CUTREMURUL DIN 4 MARTIE 1977 (video “In premiera”, TVR, plus alte marturii)

Reportaj al emisiunii In premiera (2011): CUTREMURUL DIN 1977: CINE PLATESTE?

(foarte interesanta, desi colateral, marturia de la minutul ~17`)

***

Din arhiva TVR:

• Videonews: Se împlinesc 36 de ani de la cutremurul din 1977

4 martie 1977. Data la care cel mai grav dezastru natural a lovit România în secolul trecut. Cutremurul care s-a produs atunci a curmat peste 1500 de vieţi şi a transformat în ruine mii de clădiri în toată ţara. Totul, în numai 56 de secunde.

• Mediafax: REPORTAJ – 36 de ani de la cutremurul din 1977. Mărturii şocante: “Erau mormane de moloz şi oameni care scormoneau să scoată oameni”

Medicul Fălticeni Popescu era de gardă la Spitalul de Urgenţă Floreasca în seara de 4 martie 1977 şi chiar şi după 35 de ani îşi aminteşte pas cu pas acea gardă.

“A fost un coşmar pe care nu aş vrea să-l mai trăiesc sau să-l mai trăiască cineva vreodată. La Urgenţe erau cinci medici de gardă şi două săli în care se opera: un ulcer perforat la un tânăr şi o hernie omblicală la o femeie. Eu eram în sala în care pregăteam femeia şi, când am introdus acul în coloană pentru anestezie, a început să se zguduie clădirea. Am realizat imediat că e cutremur. Lumina s-a stins, au început să se spargă geamuri, s-a auzit un vuiet îngrozitor şi se simţea un praf puternic de cărămidă roşie. Am ajuns sub tocul uşii, unde erau şi ceilalţi doi medici cu care operam. Era o tensiune extraordinară, clădirea se mişca şi zgomotul era infernal“, povesteşte, după 35 de ani de la dezastru, medicul stabilit în Statele Unite.

Fălticeni Popescu spune că, atunci când s-a terminat cutremurul, a încercat să se întoarcă pe întuneric la pacienta abandonată pe masa de operaţie, lucru imposibil deoarece în podea se făcuse o gaură prin care credea că vede ceva de la etajul inferior.

“Nu ştiam ce văd prin gaura aceea, dar de fapt vedeam bucătăria care era cu trei etaje mai jos“, a declarat medicul, precizând că adevăratul coşmar a început abia după ce a părăsit sala de operaţie.

Potrivit acestuia, oamenii s-au năpustit de spaimă pe scări.

“Erau oameni bolnavi, unii erau operaţi şi se dădeau de-a dura pe scări. Plăcile de marmură cădeau peste bolnavi. Târâş s-a ajuns până la parter. Am ajuns în faţa spitalului şi se auzeau sirenele ambulanţelor care aduceau pacienţi. În aproximativ cinci minute, intersecţia Calea Floreasca cu Ştefan cel Mare era complet blocată. Era un infern! Cei sănătoşi cărau pe braţe răniţii. Era un val de braţe pe care se purtau corpuri umane. Răniţii ţipau şi plângeau şi erau depuşi în faţa spitalului. Curtea se umpluse de bolnavii din spital care ieşiseră cu pături în cap“, mai povesteşte doctorul Popescu.

Citeşte şi: REPORTAJ: “Memoria” clădirilor distruse în cutremurul din 4 martie, intactă şi după zeci de ani – GALERIE FOTO

În toată nebunia, medicul şi-a amintit de pacienta pe care a lăsat-o în sala de operaţie şi la care nu a mai reuşit să ajungă din cauza beznei.

“M-am dus pe brânci până acolo. Nu mai era acolo, iar tânărul cu operaţia de ulcer era pe ventilator, cu abdomenul deschis şi plin de moloz. A fost spălat cu apă nesterilă şi a plecat în şapte zile sănătos. Cealaltă pacientă am găsit-o mai târziu în curtea spitalului. Din cauza efortului, hernia dispăruse. A urmat o noapte de coşmar în care am triat răniţii de cei morţi“, povesteşte medicul.

Înspre dimineaţă, a pornit spre primărie pentru a cere ajutorul Armatei şi a trecut pe lângă ceea ce mai rămăsese din blocul Scala.

“Erau mormane de moloz şi oameni care scormoneau să scoată oameni“, povesteşte Fălticeni Popescu.

În opinia sa, ceea ce au făcut medicii în acele zile, dar şi oamenii simpli, a fost “un act eroic”.

Din Statele Unite, doctorul Popescu face apel către autorităţile de la Bucureşti să ia măsuri pentru a preveni noi astfel de dezastre.

“Când mai vin la Bucureşti, văd clădiri cu buline roşii şi găsesc că este criminal să se permită locuirea acolo. Şi într-un cort, pe stradă, ar fi mai sigur dacă ar veni un alt cutremur“, crede Fălticeni Popescu.

Directorul de atunci al Spitalului de Urgenţă, doctorul Andrei Firică, a declarat că în momentul producerii cutremurului era în Libia, dar a revenit în câteva ore în ţară.

“Era un dezastru pentru că erau vreo 20 de coloane de susţinere rupte şi a trebuit evacuat tot spitalul. Au fost trei probleme grele: nu aveam loc pentru morţi pentru că se depăşise capacitatea pe care o avea morga, pacienţii care fuseseră operaţi la urgenţă trebuiau transportaţi mult mai repede decât ar fi fost cazul şi a treia problemă era relaţia cu familiile pacienţilor. (…) Au venit 100 – 200 de pacienţi în câteva minute, iar camera de gardă era depăşită“, îşi aminteşte medicul Andrei Firică.

El a precizat că bolnavii fuseseră puşi pe holuri şi în amfiteatre, “perierea” cazurilor fiind făcută foarte rapid.

Mormanele de moloz şi oamenii care îşi căutau cu disperare semenii sunt cele mai puternice amintiri din acele zile şi pentru un fost lucrător din Armată, pe vremea aceea elev la Şcoala Militară Băneasa.

Cutremurul l-a prins într-o tabără de primăvară la Vălenii de Munte şi, imediat după, s-a făcut apelul şi plutoanele au fost trimise în teren.

“Din ce se ştia atunci, Hotelul din Vălenii de Munte se dărâmase, o aripă a Spitalalului TBC Drajna se dărâmase de asemenea. Am ajuns la hotel la ora 21.45 şi am rămas până la şapte să căutăm persoane. Am găsit şapte morţi acolo“, povesteşte acesta.

Ajunşi în Bucureşti, elevii de atunci ai Şcolii Militare au fost trimişi la blocurile Casata, Scala, Wilson pentru a căuta răniţi sau morţi, dar şi pentru a asigura zonele respective împotriva hoţilor.

“În cinci martie, până seara am stat în dispozitiv în diverse locuri. Seara, când ne-am întors în şcoală, s-a pus problema voluntariatului şi nimeni nu a renunţat. Aproape 72 de ore am muncit continuu“, îşi mai aminteşte fostul elev de şcoală militară.

El spune că civilii încercau să ajute, dar atunci când apărea Armata toată lumea se retrăgea.

“Veneau buldozere să ia moloz şi mai vedeai o mână, un picior. La Scala a fost prinsă o persoană de zid şi medicii nu aveau voie să intre pentru că se putea dărâma blocul, iar medicii erau foarte de preţ atunci. Un coleg al meu, caporal, s-a oferit să intre să-i taie piciorul prins sub o placă de beton pentru că altfel nu putea fi scoasă de acolo. A tăiat piciorul cu nişte scule destul de rudimentare, iar seara a fost făcut sergent“, îşi aminteşte fostul angajat al Armatei.

Un pensionar de 76 de ani, care locuieşte în zona Blocului Scala, a povestit că în 1977 lucra în Ministerul de Externe, instituţie care funcţiona în actualul sediu al Guvernului.

“Trebuia să plec acasă la ora 10 şi, din cauza cutremurului, am plecat la 12. Toată lumea era înnebunită pentru că Ceauşescu trebuia să plece în Spania. (…) Am pregătit o telegramă şi, când să plec cu ea să o trimit, a început cutremurul. Şi când am ieşit din camera de serviciu mi-a căzut o placă în cap. Ne-am oprit apoi şi ne-am prins de stâlpi, de coloanele mari şi eram ca nişte oameni beţi care se ţineau de câte un stâlp“, povesteşte funcţionarul de la Ministerul de Externe.

El îşi aminteşte că pe vremea aceea locuia lângă Sala Polivalentă şi a fost dificil să ajungă acasă din cauza drumurilor blocate de clădirile căzute.

“Îmi era şi frică să merg acasă. Nu am putut să dau telefon pentru că nimic nu funcţiona. Când am plecat nu am putut să ies pe Ana Ipătescu, am venit pe Dorobanţi, eram cu maşina şi am vrut să ies în bulevard pe la Lahovari. Nu am putut pentru că erau deja militari, lucrau. Erau clădiri dărâmate şi am venit pe la Maria Rosetti. Nici pe aici nu am putut pentru că şi aici era căzut blocul Scala. Şi abia am ajuns la Inter şi, de emoţii ce aveam, nu am văzut că şi Dunărea era căzută. Am ajuns acasă tremurând. Clădirea mea cu 10 etaje de la Polivalentă nu avea nimic, dar toată lumea din blocuri fugise în Parcul Tineretului. Când am intrat în casă, în sufragerie televizorul era dus, s-au spart nişte vitrine şi în bucătărie oala cu mâncare se împrăştiase pe jos“, mai povesteşte bărbatul de 76 de ani.

Cu toţii îşi amintesc că intervenţia autorităţilor a fost foarte promptă, dar la fel de bine îşi amintesc dezastrul rămas după cutremur. Orice poveste despre cutremurul din 4 martie 1977 se încheie identic: A fost un coşmar care nu poate fi descris în cuvinte!

• Adevarul: 

Se împlinesc 36 de ani de la catastrofa care a făcut peste 1.500 de victime

Vineri, 4 martie 1977, România a fost zguduită de cel mai distrugător cutremur din perioada postbelică. Peste 1.500 de oameni şi-au pierdut viaţa, un oraş a fost ras de pe suprafaţa Pământului şi 35.000 de locuinţe au fost distruse în urma celor 55 de secunde seismice.

Cutremurul a avut urmări distrugătoare pe arii largi în sudul şi estul ţării, dar cele mai mari pagube au fost semnalate în Muntenia, îndeosebi în zona Craiova – Bucureşti.

În Capitală, 10.000 de oameni au fost îngropaţi sub dărâmături, dintre care peste 1.500 nu au mai putut fi salvaţi. 32 de clădiri au fost distruse complet şi alte 130 au fost grav afectate. Mai mulţi artişti de seamă şi-au găsit sfârşitul, în urma cutremurului din 1977: actorul Toma Caragiu, cântăreaţa Doina Badea, poeta Veronica Porumbacu.

Scriitorul Romulus Rusan a scăpat teafăr de sub dărâmături

Scriitoarea Ana Blandiana şi soţul acesteia, scriitorul Romulus Rusan locuiau la etajul şapte al unui bloc care a fost distrus în totalitate de cutremur. Dacă poeta a avut mai mult noroc, întrucât seara de 4 martie a găsit-o internată într-un spital, scriitorul Romulus Rusan a frizat moartea, fiind găsit în viaţă sub dărâmături.

„Câteva ore bune eu am ştiut că soţul meu a murit. Mai târziu am aflat că în străinătate s-a aflat că eu murisem şi am citit chiar un articol în presa franceză – «La Mort de Blandiana». Era o ridicare în slăvi despre cât de frumoasă şi deşteaptă am fost. Mi-a dat o senzaţie între sublim şi ridicol”, a explicat Ana Blandiana, într-un interviu acordat jurnalul.ro cu opt ani în urmă.

Actorul Toma Caragiu ştia că o să moară

Regretatul actor Florian Pittiş a povestit, după moartea actorului Toma Caragiu, că a surprins o discuţie care a avut loc între Caragiu şi directorul adjunct al teatrului Bulandra, Maxim Crişan, în care actorul mort în timpul cutremurului din 4 martie 1977 spunea că nu va merge cu avionul într-un turneu în America, ci va merge cu vaporul întrucât cineva îi prezisese că va muri într-o prăbuşire.

„Ultimul său spectacol a avut loc pe 2 martie 1977. Este vorba de piesa «Lungul drum al zilei către noapte». In pauză, a vorbit la telefon cu Maxim Crişan, directorul adjunct de la «Bulandra», care-i spunea ceva de un turneu în America. «Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbuşire». In actul IV, mi-am dat seama că e foarte, foarte obosit. A vrut să-şi aprindă o ţigară, deşi rolul nu prevedea asta. L-am impiedicat s-o facă, trăgându-l de mână, cu vorbele: «Tată, nu face asta!». După spectacol, m-a alergat prin tot teatrul, spunându-mi: «De ce mi-ai făcut asta? Vrei să mor acum?»”, a povestit, la vremea respectivă, regretatul artist Florian Pittiş.

Oraşul Zimnicea a fost distrus aproape în totalitate, însă potrivit arhivelor acelei vremi a existat un singur mort. 175 de case prabusite, 523 grav avariate, 4.000 de persoane sinistrate este bilanţul prăpădului de la Zimnicea. [nota noastra: Zimnicea este un caz aparte, in care demolarile, in mod real, NU au fost produse de cutremur – vezi: Oraşul Zimnicea a fost “distrus” în totalitate? sau: Dezastrul de la Zimnicea, minciună pentru nea Nicu]

Ceauşescu era în Nigeria

La ora 21.22, în 4 martie 1977, soţii Ceauşescu se aflau la un banchet dat în cinstea lor de preşedintele Nigeriei. Delegaţia română efectuase o serie de „vizite de prietenie” în mai multe ţări africane – Mauritania, Senegal, Ghana, Coasta de Fildeş. Pe 2 martie, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa au ajuns în Republica Federală Nigeria. Banchetul din Nigeria este întrerupt în momentul în care conducătorul primeşte veştile despre cutremurul care a zguduit România. La telefon a instituit starea de necesitate, iar a doua zi la ora 08.15, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa au aterizat pe aeroportul Otopeni.

„Îmi amintesc foarte bine întâmplările: era în jurul orei nouă din noapte. Era un film când a început cutremurul. Toţi am năvălit la uşă, dar tata a pus piciorul în uşă şi am rămas acolo până când s-a terminat (aproape un minut – 53 secunde). Apoi am coborât în faţa blocului… Toţi vecinii erau afară, mulţi mai mult dezbrăcaţi decât îmbrăcati, nişte crăpături destul de late şi adânci erau în scoarţa terestră… La alimentară toate produsele erau pe jos, borcane şi sticle sparte şi un miros întepator de oţet – băuturi alcoolice… Ţin minte că m-am la şcoală ca să aflu dacă mai este în picioare.”Liviu Zaharia (Buzău), cititor adevarul.ro

Tu cum îţi aminteşti seara zilei de 4 martie ’77, când a avut loc cel mai puternic cutremur produs în România de după război?

La 36 de ani de la seismul din 1977, în Focşani s-au construit puţine adăposturi în caz de cutremur

Mircea Morariu: Cutremurul şi mediile electronice de informare

Ziua de 4 martie a fost să fie în anul 1977 într-o vineri. Schema de program,  grila cum i se spune azi, a Televiziunii Române prevedea ca, îndată după ediţia de seară a Telejurnalului,  pe primul canal să fie difuzat un film artistic, iar pe cel de-al doilea, care oricum avea o acoperire limitată, deloc în conformitate cu ceea ce scria şi se prevedea în Programul partidului adoptat cu ocazia Conferinţei Naţionale din 1974,  o Seară de operă.

La ora fixă prevăzută de grilă, Lia Mărăscu, crainica de serviciu de pe programul 1 al TVR, a făcut anunţul potrivit căruia telespectatorii erau invitaţi să urmărească pelicula Dulce şi amar. Era, din câte îmi aduc aminte, un film bulgăresc, tare neizbutit. Cutuma prevedea ca vinerea să fie transmisă o producţie est-europeană, din ţările socialiste. Cutremurul ce s-a produs puţin după ora 21, 20 (21,22) i-a întrerupt difuzarea. S-a întrerupt, de asemenea, emisiunea celui de-al doilea canal al TVR, ca şi cea a celor trei canale ale Radioului.

Ce s-a întâmplat mai departe

Seismul a provocat pagube materiale serioase atât în Calea Dorobanţi cât şi în strada Nuferilor, nu însă atât de drastice încât să împiedice reluarea emisiunii. Cel puţin în cazul Radioului.

Marea problemă era că cineva trebuia să decidă dacă românii au dreptul să fie informaţi
asupra celor întâmplate şi dacă da, cum trebuia formulată informaţia cu pricina. Or, acel cineva era nimeni altul decât Comandantul suprem, Nicolae Ceauşescu. Acesta nu se afla în ţară, făcea o vizită de lucru, întreprindea o nouă solie de pace, cum se spunea în limbajul de lemn al vremii,  în câteva ţări din Africa. Dar nu atât Africa, nu atât Nigeria, ţara în care se găsea delegaţia de partid şi guvernamentală română în acea seară, erau interesante pentru Dictator şi soţia lui. În drum spre România, Nicolae Ceauşescu ar fi trebuit să facă o escală în Spania spre a se întâlni cu regele Juan Carlos, ajuns la putere în 1974.

Ceauşescu urmărea o nouă lovitură de imagine. Şi-ar mai fi îndeplinit astfel, încă o dată, o dorinţă. Şi-ar mai fi realizat încă o dată o ambiţie. Aceea de a fi primul şef de Stat comunist care îl întâlnea pe tânărul Suveran spaniol. Dictatorul de la Bucureşti avea obsesia primului. România fusese primul stat comunist ce stabilise relaţii diplomatice cu Germania de Vest. România condusă de el nu a rupt relaţiile diplomatice  cu Israelul, după Războiul de 6 zile din 1967. În septembrie 1973, Ceauşescu, aflat în America Latină, ţinea morţiş să meargă în Chile spre a-şi arăta sprijinul pentru Salvador Allende şi regimul comunist de acolo. Nu a fost să fie, evenimentele s-au precipitat şi Junta militară a preluat puterea spre marea dezamăgire a Dictatorului.

Cei din anturajul lui Ceauşescu, cei ce îl însoţeau în Africa îi cunoşteau şi dorinţa, şi ambiţiile. I-au comunicat cu teamă vestea că România fusese devastată de cutremur. Dezastrul era prea mare ca să nu fie făcut public. Dictatorul a cerut să se întocmească un comunicat pe care trebuia să îl aprobe.

În aşteptarea lui, mediile electronice româneşti au preferat să tacă. La ora 23, Radioul a difuzat câteva măsuri dintr-un cântec interpretat de Aurelian Andreescu. Melodia a fost întreruptă brusc. O oră mai târziu, Teodor Voinea (Teodor Redlow) a citit comunicatul. Era redactat în termeni clari, sobri. Fără stridenţe propagandistice. Sau, mai curând şi mai exact, fără prea mari stridenţe propagandistice. 

Cutremurul – se spunea în comunicat – produsese mari pagube materiale şi victime omeneşti. Ordinea aceasta are semnificaţia ei. Întâi pagubele materiale şi doar apoi oamenii.  A fost, poate, singurul moment de relativă decenţă şi de sobrietate. Mai apoi, tot ceea ce s-a difuzat la Radio şi la Televiziune avea în prim-plan implicarea lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei. Ei erau marii eroi. Ei erau salvatorii. Ei alinau suferinţe. Ei şi numai ei.  

Televiziunea Română şi-a reluat emisiunea doar sâmbătă la ora 13, cu un Telejurnal. Nu a durat mai mult de 20 de minute. După încheierea lui, Silvia Ciurescu, crainica chemată la serviciu în grabă, a anunţat închiderea programului, acesta nemaifiind reluat decât seara.

Primul director general al Radioului public, instalat în funcţie după decembrie 1989, Eugen Preda, a fixat instituţiei pe care a condus-o vreme de câţiva ani drept obiectiv principal dezideratul ca niciodată de atunci încolo românii să nu fie în situaţia de a afla ceea ce se întâmplă în ţara lor înainte ca Radio România să dea informaţia. Cel mai adesea, Eugen Preda şi-a îndeplinit dorinţa.

Cutremurul la Radio Europa liberă 

Seara de 4 martie şi zilele care au urmat au fost decisive pentru postul de radio din Capitala Bavariei. Europa liberă în limba română era ascultată, postul avea credibilitate, Noel Bernard, directorul Serviciului românesc, devenise deja o legendă vie.

Dar Europa liberă în limba română a devenit postul nostru de radio în orele şi zilele tragice de după marele seism.

Ioana Măgură, soţia lui Bernard, a evocat atât în scris (cf. Directorul postului nostru de radio, Editura Curtea veche, Bucureşti 2007) cât şi în interviuri (unul dintre ele poate fi ascultat accesând secţiunea Din istoria Europei libere de pe site-ul postului) ceea ce s-a întâmplat atunci în postul din Capitala Bavariei. Mărturia ei este întărită de cea a lui Gertrud Dumitrescu (Ioana Crişan), o altă voce de aur a postului, crainica ce a intrat la microfon sâmbătă dimineaţă. Interviul cu Ioana Crişan poate fi şi el găsit pe acelaşi site.

Noel Bernard sosise acasă după o zi de lucru dificilă. Pe lângă rezolvarea problemelor curente, directorul Serviciului românesc scrisese şi înregistrase Editorialul săptămânal ce trebuia să fie difuzat sâmbătă.

Puţin după ora 20.30 (ora Münchenului) , un telefon de la Monitoring îl informa pe Bernard că Radio Bucureşti nu mai emite. Era vorba, cu siguranţă, de ceva mai mult decât o defecţiune tehnică. Noel Bernard şi Ioana Măgură au decis să plece în grabă spre Englischer Garden. Când au ajuns acolo, au aflat că la Bucureşti nu avusese loc, aşa cum sperau, o lovitură de palat care să ducă la  înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, ci  se produsese un puternic cutremur. Sosiseră între timp primele telegrame de presă. Bernard a preluat microfonul. A convins directorii americani să extindă fără restricţii orele de emisie. Când, a doua zi, înainte de ora 5, Gertrud Dumitrescu a sosit la serviciu, şi-a găsit directorul agitat. Alături de el erau câţiva reprezentanţi ai managementului american. Când i s-a înmânat textul a ceea ce ar fi trebuit să fie primul buletin de ştiri al zilei, Ioana Crişan, Trudi, cum îi spuneau şi îi spun şi azi prietenii, a înţeles ce se întâmplase.

Bernard a organizat rapid ture de lucru de câte patru ore. Redactori precum Radu Gorun (Mihai Cismărescu), Emil Georgescu, Victor Cernescu (Romilo Lemonidis), Radu Vrancea (Cornel Ianatoş), Sorin Cunea, crainici precum Ioana Măgură, Ioana Crişan, Ion Ioanid, Anişoara Negulescu (Annie Popper), Ileana Ionescu (Ortanse Cisek), practic întreg colectivul editorial al Radioului, şi-au făcut meseria exemplar, dar au făcut şi ceea ce nu era în fişa postului.

La un moment dat, Bernard a primit un telefon din ţară. Securitatea îşi pierduse capul şi nu mai controla comunicaţiile cu exteriorul.

Cineva de la Bucureşti spărsese zidul şi izbutise să intre în legătură cu Radio Europa liberă. Geniul jurnalistic al lui Bernard a făcut ca acel cineva să fie invitat să intre în emisie. Omul a acceptat. Mai apoi au intrat alţii şi alţii. Români din ţară şi români din Diaspora furnizau detalii despre ceea ce se întâmplase în România ori încercau să intre astfel în legătură cu rudele şi prietenii lor.

Europa liberă devenise, mai mult ca niciodată, vocea speranţei. Comunicatelor scorţoase şi partinice difuzate de Radio Bucureşti, postul românesc din Capitala Bavariei, le opunea realitatea şi omenescul.

• Antena3: Peste 26.000 de elevi, în pericol: Aproape o sută de şcoli din Capitală au risc seismic ridicat

Foto: fordschool.umich.edu

Un număr de 97 de şcoli din Capitală, în care învaţă peste 26.000 de elevi, au risc seismic ridicat, aceştia fiind învăţaţi, în cadrul unui proiect, cum să se comporte în cazul în care s-ar produce un cutremur, informează Mediafax.

Situaţia a fost prezentată luni, într-o conferinţă de presă, în cadrul proiectului “Too Quick To Quake“ realizat de Ambasada Suediei şi membrii comunităţii Swedish Sustainable Business, în parteneriat cu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Bucureşti şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Proiectul a fost început în 4 martie 2012, fiind derulat în două etape. În cadrul instruirii elevilor, profesorii au prezentat o serie de imagini care ilustrează modul potrivit de reacţie în caz de cutremur. Suportul educaţional a fost conceput de către experţi în pregătirea populaţiei pentru situaţii de urgenţă.

Evenimentul este organizat cu prilejul comemorării a 36 de ani de la cutremurul devastator din 4 martie 1977.

La conferinţă participă reprezentanţi ai Ambasadei Suediei în România, ai Secţiei Comerciale a Ambasadei Suediei, ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, ai Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, precum şi ai companiior suedeze Ericsson, Lindab, Oriflame şi Skanska.

În urmă cu 36 de ani, în 4 martie 1977, s-a produs un seism la ora 21.22, care a avut efecte devastatoare asupra României. Cutremurul a avut o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter şi a durat aproximativ 56 de secunde, fiind înregistrate 1.570 de victime, dintre care 1.391 numai în Bucureşti.

Aproximativ 11.300 de persoane au fost rănite şi 35.000 de locuinţe s-au prăbuşit. Cele mai multe pagube materiale au fost în Bucureşti, unde peste 33 de clădiri şi blocuri mari s-au prăbuşit.

Institutul de Fizica Pământului dispune în prezent de echipamente care înregistrează mişcarea tectonică cu 30 de secunde înainte de a se produce cutremurul. După sesizarea cutremururului sunt blocate automat instalaţiile cu risc, respectiv Centrala de la Cernavodă, instalaţiile de pe Platforma la Măgurele, Centrala de Cercetări Nucleare Piteşti şi Centrala de la Turnu Severin. Totodată, prin STS sunt alarmate instituţiile statului şi Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă.

Legaturi: