CUM SE TRANSFORMA UN SUBIECT IN CAMPANIE ANTI-FAMILIE. Abuzurile impotriva copiilor, instrumentate cinic in CAMPANIA PRO-BARNEVERNET #37lasuta. Miza: “CUM POATE LUA STATUL UN MINOR DIN FAMILIE”

21-01-2016 17 minute Sublinieri

 

Fotografiile copiilor de pe reţelele de socializare

Sute de părinți s-au alăturat unei campanii împotriva violenței față de copii, lansată pe Facebook cu hashtag-ul #37lasută, procent care îi reprezintă pe părinții care nu folosesc bătaia ca metodă de disciplinare.

Printre cei care s-au alăturat campaniei, lansate luni de fosta jurnalistă Oana Dobre, s-au numărat Unicef România, Organizația Salvați Copiii sau Fundația Seeding Knowledge Foundation, scrie Agerpres.

“Este un hashtag pentru părinții și non-părinții care vor să lupte împotriva bătăii ca metodă de disciplină. Dacă vreți să participați, puneți pe wall-ul vostru o fotografie însoțită de hashtagul #37lasută. Pentru că, în România, 63% dintre părinți își bat copiii. Noi suntem ceilalți“, a fost mesajul postat de Oana Dobre și preluat de sute de părinți din România. 

De asemenea, aceștia au postat fotografii, majoritatea surprinzând copii zâmbitori sau familii fericite.

“Dar evident că dintr-un motiv egoist și interesat am făcut hashtagul! Ca să curmăm suspansul vi-l și spun: sunt direct interesată ca, atunci când fiica-mea va crește, să aibă colegi de generație mai puțini copii bătuți. Pentru că îi doresc fiică-mii o viață cât mai senină. Și, atunci când va decide cu cine își va petrece viața, sunt direct interesată să aibă o șansă mai bună de a găsi un om netraumatizat. În momentul ăsta, riscul de a nu-mi ieși planul ocult e de 63%. Poate, încet-încet, vom fi mai mulți decât 37%. Sau poate nu. Dar știu că, direct interesată și egoistă fiind, o să fac tot ce pot pentru asta”, a mai scris Oana Dobre pe Facebook.

De asemenea, Unicef România a făcut apel la stoparea violenței împotriva copiilor. “Bătaia nu este o metodă de disciplină, ci o formă de abuz pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască”, spun reprezentanții Unicef România pe Facebook.

Unii considera ca statul norvegian sanctioneaza violenta impotriva copiilor si ca romanii, la randul lor, ar trebui sa lupte impotriva abuzurilor la care sunt supusi cei mici. Altii considera dimpotriva, ca la mijloc este vorba despre un exces de autoritate, permis printr-o lege mult prea aspra.

Sute de oameni s-au coalizat sub hashtagul #37la suta pe Facebook, pentru a sustine ideea ca noi toti trebuie sa luptam impotriva violentei impotriva minorilor. De altfel, acesta este procentul romanilor care nu isi lovesc copii, restul de 63 la suta fiind reprezentanti de cei care cred ca bataia este potrivita atunci cand vrei sa rezolvi conflictele cu cei mici. Statistica a fost realizata de organizatia ”Salvati Copiii.”

In fiecare dintre aceste familii, copiii au astfel ocazia sa invete direct de la parintii lor ca violenta este un comportament de rezolvare de probleme, care poate fi nu doar invatat, ci si folosit mai departe, in relatie cu colegii, prietenii, viitoarele familii. Noi suntem ceilalti ‪#‎37lasuta‬.” este mesajul postat de Salvati Copiii. Lor s-au alaturat si alte organisme interantionale.

Sandie Blanchet, reprezentant UNICEF: “Cred ca parintii fac aceste lucruri pentru ca, in realitate, nu stiu ce sa faca. Parintii au neaparata nevoie de educatie parentala ca sa stie ce au de facut. Si asta pentru ca, atunci cand ceva se intampla ceva ce ii enerveaza foarte tare, in loc sa isi loveasca copilul, sa stie sa gaseasca metoda care este constructiva pentru copil, care il ajuta si mentine o relatie buna intre el si copil.

Actrita Dorina Chiriac a scris si ea un mesaj impresionant:

Ai mei parinti nu m-au batut si nu m-au umilit. Dar n-o sa uit o palma primita pe obraz de la invattoare, faptul c-am asteptat sa primesc lovitura cu linia la palma la rand cu alti copii, felul in care-mi ciocanea cu degetul in cap invatatoarea in timp ce eu scriam dupa dictare (…). Nu. Nici violenta si nici umilinta nu iti cladesc rezistenta la mizeriile vietii. Ba ti-o clatina.

Nu ajungi bine PENTRU CA ai fost batut si umilit cand erai mic. Ai ajuns bine CU TOATE CA ai fost violentat. Nu datorita violentei indurate ajungi puternic, ci datorita increderii cu care ai fost investit pe drum de niste oameni, intamplari si conjuncturi.

Pana acum, acest proiect a fost imbratisat de sute de parinti care sustin non-violenta si care au postat poze cu copiii lor pe pagina de socializare in semn de solidaritate. Ramane de vazut daca initiativa va avea un efect pozitiv si anume daca va duce la o scadere a cazurilor de violenta in familie.

Turkmenistanul interzice, din 2002, orice formă de violenţă fizică asupra copiilor. România a adoptat o lege similară doi ani mai târziu, în 2004. La polul opus, nici unul dintre cele 50 de state americane nu are o lege care să interzică punctul bătaia copiilor. În momentul de faţă, 48 de ţări din întreaga lume au astfel de legi.

Teoretic, în orice ţară din lume lovirea copilului este pedepsită prin lege. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele variază de la amenzi, decăderea din drepturile părinteşti şi până la închisoare. În practică, însă, circumstanţele agravante – cruzimea sau forma continuă – sunt cele care conduc la condamnare, chiar şi în cele 48 de ţări care interzic prin lege lovirea copilului.

Cu alte cuvinte, determinant în faţa legii este dacă i-ai dat copilului o palmă o singură dată sau dacă l-ai bătut cu picioarele ani la rând. Există însă şi ţări precum Norvegia, în care autorităţile nu aşteaptă şi iau copiii de la părinţii violenţi chiar de la prima palmă.

Folosirea corecţiilor fizice ca metodă de educare a copiilor este o practică amplu dezbătută, însă a fost nevoie de un caz de peste hotare pentru ca subiectul să ţină prima pagină a ziarelor din România. Dincolo de abuzurile deosebit de crude, mediatizate intens pentru perioade scurte de timp, societatea românească nu a mai fost vreodată atât de interesată de „educarea copiilor prin bătaie”. Asta în ciuda faptului că rapoartele UNICEF au arătat, anual, că în 50-60% din familiile româneşti se practică lovirea copiilor. Acelaşi registru statistic ne arată că peste 80% din copiii români spun că au fost bătuţi de părinţi, în timp ce aproape jumătate dintre aceştia din urmă recunosc – şi nu văd o problemă – în faptul că folosesc violenţa fizică asupra copiilor.

Ţările cu o legislaţie strictă precum a Norvegiei sunt puţine. În multe state, violenţa fizică asupra minorului nici măcar nu face obiectul unei legislaţii specifice. Conform unei estimări din 2014 a organizaţiei Human Rights Watch, „90% din copiii lumii trăiesc în ţări în care violenţa asupra copiilor este încă legală”.

Acolo unde legea este însă strictă se poate observa, cel mai adesea, şi o cultură adânc înrădăcinată împotriva violenţei asupra minorilor, aşa cum este cazul Norvegiei. Există, însă, la polul opus şi societăţi care s-au remarcat prin contrariul şi acum adoptă legi care să împiedice lovirea copiilor, cum este India.

Cazul familiei Bodnariu, ai căror cinci copii au fost luaţi de Protecţia Copilului din Norvegia, a condus la dezbateri aprinse în societatea românească. Părinţii – unul român şi unul norvegian – au recunoscut că au folosit corecţii fizice asupra copiilor. Tot ei au declarat şi că minorii le-au spus anchetatorilor că sunt bătuţi acasă. Conform legislaţiei norvegiene, minorii au fost luaţi din familie până la finalizarea anchetei.

„Pedeapsă fizică rezonabilă”

Principalul argument adus de susţinătorii soţilor Bodnariu este că pedepsele fizice nu au fost deosebit de grave. Chiar mama copiilor, de origine norvegiană, se apără spunând că „în România nu e considerată violenţă, în Norvegia, din păcate, ăsta e caz penal”. Într-adevăr, multe legislaţii din întreaga lume exemptează de la pedeapsă părinţii pentru ceea ce se poate numi „o pedeapsă fizică rezonabilă din partea părinţilor”. Însă legislaţia norvegiană, considerată „prea strictă” de unii români, nu este în niciun caz singulară la nivel mondial.

În momentul de faţă, în 48 de ţări din întreaga lume este interzisă prin lege orice formă de violenţă fizică asupra copiilor. România a adoptat o astfel de legislaţia abia în 2004. În niciunul dintre cele 50 de state americane nu există legi îndreptate specific împotriva pedepselor fizice asupra copiilor.

Suedia a fost prima ţară care a interzis complet, prin lege, orice formă de violenţp fizică asupra copiilor, în 1979. Legea include lovirea cu palma, cureaua, cu orice alt obiect, indiferent cât de uşoară, precum şi zguduirea copilului, ciupirea lui sau forţarea copilului să stea într-o poziţie inconfortabilă (inclusiv statul în genunchi, la coţ). De fapt, tocmai pentru că interzice chiar şi cele mai uşoare corecţii fizice, legea este numită în Suedia „legea împotriva bătăii la fund”. 

„Este evident că această lege nu a eradicat violenţa fizică asupra copiilor în Suedia, însă este la fel de evident că atitudinea societăţii faţă de această formă de violenţă şi faţă de folosirea pedepselor fizice asupra copiilor s-a schimbat în bine. Astăzi, opinia publică susţine puternic legea împotriva bătăii la fund”, declară Louise Sylwander, primul Ombudsman al Copiilor în Suedia.

Atunci când a fost votată în Parlament, legea a trecut cu 259 de voturi „pentru” şi şase „împotrivă”. Simultan, Ministerul Justiţiei a demarat o amplă campanie de conştientizare şi educare a societăţii, distribuind broşuri prin care părinţii au fost avertizaţi că „legea interzice acum orice formă de pedeapsă fizică asupra copiilor, inclusiv pălmuirea etc. Rămâne însă evident că aveţi voie să smuciţi copilul pentru a-l îndepărta de lângă aragaz sau de lângă fereastra deschisă pentru a-l împiedica să se rănească”.

Finlanda a fost a doua ţară care a interzis prin lege orice pedeapsă fizică asupra copiilor, în 1983. Iniţiativa a făcut parte dintr-un plan de reformă mai amplu, care a vizat legislaţia minorilor în ansamblul ei. Legea finlandeză se remarcă prin atenţia acordată violenţei psihice şi oricărei forme de abuz care nu implică pedepse fizice

„În primul rând, legea încearcă să stabilească o serie de principii pozitive pentru creşterea copilului. În al doilea rând, legea clarifică fără urmă de îndoială că orice atentat la integritatea copilului – fie fizică sau spirituală – constituie o infracţiune şi că nu există nicio diferenţă dacă agresorul este părinte sau rudă a victimei, va fi pedepsit chiar dacă este vorba despre un părinte care are intenţia de a disciplina copilul. Codul Penal stipulează că până şi o agresiune minoră asupra unui copil cu vârsta sub 15 ani poate duce la urmărire penală dacă este vorba despre părinte. Apoi, legea interzice explicit şi orice tratament umilitor”, explică Matti Savolainen, oficial din cadrul Ministerului Justiţiei de la Helsinki responsabil cu elaborarea proiectului de lege din 1983.

Norvegia a fost a treia ţară din lume care interzis prin lege lovirea copiilor. Mai exact, în 1987 a fost adoptat un amendament la legea privind părinţii şi copii, după o recomandare formulată în acest sens de Ministerul Justiţiei. Anterior, legea, care data din 1891 (dar fusese modificată prin adoptarea de amendamente de mai multe ori) prevedea că „părintele sau cel care ţine locul părintelui” avea dreptul să folosească „pedepse fizice moderate” ca modalitate de educare. Această prevedere a fost eliminată în 1972.

În 2005, un astfel de caz a ajuns în faţa instanţei supreme din Norvegia, după ce un tată acuzat că şi-a bătut la fund, cu palma, cei doi fii adoptivi fusese condamnat de toate instanţa preliminară. Tribunalul regional îl achitase, dar procurorii au contestat decizia la Curtea Supremă. Aceasta din urmă a menţinut decizia primei instanţe, iar bărbatul a fonst condamnat, aşa cum prevede Codul Penal al Norvegiei.

Atunci, însă, decizia judecătorilor de la Curtea Supremă a inclus şi o menţiune privind „pedepsele fizice uşoare, precum pălmuirea”, care ar fi admise. Pentru a elimina orice interpretare a legii în acest sens, parlamentarii norvegieni au adoptat un nou amendament la aceeaşi lege, în 2010, care stipulează clar că „minorul nu trebuie supus niciunei forme de violenţă şi nu trebuie tratat în niciun fel care i-ar putea afesta sau pune în pericol sănătatea fizică sau psihică. Acelaşi principiu se va aplica atunci când violenţa este aplicată ca parte a modalităţii de educare a copilului. Folosirea violenţei şi a intimidării, precum şi oricărei alte forme de tratament care nu ţine cont de nevoile copilului, este interzisă”.

Prezentarea cazului familiei Bodnariu a declanşat un val de confesiuni pe Facebook, mulţi români povestind propriile experienţe legate de violenţa fizică folosită de părinţi ca metodă de disciplină. Psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi expertul în sănătate relaţională Otilia Mantelers explică această nevoie de a împărtăşi public lucruri atât de intime, dar şi ce se ascunde dincolo de argumente de genul „m-au bătut, dar mi-a prins bine”.

Cazul familiei Bodnariu şi presupusul abuz fizic asupra copiilor, care ar fi dus la preluarea acestora de serviciul norvegian de protecţie a copilului (Barnevernet), a dus la conturarea unui adevărat fenomen pe reţelele sociale. Zeci de români au postat pe reţeaua de socializare Facebook propriile poveşti despre cum părinţii au apelat la palme, pumni, curea, furtunul de la maşina de spălat pentru a-i educa sau a-i pedepsi când greşeau, dar şi ca urmare a problemelor cu care se confruntau, cum ar fi alcoolismul ori revărsarea frustărilor aduse de neplăcerile zilnice.

În condiţiile în care 63% din părinţii români îşi educă şi astăzi copiii prin bătaie, conform unui studiu publicat, la sfârşitul anului trecut, de “Salvaţi Copiii”, nu este de mirare că multe dintre mărturisirile postate pe Facebook îţi lasă un nod în gât şi aduc lacrimi în ochi.

Pe mine mă bătea mama, iar tatei nu-i păsa. Prima mea amintire din copilărie este despre bătaie. Aveam trei ani şi nu ştiu ce făcusem, dar mama m-a tras de păr până a rămas cu fire în mână, rememorează o tânără.

„În semn de înţelegere, un alt utilizator vine cu propria poveste tristă din copilărie: „Of… Cât te înţeleg… Taică-meu a fost mai pragmatic: a ales cureaua de transmisie de la Dacia. Cauciuc d’ăla dur, trapezoidal (ce muşchi mai avea!), armat cu fibră de oţel. Cureaua pentru pantaloni era prea lată şi oricum, la cât era de burtos…”

Una dintre cele mai citite astfel de confesiuni online îi aparţine unei jurnaliste, care a simţit nevoia să împărtăşească prin ce a trecut când era doar un copil, alături de fratele ei, după ce a văzut zeci de alte astfel de amintiri dureroase postate de prietenii ei.

Cum amândoi eram ochelarişti, tata ne alinia şi la semnalul «Jos ochelarii!» se dezlănţuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, însă, eram gratuiţi. Nu ştiu exact ce lucruri atât de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fără limite. Mama era una dintre cele mai bune învăţătoare din oraş, dar acasă orice tact pedagogic era anulat. Venea pe la ora 1 acasă, după ore, începea să citească din colecţia romanelor de dragoste de la editura Univers şi orice şoaptă o deranja. O deranja atât de tare încât atunci când tata venea rupt după 12, 14, 20 de ore de muncă la combinatul siderurgic îi cerea imperios să ne caftească pentru că nu se mai înţelege cu noi. Iar el de-abia aştepta. (…) Mama ne bătea cu făcăleţul, iar tata folosea cureaua. Drept urmare, când am început să-mi iau viaţa în mâini, şcolăriţă fiind, pe lângă caietele de dictando şi cele cu pătrăţele pentru aritmetică în fiecare zi căram în ghiozdan o curea de-a tatei şi un făcăleţ de-al mamei, armele «crimei». După ore urcam într-un autobuz, coboram într-o staţie oarecare şi le aruncam la primul coş de gunoi cât mai departe de casă. Multă vreme taică-meu şi-a legat nădragii cu sfoară, iar mama nu a mai avut cu ce învârti aluatul, povesteşte aceasta, precizând că acum nu se mai consideră o victimă, dar nu ştie dacă a reuşit să-şi ierte părinţii.

Nimeni nu se poate vindeca de unul singur: cum putem depăşi traumele

Psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi Otilia Mantelers, expert în parenting şi în sănătate relaţională, consideră că valul de confesiuni dureroase de pe Facebook este încă o dovadă a faptului că puterea relaţiilor este mai mare decât am crede şi curajul uman este contagios.

„Uneori este suficient un singur gest de curaj, din partea unei persoane necunoscute, cu care «copilul interior» se identifică şi astfel se activează în noi energia psihologică necesară pentru a rupe tăcerea, pentru a face invizibilul vizibil şi pentru a îndrăzni să vorbim despre suferinţele noastre emoţionale. Aceasta este şi o dovadă a faptului că rănile noastre emoţionale, dobândite în copilărie, sunt mai mari decât recunoaştem de obicei şi «copilul interior» aşteaptă momentul potrivit pentru a-şi spune povestea. Sufletele noastre rănite au o sete uriaşă pentru a fi ascultate, pentru a putea înţelege mai bine experienţele dureroase din trecut şi pentru a le putea integra în istoria personală de viaţă”, declară aceştia.

Cei doi specialişti explică această nevoie de confesiune publică punctând că, aşa cum realitatea ne arată, nimeni nu se poate vindeca de unul singur.

Fiecare dintre noi are nevoie de «un celălalt semnificativ» pentru a se raporta şi mai apoi pentru a-ş dezvălui adevărul. Pentru a depăşi traumele noastre din copilărie avem nevoie de trei ingrediente: curaj – îndrăzneala de a vorbi despre durerea noastră; compasiune – suficient de multă preţuire de sine încât să considerăm că merităm să ne spunem povestea de viaţă; şi conectarea – permisiunea de a ieşi din carapace şi de a căuta în afară sprijin şi ajutor. Se naşte o energie extrem de puternică între oameni atunci când aceştia doresc să fie văzuţi, auziţi şi preţuiţi, atunci când dăruiesc şi primesc fără să judece sau să critice, subliniază Gyorgy Gaspar şi Otilia Mantelers.

Vorbind despre cum ar trebui să procedăm atunci când există în trecutul nostru întâmplări traumatizante, care simţim că ne afecteaza prezentul, specialiştii spun că primul pas este conştientizarea, îndrăzneala de a privi în interiorul nostru, să vădem ce ne-a lipsit în copilărie şi apoi să analizăm sub ce formă am fost afectaţi de aceste lipsuri.

„Multora dintre noi le-a lipsit atenţia părinţilor, altora exprimarea afectivă sau îmbrăţişările, nevoi care sunt prezente şi la vârsta adultă şi pe care inconştient încercăm să le satisfacem în relaţiile actuale. Astfel, este posibil ca un bărbat care nu a primit suficientă hrană emoţională de la părinţii lui să îşi satisfacă inconştient această nevoie prin relaţia de cuplu, cerând ca partenera lui să renunţe la propriile nevoi pentru a se consacra nevoilor soţului – acest bărbat se poate chiar simţi îndreptăţit să ceară şi să primească. Dar, dacă el îndrăzneşte să se cunoască mai bine, observând cu atenţie comportamentele sale, apoi îşi analizează suferinţa (De unde vine? Ce-mi lipseşte? Cum suplinesc aceste lipsuri?) şi construieşte o poveste cu sens despre viaţa sa, atunci a făcut un mare pas spre procesul de vindecare”, spune psihoterapeutul.

Pentru a deveni adulţi împliniţi avem nevoie să “readucem acasă” părţile orfane din noi

Deşi mulţi dintre noi consideră că uitarea aduce vindecarea, psihologul clinician Gyorgy Gaspar atrage atenţia că nu uitarea este esenţa, pentru că ceea ce are nevoie “copilul rănit din noi” este să fie auzit, văzut şi simţit, ajungând astfel, în timp, la eliberare.

„A uita înseamnă a renunţa la o parte din noi, iar acest fenomen nu este sănătos pentru psihicul uman. Noi pentru a ne vindeca avem nevoie de acceptare şi integrare. Una dintre clientele pe care le-am ajutat să-şi proceseze psihologic un abuz din copilărie, la sfârşitul terapiei mi-a spus următoarele cuvinte: «Acum am înţeles că acesta este un episod din viaţa mea şi face parte din mine. Fetiţa abuzată în copilărie a vrut mereu să fie văzută, iar eu mă ruşinam şi fugeam de ea, o respingeam. Dar acum am învăţat să o privesc, să-i vorbesc şi chiar să o iubesc». De aceea, pentru a deveni adulţi împliniţi avem nevoie să «readucem acasă» părţile orfane din noi”,subliniază psihologul.

Odată cu dezvăluirile emoţionante făcute de zeci de români au apărut şi foarte multe persoane care au încercat să justifice, într-un fel, bătaia folosită în scop educativ, cu argumente de tipul „şi eu mi-am mai luat câte o palmă după ceafă, dar nu am murit, ba chiar le mulţumesc părinţilor, pentru că aşa mi-a venit mintea la cap.”

Totuşi, afirmaţiile de genul “m-a bătut, şi ce, aşa am ajuns mare şi frumos” sunt, dintr-o perspectivă psihologică, străduinţe ale noastre de a face faţă, cât mai bine, abuzului fizic sau emoţional, explică psihologul Gyorgy Gaspar ceea ce se ascunde dincolo de astfel de argumente.

Acestea nu sunt semne de vindecare sufletească, ci doar mecanisme defensive prin care noi negăm suferinţa, de teamă să nu ne copleşească, de teamă că dacă vom deschide cutia Pandorei nu-i vom mai putea face faţă. O rană vindecată sună în felul următor, pusă în cuvinte: «Da, mi-a fost tare greu, am suferit mult, părinţii mei nu au putut să fie mereu alături de mine, uneori chiar mi-au făcut rău – ceea ce încă mă doare destul de tare. Dar, am învăţat că pot să vorbesc despre asta, să-mi pun în cuvinte emoţiile, am învăţat că părinţii mei nu sunt perfecţi, au făcut ce au ştiu şi ce au putut. Acum responsabilitatea mea este să fac lucrurile mai bine decât ei, să ne le produc altora aceeaşi durere şi suferinţă», exemplifică psihoterapeutul.

Atât psihologul Gyorgy Gaspar, cât şi expertul în parenting Otilia Mantelers sunt de părere, în calitate de specialişti, că „în tot Universul, nu există niciun argument pozitiv în favoarea agresivităţii fizice sau verbale”.

„Orice palmă este o dovadă de neputinţă, incapacitate şi multă suferinţă. Părintele loveşte pentru că «atâta poate să facă el în acel moment», dar are nevoie de strategii sănătoase de disciplinare şi mai ales are nevoie de modele, are nevoie ca cineva să-i spună că se poate şi altfel”, arată aceştia. Nu în ultimul rând, adulţii care au avut parte de corecţii fizice extrem de violente în copilăriei, dar şi cei care au luat bătaie într-o formă atenuată, vorbesc despre faptul că acest lucru i-a făcut ori să-şi dispreţuiască părinţii, ori să aibă o relaţie rece cu ei.

Psihologul Gyorgy Gaspar arată că aceaste sentimente sunt explicabile ţinând cont de faptul că relaţiile cu părinţii sunt o sursă de siguranţă şi confort emoţional, presupunând că Natura i-a creat pe părinţi pentru a-i proteja pe copii de pericolele vieţii. ”Aşa este natural şi firesc. Iar atunci când relaţia se transformă din «rai» în «iad», copilul trăieşte una dintre cele mai dureroase experienţe de pe acest pământ. Acelea sunt momentele în care riscă să-şi urască nu doar părinţii, dar şi propria persoană. Cei mai mulţi clienţi pe care i-am întâlnit şi care au fost abuzaţi fizic sau emoţional în copilărie nutresc o serie de emoţii negative faţă de sine – psihologic au ajuns să se auto-saboteze şi să lupte împotriva sinelui. Aceştia sunt acei adulţi care de mici au învăţat că ei merită să primească doar ce-i mai rău de la viaţă şi inconştient ajung să-şi ducă zilele în acest fel. Este uriaş efortul terapeutic în cazul acestor persoane, deoarece avem de dus o muncă de lămurire pentru a-i convinge că ei «merită mai mult» – dar şi când am reuşit să spargem aceste bariere psihologice, şi ajungem la esenţa lor, nimic nu-i mai opreşte din a trăi o viaţă autentică şi din toată inima”, explică acesta.

Psihologul avertizează că în lipsa unui proces de conştientizare şi auto-transformare, relaţiile negative cu părinţii vor continua să existe, indiferent că se vor certa continuu sau vor ajunge în punctul în care să nu-şi mai vorbească întreaga viaţă. ”Cel mai mare risc este ca aceste traume relaţionale să fie transmise generaţiilor viitoare, ca moştenire psihologică neconştientizată”, conchide acesta.

Campania  #37lasută, împotriva bătăii ca metodă de disciplină

Sute de părinţi s-au alăturat unei campanii împotriva violenţei faţă de copii, lansată pe Facebook cu hashtag-ul #37lasută, procent care îi reprezintă pe părinţii care nu folosesc bătaia ca metodă de disciplinare, urmare a studiului conform căruia 63% din părinţii români îşi educă şi astăzi copiii prin bătaie.

Campaniei, lansate de fosta jurnalistă Oana Dobre, i s-a alăturat şi Unicef România, Organizaţia Salvaţi Copiii sau Fundaţia Seeding Knowledge Foundation. “Este un hashtag pentru părinţii şi non-părinţii care vor să lupte împotriva bătăii ca metodă de disciplină. Dacă vreţi să participaţi, puneţi pe wall-ul vostru o fotografie însoţită de hashtagul #37lasută. Pentru că, în România, 63% dintre părinţi îşi bat copiii. Noi suntem ceilalţi“, a fost mesajul postat de Oana Dobre şi preluat de sute de părinţi din România.

De asemenea, Unicef România a făcut apel la stoparea violenţei împotriva copiilor. “Bătaia nu este o metodă de disciplină, ci o formă de abuz pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască”, au transmis reprezentanţii Unicef România pe Facebook.

Peste zece mii de copii din România au fost victimele unei forme de violenţă, iar 2.300 dintre ei au fost luaţi de urgenţă din familiile unde erau abuzaţi fizic, emoţional sau chiar sexual. Şi vorbim doar de cazurile ajunse în atenţia autorităţilor, în primele nouă luni ale anului trecut. Cifre îngrijorătoare, dar explicabile, spun specialiştii, într-o ţară în care pălmuirea sau trasul de urechi sunt considerate de mulţi părinţi o metodă de educare.

Din totalul de abuzuri raportate până la sfârşitul lunii septembrie din 2015, pe primul loc se află neglijarea, urmată de abuzurile emoţionale şi cele fizice.

Violenţa emoţională la care sunt supuşi copiii nici măcar nu e conştientizată în unele familii. Efectele sunt însă devastatoare.

Se uitau la noi cum ne certam sau cum mă lovea. Nu se mai jucau, nu se mai jucau cu copiii, se închideau în ei ca și mine,” povesteşte o mamă abuzată.

Cifrele sunt îngrijorătoare şi în cazul copiilor abuzaţi sexual de părinţi. Sunt 400 de astfel de cazuri în primele luni din 2015. Poate cel mai revoltător caz e al unei mame acuzate de DIICOT de pornografie infantilă. Victimele sunt propriii copii, de 1 şi respectiv 3 ani. Se întâmplă într-o ţară în care familia e scena mută a multor excese.

România este o societate în care violenţa în familie este mult mai mare ca în alte ţărieuropene. Legea care a pedepsit bătaia a venit mai târziu faţă de alte ţări europene şi asta face ca încă 63% dintre copiii români să declare că sunt “educaţi” acasă cu bătaia şi 38% dintre părinţi recunosc,” spune Gabriela Alexandrescu, preşedintele Salvaţi Copiii.

Iar măsurile luate de autorităţi în astfel de situaţii sunt, de multe ori, simbolice, comparativ cu Norvegia. Plasamentul de urgenţă al copiilor abuzaţi este o soluţie posibilă şi la noi, dar pusă în practică doar în cazuri extreme.

Găseşti un copil bătut sau găseşti un copil nemâncat şi lăsat de câteva zile închis în casă singur sau găseşti un copil într-o stare de sănătate precară, unul foarte grav bolnav şi vezi că în jurul lui nu e nimeni. Ăsta e pericol iminent,spune Gabriela Coman, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului.

Probabil că în Norvegia se face mult mai extins, şi în mult mai multe cazuri decât la noi, acolo interesul copilului primează şi de multe ori ei analizează mai atent ce se întâmplă cu acel copil decât ce se întâmplă cu acei părinţi,adaugă Gabriela Alexandrescu, preşedintele Salvaţi Copiii.

Potrivit Ministerului Muncii, în România, cazurile de copii abuzaţi sunt mai frecvente în zonele cu populaţie săracă şi grad de educaţie scăzut.

Cele mai multe astfel de situaţii au fost înregistrate în regiunea de Sud-Est a ţării, urmată de cea din Nord-Est. La polul opus se situează Capitala.

Violenţa asupra copiilor rămâne un subiect tabu în România, chiar dacă un val puternic de emoţie a stârnit cazul familiei Bodnariu ai cărui cinci copii au fost luaţi de serviciile sociale norvegiene. În ţara noastră, doi copii sunt, în medie, victime ale unei forme de abuz în fiecare oră. Potrivit datelor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţi, doar în primele şase luni ale anului trecut, au fost înregistrate 6.736 astfel de cazuri, dintre care 1.555 s-au soluţionat prin integrarea copiilor în sistemul de plasament de stat sau privat. Numărul este în creştere de la an la an. Comparativ cu aceeaşi perioadă, în 2014 vorbeam despre 6.454 de cazuri, în timp ce în 2013 şi 2012 numărul acestor situaţii cobora sub 6.000. Cele mai frecvente situaţii de încălcare a drepturilor copilului în cadrul familiei sunt neglijarea, abuzul emoţional şi abuzul abuzul fizic. Acestora li se adaugă cazurile de exploatare sexuală, prin muncă sau în vederea comiterii unei infracţiuni. […]/ integral pe gandul.info

Nota noastra

De ce ar fi abuzul asupra copiilor un “subiect tabu”? De vreme ce exista o statistica disponibila publica si de vreme ce agenda opiniei publice e facuta de mass-media, cum poate fi prezentata aceasta realitate drept “tabu”? In subtext ni se sugereaza ca majoritatea romanilor sunt niste salbatici (aia 60%, nu?) care nu se emotioneaza daca vad un copil abuzat, o astfel de victima. Este o sugestie ticaloasa si mincinoasa. Nimic nu emotioneaza mai mult decat un copil brutalizat.

Evident, abuzurile impotriva copiilor NU au fost si NU sunt un subiect tabu. Au fost, insa, un subiect neglijat de mass-media pentru ca pur si simplu nu a existat un comanditar care sa ceara transformarea acestor realitati in tema mediatica. Astfel, sintagma este folosita pentru ca foloseste campaniei mediatice instrumentata cu pretextul abuzurilor respective si in contextul scandalului rapirilor de copii din Norvegia. 

De aceea, prin reportajele de mai sus, noi nu suntem expusi la o discutie pe fond despre abuzurile comise impotriva copiilor, ci despre o instrumentalizare a subiectelor pentru a servi mizei, scopului campaniei: crearea unui ascendent categoric al statului asupra copiilor in raport cu parintii. Adica statul, mai bine zis institutiile de tip Barnevernet, sa aiba mai multe drepturi asupra copiilor decat parinti.

Argumentul ca lucrurile stau asa se vad chiar din modalitatea in care se trateaza problema:

1. Nu se detaliaza niciodata ce inseamna “bataie” si ce este cu acele procente invocate. Astfel, printr-o extrapolare sofistica, se extinde asupra oricarei corectii fizice (tras de urechi, palma dupa ceafa, palma la fund) abuzul violent (bataie cu furie, violenta dezlantuita). Rezultatul: se face un portret putin magulitor familiei romanesti majoritare, de vreme ce ar reiesi ca peste 60% isi violenteaza copii. Ceea ce, in mod evident, este o absurditate si o falsificare a realitatii. 

2. Se ocoleste adevaratul subiect tabu: abuzurile la care sunt expusi copii prin sistemele de protectie a copilului. Intr-un mod absolut de neinteles, se vorbeste numai despre abuzurile din familie. Pare ca garantia absoluta a sigurantei copilului se regaseste in institutiile statului, in preluarea lor fortata din familii si plasarea in cine stie ce locatii si in ingrijirea altora. Acest lucru este dubios si fals. Dubios pentru ca, desi principalele trusturi mediatice din Romania au o manifesta sarcina de a ataca etatismul, cand vine vorba despre copii, aceasta precautie dispare. Pe undeva, acesta e programul: invatati-va sa nu mai cereti nimic de la stat, sa nu mai beneficiati de niciun serviciu public, dar lasati-l sa va dicteze cum sa traiti si sa va ia copii pentru ca asa considera el ca e in “interesul superior” al acestuia. 

Asta e un neoliberalism atipic care insumeaza cele mai nocive trasaturi ale regimurilor occidentale: privatizarea serviciilor publice si capitalism salbatic in cele sociale si economice + etatism in cele etice (scoala, familie). 

Saracim familiile, le supunem oprobiului, pentru ca apoi sa le preluam fortat copii si sa ii reeducam pentru noua ordine in nascare, nu?

PS: o precizare importanta. Organizatia Salvati copiii a fost implicata in experimentul social din Danemarca. 


Categorii

1. DIVERSE, Opinii, analize, Rapirea copiilor/ cazul Bodnariu s.a., Video

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “CUM SE TRANSFORMA UN SUBIECT IN CAMPANIE ANTI-FAMILIE. Abuzurile impotriva copiilor, instrumentate cinic in CAMPANIA PRO-BARNEVERNET #37lasuta. Miza: “CUM POATE LUA STATUL UN MINOR DIN FAMILIE”

  1. http://www.mediafax.ro/social/raport-copiii-din-romania-sunt-cei-mai-fericiti-iar-britanicii-sunt-printre-cei-mai-nefericiti-14680366
    Cum explica domnii jurnalisti un astfel de raport? Sunt copiii romani cei mai fericiti pentru ca parintii lor sunt cei mai violenti oameni de pe planeta? Practic mass-media inventeaza un subiect de presa pentru a acoperi mediatic subiectul “familie”.
    E oare doar o coincidenta faptul ca subiectul a “explodat” tocmai in perioada in care a avut loc o conferinta de presa in care s-au afirmat valorile familiei sau “potriveala” e una pur strategica? “Vreti sa vorbim despre familie? Ok, vorbim, dar cum ne convine noua.”

  2. Exact, cum pot fi copiii romani batuti in proportie de peste 60%, cand in alt sondaj reiese ca tot copii romani sunt si cei mai fericiti din lume? Este un non-sens.
    Exista voci in presa care contesta sondajul acesta cu 63% parinti violenti. Mie mi-e clar ca sondajul facut la noi referitor la numarul de copiii batuti este unul fabricat, in scop de manipulare pentru o anumita agenda anti-familie (despre care se face referire si in postare).

  3. Statele Unite nu au cum sa dea o lege cu privire la palme la fund zero la copii pentru ca au si ei ghettourile si saracii lor (pe langa cei instariti cu metehne de educatie invechite) si, financiar vorbind, nu au unde sa-i plaseze pe cei eventual ridicati, si nici nu s-ar inghesui americanii la copiii defavorizati precum norvegienii la copiii educati. Chiar daca se arata din nou cu degetul catre Vaslui, mi se pare aberant sa te umfli in pene ca tu le-ai salta la sarantocii aia (cam asa ii vad ei) copiii si ai avea mai bine grija de ei. Din fericire, Protectia copilului la noi e cu capul pe umeri si foarte realista.

    M-am uitat atent pe lista data mai sus. Pare lunga, dar sunt insirate cele 30 state de doua ori. Unde este Italia, unde este Franta, lasand la o parte Statele Unite si intreaga Asie (nu m-am uitat pe harta unde e Turkmenistanul) si celelalte sute de state ale lumii? Nu cred ca aceste state nesemnatare promoveaza bataia, dar poate fac diferenta dintre o palma si zgaltaitura si o bataie crunta. Nu sunt pentru violenta impotriva copilului, dar totusi mie mi se pare un act penal sa smulgi un bebelus de la sanul unei mame, care ar fi declarata criminala pentru ca le-a dat la fund copiilor doar in 30 de state ale lumii. Sa lase familia Bodnariu sa plece in alta tara. De ce s-au pus in miscare atatia parlamentari, cu binecuvantare de la presedinte, pana in Norvegia. L-am vazut intr-o poza si pe PS Macarie acasa la familia Bodnariu, impreuna cu parlamentarii si m-am bucurat. Noi trebuie sa fim uniti si impotriva violentei in general, nu numai impotriva celei referitoare la copii, dar sa avem si grija ca tocmai acesti copii, pe care noi avem datoria sa ii tinem pe palme, sa nu fie abuzati la scoala cu ore de educatie sexuala, de exemplu.

    Cel putin Liviu Mihaiu a fost sincer. N-am stiut ca AMP a intrat la ECFR, dar imi place ca ne zice in fata ca am luat bani de la norvegieni (de fapt au luat “baietii inteligenti si fetele destepte”, ca noi vedem numai dosul de palma din toata afacerea). Adica sa intelegem ca din cauza banilor alora nu mai putem cere niste copiii rapiti inapoi. Sa-i spuna asta la Ben Oni Ardelean si sa se uite in ochii lui cand zice.

    http://adevarul.ro/news/eveniment/alina-mungiu-pippidi-cantarea-romaniei-norvegiei-1_56a0963937115986c6be3681/index.html

  4. Mi se pare atat de irealist acest procentaj de parinti violenti. Eu si multe alte familii pe care le cunosc, nu avem televizor in casa sau cont pe facebook sau alte retele de socializare. Alegem sa ne informam atunci cand trebuie cu informatii de calitate si trecute prin anumite filtre de incredere(cum sunteti voi 🙂 ) Sunt multe persoane ocupate care nu au timp de subiecte de suprafata cum se prezinta si acesta cu violenta in familie. Si mie mi se pare nepotrivit pentru un copil sa folosesti violenta fizica sau verbala. Clar nu face parte din educatie. Insa cateodata am mai folosit cate un gest mai mult simbolic dar cu incarcatura emotionala ca ei(copiii) sa inteleaga gravitatea neascultarii lor, si aceasta cand chiar nu functionau celelalte variante incercate, dar asta e ceva rar si nu cred ca ar putea fi catalogat drept violenta. mi se par niste exagerari care au ca scop clar sa arunce cu noroi unde nu trebuie, cum ar fi incapacitatea parintilor de asi educa singuri copii, familia in general si de ce nu si indreptatirea acestor institutii care ingrozesc prin actiunile lor un om sanatos la minte cum este si Barnevernet.
    Ma rog pentru acei copii luati de catre aceste institutii sa se intoarca la familiile lor, care sigur vor fi primit o lectie in ceea ce priveste locul unde iti alegi sa traiesti cu familia-in cazul in care nu te-ai nascut in aceea tara.

  5. Pingback: ORTODOXIA ROMANEASCA CUCERESTE (SI) INIMI NORDICE. Din lucrarile pastorale ale PS MACARIE: botezarea intru Hristos a unei familii de suedezi si a unui profesor universitar din Copenhaga. “FAPTUL CA AM FOST BINE PRIMITI IN ACEASTA COMUNITATE E MINUNA
  6. Ce usor de dresat sunt romanii, sunt usor de asmutit si mai greu de convins sa sustina constient o problema ideologica, pentru care sa manifeste cum fac altii din alte tari, de ex sa nu fie de acord cu politicile care promoveaza ceea ce noi stiim ca este pacat, greseala, lucru de evitat si pe care nu si le-ar dori la copii lor. .
    De mult se arata ca actualii neomarxisti vor sa faca o modificare in gandirea traditionala prea stabila si sa impuna ca de fapt copii trebuie “cu orice chip” sa fie educati de statul secularist.
    Prea are influenta multa ceea ce spun “acei” parinti celor mici.
    Oricum acum e o lupta inegala in sensul ca le sunt aratate “pe tava” tot felul de distractii la calculator, pe net, dvd, etc ceea ce face ca deja, copii “sa se lipeasca ” de acest stapan mai mult decat de – sfaturile date de parinti detasate de “fata morgana” a calculatorului.
    Ideea cu asa zisul batut este de fapt facuta “cu scopul” de a induce un sentiment de vina, in masa, cine nu l-o fi atins pe un copil pe cale sa devina obraznic, deci care isi face lui rau.
    Oare poti prin vorba sa convingi un copil in formare care nu prea intelege un argument asa cum il intelege un adult.
    Avem exemple de copii care nu au fost atinsi cu nimic si care tot nimic nu au in cap si ne-am untreba de ce.
    Pentru ca la vremea cand trebuia sa invete el se gandea cum sa mearga la film, la fotbal, sa continue jocul “ala in care l-a batut calculatorul” si asta e o frustrare pt cineva care nu are altceva in cap, cand asta e toata lumea lui ( din pacate ). Nu a fost agresat si ce a ajuns. S-a luat numai dupa poftele lui si a devenit incapabil sa se controleze pt a face ceea ce trebuie.
    Daca esti pus la colt la gradinita, sigur esti mai atent data viitoare, mai mult decat daca “ti se demonstra” prin cuvinte.
    Nu inseamna nimic atingerea data de parinti, prin urecheala, copilul uita si are aceeasi dragoste de parinti, aceeasi dorinta de a sta cu ei si de a le demonstra ca el nu e chiar asa. Copii se mai bat, imping in joaca, se lovesc mai tare sau incet, iar ce ar face parintii nu e mare lucru, fata de cum se ating cu pumnii unii baieti. De ce sa se ajunga sa se discute despre o coercitie banala inferioara cu felul in care oricum se mai bat in joaca cu altii?
    Daca doi colegi se imping, iar parintele unuia il ia putin de urechi pt a veni acasa. Unde e problema cand in mintea copilului asta e ceva aproape acceptat, asa cum nu comenteaza daca un antrenor il atinge cu un bat pt ca nu a facut bine ceva.
    Testul este cu totul disproportionat pentru ca la cea mai mica atingere intrii in categoria celor care-si bat copii… bun, nu-i atinge si vezi ce o sa-ti faca el mai tarziu, cum se zice “nestiind de frica”. Spun colegii ca toti care au devenit independenti in sensul rau, viciosi si pleaca pe la ora 23 de acasa. nu au fost atinsi cu nimic, nu i-a batut nimeni, iar mintea lui nu a invatat sa se opuna unei pofte.
    Coercitia fizica banala, poate scoate o pofta din cap si asta nu vor neomarxistii.
    Ei stiu ca un copil tinut din scurt, nu agreaza ceea ce ei prin mass media imbie pe cei tineri! Unul caruia i se impun reguli chiar si o coercitie fizica, inferioara felului in care se bate in joaca cu colegii, il va face sa invete. Ceilalti care au fost lasati ajung ceea ce mass media ofera, adica cea mai urat gen de comportament prezentat prin muzica film etc
    Se vrea sa nu mai fie in stare sa se opuna unei pofte, patimi.
    Asta vor neomarxistii, iar manifestarile anormale de violenta a copiilor, am urmarit ca ei le pun pe seama hormonilor, asa se explica sus si tare, ca e normal sa se dea mare pt ca hormonii fac asta… deci nu te mai poti opune… de la nici o manifestare golaneasca (dupa mintea lor indoctrinata).
    La ei nu exista ideea ca e rau sa faci asta.
    Totul e motivat de hormoni si de nevoia ( pe care ei o considera normala) de asa zisa afirmare.
    Era un articol aici despre copii din Suedia care au devenit foarte atasati de patimile lor si chiar agresivi cu parintii.
    Se pare ca lege impotriva violentei unor copii needucati impotriva parintilor nu exista. Needucat de ce, s-ar zice. Pt ca a stat mai mult cu baietii de pe afara si asta l-a facut un golan nesimtit, intoxicat cu exemple proaste din muzica, filme videoclipuri etc, care are si o “aparare, sustinere” in ceilalti ca el.
    Daca il corectezi fizic, va sta sa-si faca lectiile, daca nu, s-ar putea sa nu-l convingi prin cuvinte, va face ceea ce poftele ii dicteaza si asa va ajunge un nimic.
    Este clar ca se vrea ca educatia sa o dea copilului televizorul nu parintii si de aici ajungem la comportamentele ce nu plac nimanui.

  7. Amenintarea cu rapirea copiilor de catre stat este si o metoda de a dresa parintii, sa fie obedienti.

    http://www.usatoday.com/story/news/nation-now/2016/01/23/ariz-militia-members-ore-siege-say-state-took-kids/79240714/

  8. Pingback: BATALIA ESTE PENTRU COPIII NOSTRI/ Bioetician american: "a avea multi copii este suspect din punct de vedere moral" / De ce vrea statul CONFISCAREA COPIIILOR si care este sensul legilor anti-familie?
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare