CUM SE TRANSFORMA UN SUBIECT IN CAMPANIE ANTI-FAMILIE. Abuzurile impotriva copiilor, instrumentate cinic in CAMPANIA PRO-BARNEVERNET #37lasuta. Miza: “CUM POATE LUA STATUL UN MINOR DIN FAMILIE”

• Digi24: #37lasută. Sute de părinți s-au alăturat pe Facebook unei campanii împotriva violenței față de copii

Sute de părinți s-au alăturat unei campanii împotriva violenței față de copii, lansată pe Facebook cu hashtag-ul #37lasută, procent care îi reprezintă pe părinții care nu folosesc bătaia ca metodă de disciplinare.

Printre cei care s-au alăturat campaniei, lansate luni de fosta jurnalistă Oana Dobre, s-au numărat Unicef România, Organizația Salvați Copiii sau Fundația Seeding Knowledge Foundation, scrie Agerpres.

“Este un hashtag pentru părinții și non-părinții care vor să lupte împotriva bătăii ca metodă de disciplină. Dacă vreți să participați, puneți pe wall-ul vostru o fotografie însoțită de hashtagul #37lasută. Pentru că, în România, 63% dintre părinți își bat copiii. Noi suntem ceilalți“, a fost mesajul postat de Oana Dobre și preluat de sute de părinți din România. 

De asemenea, aceștia au postat fotografii, majoritatea surprinzând copii zâmbitori sau familii fericite.

“Dar evident că dintr-un motiv egoist și interesat am făcut hashtagul! Ca să curmăm suspansul vi-l și spun: sunt direct interesată ca, atunci când fiica-mea va crește, să aibă colegi de generație mai puțini copii bătuți. Pentru că îi doresc fiică-mii o viață cât mai senină. Și, atunci când va decide cu cine își va petrece viața, sunt direct interesată să aibă o șansă mai bună de a găsi un om netraumatizat. În momentul ăsta, riscul de a nu-mi ieși planul ocult e de 63%. Poate, încet-încet, vom fi mai mulți decât 37%. Sau poate nu. Dar știu că, direct interesată și egoistă fiind, o să fac tot ce pot pentru asta”, a mai scris Oana Dobre pe Facebook.

De asemenea, Unicef România a făcut apel la stoparea violenței împotriva copiilor. “Bătaia nu este o metodă de disciplină, ci o formă de abuz pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască”, spun reprezentanții Unicef România pe Facebook.

• StirileproTV: “37lasuta”, hashtag-ul devenit simbol al luptei impotriva violentei asupra copiilor. Mesajul actritei Dorina Chiriac

Unii considera ca statul norvegian sanctioneaza violenta impotriva copiilor si ca romanii, la randul lor, ar trebui sa lupte impotriva abuzurilor la care sunt supusi cei mici. Altii considera dimpotriva, ca la mijloc este vorba despre un exces de autoritate, permis printr-o lege mult prea aspra.

Sute de oameni s-au coalizat sub hashtagul #37la suta pe Facebook, pentru a sustine ideea ca noi toti trebuie sa luptam impotriva violentei impotriva minorilor. De altfel, acesta este procentul romanilor care nu isi lovesc copii, restul de 63 la suta fiind reprezentanti de cei care cred ca bataia este potrivita atunci cand vrei sa rezolvi conflictele cu cei mici. Statistica a fost realizata de organizatia ”Salvati Copiii.”

“In fiecare dintre aceste familii, copiii au astfel ocazia sa invete direct de la parintii lor ca violenta este un comportament de rezolvare de probleme, care poate fi nu doar invatat, ci si folosit mai departe, in relatie cu colegii, prietenii, viitoarele familii. Noi suntem ceilalti ‪#‎37lasuta‬.” este mesajul postat de Salvati Copiii. Lor s-au alaturat si alte organisme interantionale.

Sandie Blanchet, reprezentant UNICEF: “Cred ca parintii fac aceste lucruri pentru ca, in realitate, nu stiu ce sa faca. Parintii au neaparata nevoie de educatie parentala ca sa stie ce au de facut. Si asta pentru ca, atunci cand ceva se intampla ceva ce ii enerveaza foarte tare, in loc sa isi loveasca copilul, sa stie sa gaseasca metoda care este constructiva pentru copil, care il ajuta si mentine o relatie buna intre el si copil.”

Actrita Dorina Chiriac a scris si ea un mesaj impresionant:

“Ai mei parinti nu m-au batut si nu m-au umilit. Dar n-o sa uit o palma primita pe obraz de la invattoare, faptul c-am asteptat sa primesc lovitura cu linia la palma la rand cu alti copii, felul in care-mi ciocanea cu degetul in cap invatatoarea in timp ce eu scriam dupa dictare (…). Nu. Nici violenta si nici umilinta nu iti cladesc rezistenta la mizeriile vietii. Ba ti-o clatina.

Nu ajungi bine PENTRU CA ai fost batut si umilit cand erai mic. Ai ajuns bine CU TOATE CA ai fost violentat. Nu datorita violentei indurate ajungi puternic, ci datorita increderii cu care ai fost investit pe drum de niste oameni, intamplari si conjuncturi.”

Pana acum, acest proiect a fost imbratisat de sute de parinti care sustin non-violenta si care au postat poze cu copiii lor pe pagina de socializare in semn de solidaritate. Ramane de vazut daca initiativa va avea un efect pozitiv si anume daca va duce la o scadere a cazurilor de violenta in familie.

• Adevarul/ Elena Dumitru: Cazul Bodnariu vs. Norvegia: Ţările în care intri la puşcărie dacă îţi loveşti copilul

Turkmenistanul interzice, din 2002, orice formă de violenţă fizică asupra copiilor. România a adoptat o lege similară doi ani mai târziu, în 2004. La polul opus, nici unul dintre cele 50 de state americane nu are o lege care să interzică punctul bătaia copiilor. În momentul de faţă, 48 de ţări din întreaga lume au astfel de legi.

Teoretic, în orice ţară din lume lovirea copilului este pedepsită prin lege. În funcţie de gravitatea faptei, pedepsele variază de la amenzi, decăderea din drepturile părinteşti şi până la închisoare. În practică, însă, circumstanţele agravante – cruzimea sau forma continuă – sunt cele care conduc la condamnare, chiar şi în cele 48 de ţări care interzic prin lege lovirea copilului.

Cu alte cuvinte, determinant în faţa legii este dacă i-ai dat copilului o palmă o singură dată sau dacă l-ai bătut cu picioarele ani la rând. Există însă şi ţări precum Norvegia, în care autorităţile nu aşteaptă şi iau copiii de la părinţii violenţi chiar de la prima palmă.

Folosirea corecţiilor fizice ca metodă de educare a copiilor este o practică amplu dezbătută, însă a fost nevoie de un caz de peste hotare pentru ca subiectul să ţină prima pagină a ziarelor din România. Dincolo de abuzurile deosebit de crude, mediatizate intens pentru perioade scurte de timp, societatea românească nu a mai fost vreodată atât de interesată de „educarea copiilor prin bătaie”. Asta în ciuda faptului că rapoartele UNICEF au arătat, anual, că în 50-60% din familiile româneşti se practică lovirea copiilor. Acelaşi registru statistic ne arată că peste 80% din copiii români spun că au fost bătuţi de părinţi, în timp ce aproape jumătate dintre aceştia din urmă recunosc – şi nu văd o problemă – în faptul că folosesc violenţa fizică asupra copiilor.

Ţările cu o legislaţie strictă precum a Norvegiei sunt puţine. În multe state, violenţa fizică asupra minorului nici măcar nu face obiectul unei legislaţii specifice. Conform unei estimări din 2014 a organizaţiei Human Rights Watch, „90% din copiii lumii trăiesc în ţări în care violenţa asupra copiilor este încă legală”.

Acolo unde legea este însă strictă se poate observa, cel mai adesea, şi o cultură adânc înrădăcinată împotriva violenţei asupra minorilor, aşa cum este cazul Norvegiei. Există, însă, la polul opus şi societăţi care s-au remarcat prin contrariul şi acum adoptă legi care să împiedice lovirea copiilor, cum este India.

Cazul familiei Bodnariu, ai căror cinci copii au fost luaţi de Protecţia Copilului din Norvegia, a condus la dezbateri aprinse în societatea românească. Părinţii – unul român şi unul norvegian – au recunoscut că au folosit corecţii fizice asupra copiilor. Tot ei au declarat şi că minorii le-au spus anchetatorilor că sunt bătuţi acasă. Conform legislaţiei norvegiene, minorii au fost luaţi din familie până la finalizarea anchetei.

„Pedeapsă fizică rezonabilă”

Principalul argument adus de susţinătorii soţilor Bodnariu este că pedepsele fizice nu au fost deosebit de grave. Chiar mama copiilor, de origine norvegiană, se apără spunând că „în România nu e considerată violenţă, în Norvegia, din păcate, ăsta e caz penal”. Într-adevăr, multe legislaţii din întreaga lume exemptează de la pedeapsă părinţii pentru ceea ce se poate numi „o pedeapsă fizică rezonabilă din partea părinţilor”. Însă legislaţia norvegiană, considerată „prea strictă” de unii români, nu este în niciun caz singulară la nivel mondial.

În momentul de faţă, în 48 de ţări din întreaga lume este interzisă prin lege orice formă de violenţă fizică asupra copiilor. România a adoptat o astfel de legislaţia abia în 2004. În niciunul dintre cele 50 de state americane nu există legi îndreptate specific împotriva pedepselor fizice asupra copiilor.

Suedia a fost prima ţară care a interzis complet, prin lege, orice formă de violenţp fizică asupra copiilor, în 1979. Legea include lovirea cu palma, cureaua, cu orice alt obiect, indiferent cât de uşoară, precum şi zguduirea copilului, ciupirea lui sau forţarea copilului să stea într-o poziţie inconfortabilă (inclusiv statul în genunchi, la coţ). De fapt, tocmai pentru că interzice chiar şi cele mai uşoare corecţii fizice, legea este numită în Suedia „legea împotriva bătăii la fund”. 

„Este evident că această lege nu a eradicat violenţa fizică asupra copiilor în Suedia, însă este la fel de evident că atitudinea societăţii faţă de această formă de violenţă şi faţă de folosirea pedepselor fizice asupra copiilor s-a schimbat în bine. Astăzi, opinia publică susţine puternic legea împotriva bătăii la fund”, declară Louise Sylwander, primul Ombudsman al Copiilor în Suedia.

Atunci când a fost votată în Parlament, legea a trecut cu 259 de voturi „pentru” şi şase „împotrivă”. Simultan, Ministerul Justiţiei a demarat o amplă campanie de conştientizare şi educare a societăţii, distribuind broşuri prin care părinţii au fost avertizaţi că „legea interzice acum orice formă de pedeapsă fizică asupra copiilor, inclusiv pălmuirea etc. Rămâne însă evident că aveţi voie să smuciţi copilul pentru a-l îndepărta de lângă aragaz sau de lângă fereastra deschisă pentru a-l împiedica să se rănească”.

Finlanda a fost a doua ţară care a interzis prin lege orice pedeapsă fizică asupra copiilor, în 1983. Iniţiativa a făcut parte dintr-un plan de reformă mai amplu, care a vizat legislaţia minorilor în ansamblul ei. Legea finlandeză se remarcă prin atenţia acordată violenţei psihice şi oricărei forme de abuz care nu implică pedepse fizice

„În primul rând, legea încearcă să stabilească o serie de principii pozitive pentru creşterea copilului. În al doilea rând, legea clarifică fără urmă de îndoială că orice atentat la integritatea copilului – fie fizică sau spirituală – constituie o infracţiune şi că nu există nicio diferenţă dacă agresorul este părinte sau rudă a victimei, va fi pedepsit chiar dacă este vorba despre un părinte care are intenţia de a disciplina copilul. Codul Penal stipulează că până şi o agresiune minoră asupra unui copil cu vârsta sub 15 ani poate duce la urmărire penală dacă este vorba despre părinte. Apoi, legea interzice explicit şi orice tratament umilitor”, explică Matti Savolainen, oficial din cadrul Ministerului Justiţiei de la Helsinki responsabil cu elaborarea proiectului de lege din 1983.

Norvegia a fost a treia ţară din lume care interzis prin lege lovirea copiilor. Mai exact, în 1987 a fost adoptat un amendament la legea privind părinţii şi copii, după o recomandare formulată în acest sens de Ministerul Justiţiei. Anterior, legea, care data din 1891 (dar fusese modificată prin adoptarea de amendamente de mai multe ori) prevedea că „părintele sau cel care ţine locul părintelui” avea dreptul să folosească „pedepse fizice moderate” ca modalitate de educare. Această prevedere a fost eliminată în 1972.

În 2005, un astfel de caz a ajuns în faţa instanţei supreme din Norvegia, după ce un tată acuzat că şi-a bătut la fund, cu palma, cei doi fii adoptivi fusese condamnat de toate instanţa preliminară. Tribunalul regional îl achitase, dar procurorii au contestat decizia la Curtea Supremă. Aceasta din urmă a menţinut decizia primei instanţe, iar bărbatul a fonst condamnat, aşa cum prevede Codul Penal al Norvegiei.

Atunci, însă, decizia judecătorilor de la Curtea Supremă a inclus şi o menţiune privind „pedepsele fizice uşoare, precum pălmuirea”, care ar fi admise. Pentru a elimina orice interpretare a legii în acest sens, parlamentarii norvegieni au adoptat un nou amendament la aceeaşi lege, în 2010, care stipulează clar că „minorul nu trebuie supus niciunei forme de violenţă şi nu trebuie tratat în niciun fel care i-ar putea afesta sau pune în pericol sănătatea fizică sau psihică. Acelaşi principiu se va aplica atunci când violenţa este aplicată ca parte a modalităţii de educare a copilului. Folosirea violenţei şi a intimidării, precum şi oricărei alte forme de tratament care nu ţine cont de nevoile copilului, este interzisă”.

• Adevarul: Val de confesiuni pe Facebook din partea românilor bătuţi de părinţi: psihologii explică nevoia de spovedanie publică şi ce ascunde argumentul „m-au bătut, dar mi-a prins bine”

Prezentarea cazului familiei Bodnariu a declanşat un val de confesiuni pe Facebook, mulţi români povestind propriile experienţe legate de violenţa fizică folosită de părinţi ca metodă de disciplină. Psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi expertul în sănătate relaţională Otilia Mantelers explică această nevoie de a împărtăşi public lucruri atât de intime, dar şi ce se ascunde dincolo de argumente de genul „m-au bătut, dar mi-a prins bine”.

Cazul familiei Bodnariu şi presupusul abuz fizic asupra copiilor, care ar fi dus la preluarea acestora de serviciul norvegian de protecţie a copilului (Barnevernet), a dus la conturarea unui adevărat fenomen pe reţelele sociale. Zeci de români au postat pe reţeaua de socializare Facebook propriile poveşti despre cum părinţii au apelat la palme, pumni, curea, furtunul de la maşina de spălat pentru a-i educa sau a-i pedepsi când greşeau, dar şi ca urmare a problemelor cu care se confruntau, cum ar fi alcoolismul ori revărsarea frustărilor aduse de neplăcerile zilnice.

În condiţiile în care 63% din părinţii români îşi educă şi astăzi copiii prin bătaie, conform unui studiu publicat, la sfârşitul anului trecut, de “Salvaţi Copiii”, nu este de mirare că multe dintre mărturisirile postate pe Facebook îţi lasă un nod în gât şi aduc lacrimi în ochi.

Pe mine mă bătea mama, iar tatei nu-i păsa. Prima mea amintire din copilărie este despre bătaie. Aveam trei ani şi nu ştiu ce făcusem, dar mama m-a tras de păr până a rămas cu fire în mână, rememorează o tânără.

„În semn de înţelegere, un alt utilizator vine cu propria poveste tristă din copilărie: „Of… Cât te înţeleg… Taică-meu a fost mai pragmatic: a ales cureaua de transmisie de la Dacia. Cauciuc d’ăla dur, trapezoidal (ce muşchi mai avea!), armat cu fibră de oţel. Cureaua pentru pantaloni era prea lată şi oricum, la cât era de burtos…”

Una dintre cele mai citite astfel de confesiuni online îi aparţine unei jurnaliste, care a simţit nevoia să împărtăşească prin ce a trecut când era doar un copil, alături de fratele ei, după ce a văzut zeci de alte astfel de amintiri dureroase postate de prietenii ei.

Cum amândoi eram ochelarişti, tata ne alinia şi la semnalul «Jos ochelarii!» se dezlănţuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, însă, eram gratuiţi. Nu ştiu exact ce lucruri atât de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fără limite. Mama era una dintre cele mai bune învăţătoare din oraş, dar acasă orice tact pedagogic era anulat. Venea pe la ora 1 acasă, după ore, începea să citească din colecţia romanelor de dragoste de la editura Univers şi orice şoaptă o deranja. O deranja atât de tare încât atunci când tata venea rupt după 12, 14, 20 de ore de muncă la combinatul siderurgic îi cerea imperios să ne caftească pentru că nu se mai înţelege cu noi. Iar el de-abia aştepta. (…) Mama ne bătea cu făcăleţul, iar tata folosea cureaua. Drept urmare, când am început să-mi iau viaţa în mâini, şcolăriţă fiind, pe lângă caietele de dictando şi cele cu pătrăţele pentru aritmetică în fiecare zi căram în ghiozdan o curea de-a tatei şi un făcăleţ de-al mamei, armele «crimei». După ore urcam într-un autobuz, coboram într-o staţie oarecare şi le aruncam la primul coş de gunoi cât mai departe de casă. Multă vreme taică-meu şi-a legat nădragii cu sfoară, iar mama nu a mai avut cu ce învârti aluatul, povesteşte aceasta, precizând că acum nu se mai consideră o victimă, dar nu ştie dacă a reuşit să-şi ierte părinţii.

Nimeni nu se poate vindeca de unul singur: cum putem depăşi traumele

Psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi Otilia Mantelers, expert în parenting şi în sănătate relaţională, consideră că valul de confesiuni dureroase de pe Facebook este încă o dovadă a faptului că puterea relaţiilor este mai mare decât am crede şi curajul uman este contagios.

„Uneori este suficient un singur gest de curaj, din partea unei persoane necunoscute, cu care «copilul interior» se identifică şi astfel se activează în noi energia psihologică necesară pentru a rupe tăcerea, pentru a face invizibilul vizibil şi pentru a îndrăzni să vorbim despre suferinţele noastre emoţionale. Aceasta este şi o dovadă a faptului că rănile noastre emoţionale, dobândite în copilărie, sunt mai mari decât recunoaştem de obicei şi «copilul interior» aşteaptă momentul potrivit pentru a-şi spune povestea. Sufletele noastre rănite au o sete uriaşă pentru a fi ascultate, pentru a putea înţelege mai bine experienţele dureroase din trecut şi pentru a le putea integra în istoria personală de viaţă”, declară aceştia.

Cei doi specialişti explică această nevoie de confesiune publică punctând că, aşa cum realitatea ne arată, nimeni nu se poate vindeca de unul singur.

Fiecare dintre noi are nevoie de «un celălalt semnificativ» pentru a se raporta şi mai apoi pentru a-ş dezvălui adevărul. Pentru a depăşi traumele noastre din copilărie avem nevoie de trei ingrediente: curaj – îndrăzneala de a vorbi despre durerea noastră; compasiune – suficient de multă preţuire de sine încât să considerăm că merităm să ne spunem povestea de viaţă; şi conectarea – permisiunea de a ieşi din carapace şi de a căuta în afară sprijin şi ajutor. Se naşte o energie extrem de puternică între oameni atunci când aceştia doresc să fie văzuţi, auziţi şi preţuiţi, atunci când dăruiesc şi primesc fără să judece sau să critice, subliniază Gyorgy Gaspar şi Otilia Mantelers.

Vorbind despre cum ar trebui să procedăm atunci când există în trecutul nostru întâmplări traumatizante, care simţim că ne afecteaza prezentul, specialiştii spun că primul pas este conştientizarea, îndrăzneala de a privi în interiorul nostru, să vădem ce ne-a lipsit în copilărie şi apoi să analizăm sub ce formă am fost afectaţi de aceste lipsuri.

„Multora dintre noi le-a lipsit atenţia părinţilor, altora exprimarea afectivă sau îmbrăţişările, nevoi care sunt prezente şi la vârsta adultă şi pe care inconştient încercăm să le satisfacem în relaţiile actuale. Astfel, este posibil ca un bărbat care nu a primit suficientă hrană emoţională de la părinţii lui să îşi satisfacă inconştient această nevoie prin relaţia de cuplu, cerând ca partenera lui să renunţe la propriile nevoi pentru a se consacra nevoilor soţului – acest bărbat se poate chiar simţi îndreptăţit să ceară şi să primească. Dar, dacă el îndrăzneşte să se cunoască mai bine, observând cu atenţie comportamentele sale, apoi îşi analizează suferinţa (De unde vine? Ce-mi lipseşte? Cum suplinesc aceste lipsuri?) şi construieşte o poveste cu sens despre viaţa sa, atunci a făcut un mare pas spre procesul de vindecare”, spune psihoterapeutul.

Pentru a deveni adulţi împliniţi avem nevoie să “readucem acasă” părţile orfane din noi

Deşi mulţi dintre noi consideră că uitarea aduce vindecarea, psihologul clinician Gyorgy Gaspar atrage atenţia că nu uitarea este esenţa, pentru că ceea ce are nevoie “copilul rănit din noi” este să fie auzit, văzut şi simţit, ajungând astfel, în timp, la eliberare.

„A uita înseamnă a renunţa la o parte din noi, iar acest fenomen nu este sănătos pentru psihicul uman. Noi pentru a ne vindeca avem nevoie de acceptare şi integrare. Una dintre clientele pe care le-am ajutat să-şi proceseze psihologic un abuz din copilărie, la sfârşitul terapiei mi-a spus următoarele cuvinte: «Acum am înţeles că acesta este un episod din viaţa mea şi face parte din mine. Fetiţa abuzată în copilărie a vrut mereu să fie văzută, iar eu mă ruşinam şi fugeam de ea, o respingeam. Dar acum am învăţat să o privesc, să-i vorbesc şi chiar să o iubesc». De aceea, pentru a deveni adulţi împliniţi avem nevoie să «readucem acasă» părţile orfane din noi”,subliniază psihologul.

Odată cu dezvăluirile emoţionante făcute de zeci de români au apărut şi foarte multe persoane care au încercat să justifice, într-un fel, bătaia folosită în scop educativ, cu argumente de tipul „şi eu mi-am mai luat câte o palmă după ceafă, dar nu am murit, ba chiar le mulţumesc părinţilor, pentru că aşa mi-a venit mintea la cap.”

Totuşi, afirmaţiile de genul “m-a bătut, şi ce, aşa am ajuns mare şi frumos” sunt, dintr-o perspectivă psihologică, străduinţe ale noastre de a face faţă, cât mai bine, abuzului fizic sau emoţional, explică psihologul Gyorgy Gaspar ceea ce se ascunde dincolo de astfel de argumente.

Acestea nu sunt semne de vindecare sufletească, ci doar mecanisme defensive prin care noi negăm suferinţa, de teamă să nu ne copleşească, de teamă că dacă vom deschide cutia Pandorei nu-i vom mai putea face faţă. O rană vindecată sună în felul următor, pusă în cuvinte: «Da, mi-a fost tare greu, am suferit mult, părinţii mei nu au putut să fie mereu alături de mine, uneori chiar mi-au făcut rău – ceea ce încă mă doare destul de tare. Dar, am învăţat că pot să vorbesc despre asta, să-mi pun în cuvinte emoţiile, am învăţat că părinţii mei nu sunt perfecţi, au făcut ce au ştiu şi ce au putut. Acum responsabilitatea mea este să fac lucrurile mai bine decât ei, să ne le produc altora aceeaşi durere şi suferinţă», exemplifică psihoterapeutul.

Atât psihologul Gyorgy Gaspar, cât şi expertul în parenting Otilia Mantelers sunt de părere, în calitate de specialişti, că „în tot Universul, nu există niciun argument pozitiv în favoarea agresivităţii fizice sau verbale”.

„Orice palmă este o dovadă de neputinţă, incapacitate şi multă suferinţă. Părintele loveşte pentru că «atâta poate să facă el în acel moment», dar are nevoie de strategii sănătoase de disciplinare şi mai ales are nevoie de modele, are nevoie ca cineva să-i spună că se poate şi altfel”, arată aceştia. Nu în ultimul rând, adulţii care au avut parte de corecţii fizice extrem de violente în copilăriei, dar şi cei care au luat bătaie într-o formă atenuată, vorbesc despre faptul că acest lucru i-a făcut ori să-şi dispreţuiască părinţii, ori să aibă o relaţie rece cu ei.

Psihologul Gyorgy Gaspar arată că aceaste sentimente sunt explicabile ţinând cont de faptul că relaţiile cu părinţii sunt o sursă de siguranţă şi confort emoţional, presupunând că Natura i-a creat pe părinţi pentru a-i proteja pe copii de pericolele vieţii. ”Aşa este natural şi firesc. Iar atunci când relaţia se transformă din «rai» în «iad», copilul trăieşte una dintre cele mai dureroase experienţe de pe acest pământ. Acelea sunt momentele în care riscă să-şi urască nu doar părinţii, dar şi propria persoană. Cei mai mulţi clienţi pe care i-am întâlnit şi care au fost abuzaţi fizic sau emoţional în copilărie nutresc o serie de emoţii negative faţă de sine – psihologic au ajuns să se auto-saboteze şi să lupte împotriva sinelui. Aceştia sunt acei adulţi care de mici au învăţat că ei merită să primească doar ce-i mai rău de la viaţă şi inconştient ajung să-şi ducă zilele în acest fel. Este uriaş efortul terapeutic în cazul acestor persoane, deoarece avem de dus o muncă de lămurire pentru a-i convinge că ei «merită mai mult» – dar şi când am reuşit să spargem aceste bariere psihologice, şi ajungem la esenţa lor, nimic nu-i mai opreşte din a trăi o viaţă autentică şi din toată inima”, explică acesta.

Psihologul avertizează că în lipsa unui proces de conştientizare şi auto-transformare, relaţiile negative cu părinţii vor continua să existe, indiferent că se vor certa continuu sau vor ajunge în punctul în care să nu-şi mai vorbească întreaga viaţă. ”Cel mai mare risc este ca aceste traume relaţionale să fie transmise generaţiilor viitoare, ca moştenire psihologică neconştientizată”, conchide acesta.

Campania  #37lasută, împotriva bătăii ca metodă de disciplină

Sute de părinţi s-au alăturat unei campanii împotriva violenţei faţă de copii, lansată pe Facebook cu hashtag-ul #37lasută, procent care îi reprezintă pe părinţii care nu folosesc bătaia ca metodă de disciplinare, urmare a studiului conform căruia 63% din părinţii români îşi educă şi astăzi copiii prin bătaie.

Campaniei, lansate de fosta jurnalistă Oana Dobre, i s-a alăturat şi Unicef România, Organizaţia Salvaţi Copiii sau Fundaţia Seeding Knowledge Foundation. “Este un hashtag pentru părinţii şi non-părinţii care vor să lupte împotriva bătăii ca metodă de disciplină. Dacă vreţi să participaţi, puneţi pe wall-ul vostru o fotografie însoţită de hashtagul #37lasută. Pentru că, în România, 63% dintre părinţi îşi bat copiii. Noi suntem ceilalţi“, a fost mesajul postat de Oana Dobre şi preluat de sute de părinţi din România.

De asemenea, Unicef România a făcut apel la stoparea violenţei împotriva copiilor. “Bătaia nu este o metodă de disciplină, ci o formă de abuz pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască”, au transmis reprezentanţii Unicef România pe Facebook.

• Digi24: Zonele cu cele mai multe cazuri de copii abuzaţi semnalate în România

Peste zece mii de copii din România au fost victimele unei forme de violenţă, iar 2.300 dintre ei au fost luaţi de urgenţă din familiile unde erau abuzaţi fizic, emoţional sau chiar sexual. Şi vorbim doar de cazurile ajunse în atenţia autorităţilor, în primele nouă luni ale anului trecut. Cifre îngrijorătoare, dar explicabile, spun specialiştii, într-o ţară în care pălmuirea sau trasul de urechi sunt considerate de mulţi părinţi o metodă de educare.

Din totalul de abuzuri raportate până la sfârşitul lunii septembrie din 2015, pe primul loc se află neglijarea, urmată de abuzurile emoţionale şi cele fizice.

Violenţa emoţională la care sunt supuşi copiii nici măcar nu e conştientizată în unele familii. Efectele sunt însă devastatoare.

„Se uitau la noi cum ne certam sau cum mă lovea. Nu se mai jucau, nu se mai jucau cu copiii, se închideau în ei ca și mine,” povesteşte o mamă abuzată.

Cifrele sunt îngrijorătoare şi în cazul copiilor abuzaţi sexual de părinţi. Sunt 400 de astfel de cazuri în primele luni din 2015. Poate cel mai revoltător caz e al unei mame acuzate de DIICOT de pornografie infantilă. Victimele sunt propriii copii, de 1 şi respectiv 3 ani. Se întâmplă într-o ţară în care familia e scena mută a multor excese.

„România este o societate în care violenţa în familie este mult mai mare ca în alte ţărieuropene. Legea care a pedepsit bătaia a venit mai târziu faţă de alte ţări europene şi asta face ca încă 63% dintre copiii români să declare că sunt “educaţi” acasă cu bătaia şi 38% dintre părinţi recunosc,” spune Gabriela Alexandrescu, preşedintele Salvaţi Copiii.

Iar măsurile luate de autorităţi în astfel de situaţii sunt, de multe ori, simbolice, comparativ cu Norvegia. Plasamentul de urgenţă al copiilor abuzaţi este o soluţie posibilă şi la noi, dar pusă în practică doar în cazuri extreme.

„Găseşti un copil bătut sau găseşti un copil nemâncat şi lăsat de câteva zile închis în casă singur sau găseşti un copil într-o stare de sănătate precară, unul foarte grav bolnav şi vezi că în jurul lui nu e nimeni. Ăsta e pericol iminent,” spune Gabriela Coman, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului.

„Probabil că în Norvegia se face mult mai extins, şi în mult mai multe cazuri decât la noi, acolo interesul copilului primează şi de multe ori ei analizează mai atent ce se întâmplă cu acel copil decât ce se întâmplă cu acei părinţi,” adaugă Gabriela Alexandrescu, preşedintele Salvaţi Copiii.

Potrivit Ministerului Muncii, în România, cazurile de copii abuzaţi sunt mai frecvente în zonele cu populaţie săracă şi grad de educaţie scăzut.

Cele mai multe astfel de situaţii au fost înregistrate în regiunea de Sud-Est a ţării, urmată de cea din Nord-Est. La polul opus se situează Capitala.

• Gandul.info: Statistica rece care arată imaginea reală a unui subiect tabu în România. HARTA abuzurilor asupra copiilor. 2 copii sunt victime ale unei forme de abuz în fiecare oră // Cum poate lua statul un minor din familie

Violenţa asupra copiilor rămâne un subiect tabu în România, chiar dacă un val puternic de emoţie a stârnit cazul familiei Bodnariu ai cărui cinci copii au fost luaţi de serviciile sociale norvegiene. În ţara noastră, doi copii sunt, în medie, victime ale unei forme de abuz în fiecare oră. Potrivit datelor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţi, doar în primele şase luni ale anului trecut, au fost înregistrate 6.736 astfel de cazuri, dintre care 1.555 s-au soluţionat prin integrarea copiilor în sistemul de plasament de stat sau privat. Numărul este în creştere de la an la an. Comparativ cu aceeaşi perioadă, în 2014 vorbeam despre 6.454 de cazuri, în timp ce în 2013 şi 2012 numărul acestor situaţii cobora sub 6.000. Cele mai frecvente situaţii de încălcare a drepturilor copilului în cadrul familiei sunt neglijarea, abuzul emoţional şi abuzul abuzul fizic. Acestora li se adaugă cazurile de exploatare sexuală, prin muncă sau în vederea comiterii unei infracţiuni. […]/ integral pe gandul.info