PAZA LUMINII IN CAUSUL INIMII: “Nu poţi să te bucuri de Învierea lui Hristos, şi cu Hristos dacă nu mergi pe calea Lui. Este o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau trupească – şi atunci va trebui SĂ ÎNVĂȚ SĂ TRĂIESC VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ”. Parintele Dionisie de la Albac despre INVIERE ca REALITATE A PROPRIEI VIETI

30-04-2016 19 minute Sublinieri

De ce e important sa participam la Liturghia Invierii?/ IN ASTEPTAREA INVIERII (video Doxologia)

***


Sursa: DOXOLOGIA

***

***

ATHOS-IVIRU_3dionisie2

  • Familia Ortodoxa: 

„SENSUL VIEŢII NOASTRE ESTE ÎNVIEREA”

Protosinghelul Dionisie de la Mănăstirea Albac

Trăim tot mai mult nişte vremuri ale unei suprasaturaţii lăuntrice, lipsită însă de esenţă, ale urărilor superlative, pe care însă nimeni nu le trăieşte, ale unei energii îndreptate spre cele din afară, care însă risipeşte şi ultima brumă de agoniseală lăuntrică a omului. Chiar şi în Biserică suntem plini de cuvinte duhovniceşti, de îndemnuri înalte, de podoabe minunate – dar prea puţin punem în lucrare din ceea ce învăţăm şi înţelegem. Cu gândul la cuvintele de taină cu care începe Dumnezeiasca Liturghie, „Vremea a lucra Domnului este”, ne-am îndreptat către Albac, unde am căutat alături de Părintele Dionisie să aflăm căi cât mai concrete şi mai practice de a ne lucra mântuirea împreună cu Domnul în aceste zile…

– Părinte, aș vrea să punem ca temei al discuției noastre acea constatare a Părintelui Sofronie că ne nevoim cu postirea patruzeci de zile, dar apoi, când vin Paştile, nu reuşim să ţinem bucuria nici o săptămână, Săptămâna Luminată, nici măcar trei zile, ci o risipim foarte repede. Cum să păstrăm bucuria Paştilor, harul pe care ni-l împărtășește Învierea?

– Se ştie, poate fiecare ştie din experienţa proprie, că e mult mai greu să păstrezi o stare de bucurie decât o stare de tristeţe, de durere, de pocăinţă. Cred că nu putem păstra bucuria pe timp mai îndelungat pentru că nu înţelegem despre ce fel de bucurie este vorba, şi tot timpul ne raportăm la bucurii din acestea trecătoare, legate de materie. Dar dacă omul ar trăi împreună cu Hristos, dacă ar căuta să se împărtăşească de Hristos cel înviat inclusiv în acele zile ale Săptămânii Luminate… În foarte multe biserici de la noi din ţară oamenii nu se împărtăşesc în Lunea de Paşti, Marţea de Paşti, Miercurea de Paşti – în Săptămâna Luminată nu se mai împărtăşeşte nimeni, deşi se face Liturghie, e Hristos înviat. Hristos este împreună cu noi, dar oamenii leagă bucuria, prăznuirea, Împărtăşania exclusiv de Post: „dacă ai postit te poţi împărtăşi, dacă n-ai postit nu te poţi împărtăşi” – or deja atunci nu mai postim, că Mirele este cu noi.

A păstra bucuria Învierii lui Hristos, adevărata bucurie în sufletele noastre, se poate numai dacă relaţia cu Hristos este o relaţie personală de iubire, şi numai dacă în această relaţie personală de iubire căutăm să fim cu Hristos cât mai des. Şi am văzut din experienţa de preot că oamenii care au înţeles lucrul acesta şi se împărtăşesc mai des nu mai sunt așa de doborâţi de necazuri, pentru ei viaţa nu mai înseamnă neapărat lupta pentru a depăşi o boală, pentru a depăşi neajunsurile din lumea aceasta, ci pentru ei sensul vieţii s-a schimbat – sensul vieţii este bucuria de a fi cu Hristos şi întâlnirea lor cu Hristos. Atunci toate se schimbă: mă duc la biserică nu fiindcă am necazuri sau mi-e greu în lumea aceasta, sau pentru că „aşa trebuie”. Mă duc pentru că acolo este Cel pe care Îl iubesc, şi vreau să mă întâlnesc cu El şi să mă unesc cu El. Şi, bineînţeles, oamenii aceştia, am văzut, trăiesc relaţia cu Hristos mult mai conştient. Împărtăşania nu mai este un obicei. Poate de aceea nici nu putem păstra bucuria şi oamenii nici nu mai simt bucuria. Unul care trăieşte relaţia unirii sale cu Hristos ca o relaţie de iubire, nu ca o îndatorire sau ca un obicei, un om ca acesta chiar trăieşte bucuria. Au fost oameni care s-au împărtăşit şi păstrează în ei mult bucuria asta…

Îmi vine în minte o întâmplare din Pateric: un Părinte mai în vârstă, după ce se termina slujba, mergea aţă la chilie, nu stătea de vorbă cu nimeni. Fraţii se mai opreau în tinda bisericii, mai povesteau una-alta, dar Părintele nu. Şi, la un moment dat, fraţii l-au oprit şi i-au zis: „Părinte, tu de ce nu stai să vorbim şi noi?”. Şi el a spus: „Nu pot, fraţilor! Iertaţi-mă, îmi aprinde Dumnezeu o lumină, o flacără în inima mea, şi aş vrea să o păstrez cât mai mult”. Cam aşa se întâmplă la biserică: primim har, primim bucurie, primim lumină – dar bucuria aceea duhovnicească, bucuria în Duhul Sfânt o pierdem în momentul în care ne lăsăm pătrunşi de tot ceea ce vine din lume, în loc să zicem: „Nu mă mai interesează ce e în lumea asta, necazurile, bolile…”. Normal că știu că sunt tot felul de probleme, de nevoi, dar nu mă mai preocup de ele. Ce bine ar fi dacă am putea măcar în ziua aceea de Duminică, după ce ieşim de la biserică, să nu ne mai oprim pe nicăieri, să nu ne mai băgăm nici acasă mintea în calculator, nici în ştiri, nici în nimic – să fim cu Hristos toată ziua aceea. Și cine ar putea toată Săptămâna să se păstreze cât mai mult cu gândul legat de Hristos, atunci bucuria chiar ar rămâne.

„Obişnuieşte-te să cânţi în mintea ta «Hristos a înviat»”

Altfel, viaţa noastră este un efort continuu de redobândire a harului – postul, asceza, pocăința, tot ce ne pune Biserica la dispoziţie sunt mijloace prin care să redobândim harul îndumnezeitor. Pocăinţa asta înseamnă, până la urmă: efortul pe care îl faci să redobândeşti această energie îndumnezeitoare. Și, din experienţa Părinţilor spun acuma, după multă asceză, după mult post, după multă înfrânare, în care omul încearcă să-şi asume nu numai păcatele lui, ci și păcatele întregii lumi, vine şi momentul acela de mângâiere duhovnicească, de înviere sufletească, când simţi pace şi bucurie.

Până la urmă, ajungem să păstrăm bucuria asta tot mai mult în măsura în care ne unim cu Hristos mai conştient, şi trăim relaţia noastră cu Hristos mult mai conştient, ca o relaţie dintre două persoane care se iubesc. Bine, aici trebuie făcută o diferenţă: Hristos Dumnezeu este Persoana absolută, iar noi suntem persoane în devenire. Și atunci devii asemenea cu Persoana-Dumnezeu, în măsura în care stai faţă în faţă – „persoană”, prósopon, asta înseamnă, „faţă”, nu? – cu Persoana absolută, Dumnezeu…

Spuneam cuiva că „Uite, dacă nu poţi să faci alte rugăciuni, obişnuieşte-te şi în ispite să cânţi în mintea ta Hristos a înviat”. Şi aşa bucurie am avut când mă sună după o lună-două şi-mi spune: „Părinte, dar se petrece ceva ciudat în mine, nu ştiu ce să fac! Mă culc cu Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, noaptea, dacă mă trezesc, mă trezesc cu Hristos a înviat, dimineaţa la fel…” „Uite, începi să trăieşti Învierea lui Hristos încă de pe pământ, de aici”. Cu adevărat trăieşti şi ai bucurie în suflet, pentru că vedem că la Înviere chiar este o aşa bucurie pe care nu poţi să o asemeni cu o altă bucurie – bucuria că am reuşit la un examen, bucuria că m-am întâlnit cu cineva drag – e chiar altceva în atmosferă, pentru că Învierea lui Hristos covârşeşte toată Creaţia, se umple toată Creaţia, până la urmă.

„Moartea înainte de moarte”

– Am vorbit până acum de Înviere, de Paști ca finalitate. Dar orice lucru, ca să-l dobândeşti, are nevoie de o pregătire. Și, cu gândul la efortul de care pomeneați, de redobândire a harului, ce pregătire ar trebui să avem pentru a trăi cât mai deplin bucuria aceasta? Cum să ne pregătim pentru Înviere?

– Nu ne putem pregăti pentru Înviere decât învăţând să murim, să murim în fiecare zi. E o vorbă duhovnicească care spune că „cine învaţă să moară înainte să moară, când va muri nu va mai muri”. Frumos joc de cuvinte! Cam aşa este, ne pregătim pentru Înviere încercând să înţelegem care este sensul vieţii noastre – și, până la urmă, sensul vieţii noastre este învierea, a fi împreună cu Hristos, şi ne pregătim pentru bucuria aceasta. Ea nu e o bucurie care vine din noi, e o bucurie care vine de la Hristos.

Și pentru ca această bucurie să intre şi să rămână în mine, eu va trebui să mă golesc de tot ce am în mine, şi de bucuriile cele trecătoare, faţă de care bucuria Învierii este covârşitoare, dar trebuie să mă eliberez şi de durerile mele, de stresurile mele – să trec printr-o lepădare de sine. Asta e „moartea înainte de moarte”: să mori pentru sinele tău, să nu mai contezi tu. Și atunci, scoţând din tine tot ceea ce nu este bucurie adevărată, când va veni Învierea, atunci se va umple sufletul tău de o bucurie „nu cum dă lumeaIoan 14:27, după cum spune Hristos. Și tot El spune: „Voi acuma vă întristaţi, dar întristarea voastră se va preface în bucurie, şi acea bucurie nu o va mai lua nimeni de la voi” Ioan 16:20,22.

Or pregătirea noastră e pentru o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau o bucurie trupească, a simţurilor, ci este o bucurie a Duhului – şi atunci va trebui să învăţ să trăiesc după Duh, să trăiesc viaţă duhovnicească. Şi asta înseamnă să nu mai trăiesc nici trupeşte, nici sentimental, toate acestea să învăţ să le dau afară, să mă lepăd de ele, şi să-L las pe Hristos, încet-încet, să mă umple.

Spuneam cuiva: „Măi, când iubeşti, gândeşte-te că, cumva, inima noastră e ca şi camera asta. Când iubeşti pe cineva nu îl laşi numai capul să-l bage înăuntru. Nu, ori eşti înăuntru, ori eşti în afară. Or, ca să-i faci loc cuiva lângă tine, te faci tot mai mic, ca să aibă el loc”. Asta ar trebui să învăţăm, să ne facem noi cât mai mici, cum spunea Sfântul Ioan Botezătorul: „Acuma eu trebuie să mă micşorez, iar Aceasta trebuie să crească” Ioan 3:10.

Aşa ne pregătim pentru bucuria Învierii, golindu-ne pe noi şi lăsându-ne umpluţi de vestea bună, de Evanghelie. Dacă noi căutăm să ne pregătim inima pentru a primi această veste bună – că există şi o altă viaţă, că există o înviere –, atunci cu adevărat sufletul nostru începe încă de aici să se pregătească pentru lumea cealaltă.

Şi-mi aduc aminte când eram copii şi ne jucam şi spuneam: „Am trei vieţi”. Bun, nu ştiam ce spuneam, dar iată, chiar aşa și este: avem trei vieţi! Ce este viaţa în pântecele mamei? Nu este decât o pregătire pentru „moarte”, pentru trecerea „dincolo” – dar, până la urmă, pentru „înviere”, pentru viață. Am vorbit de multe ori cu unii care puneau sub semnul întrebării Învierea, și ziceau: „Da’ a înviat cineva, a mai venit cineva de-acolo să ne spună ce și cum?” „Bun”, îl întrebam, „auzi, dar te-ai gândit vreodată că ziua ta de naştere este practic ziua în care ai murit?”Păi cum, Părinte?!” „Da! Nu erai viu acolo, în pântecele mamei tale? Şi când te-ai născut, nu ai murit pentru viața aia?…”. Toată pregătirea şi dezvoltarea fătului în pântecele mamei este o pregătire şi o dezvoltare pentru a putea face faţă unei lumi sensibile, unei lumi materiale. I se dezvoltă auzul, văzul, toate organele, el când vine este apt pentru a face faţă acestei vieţi. Moare pentru viața de până atunci, dar de fapt se mută. Și moartea este o uşă: ieși pe o uşă şi intri într-o altă cameră, unde ţi se deschid alte perspective. Noi când prăznuim ziua Sfinţilor? În ziua în care au murit – dar e ziua când au murit pentru lumea asta şi s-au născut pentru lumea cealaltă, cea veşnică.

Ei, şi în lumea asta – care e ca un pântece mare, unde toţi suntem fraţi, cum zice Hristos, hrănindu-ne cu altă mâncare decât cea care ne-a făcut capabili să facem faţă acestei lumi sensibile, hrănindu-ne cu harul lui Dumnezeu – ni se dezvoltă alte simţuri, simţurile duhovniceşti, că avem şi miros duhovnicesc, şi văz duhovnicesc, şi auz duhovnicesc Căci acestea sunt nişte realităţi care nu se văd, dar există. Spuneam cuiva: „Măi, gândul nu-l vezi; e o energie pe care n-o vezi, dar o simţi. Când te ţinteşte cineva cu privirea din spate, simţi şi te întorci – simţi că parcă te atinge, dar nu te-a atins cu nimica practic, e ceva nevăzut”. Şi realitatea asta nevăzută, care este mult mai reală decât realitatea asta, mult mai profundă, dacă învăţăm să fim atenţi la ea şi să o cultivăm din lumea asta, în felul ăsta suntem mult mai pregătiţi pentru a putea primi o bucurie duhovnicească. Dacă eşti pregătit cu o viaţă duhovnicească, poţi să faci diferenţa dintre o bucurie sentimentală şi o bucurie duhovnicească. Cum spunea cineva, are alt gust, e altceva

„Să te goleşti de tine ca să te poţi umple de El”

– Deși suntem, cum spuneați, în pântecele acesta al lumii ca să ne naştem în veşnicie ca fraţi, trăim tot mai puţin ca fraţii, avem tot mai puţin conştiinţa că suntem parte a „Întregului Adam”. Şi, legat de pregătirea pentru bucuria Învierii, una din problemele mari de astăzi e că nu ne mai iertăm unul pe altul, nici chiar cei din Biserică. Omul nu mai înţelege iertarea, nu o mai trăieşte decât la un nivel juridic. Cum am putea învăța să iertăm din inimă?

– Într-adevăr, este foarte greu să ierţi, dar cu asta începe până la urmă Postul, nevoința. Nevoinţa în vederea primirii acelei bucurii a Învierii este legată de iertare, de aceea o și numim „Duminica Iertării. Nu se poate fără iertare. Tocmai de asta sunt nevoinţa, postul, renunţarea… Renunţare la ce? Renunţ la pofta mea, renunţ la egoismul meu. De ce nu putem să iertăm? Pentru că ne iubim pe noi. Deci, dacă omul s-ar iubi mai puţin pe sine şi mai mult pe ceilalţi, ar putea să ierte cu uşurinţă. Cine nu pune preţ pe viaţa lui, în sensul că nu este egoist, acela poate să ierte, nu ţine minte răul, nu are probleme – ca şi copilaşii care se ceartă şi apoi se îmbrăţişează.

Or asta presupune harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, că în copii există mult mai mult har de la Dumnezeu şi nevinovăţie. De aceea spune Hristos: „De nu vă veţi întoarce să fiţi ca şi copiii…”. Trebuie să ajung la starea de nevinovăţie a copilului care nu ţine minte răul, şi atunci şi poate să ierte. Noi, pentru că ne iubim pe noi, de aia nici nu putem să iertăm. Aceasta este prima treaptă, lepădarea de sine: „Cel ce vrea să vină după Mine…”. Deci nu poţi să te bucuri de Hristos, de Învierea lui Hristos, şi cu Hristos dacă nu mergi pe calea Lui, dacă nu mergi pentru El. Or, până şi pe cruce Hristos a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce facLuca 23:34. Primul Mucenic Ştefan a zis: „Doamne, nu le ţine lor păcatul acestaFapte 7:60. Toate sunt condiţionate de iertare, de asta începem nevoinţa Postului cu iertarea, şi o terminăm cu bucuria Învierii.

Or, cum să te bucuri de Înviere dacă tu eşti certat cu aproapele tău, cu fratele tău? Și atunci e nevoie de mult mai multă apropiere. Ca să pot să iert trebuie să mă apropii de Cel care a iertat total, pe toţi oamenii. „Doamne, învaţă-mă Tu cum să iert, că eu nu ştiu să iert, nu pot să iert cu puterea mea”. Și Hristos spune: „Da, nu poţi cu puterea ta să ierţi, dar dacă vii să te apropii de Mine, iei exemplu de la Mine, mă primeşti pe Mine în tine, cu puterea Mea o să poți ierta”. Căci zice Hristos: „Nu voi aţi biruit lumea cu relele ei, Eu am biruit lumeacf. Ioan 16:33.

Eu fac mereu o comparaţie, nu-i prea plastică aşa, dar pe care mulţi au înţeles-o mult mai mult decât nişte filosofii teologice. Am zis: „Mă, ştii ce înseamnă să ţii minte răul? Când cineva îţi face ceva rău şi te cerţi cu el şi zici că nu poţi să-l ierţi, ştii ce însemnă asta? E ca şi cum cineva îţi aruncă pe fereastră, la tine în cameră, o mizerie, o balegă. Păi el nu vine să ţi-o scoată, e problema ta dacă vrei tu să stai cu ea acolo. Poţi să stai, dar nu ştiu care o să mai stea cu tine în camera aia. Dar dacă nu, o scoţi afară, o scoţi afară…”. Asta înseamnă să ierţi din inimă. Doi oameni care se ceartă, prin vorbele pe care şi le spun, prin faptele pe care şi le fac unul altuia, răutăţile pe care şi le fac unul altuia, e ca şi cum îşi bagă unul altuia câte o ţeapă. Ştii? Nu vine celălalt să ţi-o scoată. Tu, dacă vrei să stai cu ea acolo, e problema ta – se infectează, chiar dacă nu te jenează… Hristos, când a spus: „Iertaţi din suflet orice vă fac oamenii” cf. Matei 18:21-35, nu l-a avut în vedere pe ăla care mi-a făcut rău; Hristos mi-a spus-o mie. Hristos, când spune lucrul ăsta, să iert, îmi vrea binele meu, sănătatea mea. Pentru că în primul rând mie îmi fac bine când îmi scot „ţeapa” aia, când îmi scot mizeria din casă.

Și aceste rele aduceri-aminte, cum le zic Părinţii, fac parte din arsenalul cu care vrăjmaşul te ţine pe tine legat în slujba lui, până la urmă. Şi atunci te întrebi: „Măi, cui slujesc eu ţinând minte răul şi neiertând?”. Păi nu slujesc în nici un caz lui Hristos, nici mie nu-mi fac bine – şi atunci chiar trebuie să fac un efort: „Măi, să-l iert, indiferent ce mi-a făcut!”.

„Mântuirea noastră depinde de iertare”

Hristos este modelul nostru. Ca om şi El a fost bătut, a fost scuipat, şi m-a avertizat: „Vrei să fii prieten cu mine? Păi o să fii bătut, scuipat, chinuit până la moarte. Ei, mai vrei să fii prieten cu Mine?”. Provocarea lui Hristos! Dar, până la urmă, ne spune Hristos: „Nu vă îngroziţi de lucrurile astea, că Eu am trecut prin ele și am biruit” cf. Ioan 16:33.

Acestea sunt provocările şi examenele şi lecţiile prin care Dumnezeu vrea să te ajute să te goleşti de tine ca să te poţi umple de El. Iubirea totală şi de celălalt este când celălalt trăieşte în tine. Când şi până pe cel ce ţi-a făcut rău, dacă poţi să-l faci să trăiască în tine, eşti asemenea Sfântului Siluan sau a tuturor sfinţilor care au putut să ierte pe toţi vrăjmaşii, să poarte în inima lor pe toată lumea.

Gândeşte ce mică este lumea celui care se iubeşte numai pe el – e numai el singur acolo! Or, Dumnezeu de asta a spus că nu e bine să fie omul singur, că un om singur nu are cum să cunoască iubirea, decât iubirea de sine… Cum zicea cineva, iubirea duce în Rai, dar iubirea duce şi în iad – iubirea de Dumnezeu şi de aproapele te duce în Rai, dar iubirea de sine te duce în iad. Şi atunci, ca să putem ierta, de asta avem nevoie: măi, stai un pic, că mă doare, mă enervez când îmi aduc aminte de ăla! Bun, dar enervarea, şi cârtirea, şi bârfirea lui, şi clevetirea lui şi judecarea lui, păi astea mă recomandă pe mine în faţa lui Dumnezeu ca cetăţean al Raiului? Păi nu mă recomandă. Dar vrei să fii acolo? Da. Bine, dacă vrei să fii acolo, trebuie să faci asta. Asta-i calea, şi-n calea asta sunt nişte legi. Dacă nu, plăteşti „amendă”. Şi atunci este nevoie să conştientizăm lucrul acesta, că fără iertare nu există mântuire.

Şi aşa frumos le-a structurat Dumnezeu în rugăciunea Tatăl nostru… Sunt şapte cereri. La vârf este „pâinea noastră cea spre ființă”, pâinea vieţii, Hristos. Cine nu mănâncă această pâine euharistică, Hristosul euharistic, nu va avea parte de El la înviere, în viaţa cea veşnică cf. Ioan 6:51. Dar ca să pot să mănânc pâinea asta, imediat vine şi spune: „şi ne iartă nouă…”. Şi atunci chiar că mântuirea noastră depinde de iertare. Mântuirea noastră este legată de relaţia noastră cu oamenii. „N-ai cum să-L iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-L vezi”, zice Sfântul Apostol Ioan, „şi pe fratele tău să-l urăşti” cf. 1 Ioan 4:20. N-ai cum – venirea la Hristos, împărtăşirea cu Hristos presupune o relaţie de iubire. Dar dacă zici că-L iubeşti pe Hristos şi pe fratele tău nu-l iubeşti, înseamnă că minţi, și n-ai cum să te apropii…

Trebuie mânat mai la adânc, adică chiar trebuie să învăţăm să trăim duhovniceşte. Oamenii trăiesc pe trei nivele: trupeşte, sentimental şi duhovniceşte. Trebuie să mergem din har în har, din putere în putere şi să învăţăm să trăim duhovniceşte. Când trăieşti trupeşte, eşti ca animalul: „Mi-ai dat una? Legea Talionului: îţi dau și eu una!”. Dacă trăieşti sufleteşte, sentimental, poate nu dai, dar te consumi în tine şi ţii minte răul ăla: „Na, nu mai vorbesc cu el, nici nu vreau să-l mai văd…”. Şi ţii răul ăla în tine, şi nu poţi să ierţi. Atât timp cât îl ţii în tine, nu poţi să ierţi. Trebuie să faci un efort și să acţionezi duhovnicește.

(…) Material realizat de Radu Hagiu

Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016

13062486_1541678332801230_7630210732462645536_n

***

LUMINA CEA CARE LUMINEAZĂ ÎN ÎNTUNERIC

Există un reflex bine întemeiat al oamenilor de pretutindeni de a aprinde lumina atunci când ajung într-un loc întunecat. Nimeni nu pune în discuţie acest gest, justificat prin însăşi nevoia de a vedea, de a te deplasa sau a te descurca în ceea ce vrei să faci, căci, oricât ar urî cineva lumina, nu-i poate refuza complet prezenţa în viaţa lui. Dar cum, veţi întreba, poate cineva să urască lumina, să fugă de cea care-i scaldă privirea cu vederea naturii şi a oamenilor? Pe drept veţi spune că omul acela este nebun, pentru că urăşte tot ceea ce-i face posibilă viaţa.

Dar şi nebunia tot întuneric este, căci nebunul nu mai vede raţiunea lucrurilor, sensul real al vieţii. Aşadar vedem că cele două lumini – a ochilor şi a minţii – sunt cumva înrudite, cel puţin în dragostea pentru viaţă pe care amândouă o prilejuiesc. Şi totuşi, deşi lumea acceptă şi chiar obligă la normalitatea de a lumina locul în care te afli pentru a-ţi desfăşura o activitate oarecare, în viaţa de zi cu zi, necesitatea primirii de către minte a Luminii celei de Sus nu mai are evidenţa de altă dată.

Deşi despre Evul Mediu se vorbeşte ca despre o „epocă întunecată”, pe atunci, pentru oameni, ca de altfel în toată istoria omenirii şi până în modernitate, lumina minţii era cu mult mai relevantă şi mai importantă decât cea a soarelui. Căutarea, peregrinările exemplare erau către înlăuntru, către lumina ce înconjoară sau străluceşte dinlăuntrul inimii, pe această temă purtându-se controversele, chiar dacă nu întotdeauna justificate. Și asta pentru că lumea occidentală alunecase deja către înlocuirea Luminii lui Hristos cu cea a intelectului.

Şi tocmai pentru că lumina era definitorie pentru căutările existenţiale ale oamenilor, polemic, apar aşa-zişii „iluminişti”. Ei merg mai departe cu intelectualizarea, cu abstractizarea ideii de lumină, printr-o mişcare şi mai pregnantă a autonomizării minţii faţă de mintea lui Hristos. Deja începuse să se profileze, să se afirme faptul că mintea omului nu mai are nevoie de nici o lumină exterioară, că-şi este sieşi suficientă pentru a vedea raţiunile lucrurilor şi a înţelege. La un anumit nivel al elitelor conducătoare ale lumii apar aşa-zişii „iluminaţi”, care se deosebesc, chipurile, de creştini prin faptul că au primit iniţierea unei altfel de lumini, una însă înrudită mult cu întunericul.

„Ne hrăneşte această «lumină» a societăţii hiper-informatizate viaţa?”

Așa se face că întunericul gândirii autonome începe să pună tot mai mult stăpânire pe lume. Din el izvorăsc desfătările şi curviile lumii pariziene, vanitatea pseudofilosofică a celor ce-şi ziceau „gânditori”, revoluţiile însetate de sânge ale veacului al 19-lea şi războaiele cele mari ale secolului trecut.

De atunci şi până la epoca televizoarelor şi calculatoarelor, a ideologiilor anti-viaţă şi a celebrării întunericului nu mai este, istoric vorbind, decât un pas. Lumina ecranului a ajuns la a uzurpa totalitar cea mai mare parte a timpului care înainte era dedicat întâlnirii nemijlocite cu lumea şi cu oamenii, în privirea blândă a zilei. Şi tot ea a ajuns să furnizeze judecăţile, sentimentele, emoţiile, tot ceea ce înainte irumpea la incidenţa între Lumina lui Hristos şi mintea neputincioasă a omului. Astfel că tot ceea ce lumea a descoperit în marşul ei prin istorie cu ajutorul lui Dumnezeu este folosit acum ca „benzină” pentru motorul care susţine, prin „cureaua de transmisie” a ecranului, viaţa interioară a oamenilor.

Dar asta ne-a făcut, oare, mai fericiţi? Ne hrăneşte această „lumină” a societăţii hiper-informatizate viaţa? Ne sunt suficiente ideologiile zilei pentru a ne simţi în siguranţă şi mulţumiţi? Dacă da, atunci de ce oamenii se ceartă unii cu alţii mai mult ca niciodată în istorie? De ce familiile şi-au pierdut pacea, iar nemulţumirile, frustrările şi multe altele îi duc pe soţi la interminabile conflicte care sfârşesc în divorţ?

Sunt oameni care aleg, poate că seduşi, dar totuşi aleg, puţin câte puţin, dar tot mai mult întuneric în viaţa lor. Aleg să-şi cedeze libertatea pentru confort şi puţin mai multă distracţie, pentru promisiunile mai-marilor sau pur şi simplu pentru că este mai uşor decât să mărturiseşti şi să te lupţi. Îi afli după câţiva ani îmbătrâniţi, mai mult din cauza măcinării lăuntrice a patimilor decât de vârstă. Sunt lipsiţi de nădejde şi de bucuria de-a trăi, şi-şi apără eul fragmentat şi labilizat de orice gând care le-ar pune la îndoială sistemul de non-valori, viaţa cu iz de moarte pe care o trăiesc. Unii se trezesc abia în ultima clipă, spunând celor care le stau la căpătâi: „Voi să nu faceţi ca mine, eu am greşit…”. Alţii preferă să uite până la sfârşit, stând cu televizorul deschis pentru a nu rata ultimele ştiri. Aproape anecdotic, un prieten, preot, îmi povestea recent că a fost căutat să facă un Sfânt Maslu unei femei cu un cancer în ultimul stadiu, boală care, de altfel, i-a răpit viaţa după numai câteva ore. Şocant i s-a părut că până şi pe parcursul slujbei televizorul era deschis, iar doamna mai mult la ecran se uita decât să ia seama la slujbă.

„Aceşti tineri vor fi cei pentru care vom fi judecaţi”

Mai sunt însă tinerii care de mici au apucat să trăiască mai mult în umbra ecranelor şi a minciunii mediatizate, a modelor şi a drogurilor cotidiene, decât a iubirii protectoare a părinţilor și a Adevărului, sub orice formă s-ar manifesta El. Ei, cei mai mulţi dintre ei, nu au cunoscut nici dragostea părinţilor, nici bucuria de a fi în preajma lui Dumnezeu. Lor li s-a oferit să aleagă între o minciună şi alta, între un eşec şi o frustrare, toate dominate de reclama unei vieţi lipsite de orice griji, îngrăşată cu o mulţime de plăceri.

Lor mă gândesc să le dedic aceste rânduri acum, când toată lumea simte nevoia să se bucure. Lor, celor care ne apar ca duşmani pentru că-L urăsc pe Dumnezeu, deşi nu L-au cunoscut, pentru că iubesc mai mult desfrâul şi drogurile, deşi acestea le-au lăsat deja cicatrice adânci în trupuri şi suflete. Lor, celor care ne vor prigoni mâine, pentru că nu i-am iubit atât cât să le înţelegem sufletele rănite de lipsa iubirii, de întunericul şi frigul morţii în umbra căruia au crescut. Pentru ei, care nu ştiu mare lucru despre Paştile trăit ca o trecere de la moarte la viaţă. Pentru ei, care nu au auzit, nu L-au cunoscut pe Cel care S-a făcut Lumină oamenilor, celor care şedeau în întuneric şi-n umbra morţii.

Aceşti tineri vor fi cei pentru care vom fi judecaţi. Pentru ei vom pătimi şi noi, căci în ei se reflectă indiferenţa lumii din care facem parte, indiferenţa faţă de mărturisirea Luminii într-o lume cuprinsă într-o măsură tot mai mare de întuneric. Desigur, „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” Ioan 1:5. Dar de această Lumină – care acum, la Sfintele Paşti, abundă – nu avem voie să ne bucurăm singuri, ci să facem în aşa fel ca măcar un suflet, măcar pe unul din cei smintiţi ai lumii acesteia, măcar pe încă unul să-l aducem împreună cu noi la ospăţul bogat pe care l-a întins Hristos înaintea noastră. Suntem aşteptaţi să facem acest gest, suntem căutaţi de ei, cei care, în întuneric stând, sunt neputincioşi singuri a se mai ajuta. Să le arătăm dragoste, să-i privim ca pe fraţii noştri în Hristos, ca pe cei pentru care Hristos S-a răstignit şi a înviat. El, Care nu se bucură de moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă şi să fie vii, va fi împreună cu noi.

Iar dacă reuşiţi, vă rugăm să ne scrieţi, ca măcar această bucurie să avem a împărtăşi tuturora: minunea că una din rătăcitele oiţe ale Domnului s-a dumirit cine este Păstorul adevărat şi cine furul venit ca să junghie şi să piardă Ioan 10:10. Căci ce minune mai mare poate fi în lumea aceasta decât omul necredincios care se leapădă de stăpânul întunericului şi-şi predă viaţa Lui, Celui care a venit în lume ca tot cel ce crede în El să nu rămână întuneric, ci să aibă viaţă, şi să o aibă din belşugIoan 10:10?…

Hristos a înviat!

Gheorghe Fecioru

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016

09_slujba_de_inviere_catedrala_mitropolitana_foto_viorel_catusanu

  • Doxologia/ Nicolae Pintilie:

Este important să participăm la toată Liturghia Învierii?

Liturghia Învierii, cel mai important moment liturgic al anului, este trăită de către Biserică cu o mare bucurie. Veşminte luminoase, cântări în tonuri veselitoare, lumânări în mâini şi candele aprinse în suflete, zâmbete pe chipuri. În toiul nopţii, totul explodează de lumină şi bucurie! Însă, ceva aduce şi o umbră de întristare – mai ales în parohiile din mediul urban. Dacă, iniţial, curtea, strada, biserica sunt pline ochi de credincioşi care vin să se bucure de Lumina Sfântă şi care cântă Hristos a Înviat, deodată după citirea Evangheliei, în timpul cuvântării preotului, râuri, râuri de lumină se îndreaptă spre ieşire! Parcă ai vrea să le spui: „Fraţilor, în partea opusă este biserica, unde vă îndepărtaţi?”... An de an se repetă acest fenomen şi an de an chipul părintelui se întristează…

Povestea părintele profesor Constantin Galeriu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, o experienţă interesantă din anii tinereţii sale. Abia transferat la una dintre parohiile din Piteşti, avea în biserică, duminica, doar câţiva credincioşi. Îşi muncea mintea, cum să umple lăcaşul de cult. Într-o duminică, le-a spus puţinilor credincioşi că, la următoarea slujbă, vor avea un musafir foarte important – însuşi diavolul în persoană! În duminica următoare, dimineaţa, oamenii erau în biserică, în curte, în faţa curţii, în copaci şi pe garduri – doar, doar vor vedea şi ei un diavol. Iar părintele a spus o predică despre cum este mai interesat un demon decât Însuşi Dumnezeu, Care vine şi se întâlneşte cu noi la fiecare Liturghie.

Cam aşa se întâmplă şi în noaptea sfântă. Mulţi dintre noi venim, ne bucurăm de împărţirea luminii, cântăm un Hristos a înviat şi apoi continuăm acasă, cu masa în familie. Nu este neapărat un păcat, dar poate fi o greşeală. În contextul în care familia contemporană nu mai mănâncă la un loc, aşa cum era odată, masa din noaptea de Înviere este deosebit de importantă. Însă, adevărata masă în această noapte este dumnezeiasca Liturghie. Aşa cântăm în Joia cea Mare, „Din ospăţul Stăpânului”, pentru că la slujba din noaptea luminoasă Hristos Însuşi vine şi stă la masă cu noi! La Biserică, nu acasă. Masa în familie se poate muta, pentru a fi mai confortabil, dar şi mai sănătos, duminică dimineaţa.

Cred că cel mai înălţător moment este acela în care primeşti Sfânta Euharistie în cadrul Liturghiei din noaptea Sfintei Învieri. Am văzut sate şi parohii în care aproape toată biserica se împărtăşeşte de Înviere! Apoi, sunt binecuvântate darurile, ouăle roşii şi pasca şi oamenii stau cu toţii la masă, tot în biserică şi ciocnesc salutând cu Hristos a Înviat!

E adevărat, după o săptămână nebună de cumpărături, curăţenie, mâncare şi un pic de timp petrecut şi pe la denii, nu este uşor să rezişti la slujba Învierii. Un părinte contemporan spunea că cei care reuşesc să stea până la sfârşit se aseamănă cu femeile mironosiţe, care au avut curajul să vadă ce s-a întâmplat la mormânt, după seara de vineri. E un curaj de a sta la Liturghia Învierii, dar şi bucuria este pe măsură! Încercăm, oare, să gustăm din bucurie anul acesta?

213

Legaturi:


Categorii

1. Slider, Inregistrari, IPS Teofan Savu, Muzica, Pagini Ortodoxe, Pastile/ Invierea, Preoti si duhovnici romani, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “PAZA LUMINII IN CAUSUL INIMII: “Nu poţi să te bucuri de Învierea lui Hristos, şi cu Hristos dacă nu mergi pe calea Lui. Este o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau trupească – şi atunci va trebui SĂ ÎNVĂȚ SĂ TRĂIESC VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ”. Parintele Dionisie de la Albac despre INVIERE ca REALITATE A PROPRIEI VIETI

  1. Mi-a placut cuvantul Inaltului Teofan (al doilea video) din noaptea de Inviere, adresat mai ales tinerilor si in general celor pe care Biserica, de regula, nu-i “prinde” sa le adreseze cuvant decat in noaptea in care vin pentru “Lumina”. Foarte viu, apropiat, cald, a iesit din patetismele retorice si a rostit, practic, intreg mesajul Pastoralei sale de anul acesta, oricum foarte bun si el, intr-o forma libera si vie. Nadajduiesc sa fi ajuns macar la cateva inimi singuratice si confuze si sa le fi smuls vreun suspin launtric sau chiar sa le fi zamislit o LUMINA. Adevarata Lumina careia lumanarea, fie ea si aprinsa cu lumina venita de la Ierusalim, ii este doar simbol.

    Minunat si colajul video atat de sensibil facut pentru a surprinde esenta Patimirilor ca pregatire a Invierii inteleasa ca impartasire vie din jertfa lui Hristos.

    Iar Parintele Dionisie subliniaza un punct nevralgic despre care prea putini au curajul sa vorbeasca deschis: bucuria pascala adevarata nu este una (doar) psihologica, iar de ea ne impartasim numai in masura in care incercam sa traim o viata duhovniceasca si toate cele ale Duhului sa ne devina realitati personale, interioare, avand ca temelie si fialitate, totodata, relatia noastra vie cu Hristos. Lupta e continua, iar bucuria nu este un scop in sine, ci un dar fragil, care trebuie mereu si mereu pregatit si redobandit:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/05/10/saptamana-lumi%c2%adnata-primirea-hristos-sfintele-taine-impartasanie-bucurie-har-inselare-serghie-ribko/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/04/24/parintele-teofan-munteanu-manastirea-nera-trairea-invierii-lumea-monahilor-buna-inviere-minunea-luminii/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2013/05/06/parintele-arsenie-muscalu-interviu-lumina-duminica-pasti-inviere-har-bucurie-insuflare-inviorarea-credintei/

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/04/11/invierea-si-crucea-antonie-suroj/

  2. Dragilor, tare mă bucur de cuvântul Părintelui Dionisie. Și al IPS Teofan – l-am împărtășit familiei cu drag.
    Faceți vă rog o corectură – e Părintele Dionisie Ignat de la Albac, nu Dionisie Albac. Da, poartă numele celuilalt Părinte mare, român, de la Sfântul Munte – o potrivire bucuroasă.
    Dacă doriți, îi trasmit mâine aprecierile voastre, când trec pe la el pe la mănăstire.

  3. @ Lucian- Octavian:

    Dorim 🙂 Multumim foarte mult!

  4. Bucuria duhovniceasca se simte si in functie de asezarea sufleteasca a fiecaruia si de gandul lui Dumnezeu pentru fiecare om, daca ai nevoie de o bucurie mare sau ai nevoie de o anumita constientizare, de o anumita schimbare launtrica. Nu se intampla exact asa cum vrem noi, voia noastra este mioapa, deformata. De mult ori m-am gandit : “Astazi am sa plang pentru pacatele mele” si au trecut o gramada de zile fara sa pot plange deloc si am ajuns la concluzia ca nu imi mai trebuie sa plang, daca Dumnezeu vrea sa ma tina asa eu sunt multumita. Nu am mai vrut sa plang si exact cand am crezut ca nu exista parere de rau, atunci Dumnezeu m-a facut sa imi dau seama ca sunt o mare pacatoasa. Desigur lucrurile astea se intampla datorita rugaciunilor duhovicilor nostri, sunt sigura de asta..si am vazut in Saptamana Mare, mai degraba am simtit ca oamenii aceia smpli, necunoscuti, smeriti, umiliti sunt primii care intra in Imparatia Cerurilor:”Astazi s-a facut mantuire casei acesteia”.” Se cuvenea sa ne bucuram ca acest frate al tau mort era si a inviat”. Mare minune ! Nu avea nici frumusete, nici chip, dar ce putere si lumina locuiesc in el.. Ingerii il umbresc, este iubit inaintea lui Dumnezeu..

  5. Nu aveți pentru ce! Mila Domnului este.

  6. Un dar frumos de la ASCOR Cluj:

    si originalul, sarbesc:

  7. si continuarea la “Asteptarea Invierii”, de la Iasi:

  8. Pingback: “În zilele noastre atât de viclene, în care criza îi îngenunchează pe mulți, CUM SE POATE BUCURA CINEVA DE ÎNVIERE?” – Parintii Moise Aghioritul si Zaharia Zaharou ne invata CUM SA PRIMIM HARUL INVIERII SI SA GUSTAM PREZENTA LUI
  9. Pingback: PATIMILE DOMNULUI și ÎNVIEREA în comunitatea tinerilor din Cluj-Napoca îndrumată de Părintele Ciprian Negreanu (VIDEO, FOTO). "... în Cer a sta ni se pare..." - Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS despre SĂRBĂTORIREA DUHOVNICEASCĂ A SFINTELOR PAȘTI, pe baza Sfinților Părinți: “Praznicul Paștilor ne cheamă la trăirea PERSONALĂ a Învierii, la împărtășirea personală de ÎNNOIRE… Dacă nu se
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare