INTRE LIBERTATE DE EXPRIMARE SI BLASFEMIE. Nu suntem toti CHARLIE…

9-01-2015 14 minute Sublinieri

Paradoxul ipocriziei occidentale: Pana la moarte pentru LIBERTATEA DE EXPRIMARE A BLASFEMIILOR, dar pentru GRABNICA RESTRANGERE A DREPTURILOR FUNDAMENTALE de frica “terorismului”

charlie1

Masacrul de la Paris este îngrozitor, dar asta înseamnă, oare, să reacţionăm apăsând şi mai mult pe pedala blasfemiei?

de Michael Cook, 8 Ianuarie 2015, MercatorNet.com

Ştirile continuă să curgă referitor la masacrul celor zece jurnalişti şi caricaturişti şi al celor doi ofiţeri de poliţie petrecut pe 7 Ianuarie la Paris. Vinovaţii, care au strigat „Allahu akbar!” („Mare este Allah!”) şi „L-am răzbunat pe profetul Mohamed!”, susţin că ar face parte din gruparea al-Qaeda.

Indiferent dacă este sau nu adevărat, ei sunt deja învinşi. Scopul lor era să ucidă jurnalişti de la publicaţia satirică Charlie Hebdo, dar ei au mers la clădirea alăturată, unde se află biroul editorial.

După ce au ucis personalul de la Charlie Hebdo, au demarat în grabă, omorând încă un poliţist. Unul dintre ei şi-a pierdut un pantof. Demarând în trombă, au lovit un stâlp de parcare şi au fost nevoiţi să schimbe maşina cu alta furată. Unul dintre ei şi-a uitat cartea de identitate în maşina abandonată – o mişcare deloc inteligentă pentru un terorist. Altul s-a predat deja, iar feţele celorlalţi doi, fraţii Said şi Cherif Kouachi apar în publicaţiile din toată lumea.

Tipii aceştia sunt clovni – nihilişti, clovni ucigaşi –, nu o ameninţare existenţială pentru democraţie, libertatea de expresie şi valorile Iluminismului.

Libertatea presei este esenţială într-un sistem democratic. Fără un schimb liber de informaţii, fără dezbateri despre politică şi expunerea la diferite idei, societatea devine bolnavă şi intolerantă.

Dar lecţia pe care majoritatea jurnaliştilor au preluat-o în urma acestei zile de coşmar este că democraţia are nevoie de şi mai multă blasfemie. „Trebuie să susţinem importanţa absolută a libertăţii de expresie într-o societate deschisă – indiferent cât de ofensatoare poate fi pentru unii şi cât de puerilă poate deveni, susţine Bill Durodie în publicaţia The Conversation. Şi Theodore Dalrymple relatează în The City Journal cu înverşunare: „Francezul trebuie, în adevărata cultura voltairiană, să apere până la moarte dreptul satiriştilor de a-i ironiza, irita şi înţepa pe musulmani, în Franţa şi oriunde altundeva”. Iar Ross Douthat, de la New York Times, susţine că blasfemia are un rol important într-o democraţie: „Când ofensele se plătesc cu viaţa, avem nevoie de tot mai multe, nu de reducerea lor, pentru că ucigaşilor nu le poate fi îngăduit niciun moment să creadă că metoda lor va avea succes”.

Când teroriştii musulmani încearcă să-i pună presei căluş, poate că e cazul să apărăm şi blasfemia, dar ţinându-ne de nas. Poate că este un drept democratic să jigneşti. La fel de democratică este şi respectarea, de exemplu, a dreptului fiicei tale de a se căsători cu un bărbat condamnat pentru viol sau alegerea ei de a deveni anorexică. Dreptul revistei Charlie Hebdo de a publica caricaturi cu Papa sodomizându-i pe preoţi reprezintă, oare, punctul culminant al valorilor iluministe? Cu siguranţă democraţia înseamnă mai mult decât atât.

Este un eşec al Islamului că cei trei criminali şi-au găsit justificarea în credinţa lor pentru a ucide oameni nevinovaţi. În acelaşi timp, este şi un eşec al Franţei secularizate, care nu a reuşit să îi convingă pe aceşti tineri că democraţia înseamnă mai mult decât nişte caricaturi insipide. Poate că a venit timpul să nu mai deplângem slăbiciunile Islamului şi să lăudăm mai degrabă demnitatea transcendentă a omului, darul cel mai de preţ pe care creştinismul l-a făcut culturii occidentale.

Acesta este mesajul autorului de pe coperta următoarei ediţii săptămânale a publicaţiei Charlie Hebdo. Nu ştim încă dacă cea mai nouă scriere a lui Michel Houellebecq – Soumission („Supunere”) are vreo legătură cu atentatul, dar conţine ceva ce ofensează pe toată lumea şi mai ales pe musulmani. Houellebecq este cel mai proeminent şi controversat prozator francez la momentul actual. Ultima sa operă este o ficţiune politică ce se petrece în anul 2022, când un musulman carismatic este ales preşedinte al Franţei. Imediat după aceea, femeile încep să poarte văl, Coranul este introdus obligatoriu ca obiect de studiu în universităţi, iar poligamia este legalizată.

Fără îndoială că alegătorii de extremă dreaptă vor interpreta scrierea ca pe o avertizare apocaliptică cu privire la un eventual triumf al Califatului Islamic. Dar Houellebecq, într-un interviu fascinant, o descrie ca pe o critică a Iluminismului. După două secole, susţine acesta, ideologia de bază a statului francez cedează.

Valorile iluministe au devenit desuete, iar religia este în vogă. Oamenii nu pot trăi fără Dumnezeu. Însuşi Houellebecq, care a numit la un moment dat Islamul „cea mai stupidă dintre toate religiile” pare să fi revenit într-o oarecare măsură la credinţa creştină. Uite, iluminismul a murit”, declară el. „Odihnească-se în pace… În sine, nu poate genera nimic, în afară de goliciune şi suferinţă. Aşa că da, mă declar ostil faţă de filosofia iluministă, vreau să fie clar aceasta”.

Pe termen scurt, valul de atacuri teroriste trebuie oprit de poliţie şi serviciile de informaţii. Însă, pe termen lung, atât Franţa, cât şi alte societăţi occidentale trebuie să promoveze o filozofie atractivă, dinamică, umană, care să răspundă la setea nestinsă pentru valori superioare. De ce să nu ne întoarcem la creştinism ?

Rețelele sociale fierb după abominabilul atac terorist asupra revistei satirice Charlie Hebdo.  Poate cea mai controversată dezbatere este cea legată de satira care implică simboluri religioase. Este permisă insultarea unei confesiuni în numele libertății presei? Jurnaliștii trebuie să-și reconsidere ideea de libertate a presei pentru a menaja anumite religii? Invităm cititorii DCNews să-și spună părerea în secțiunea de comentarii.

Cristopher Hitchens în slate.com – “Despre batjocorirea religiei. Articolul lui Hitchens pornește de la un comunicat oficial mai vechi al Departamentului de Stat, în care americanii spuneau că “imaginile anti-musulmani sunt la fel de inacceptabile precum imaginile anti-semite, anti-creștine sau oricare altă credință religioasă”.

• Pentru Islam, interzicerea reprezentării profetului Mohamed este, se pare, absolută. La fel cum sunt și carnea de porc, alcoolul, muzica și dansul în unele societăți musulmane. Foarte bine atunci, fie ca un bun musulman să respecte toate astea. Dacă dacă pretinde că are dreptul de a mă face și pe mine să mă abțin de la toate astea, îmi oferă cel mai clar avertisment posibil și o dovadă a unei intenții agresive. Actuala coexistență dificilă este doar un interludiu, pare să spună. Pentru moment, tot ce pot face este să pretind că posed adevărul absolut și să cer imunitate absolută pentru criticile mele. Dar în viitor, vei face ce spun și o vei face cu prețul morții. Refuz să mi se vorbească pe acest ton, pe care îl găsesc drept ofensator;

• Nu cer dreptul de a măcelări un porc într-o sinagogă sau o moschee. Dar nu vreau să mi se spună că nu pot mânca porc și nu voi respecta pe cei care ard cărți;

• Dar aceleași principii ale mele mă împiedică să dezlănțui aleatoriu violența în cea mai apropiată biserică sau să răpesc un musulman  și să-l țin ostatic sau să violez imunitatea diplomatică a convoiului celui mai despotic stat islamic;

• Dacă musulmanii nu vor ca profetul lor să fie identificat cu acte barbarice sau fantezii adolescentine, ar trebui să spună public că uciderea aletorie nu este religia lor.

Jurnalistul român Cristian Tudor Popescu pentru gandul.info:  “Eu nu aş apăra ca liberate de expresie ceea ce au publicat jurnaliştii francezi şi conduita editorială a publicaţiei”

 Jurnaliştii francezi au forţat nota într-un mod cu care eu ca jurnalist nu sunt de acord. Cred cu tărie în libertatea noastră de expresie. Cred că nimeni nu poate şi nu trebuie să ne interzică nimic cu excepţia legii, bineînţeles, a încălcării Constituţiei.  Nu cred că trebuie să vină cineva să ne impună nişte tabu-uri asupra unor subiecte, dar în acelaşi timp cred că trebuie să ne impunem noi nişte limite. Dacă nu ne impunem noi nişte limite, prin autoreglementare, care, din păcate, în România lipseşte cu desăvârşire, atunci libertatea noastră devine o libertate a haosului, o liberate a unei particule libere să se mişte brownian. Nu cred că dorim aşa ceva. Este nevoie de autolimitări, iar în acest caz, jurnaliştii francezi au forţat nota exclusiv pentru a-şi vinde revista, pentru a mări tirajul cu orice preţ.

• Nu am văzut toate caricaturile, dar pe una dintre ele, care apare chiar pe copertă, scrie ‘Le Coran c’est de la merde’. După  care urmează o poantă cu nişte gloanţe care trec printr-un Coran. Astă nu mai e umor, nu mai e satiră. Ştim cu toţii ce înseamnă ‘merde’ în limba franceză. Asta e o jignire premeditată, o provocare în ultimă instanţă adresată islamiştilor. Eu nu aş apăra ca liberate de expresie ceea ce au publicat jurnaliştii francezi şi conduita editorială a publicaţiei. Dar cu siguranţă, cei care au înţeles să răspundă cu gloanţe unui act de presă, fie el tabloid, nefericit, de prost gust, jignitor, trebuie cu siguranţă urmăriţi şi aduşi în faţa justiţiei.

Clericul radical Anjem Chourady într-un editorial pentru USA Today– “De ce Franța a permis batjocorirea musulmanilor?”

• Deși musulmanii ar putea să nu fie de acord cu ideea libertății de expresie, chiar și non-musulmanii care o susțin spun că aceasta presupune responsabilități. Într-o lume din ce în ce mai instabilă și nesigură, potențialele consecințe ale insultării profestului Mohamed sunt știute atât de musulmani cât și de non-musulmani;

Pentru musulmani, să apere onoarea profetului Mohamed este o obligație. Sub legea sharia, pedeapsa strictă pentru o asemenea crimă este pedeapsa capitală implementată de un Stat Islamic. Asta pentru că profetul Mohamed a spus: “Oricine insultă un profet trebuie ucis”.

Adevărul este că guvernele vestice se mulțumesc să sacrifice libertățile atunci când sunt complici la tortură sau când restricționează libertatea de mișcare a musulamnilor, sub pretextul protejării securității naționale. Așa că de ce a permis guvernul francez revistei Charlie Hebdo să provoace în continuare musulmanii, punându-și astfel cetățenii în pericol?

Adelin Petrișor, pe blogul personal:

• S-a vorbit mult despre libertatea de expresie, despre unde începe și unde se oprește. Am văzut și eu câteva caricaturi și cred că multe dintre ele nu aveau nicio legătură cu satira, erau slabe și jignitoare. Oricum, asta nu justifică demența teroriștilor. În democrație, atunci când noi considerăm că ceva e de prost gust, schimbăm canalul, nu mai citim respectivul ziar, nu punem mâna pe arma. Atacul teroriștilor nu are nicio legătură cu sancționarea umorului îndoielnic. A fost doar un pretext pentru niște descreierați care ar fi omorât oricum.

Ca şi în perioada ce a urmat publicării iniţiale a caricaturilor ce îl ridiculizau pe fondatorul religiei musulmane, şi în urma evenimentelor tragice de astăzi, aud tot felul de comentarii ce trădează stupizenie, superficialitate vinovată şi deci o incapacitate de a înţelege natura situaţiei, altminteri extrem de grave (mai ales dacă ţinem cont că recentele atacuri au loc într-o Uniune Europeană care se clatină din temelii pe fondul crizei economice şi a ascensiunii diverselor radicalisme, inclusiv cele de extremă dreaptă, cărora li se dă astfel şi mai multă apă la moară), cu care ne confruntăm. Comentarii de gen: aceste caricaturi ar trebui să amuze, nu să stârnească ura sau, zeiţa raţiune şi morala naturală ne dictează să răspundem la caricatură tot cu o caricatură, nu cu gloanţe şi ură, şi tot felul de poezii d-astea repetate de toţi oamenii înţelepţi şi responsabili care ne guvernează şi ne informează. În realitate, pe mine ca şi creştin, caricaturi precum cea de mai sus nu mă amuză deloc. Iar teza conform căreia ne-ar dicta morala naturală să răspundem la caricatură cel mult tot cu o caricatură ignoră faptul că aici vorbim de părţi care vorbesc limbaje diferite (şi chiar nu cred că partea islamistă radicală este singura care nu face, în chip decent şi responsabil, eforturi de comprehensiune şi traducere), sau, mai precis, că ceea ce pentru o parte este o simplă caricatură, pentru cealaltă parte este blasfemie. A-i reproşa unui om religios că nu tratează caricatura ca pe o simplă caricatură, ci o tratează ca pe o blasfemie, înseamnă de fapt să-i reproşezi că nu acceptă să-i dictezi tu lui standardele tale de judecată. Că mie religia îmi spune să răspund la blasfemie cu iartă-l Doamne că n-o şti ce face şi că altuia îi spune să răspundă prin aplicarea pedepsei capitale e un indicator al faptului că, independent dacă ne place sau nu, dacă asta se încadrează sau nu în imaginarul nostru liberal, religiile sunt diferite. Desigur, chestiunea este foarte complexă, iar în contextual actual, abordările urechiste (abordări urechiste care, cel puţin în cazul religiei mele, pe care o cunosc mult mai bine decât pe cea a musulmanilor, abundă în presa românească ori de câte ori se iveşte ocazia) nu sunt doar jenante ci şi periculoase. Tradiţiile religioase nu sunt omogene şi sunt înscrise în trasee de evoluţie istorică care se intersectează fără să se sincronizeze, dreptul canonic şi hermeneutica textului sacru sunt demersuri ce comportă contextualizări şi nuanţe altminteri pe deplin străine jihadistului de debara (că o fi musulman sau creştin). În general, cei care în urma unor astfel de evenimente vorbesc urechist, întrucât anistoric, de toleranţa creştinismului şi intoleranţa Islamului, ar trebui să facă o călătorie în timp şi să încerce să publice caricaturi cu Iisus Hristos în Geneva lui Calvin şi să vadă ce păţesc după aia (sau chiar în Franţa Restauraţiei, unde, după ani de zile de blasfemiere instituţionalizată şi mascarare sistematică a clerului şi credincioşilor catolici, s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru blasfemie).

Dincolo de aceste aspecte, cert este că pentru orice om de bun simţ, fie el credincios sau agnostic/ateu, o imagine precum cea de mai sus reprezintă o mostră de cretinism agresiv şi în mod deliberat ofensator, adică un mod de a abuza de libertatea de exprimare, un simptom de degenerare al unei civilizaţii incapabile să mai facă distincţia dintre libertate şi destrăbălare (economică, sexuală, publicistică, mediatică, artistică, ş.a.m.d.) În plus, este ridicol să vezi cum dintr-odată toată lumea se bate în piept cu statutul de valoare nenegociabilă al libertăţii de exprimare, asta de parcă n-am trăi într-o civilizaţie care, ca toate civilizaţiile, îşi are interdicţiile ei, unele dintre ele de bun simţ (n-ai voie să publici glume cu Auschwitz), iar altele aberante (n-ai voie să-ţi exprimi public, cel puţin în anumite locuri din lumea occidentală, părerea că homosexualitatea este un păcat).Ca atare, trebuie spus că, ceea ce apără acum liderii noştri politici şi liderii de opinie nu este libertatea de exprimare ci “laicitatea” înţeleasă ca libertate de a insulta, fără niciun fel de restricţii, sensibilitatea religioasă a oamenilor de diferite religii şi confesiuni. Adică libertatea totală de a-i ofensa pe unii (ăia răi şi reacţionari care cred în Dumnezeu şi care pot fi menajaţi doar ca părticică minoritar exotică a mozaicului multicultural, nicidecum ca oameni care îşi iau în serios credinţa ca discurs cu pretenţii de universalitate) combinată, deseori, cu interdicţia totală de a deschide pliscul când vine vorba de alţii (ăia buni şi progresişti care cred în drepturile omului). Din nefericire pentru noi toţi, musulmanii veniţi în Europa sunt întărâtaţi în mod iresponsabil în numele aceleiaşi ideologii datorită căreia Europei i-a fost interzis să-şi construiască o relaţie realistă şi responsabilă cu lumea musulmană, care să ţină cont de specificităţile şi complexităţile teologice, culturale şi istorice ce privesc raportul dintre cele două civilizaţii. În cele din urmă, acest obscurantism ideologic propagat la scară planetară, conform căruia singura ordine socială legitimă este cea care, pe de o parte se bazează pe o negare obstinată a diferenţelor cultural-istorice, iar, pe de altă parte, caută să asigure o cât mai mare libertate faţă de decenţă şi responsabilitate, riscă să ducă fie la un război civil global, fie la o dictatură globală pentru liniştea şi siguranţa noastră a tuturor.

În fine, Dumnezeu să-l ierte pe Charlie, Dumnezeu să-i odihnească pe toţi cei care şi-au pierdut astăzi viaţa, dar aş prefera să fiu scutit de fraze de gen “nous sommes tous Charlie” şi de apeluri la unitate, între creştini şi liberali fără busolă, în jurul valorilor europene adică, altfel spus, în jurul unicei valori europene care este libertatea nihilistă de a denigra orice principiu şi valoare, începând cu propria tradiţie şi terminând cu exigenţele minimale ale ospitalităţii, în numele autodeterminării pure. În definitiv, chiar dacă respectul faţă de libertate ţine (în ciuda variilor trădări istorice ale creştinătăţii) de esenţa mesajului Evanghelic şi, că ne place sau nu, nu toţi întemeietorii de religii se raportează la fel la libertate (sau la violenţă), Hristos n-a spus că a venit în lume ca să promoveze libertatea de exprimare ci ca să “mărturisească despre Adevăr” (Ioan 18, 37). Cu alte cuvinte, dacă divorţând libertatea de adevăr civilizaţia europeană a ales să ia calea autodistrugerii progresive, să nu mi se ceară acum să iau parte la apărarea civilizaţiei europene, deoarece nu am ce să apăr. Neutralizarea liberală a statului a fost cea care a dus la curmarea războaielor religioase din Europa occidentală. Neutralizarea axiologică a indivizilor în numele libertăţii de autodeterminare şi a autosuficienţei garantării instituţionale a acesteia din urmă ne va duce însă la dezastru. Până una-alta, aşa cum nici musulmanii nu sunt cu toţii jihadişti dezaxaţi, nici noi, europenii, nu suntem (încă) cu toţii Charlie. Partea proastă pentru lumea noastră este că suntem din ce în ce mai puţini cei care nu suntem nici Charlie (plus cei care se identifică cu principiile sale), nici jihadişti dezaxaţi gen bin Laden sau Breivik (plus versiunile mai soft ale acestora din urmă). Şi, oricât de mulţi am fi, la televizor nu prea apărem, decât eventual în postura de vicitme ale terorismului.

Atacul sângeros asupra redacției revistei satirice Charlie Hebdo a produs în rețelele de socializare o manifestație spontană de solidaritate cu ziariștii francezi. Sloganul Je suis Charlie” (“eu sunt Charlie”) a ajuns, în doar câteva ore, să exprime în intreaga lume solidaritatea cu jurnaliștii publicației satirice Charlie Hebdo, dar și susținere pentru libertatea de exprimare a presei. Pe rețelele de socializare a apărut însă și contra curentul la acest slogan, denumit” Je Ne Suis Pas Charlie” (Eu nu sunt Charlie), în care majoritatea celor care au postat mesaje deplâng moarte jurnaliștilor, dar consideră că libertatea de expresie nu are nimic de a face cu ura rasială și că revista satirică încălca libertatea religioasă a altora.

Potrivit BBC, în prima ora după lansarea acestui hashtag pe Twitter au apărut peste 21.000 de tweet-uri cu #JeSuisCharlie. Imaginea ar fi fost creata de Joachim Roncin, director artistic al revistei Stylist, editia franceza. Ulterior s-a propagat, prin intermediul Internetului, in intreaga lume, din Canada pana in Australia, fiind “tweet”-uit chiar si in Orientul Mijlociu.

“Je suis Charlie” s-a mutat din online în lumea reală, mai ales că mesajul a fost folosit de celebritati din lumea mass-media și chiar de Guy Verhofstadt, seful grupului ALDE din Parlamentul European.

Iată însă că la fel de rapid a apărut și curentul contrar. Sloganul #JeNe Suis PasCharlie. Je respecte les religions des autres! (Nu sunt Charlie. Eu respect relgiile altora) a găsit rapid adepți, conform Huffington Post. Utilizatorii care au postat mesaje cu acest slogan se disociază de atacul de la Paris, dar denunță linia editorială a săptămânalului care, prin caricaturile și articolele sale, a luat peste picior toate religiile.

”Cât de departe se poate merge în numele libertății de expresie”, spune unul dintre utilizatori.

Nu voi sărbători privilegiul unei așa zise libertăți de exprimare, deghizată în ură rasială”, susține un alt internaut.

”Atacul asupra jurnaliștilor de la Charlie Hebdo este un act oribil. Dar Charlie este islamofob, rasist, sexist”, scrie un alt adept al sloganului #JeNe Suis PasCharlie

”A ucide jurnaliști este o crimă. Dar ceea ce prezenta Charlie nu era libertate de exprimare, ci ură și anti islamism”

Tragedia de la „Charlie Hebdo“ readuce lumea occidentală în faţa unor întrebări de viaţă şi de moarte: suntem 7 miliarde. Avem Dumnezei diferiţi şi valori diferite. Suntem în stare să ucidem şi să ne dăm viaţa pentru idei cu totul diferite. Şi atunci, cât de liberi mai suntem unii în prezenţa altora?

Prin redacţia „Adevărul“ zburdă un copil de patru ani. O fetiţă cu părul blond şi cu ochi albaştri. Chiţăie ca un şoricel printre imprimante şi printre laptopurile noastre deschise pe lemonde.fr. Tatăl ei n-a avut cu cine să o lase acasă şi a adus-o azi la serviciu. Din când în când ne luăm ochii de la ecrane şi ne jucăm cu ea.   Pentru mulţi dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri, copiii sunt templul existenţei voastre. Copiii sunt zeii voştri în care credeţi, sunt tot ce aveţi mai sfânt pe lumea asta şi nu aţi permite nimănui să spună vreun cuvânt rău despre ei. Nicidecum să-i caricaturizeze în desene pornografice abjecte.  

Pentru alţii, Dumnezeu e chiar Dumnezeu. Îi judecăm doar pentru că noi am pierdut demult ideea de divinitate. E tot ce au ei mai sfânt şi îşi pierd minţile când îşi văd Dumnezeul în curul gol, în geamurile chioşcurilor de ziare. Şi atunci omoară. A trecut şi creştinismul prin asta. Biblia e o carte dură, iar Dumnezeul nostru e un Dumnezeu gelos (Exodul 34. 14). Dar noi am lăsat în urmă anii cruciadelor. Ar fi trebuit să ne obişnuim deja şi cu ideea că trăim într-o lume în care religiile au vârste diferite.

Crima e condamnabilă în orice timp şi în orice cultură. Da, ne putem indigna: au fost ucişi 12 oameni paşnici şi veseli. Ca noi. Cu cafele pe birou, cu copii acasă. Cu sensibilităţi şi depresii. Nu uitaţi să vă rugaţi Dumnezeului vostru pentru sufletele lor, dacă mai credeţi în lucrurile astea. Dar e inutil să vedeţi aici un atac asupra libertăţii presei. Au murit mii de ziarişti pentru meseria asta şi, pe undeva, ar fi nedrept să o punem pe Anna Politkovskaia pe aceeaşi pagină cu autorii glumiţelor din poza de mai sus. Am zeci de prieteni pe Facebook, ziarişti, care şi-au pus la poza de profil marca lor de solidaritate, însumată în cuvintele „Je suis Charlie“. Nu, nu sunteţi „Charlie“, vă cunosc. Sunteţi nişte ziarişti care, înainte de a scrie un text despre lumea islamică, veţi vedea documentare, veţi citi cărţi şi articole şi poate chiar Coranul. În niciun caz nu veţi scrie „Le Coran c’est de la merde“. Sunteţi ziarişti care ştiu unde e graniţa între libertatea presei şi prostie. Între umor şi degradare. Între jurnalism şi marketing publicistic agresiv şi epatant.

Stéphane Charbonnier, directorul revistei „Charlie Hebdo“, a murit împuşcat alături de alţi şapte colegi. În urmă cu trei ani, după primul atentat la sediul redacţiei, spunea: „Prefer să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi“. Acum, daţi, vă rog, un scroll up şi uitaţi-vă din nou la imaginea care ilustrează aceste rânduri. Apoi judecaţi în linişte ce înseamnă „în picioare“ şi ce înseamnă „în genunchi“.

Mă alătur şi eu lui Alexandru Racu şi celorlalte voci din România care nu pot fi de-acord nici cu crima, dar nici cu extremismul din limbaj deghizat în caricatură. Este absolut revoltător, din punctul meu de vedere, să susţii că insulta gratuită este o valoare, şi nu una oarecare, ci una care trebuie apărată. Je ne suis pas Charlie.

De ce aş dori să mă identific cu nişte oameni care şi-au propus să arunce cu noroi în tot ce au mai important diferite comunităţi? Şi aici nu vorbesc doar de religie, ci şi de oameni. Să nu uităm că Charlie Hebdo a apărut după ce fondatorii au fost daţi afară pentru că şi-au bătut joc de generalul de Gaulle, chiar cu ocazia morţii marelui erou francez. Eu nu pot şi nu voi batjocori alţi oameni pentru credinţele, ideile sau etnia lor. Să insulţi pe cineva într-un moment de sărbătoare al respectivului nu e libertate, e proastă-creştere şi frustrare.

Punerea semnului egal între ceea ce face Charlie Hebdo şi libertate e o mistificare grosolană a termenului de „libertate”. Domnii de la Charlie Hebdo aveau libertatea să batjocorească orice, mai puţin anumite concepte, idei sau persoane. Spre exemplu: când a fost tratată homosexualitatea precum creştinismul pe coperta revistei? Păi, niciodată. De ce? Simplu: politica editorială a publicaţiei „reflectă toate componentele pluralismului de stânga„, după cum afirma chiar Stéphane Charbonnier, una din victimele atentatului.

Iată deci care sunt dumnezeii celor de la Charlie Hebdo: ideile de stânga. Să ne înţelegem: a transforma Charlie Hebdo într-un simbol al libertăţii e ca şi cum am spune că procesele spectacol din perioada comunistă reprezintă ideea de justiţie. Asta nu înseamnă însă că putem justifica o tentativă de rezolvare a situaţiei printr-o crimă. Niciodată.

Pe de altă parte, Occidentul şi Franţa nu fac decât să evite cauzele problemei, concentrându-se asupra efectelor. Politica agresivă de excludere a religiei din spaţiul public, precum şi ignorarea diferenţelor fireşti dintre oameni, comunităţi, au ajuns să creeze adevărate monstruozităţi.

Spre exemplu, căutând despre Charlie Hebdo, am dat peste un link al unei asociaţii creştine care se pronunţase, la momentul respectiv, împotriva caricaturilor considerate blasfemiatoare de către musulmani. Aceştia afirmau că „deşi nu suntem de acord cu învăţăturile şi credinţa islamică, suntem de asemenea împotriva provocărilor şi bătăii de joc a religiozităţii a comunităţilor musulmane. Mai mult, cei de la AGRIF (Alianţa Generală contra Rasismului şi pentru respectarea Identităţii Franceze şi Creştine) se plasează şi împotriva Frontului Naţional, carec opune în mod greşit islamul creştinismului”. O poziţie conciliatoare, firească, nu? Ei bine, nu aşa consideră şi americanii de la Blue Coat, producătorii softului K9 protection alert, care iniţial mi-au blocat accesul, siteul AGRIF intrând  în categoria „Violence, Hate, Racism!

Nu este greu de bănuit de ce: probabil că printre poziţiile asociaţiei au fost şi cele contra „căsătoriilor” homosexuale, ceea ce imediat l-a pus în categoria „Hate” şi „Violence”. Cam aşa arată „libertatea” celor de la Charlie Hebdo: batjocoreşte în voie valorile altora, dar tu nu poţi pune nici măcar la îndoială „dogmele” noastre. „Dumnezeii” lor, cum ar veni. Cum procedează în România cei de la vice.com, care se dau deontologi şi underground, dar de fapt sunt corporaţie în toată regula, cu reguli stricte. Inutil să mai precizez că pentru  Charlie Hebdo nu există nicio restricţie, K9 considerând că acest site este perfect inofensiv pentru copilul meu.

Avea dreptate arhimandritul Placide Deseille: „Era mai uşor să fii creştin în România comunistă decât în Franţa de azi”. În nod normal, o astfel de constatare ar trebui să-i pună pe gânduri pe francezi şi pe oricine doreşte să trăiască într-un stat cu-adevărat democratic, dar nu e cazul. Crimele de la Paris vor servi doar ca pretext pentru întărirea statului totalitar, de tip „Big Brother”. E simplu de intuit cine vor fi „duşmanii poporului”. Şi nu doar în Franţa.

De asemenea, se vor folosi de moartea oamenilor pentru a-i eticheta la grămadă pe toţi musulmanii. Şi îi vor radicaliza. Şi probabil vor porni la alte războaie împotriva lor şi în numele „libertăţii”. Să nu cădem în această capcană. Să nu uităm că în România, în Dobrogea, creştinii şi musulmanii au trăit şi trăiesc în pace, cu moschei lângă biserici. Nu toţi francezii sunt Charlie Hebdo şi nici toţi musulmanii nu sunt terorişti.

Din păcate, acest tragic eveniment este folosit pentru dezlănţuirea unui nou val de ipocrizie: fanaticii care apără extremismul în limbaj al celor de la Charlie Hebdo sunt tot aceiaşi care condamnă şi acuză creştinismul că „sperie copiii” vorbindu-le despre iad, draci şi avort. Ei spun că toate religiile sunt la fel, dar se bucură de viaţa într-o ţară clădită pe valori creştine, tolerante, care le permite să insulte chiar pe fondatorii ei, fără teama că vor fi căutaţi pe-acasă de indivizi cu AKM-uri la piept.

„Liber-cugetătorilor”, ideologilor, seculariştilor, liberalilor, etc care se împăunează cu eticheta „Je suis Charlie” le-aş aduce aminte de vorbele unui ateu, „puţin” mai celebru decât caricaturiştii de la Hebdo:Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”. Sau măcar vechea vorbă românească, „ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.


Categorii

Alexandru Racu, Articolele saptamanii, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Teroarea "terorismului"

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

52 Commentarii la “INTRE LIBERTATE DE EXPRIMARE SI BLASFEMIE. Nu suntem toti CHARLIE…

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. @Ioan:

    mai lipsea sa adaugati: ‘SIC!’

  2. @doroteea:
    Eu consider ca nu sunt aceiasi oameni care au participat si la Manif pour Tous, si la marsul pentru Charlie. Odata, e vorba de a sustine lucruri cu totul diferite: familia naturala VS antiterorismul (cu toate implicatiile sale foarte ne-la-vedere…)
    Marine Le Pen (sustinatoarea Manif pour Tous) nu a fost la marsul Charlie.
    In schimb, o multime de lideri politici au fost – incluzand-o pe Merkel, intr-o postura aproape romantica cu Hollande; premierul Marii Britanii si politicieni de top ai U.E. (printre care Christine Lagarde si presedintele UE). Oameni care in general sunt cu totii “progresisti”, pro-casatorii gay si impotriva multor lucruri de bun simt.

  3. @Vasile C.

    asta ne place noua sa credem pt ca ii judecam pe toti dupa masura/stilul noastru.

    Eu va spun- si credeti-ma, stiu ce vorbesc: francezii sunt (inca) destul de traditionalisti fata de chestiunea familiei, dar sar in sus de trei stanjeni cd e vorba de drepturile si libertatile lor fundamentale, ‘drepturile omului’ fiind considerata de ei marca inregistrata FR. Asta e mentalitatea acolo.

    In plus, numarul enorm de manifestanti (nu ma refer, desigur, la politicieni) faca putin probabila impartirea atat de transanta in 2 tabere, cum ni se pare noua. Aceasta viziune – ca daca esti anti gay-marriage automat esti anti-charlie sau pro-religie – este una abstracta, idealista, fara sustinere in plan real si care nu tine cont de mentalitatile REALE si diferite ale variatelor colectivitati, ci doar de dorintele/supozitiile noastre pe care le luam drept realitate, fara o verificare empirica.

  4. @Vasile C.

    Marine Le Pen e probabil un pic mai consecventa cu ea insasi, dar nu toti sunt asa.

    Legatura intre familia traditionala si anti-terorismul nici mie nu prea mi-e clara… la ce va referiti?

  5. Pingback: CRIMA, RELIGIE SI CARICATURI. Cum vad Savatie Bastovoi, Iulian Capsali, Andrei Plesu si altii implicatiile ATACULUI ASUPRA “CHARLIE HEBDO”. Marsul de la Paris: MAREA ADUNARE MONDIALA. SE VA NASTE BIG BROTHERUL EUROPEAN? - Recomandari
  6. Pingback: De Charlie ati auzit toti. Dar de Boko Haram din Nigeria ati auzit? MASACRUL A DOUA MII DE NIGERIENI – doar o stire… - Recomandari
  7. Sintagma “CREDE SI NU CERCETA” ii revine filozofului grec Celsius in sec. 2 dupa Cristos, dar ateii i-a atribuit-o Bibliei Ortodoxe.
    Manipulare pentru ignoranti!

  8. Libertatea de exprimare, nu este libertinaj.
    Nu poti blasfemia simbolurile sacre ale unor religii, ale unor popoare.
    Exista o decenta si bun simt in toate, altfel ne-am manifesta ca niste animale ratacite, imperechindu-ne pe strazi fara inhibitie, am face haz de semenii nostrii cu handicap, am rade de saracia unora care “nu s-au descurcat” ca noi, etc…
    Desigur ca terorismul nu are religie dar sa folosesti simboluri religioase ca sa pui in pericol siguranta planetei, este inconstienta criminala.
    Acesti derbedei nu sunt eroi, eroi sunt politistii francezi care si-au riscat viata .
    Omenirea si-a pierdut busola si tot ce ni se intampla sunt consecintele….

  9. Pingback: POVESTEA MERGE MAI DEPARTE. Schimburi de focuri cu teroristi la BRUXELLES [video]/ HACKERII DAU O MANA DE AJUTOR PROPAGANDEI PRO-BIG BROTHER: siteul ziarullumina.ro spart de …jihadisti/ Franta se pregateste de LEGI BIG BROTHER - Recomandari
  10. Pingback: ORIGINILE TERORISMULUI. Cugetari “anacronice” despre fanatism, intoleranta, ipocrizie | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: PROVOCAREA CHARLIE HEBDO. VIOLENTE ANTICRESTINE – biserici incendiate in NIGER/ MANIFESTATII si in Algeria, Yemen si Pakistan (VIDEO)/ CAT DE REALISTA ESTE TEZA ISLAMIZARII EUROPEI DE VEST?/ ISRAELUL: scandalizat ca CPI examineaza posibile CRIME DE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare