţi deţinuţi în scopul convertirii lor la o altă înţelegere a revoluţiei produse în țară, care a fost necesară şi de dorit, pe care masele populare o acceptă şi o susţin, condamnând orice împotrivire reacţionară din țară sau din afara țării.

Spre onoarea sa, profesorul George Manu a respins categoric această propunere şi a preferat să sufere umilinţe, chinuri şi maltratări în continuare. Când a ajuns aproape de istovire, când n-a mai avut nici atâta putere să se ridice în capul oaselor în pat, a fost dus la infirmerie. Dar era prea târziu. Hemoptiziile nu au mai putut fi oprite şi, multe organe interne, care fuseseră deja lezate, încetaseră să mai funcţioneze. Până la această dată nu s-a auzit vreodată profesorul Manu văitându-se. Unul dintre oamenii, care a fost martorul patimilor şi morţii profesorului George Manu, descriind ultimile clipe ale aceluia care a fost o făclie a Aiudului, mi-a relatat astfel scena ultimă:

– Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pe frunte şi pe pieptul care îi era desvălit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut:

– Iertați-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez odată.

«Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt pe care Fiul Omului L-a avut pe cruce, când suferinţele au atins paroxismul. Apoi, s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe cari nu le voiu putea uita niciodată:

– Fiți credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni…

A mai spus câteva cuvinte pe cari noi cari eram lângă el, în alte paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să se răcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou, seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncit câteva cute subţiri şi negre de durere.

Acesta este profesorul George Manu care a făcut onoare intelectualităţii române din penitenciare. Nu a fost acesta numai un autentic om de ştiinţă, dar a fost, în aceeaşi măsură, un mare şi luminat patriot, a fost un umanist în sensul nobil al cuvântului. El a creiat o școală în penitenciar, prin instrucţia zilnică pe care a desfăşurat-o ani şi ani la rând, lipsindu-se de odihna minimă la care avea dreptul, dând hrană minţii şi sufletului de care aveau atâta nevoie tinerii smulşi de pe băncile şcolilor sau universităţilor. El a pregătit oameni pentru viaţă şi le-a inspirat idealuri. Neabdicând niciodată de la linia onoarei, prin atitudinea rectilinie care l-a caracterizat şi prin care s-a impus, de o înaltă ţinută etică, Manu a fost o pildă elocventă a puterilor miraculoase ale valorilor spiritului, de înnobilare şi de înălţare a omului prin cultură…

(Ion Cârja – Întoarcerea din infern)

Profesorul Manu – A fost ca o comoară din care au primit toți

Omul admirabil care a sprijinit și susținut cunoașterea în Zarcă a fost profesorul universitar de fizică atomică Gheorghe Manu, nepotul generalului naționalist Gheorghe Manu din 1848.

El a fost ca o comoară din care au primit toți. Cunoscător bun al limbilor engleză, franceză și germană, el a dat lecții de aceste limbi oricui era în apropierea sa.

Cunoștea istoria universală și a României ca un specialist, deși doctoratul era luat în fizică atomică. A lucrat și studiat la Paris la Institutul Curie și a fost martorul descoperirii de către Werner Heisenberg în 1927 a teoriei indeterminării care i-a adus acestuia premiul Nobel și la așezat între cei șapte cei mai mari savanți ai lumii în fizică atomică.

El mi-a spus: „Descoperirea colegului meu Heisenberg face posibilă pentru prima dată în lume dovedirea știintifică a existenței lui Dumnezeu. Biserica, însă, nu s-a aplecat destul asupra cercetării acestei teorii ca să tragă în folosul său toate consecințele ce decurg din ea.”

Gheorghe Manu, ca și înaintașul lui, a fost un mare patriot, un luptător neobosit. După 23 august 1944 el a putut intra la marile întreprinderi industriale pentru a lua date despre exploatarea lor neomenoasă de către ruși, deși noi eram proprietarii lor.

A prezentat la Congresul nostru de pace din 1946 o documentație puternică, cu date economice, financiare, în limbile engleză si franceză, în 14 capitole. Manuscrisul, cu titlul „În dosul cortinei de fier”, a fost depus pe masa Congresului pentru apărarea României. Într-un capitol, el arată că România este „placa turnantă a Europei” și cine stăpânește România și Carpații are un avantaj strategic enorm față de cealaltă parte. El arăta eforturile enorme ale statelor române Moldova și Ţara Românească în apărarea Europei de invazia turcească și împingerea ei spre Occident. Ce jertfe enorme au trebuit să facă românii! Timp de 500 de ani, cam la opt ani ei au avut o invazie.

Cine ar fi putut avansa în aceste condiții? El s-a întâlnit de două ori cu șeful spionajului englez pentru Europa sud-estică spre a discuta ce se va putea face pentru îmbunătățirea situației de la noi și din țările ocupate de sovietici.

Concluzia: în Anglia și în America opinia publică abia s-a obișnuit cu ideea colaborării cu rușii. Stalin este numit Onke Stalin. Cu greu va putea să fie întoarsă de la felul cum judecă acum. El recomanda acte de împotrivire comunismului impus de ruși din partea tuturor, ca aceasta să-i convingă pe occidentali să-și schimbe orientarea și să facă ceva pentru spațiul din „dosul Cortinei de fier”. În fond dacă occidentalii erau neputincioși, Stalin i-a înșelat și i-a legat bine de gard.

Gheorghe Manu făcea în scris lecții de istoria Americii. El scria cu litere de tipar pe o plăcuță de săpun textul pe care tot etajul Zărcii îl aștepta cu înfrigurare. Era ascuns la closet, unde era căutat și luat. Dar era atât de bine scris, încât aveai impresia că e o foaie tipărită. Toți învățau istoria Americii și admirau democrația ce s-a născut acolo.

Incontestabil, Gheorghe Manu fost unul dintre cei mai savanți oameni ce au căzut în pușcărie. O suporta în liniște, cu răbdare, cu o mare demnitate și fără exces, ca pe o condiție dată, inexorabilă.

Legionar, caracter ferm, cu ținută rectilinie în viață, cu respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta reeducarea din 1964 când urma să se elibereze. Cererea de a-și renega trecutul, de a ataca fostele partide politice și pe legionari și de a lăuda pe comuniști, a respins-o cu indignare. Pus la presiune, în izolare, singur, pentru a-l frânge, când l-au cercetat avea beșici de apă la subsuori și în alte locuri: tuberculoza izbucnise cu putere și fără oprire. Zadarnică a fost apoi intervenția salvării, căci corpul ceda mereu.

Marele om muri, ca și Mircea Vulcănescu, răpus de aceeași boală, tocmai când trebuia să se elibereze. Moartea lui e datorată exceselor directorului temniței de la Aiud, care n-a înțeles că un corp cu totul slăbit nu poate fi pus la grele încercări, la „probe” de rezistență, fără să se distrugă cu desăvârșire. Colonelul Crăciun i-a frânt trupul, dar n-a obținut nici o concesie.

Vestea morții lui Gheorghe Manu în condițiile expuse a îndurerat profund toată Zarca. Dacă-mi amintesc exact, el era născut în 1902. Se ținuse bine. S-ar fi eliberat la 62 de ani și ar fi putut apoi să fie foarte folositor atât prin știința lui, cât și prin relațiile lui mari, dacă fanatismul, dogmatismul și intoleranța lui Crăciun nu l-ar fi ucis.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Modestia și răbdarea profesorului Manu

Cu ocazia distribuirii separate a lui Balş, Gheorghiu şi Chioreanu au fost făcute şi alte schimburi în aranjarea noastră1 aşa încât în camera din dreapta mea a fost adus Manu. Am regretat vecinătatea amiralului Măcelaru, dar m-am bucurat de aceea a colegului meu, profesor de fizică nucleară la Universitatea din Bucureşti, care m-a introdus în tainele structurii atomului prin gaura comună a coşului de la soba sa şi a mea.

Stăteam de vorbă ceasuri întregi, iar schimbul nostru de cunoştinţe îl comunicam şi celorlalţi. Eu, în schimb, l-am introdus în tainele psihologiei.

Tatăl lui Manu, consilier la curtea de casaţie, era fiul generalului Manu, fost şef al Statului major al armatei române, ministru de război şi la un moment dat prim-ministru. Casa în care s-a născut era o superbă vilă, clădită după modelul muzeului Rodin de la Paris, de care tatăl său şi mama sa s-au îndrăgostit în timpul călătoriei lor de nuntă. După exproprierea moşiei nu şi-au mai putut însă permite luxul de a o întreţine şi astfel a fost cumpărată de Auşnit, care în calitate de cel mai mare industriaş al ţării putea susţine cheltuielile ei. Azi ea este casă de oaspeţi pentru şefi de guverne şi capete încoronate. George Manu nu s-a plâns totuşi nicicând de faptul că din o atare vilă superbă a ajuns la zarca din Aiud, unde dormea pe o jumătate de rogojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumană, ci şi frigul cumplit.

Frământarea intelectuală, pe care ne-o prilejuia schimbul de cunoştinţe, ne făcea să uităm de toate neomeniile.


1. Acțiunea se petrece la închisoarea Aiud, între anii 1958-1959, perioada Sfintelor Paști.

(Nicolae Mărgineanu – Mărturii asupra unui veac zbuciumat, p. 206)

George Manu – Demnitatea voevodală în temnițele comuniste

George Manu a făcut tuberculoză ganglionară… Medicul oficial nu putea indica un tratament decât cu avizul comandantului închisorii și al ofițerului politic. A doua zi după diagnosticarea bolii, George Manu a fost chemat de comandantul penitenciarului, colonelul Crăciun, care i-a cerut o declarație de desolidarizare. George Manu a răspuns negativ la cererea colonelului și ca urmare, a fost dus din nou în zarcă. Relatarea acestui episod o am direct de la George Manu, cu care comunicam zilnic, cât am rămas deasupra celulei în care era izolat.

După două sau trei luni, același medic… îi diagnostichează tuberculoză pulmonară. A urmat din nou întrevederea cu colonelul Crăciun, condiționându-i tratamentul de o declarație în sensul pomenit. George Manu, care nu era un om al compromisurilor, răspunde din nou negativ, dar de această dată, puțin iritat, răspunsul i-a fost mai dur. În aceeași zi, mâncarea a primit-o strecurată, adică numai zeamă. Acest regim alimentar s-a prelungit pe o durată de câteva luni, astfel încât George Manu, la scurt timp, nu se mai ținea pe picioare. Cu toate acestea, lecțiile lui de geografie, istorie, engleză, filozofie, etc. continuau cu aceeași febrilitate, fie prin morse la zid, fie prin morse pe firul de ață…

În fine, după încă un timp, două sau trei săptămâni, același medic… îi diagnostichează meningită tuberculoasă. În aceeași zi, profesorul Manu este din nou chemat de colonelul Crăciun, care avea pe biroul său câteva flacoane de streptomicină… și alte medicamente antibiotice occidentale.

– Le vezi?, îi spune lui George Manu colonelul Crăciun, – iată medicamentele care te pot salva. Privește-le, sunt numai medicamente occidentale, în care aveți încredere voi! Dă-mi declarația și te salvez!

George Manu a răspuns și de astă dată: Nu.

Acesta a fost ultimul răspuns…

(Gabriel Bălănescu – Din împărăția morții, Editura Gordian, Timișoara, 1994, p. 218)

george-manu-fp


Categorii

Eroism, omenie, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “COMEMORAREA PROFESORULUI GEORGE MANU. “Vinovat nu este Stalin pentru comunism, ci Satana. SA STII CA NU COMUNISTII NE-AU UCIS, CI VOI NE-ATI UCIS, CARE NU SPUNETI CE AM TRAIT NOI AICI”

  1. Câți martiri a fabricat colonelul Crăciun! Iar fiul său este astăzi bine-mersi notar public. Mare păcat avem, că încă nu am făcut procesul comunismului în România; mult mai ușor ar fi fost declarați mulți dintre deținuții politici, precum profesorul Manu, martiri creștini și trecuți în calendarul ortodox!

  2. Pingback: Biserica Ortodoxa Rusa critica folosirea unei “ICOANE” a lui STALIN in cadrul unei ceremonii dedicate celui de-al doilea razboi mondial | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Istoricul CONSTANTIN C. GIURESCU in temnitele comuniste. “ERA O ACTIUNE SISTEMATICA DE INRAIRE, ALIMENTATA CONTINUU”. Cum a raspuns academicianul ofiterului de lagar care i-a spus: “ACUM SE SCRIE ALTFEL ISTORIA ROMÂNILOR” | Cuvân
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare