“Nu putem sta nepasatori cand se incearca distrugerea ortodoxiei”/ IPS Hierotheos Vlachos: BISERICA, DINCOLO DE STANGA SI DREAPTA POLITICA/ Capitalism fara perdea sau cum s-a transformat COSMOSUL IN PIATA (Recomandari duhovnicesti I)

10-03-2013 13 minute Sublinieri

persecutie-crestini

Am văzut un comentariu recent unde se zicea că se acordă prea multă atenție homosexualilor, ateilor și tuturor celor ce vorbesc împotriva Ortodoxiei. Că astfel le dăm o importanță mai mare decât merită și că aducem în prim plan fenomene care ar rămâne,  altfel, marginale. Nu pot să judec dacă este așa sau nu, însă eu consider că ne aflăm în fața unui atac fără precedent la adresa Bisericii și a credincioșilor. Nu poate fi măsurat impactul real asupra noastră, a celor ce venim în contact cu această campanie. Nu s-a inventat instrumentul care să măsoare impactul hulei în sufletele oamenilor. E posibil ca pe credincioși să-i tulbure, chiar dacă la suprafață nu se vor vedea schimbări. De aceea este cert că nu putem sta indiferenți. Nu putem asista nepăsători cum unii încearcă să distrugă Ortodoxia. Cu puterile pe care le are, fiecare trebuie să luptăm pentru ca adevărul să rămână la suprafață. Disputa va continua nu pentru că vrem noi să le arătăm că suntem în stare să ne apărăm credința, să aducem argumente mai bune ca ale lor și să-i „învingem” în disputele care se poartă. E necesară însă pentru a nu lăsa falsul să se înstăpânească asupra adevărului, pentru a nu lăsa sufletele oamenilor să se piardă.

De curând am văzut cum acțiunile de protest de la Muzeul Țăranului Român sunt trecute la acte care fac de râs imaginea țării, alături de scandalul cărnii de cal, de furturile făcute de conaționali sau de cerșitul prin orașele occidentale. Propaganda anti-ortodoxă îi prezintă pe cei credincioși ca pe un soi de înapoiați care și-au greșit epoca, cu câteva sute de ani, incapabili să accepte regulile jocului democratic, ba nici măcar să-l înțeleagă, inapți să participe la amploarea și diversitatea lumii contemporane. Așa să fie oare?

Dacă ne uităm puțin în istorie vedem că drepturile omului, respectul pentru celălalt, ocrotirea celui slab, a „minoritarului” în genere, cum este numit astăzi, își are originea în Biblie, în cultura și tradiția iudeo-creștine care au fost fundamentul pe care s-a clădit cultura europeană. Vechiul Testament are un foarte pronunțat caracter etic. „Că Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Stăpânul stăpânilor, Dumnezeu mare şi puternic şi minunat, Care nu caută la faţă, nici nu ia mită; Care face dreptate orfanului şi văduvei şi iubeşte pe pribeag şi-i dă pâine şi hrană” (Deuteronom 10, 17-18). În cazul Noului Testament lucrurile sunt și mai radicale: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). O asemenea demnitate acordată omului, oricărui om, nu mai este întâlnită în nicio altă religie, și în nicio altă concepție elaborată de mintea umană. Oamenii sunt egali pentru că toți sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu și chemați la asemănarea cu El. Or, acest lucru, de importanță fundamentală pentru mântuirea noastră (pentru viața în veșnicie), are și o importanță terestră. Calitățile omului aflat în relație cu Dumnezeu, situat în transcendență, au fost transferate în planul social și politic (subiectul este tratat de Louis Dumont în „Eseu asupra individualismului”, ed. Anastasia, 1996). Fără teama de a greși, putem spune că din gândirea Profeților și a Apostolului Pavel s-a născut ideea apărării celor năpăstuiți, care stă în special la baza ideologiilor de stânga, care apără minoritarii de orice fel. Iar acum am ajuns, cumva paradoxal, ca o idee care provine din civilizația iudeo-creștină să se dezvolte de o asemenea manieră încât să își propună eliminarea creștinismului din viața noastră pe motiv că este „opresiv”.

Au mai fost mari civilizații în istoria omenirii, cu realizări absolut remarcabile, dar niciuna nu a pus omul într-o demnitate atât de mare cum face creștinismul, nu a dat atâta valoare vieții umane, independent de calitatea intrinsecă a omului. Toate civilizațiile tradiționale erau integral ierarhice, au creat și menținut diferențe insurmontabile între oameni. Vezi, de pildă, sistemul de caste din India, menținut până recent. În Grecia antică a fost ceva de forma democrației, în orașele-stat, dar dacă ne uităm bine vedem că era o democrație de la care erau excluse femeile și sclavii (forța de producție a acelor timpuri). Poate să existe democrație și în alte locuri decât cele creștine, dar numai creștinismul a adus oamenii la ideea de egalitate între ei. De aceea numai din creștinism putea să desprindă ideea nobilă a drepturilor omului, adică niște drepturi inalienabile și imprescriptibile pe care omul le are în virtutea faptului că este om, independent de vreo calitate anume pe care ar mai avea-o.

Pare pueril să vrei să elimini creștinismul din lumea în care trăim pe motiv de incompatibilitate cu valorile vieții contemporane, din cauza „fundamentalismului” credinței. Dar iată că se pune și această problemă. De aceea e bine să arătăm contribuția creștinismului la formarea culturii laice a Europei occidentale, locul de unde ne vin toate ideile.  Datorită ideilor creștine trăim noi acum în modul în care o facem, chiar dacă dezvoltarea ce s-a dat acestor idei a fost una deviată, desprinsă de izvorul care le-a dat viață. Creștinismul a acceptat fiecare om cu tot ce are el, acea egalitate din care provin drepturile omului, ce postulează libertatea fiecăruia de a acționa după a sa voie, cu minimala condiție de a nu-și deranja semenul. Dar iată că s-a ajuns la o asemenea evoluție stranie, încât cei care au creat acest sistem sunt excluși de la el. Creștinii devin incompatibili cu acest mod de a fi al lumii de azi. Iar lor li se reproșează „fundamentalismul” chiar și în momentul în care nu fac decât să-și prezinte convingerile, fiind ostracizați și „trimiși” în afara istoriei.

Se pare că, atunci când s-a importat ideologia drepturilor minorităților, s-a dorit a se aduce cu ea, la pachet, și anticlericalismul intelectualilor occidentali. Ceea ce la noi, în Răsăritul Europei, nu prea e cazul. Biserica Ortodoxă a fost altceva, a participat altfel la istoria poporului român, față de cum s-a manifestat catolicismul în Occident. Au fost alte desfășurări istorice și o altă percepție a Bisericii. La noi nu au fost mișcări anti-clericale de amploare, cu excepția comunismului, dar și acolo e vorba de o ideologie de import, impusă cu forța tancurilor sovietice și menținută prin teroare până la sfârșitul sângeros din decembrie 89. Dacă însă nu avem o istorie a luptei împotriva Bisericii, putem totuși să o inventăm de acum încolo, nu? Și în felul acesta ne aliniem popoarelor „cilivizate” ale Europei – gândesc adepții unei „corectitudini politice” prost înțeleasă.

Ceea ce, totuși, nu poate fi acceptat, sub niciun motiv, este relativismul extrem la care s-a ajuns azi. Acesta se regăsește în relativismul cunoașterii, care spune că orice poate fi adevărat, că, de fapt, nu mai contează adevărul, că toate sunt concepții umane și că nu are rost să alegem între ele, să le distingem. Înainte vreme, oamenii aveau „prostul” obicei să moară pentru adevăr. Acum, acest lucru e clasat ca desuet, inutil, căci valoarea supremă este viața în sine, biologică, ruptă de valorile pe care le-ar putea întrupa. S-ar dori a se arunca la coș un concept inutil vieții noastre mentale și atât de periculos existenței fizice a persoanei, cum este adevărul. Așa cum nu putem renunța la ideea de adevăr – sau, mai exact, de Adevăr (Hristos), tot așa nu poate fi acceptat relativismul moral pe care îl manifestă lumea contemporană sau, mă rog, o anumită parte a ei, dar una foarte vocală și care vrea să își impună punctul de vedere.

Creștinii pot accepta fără probleme diversitatea de opinii, de păreri exprimate în toate aspectele vieții, dar ei nu pot să nu fie convinși că există un Adevăr pe care trebuie să-L mărturisească cu orice preț. Lipsa acestei atitudini se mai numește și apostazie, cădere în afara Bisericii. Or, tocmai această mărturie deranjează confortul mental al unora și de aceea este atacată. Fermitatea în menținerea pe poziția adevărului revelat de Dumnezeu enervează pe cei care s-au prea obișnuit să trăiască în păcat ca și cum ar fi o stare de normalitate. Este extrem de tentant să trăiești numai pentru poftele tale, satisfacerea lor să fie singurul ideal urmărit, și asta și facem mulți dintre noi. Dar nu se poate trăi, pe termen lung, în acest mod. Omul nu se va putea adapta unui asemenea stil de viață, care oferă unele „avantaje”, însă cu limitele de rigoare, căci nu se poate „asorta” cu boala, cu suferința sau, mai ales, cu moartea! De aceea creștinul trebuie în permanență să-și amintească șubrezenia acestui stil de viață, să fie o conștiință lucidă atât pentru el însuși, cât și pentru cei din jurul lui. Să spună adevărul cu tot talentul, cu toată abilitatea lui, cu toată diplomația de care e în stare, dar fără să îl falsifice. Nu contează câți suntem, câți vom mai fi în viitor – Hristos ne numește „turmă mică” (Luca 12, 32) – glasul creștinilor se va face auzit chiar dacă deranjează. Nu abdicăm de la mărturisire, pentru că numai așa putem să devenim ceea ce Hristos vrea să fim: „lumina lumii” (Matei 5, 14).

  • Pemptousia:

IPS Hierotheos Vlachos: Dialogul Bisericii cu dreapta şi stânga politică

hierotheosÎn ultima vreme s-a discutat în spaţiul bisericesc şi mai larg, al societăţii, despre dialogul dintre Biserică şi stânga politică care a avut loc de curând în Grecia. Eu, personal, nu am urmărit îndeaproape simpozionul pe această temă, ci doar am citit câteva comunicări din cadrul acestuia, şi reacţiile presei legate de acest subiect. Consemnez în continuare câteva gânduri care ar putea conduce la o mai amplă dezbatere şi la o precizare a termenilor.

1. Biserica este un spaţiu deschis tuturor, dar are un scop precis. Biserica este o societate bine determinată care dobândeşte însemnătate teologică ca Trup, anume Trupul lui Hristos, ca familie duhovnicească, ca spital duhovnicesc. Biserica îi primeşte pe toţi, dă sens vieţii lor şi le deschide orizontul vieţii. Din Biserică fac parte conducători şi supuşi, înţelepţi şi analfabeţi, bărbaţi, femei şi copii, oameni din toate naţiile, bogaţi şi săraci. Biserica nu lucrează ca o ideologie, ci ca o mamă duhovnicească care naşte şi îşi creşte copiii, indiferent de culoarea, de clasa socială, de genul şi naţionalitatea acestora.

Cel care vede în Biserică o ideologie eşuează în a înţelege scopul mai adânc al acesteia, în a vedea dinamica inimii Bisericii şi felul cum îşi transmite sângele în toate mădulare, încă şi în cele mai umile şi mai istovite.

2. Termenii de „dreapta” şi „stânga” au fost apărut cu totul ocazional şi au legătură cu poziţia pe care o ocupau membrii Adunării Constituante din Franţa revoluţionară de la 1789, care discutau, pe de o parte, cum ar funcţiona regimul politic într-o monarhie constituţională, iar, pe de altă parte, despre puterea pe care urma să o deţină regele. Cei care stăteau în partea stângă erau mai radicali şi progresişti, câtă vreme cei care din dreapta erau mai conservatori. De atunci, aceste noţiuni au fost încărcate cu un puternic conţinut sociologic şi au primit un sens ideologic.

În limba contemporană, noţiunea de dreapta este corelată cu gândirea conservatoare şi tradiţională, se manifestă prin promovarea religiozităţii moştenite, prin capitalism, neoliberalism şi piaţa liberă. Dimpotrivă, noţiunea de stânga este corelată cu gândirea modernă şi radicală atât faţă de tradiţii şi, mai ales, faţă de tradiţiile religioase, cât şi faţă de viaţa socială, fiind exprimată de principiile egalităţii, ale culturalităţii şi internaţionalismului.

Între dreapta şi stânga se intercalează cei de centru şi social-democraţii, care încearcă să funcţioneze după schema hegeliană teză-antiteză-sinteză şi să exprime o cale de mijloc. Schemele acestea sunt complexe, pentru că între dreapta, stânga şi centru se mişcă grupările de centru stânga, cele de centru dreapta, social-democraţii, iar la extreme se află extrema dreaptă şi extrema stângă.

Desigur, aceste mişcări nu trebuie înţelese ca fiind strict delimitate, de vreme ce în mişcările de dreapta sunt cuprinşi şi oameni din clasele mai de jos, lucru pe care marxismul îl consideră o situaţie nefirească şi îl interpretează ca lipsă de „conştiinţă de clasă”, dar şi ca influenţă a propagandei. Este însă o realitate faptul că e imposibil ca aceste scheme ideologice şi sociale să fie strict delimitate între ele şi nici nu pot fi interpretate toate concepţiile oamenilor din perspectiva acestora.

Asta înseamnă că în Biserică, care este un spaţiu deschis, pot fi cuprinşi cei care caută adevărul dincolo de schemele sociologice – scheme care, oricum, se transformă odată preot demonstratiecu timpul – şi dincolo de oportunismele oamenilor. De pildă, dacă un om este conservator nu înseamnă obligatoriu că este şi un creştin adevărat, chiar dacă trăieşte în Biserică şi nici dacă este radicalist şi revoluţionar nu înseamnă obligatoriu că este ateu şi împotriva lui Dumnezeu şi să considere unii că nu are ce căuta în Biserică.

De altfel, întreaga predică a Bisericii şi întreaga ei teologie este în chip de-a dreptul revoluţionar împotriva oricărui fel de establishment, împotriva oricărei ipocrizii şi compromis, împotriva oricărei corupţii, fie ea teologică, socială sau politică. Cel care limitează Biserica la partide, grupări, ideologii şi oportunităţi, îi deformează caracterul ecumenic şi misiunea-i transfiguratoare. În Biserică trăiesc şi ucenici care sunt la vedere, dar şi alţii ascunşi, şi numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor. Există nebuni în Hristos care sunt mai autentici decât cei deştepţi oameni, după criteriile lumii, şi există oameni care trăiesc la marginea vieţii sociale şi care îl caută cu adevărat pe Dumnezeul dragostei, lucru pe care nu îl fac ipocriţii moralişti, ca unii ce se adaptează la toate situaţiile.

3. Biserica dialoghează cu toţi oamenii, nu se teme de dialog, pentru că ea are viaţa care biruie moartea. Învăţătura că Biserica este Trupul Dumnezeiesc-Omenesc al lui Hristos arată că, precum un trup şi Biserica îi primeşte pe toţi, dialoghează cu toţi, dar în cele din urmă rămân în ea doar acele elementele necesare, iar cele inutile sunt eliminate. În relaţie cu lumea, Biserica nu este o anume viziune despre lume, o Weltanschauung, nici nu este stăpânită de fobie faţă de lume, dar, în acelaşi timp, nici nu face pactul cu lumea, lăsându-se condusă spre secularizare. E posibil ca unii creştinii să transforme creştinismul într-o ideologie şi să manifeste fobie faţă de lume sau, dimpotrivă, să trăiască o viaţă creştină secularizată. Trebuie întărit că dialogul Bisericii, aşa cum a dovedit însuşi mersul ei istoric, este ţelul statornic al Bisericii; acest dialog este prolific şi conduce la transfigurarea oamenilor.

Numai cu diavolul nu poartă dialog Biserica, pentru că diavolul este duh întunecat, fiinţă înspăimântătoare, purtător al răului, care nu se poate folosi de pe urma vieţii Bisericii, pentru că nu se poate pocăi. Astăzi, puterile demonice se exprimă în spaţiul social prin idei dictatoriale şi mentalităţi fasciste, prin aspiraţii de asuprire a popoarelor, prin violenţă, războaie, îngrădire a libertăţii oamenilor. Biserica continuă să îşi săvârşească lucrarea şi în regimurile tiranice, trăindu-şi libertatea chiar şi în catacombe în vremuri de prigoane, dar nu poate să sprijine asemenea regimuri şi nici să colaboreze cu ele, servind scopului lor crud şi inuman.

4. Dezbaterea despre relaţia dintre Biserică şi dreapta sau stânga politică a avut deja loc în lumea occidentală, pentru că acolo era într-adevăr foarte necesară. Când vorbesc de necesitatea acestei dezbateri, nu mă refer la o nevoie a Bisericii, ci la o nevoie a teologiei apusene, pentru că în Apus Biserica s-a amestecat cu aspiraţiile şi scopurile grupărilor şi ideologiilor de dreapta. Să amintesc identificarea grupărilor protestante cu capitalismul, aşa cum Max Weber a analizat capitalismul, dar şi de încercarea creştinilor de a se elibera de mentalitatea capitalistă, în urma căreia s-a conturat aşa numita „teologie politică” şi „teologia eliberării”, după cum, de pildă, vedem în America Latină. Să mai amintesc şi de dezvoltarea „teologiei dialectice” în Apus sau de „teologia crizei”, mai ales în protestantismul german; asta pentru că anumite grupări protestante au adoptat mentalităţile războinice ale conducătorilor germani. Unii teologi protestanţi din Apus s-au împotrivit însă alianţei creştinismului occidental cu fascismul şi nazismul. Astfel, a apărut aşa numita „neo-ortodoxie” sau „teologia crizei”, a cărei principală lozincă a fost „Nu compromisului cu lumea!”, după cum prezintă profesorul Marios Bégzos.

Astfel, relaţia sau identificarea creştinismul protestant sau papistaş cu mentalitatea lumii şi cu partidele politice occidentale constituie o cădere de la credinţa creştină. Asta înseamnă că în Apus se vorbeşte despre partide creştin-democrate care se opun celor socialiste, şi, de aceea, există nevoia dialogului cu stânga, pentru a fi scos creştinismul din mentalitatea ideologiilor politice de dreapta.

În Grecia a fost iniţiat dialogul Bisericii cu stânga politică, deşi în ţara noastră nu s-a observat vreo identificare a Bisericii cu formaţiunile de dreapta. Desigur, această identificare cu forţele de dreapta este valabilă pentru anumiţi creştini şi clerici, dar nu este valabilă pentru Biserică, care s-a detaşat de toate aceste grupări politice. Biserica Ortodoxă nu s-a identificat nici cu fascismul şi nazismul, nici cu etnofiletismul şi cu regimurile tiranice. E posibil să le fi tolerat, pentru că nu putea face altfel, dar nu s-a identificat cu ele.

5. Nu zice nimeni să nu aibă loc un dialog între teologi şi clerici, pe de o parte, şi formaţiunile de stânga, pe de altă parte, pentru că, într-adevăr, în trecut s-au făcut unele exagerări. Cândva, dreapta şi-a impropriat spaţiul bisericesc, altădată creştinii s-au împotrivit stângii, iar unii politicieni de stânga au contestat Biserica cu totală lipsă de judecată, fără să înţeleagă că una este Biserica Ortodoxă, aşa cum a fost ea exprimată de către Părinţii Bisericii, şi alta este creştinismul apusean în feluritele lui expresii. De asemenea, poate avea loc un dialog între teologi şi politicieni de stânga, pentru a se cerceta mai ales diferitele chestiuni de natură practică. Însă, acest dialog, pentru a deveni punctul de plecare al unei mai bune cunoaşteri, trebuie să se centreze pe esenţa subiectului, nu pe unele consecinţe şi aspecte exterioare, sociale. Cred că un asemenea dialog trebuie să aibă loc pornind de la patru puncte fundamentale.

[…] continuarea la SURSA

  • Doxologia:

pr. Valentin Istrati: De ce se zidesc biserici în răsărit şi se dărâmă în apus?

În cadrul “Proiectului 200” desfăşurat în Moscova, 27 de biserici ortodoxe sunt în construcţie. Printre ele amintim Biserica Sfântului Spiridon al Trimitundei din cartierul Nagatino, a Sfântului Serfim de Sarov din Pasajul Chokalsky şi altele. Proiectul este o colaborare între statul rus şi Biserica Ortodoxă Rusă şi are ca scop construirea a 200 de noi biserici ortodoxe în Moscova. Este un proiect de o complexitate sporită, însă cele 200 de biserici vor avea un stil unic, făcând parte dintr-un ansamblu arhitectonic care – spun proiectanţii – va creştina văzduhul Moscovei.

Statul rus prin reprezentanţii lui nu putem spune că a fost brusc lovit de o credinţă fără frontiere în Dumnezeu, însă a realizat că religia creştină, religia iubirii şi a păcii, a răstignirii şi Învierii, este singura în măsură să asigure o temelie morală fermă şi statornică poporului rus. De asemenea, valorile tradiţionale ale societăţii: Biserica, şcoala, familia, sunt piloni de stabilitate socială şi politică şi vectorii armoniei şi progresului unui neam. Fără acestea, o naţiune se atomizează, izolându-se de umanitate sau cufundându-se într-un haos imoral şi făcător de moarte. Criza ecomomică, nemulţumirea socială, revoltele, maladiile psihologice, toate sunt efecte ale lipsei de credinţă în Dumnezeu şi al egoismului uman care duce la pieire.

Colaborarea dintre Biserică şi stat nu este o concesie făcută unei categorii sociale, ci garanţia unică a binelui public şi a moralităţii sociale şi personale. Biserica există înaintea statului şi va exista mult după ce el îşi va fi dat obştescul sfârşit (ortul popii). Orice naţiune care îşi neagă rădăcinile valorice, cele religioase în special este condamnat la moarte. Să privim doar la exemplul Franţei, campioana secularizării prin iluminism, care în 20 de ani, spun experţii sociologi, va avea mai mulţi străini decât francezi, majoritatea arabi magrebieni. Deja în Franţa, numărul musulmanilor este mai mare decât a tuturor creştinilor la un loc.

În Europa occidentală sute de biserici sunt lăsate în paragină sau vândute datorită secularizării masive şi lipsei de credinţă. O biserică monolitică separată de mulţimea credicioşilor, militarizată prin vocaţie impusă, redusă la circumstanţe de proprietate, putere sau profit este sortită să intre în piaţa pluralistă a comerţului cu nimicnicie. De asemenea, o biserică atomizată în sute de expresii, fără fundament dogmatic şi supusă anomaliilor sau ororilor veacului devine o asociaţie – fie ea şi profesionistă – de prestări servicii, care poate da oricând faliment.

Construcţia de biserici nu este un moft, nicio obsesie de grandomanie preoţească, ci necesitatea intimă a existenţei spirituale a unui neam, care rezistă pandemiilor numai prin credinţă. Toţi voievozi români au zidit mănăstiri şi biserici şi prin aceasta şi-au păstrat fiinţa naţională şi pământul sfânt. Iar bisericile creştine, în care sute de mii de oameni în istoria lor îşi pleacă genunchii şi primesc pe Dumnezeu prin Sfintele Taine, sunt pietrele de hotar care împiedică întunericul să se înstăpânească în lume.

Pr. Valentin Istrati: O tarabă numită univers

Asistăm neputincioşi în ultimul secol la transformarea cosmosului în piaţă. Comunicaţiile au strâns întreaga planetă într-un sat virtual, unde spaţiul a fost comprimat şi slujeşte timpului mâncător de oameni. Vorbeşti prin net cu America, la zeci de mii de kilometri, aşa cum ai vorbi cu bunica de pe prispă sau de pe cuptor. Piaţa globală include o devenire a realităţii în care totul este redus la valoarea sa comercială. Prin aceasta economiile statelor sunt ramuri ale unui proces global complex, în care totul este cuprins în venituri şi cheltuieli. Încetul cu încetul trocul dispare din vieţile oamenilor. Totul are valoare în bani, iar banii sunt simple hârtii sau bucăţi de plastic cărora corporaţiile super-statale le dau valoarea pe care o vor ele.

În acest proces se pierd vieţi, popoare întregi ajung să moară de foame, sunt sărăcite instituţionalizat, războiul global este unul financiar. Universul este un iarmaroc imens, unde totul se vinde sau se cumpără, spre plăcerea derizorie a unor păpuşari.

globalismSă luăm câteva exemple. Istoria a cunoscut dintotdeauna o tendinţă păcătoasă, căzută, de a vinde valorile fundamentale omeneşti. Intelighenţia era ţinută pe la curţile marilor nobili cu plată, pentru a da impresia de valoare. Marii Mecena din toate timpurile au cumpărat creiere şi le-au vîndut apoi. Ţările dezvoltate astăzi atrag şi cumpără creierele, piaţa materiei cenuşii fiind una dintre cele mai importante zăcăminte ale umanităţii. Însă în ultimul secol mai mult decât toate celelalte la un loc, mintea omenească a fost plătită gras să distrugă umanitatea, să inventeze instrumente ale morţii care pot eradica viaţa de pe pământ, să creeze diabolic viruşi care ucid popoare sau continente întregi, să mixeze substanţe chimice pentru a omorî, nu pentru a aduce viaţă.

Trupul a fost dintotdeauna tentat să se vândă pentru plăcere, pe niscaiva parale. Existenţa lupanarelor, stabilimentelor şi locaşurilor orgiastice păcătoase este o permanenţă în istoria de după cădere. Însă ea era rezervată unei minorităţi păcătoase, stigmatizate, şi se ascundea în locaşuri insalubre, pline de miasmele bolilor şi ale morţii. Astăzi bordelurile moderne sunt la distanţă de un clic de copiii noştri. Trupul nu devine marfă pentru un om, ci pentru milioane de vizualizări pe internet. Căsătoriile sunt contractate de cele mai multe ori pentru bani sau profit. Moda este o expresie directă a urgiei acaparatoare a plăcerilor trupului, care trebuie mereu să consume bani şi să ofere plăcere păcătoasă. Dezgolirea fiinţei umane, de care vorbea recent Pleşu, se realizează sistematic şi sigur, faţa ca sediu al simţurilor şi a intrărilor luminii în lume devenind prin cosmetică o mască multicoloră, iar părţile cele de ruşine fiind exhibate cu nonşalanţă pentru câştiguri de imagine şi nu numai.

După ce s-a proclamat cu torţe şi tam-tam desfiinţarea sclaviei în Occident, astăzi capitalismul cumpără oameni fără nicio perdea. Să ne gândim doar la jucătorii de fotbal care au devenit o marfă scumpă, la cei care se vând pe ei înşişi şi viitorul lor pentru un contract determinat gras, de salariu ca măsură minimală a devalorizării noastre interioare. Omul de azi îşi vinde timpul pentru bani şi plăcere. Nu numai trecutul şi prezentul, ci mai ales viitorul pentru un teanc de bucăţi de plastic cu chipuri ambigue. Împrumutul la bancă este simptomatic în acest sens. I se dă omului o sumă mare de bani, pe care acesta o toacă în câteva zile, după ce în prealabil a fost manipulat că are nevoie imperioasă de acel produs. Apoi i se amanetează viitorul, omul vânzându-şi viaţa, puterea de muncă, clipele, anii viitori şi chiar viaţa copiilor lui pentru un lucru iluzoriu. Multiplicarea halucinantă a caselor de amanet în ţara noastră este simptomatică.

Chiar şi iubirea a fost scoasă pe bursă, sentimentul intrării noastre în Dumnezeu fiind atent preţuit, comparat şi tranzacţionat pe piaţa de capital. Oamenii de azi nu mai iubesc în mod gratuit şi infinit, ca o dăruire supremă a fiinţei, ci totul are un preţ, care să adape pofta nesătulă a omului consumator de materie.

Mai nou şi religiozitatea tinde să fie valorificată. Oamenii întreabă non-şalant la Biserică: Cât costă un pomelnic?, adică: Cât costă rugăciunea preotului? Ei bine, orice om poate ajuta Biserica, plină de cheltuieli şi având preoţi care trebuie să se hrănească, pe ei şi pe familiile lor, însă rugăciunea nu costă. Nu costă nimic şi costă totul. E nepeţuită. Pogorârea harului lui Dumnezeu peste umanitatea bolnavă, vindecarea bolilor, puterea de lumină a sfinţirii, Trupul şi Sângele lui Dumnezeu, nu costă nimic, pentru că sunt mai importante decât întregul univers. Nu poţi plăti viaţa nici cu toată averea acestei lumi. „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”.

Mentalitatea de tarabă a fiinţei este până la urmă opera de mare discreţie a marelui comerciant al acestei lumi, negustorul de moarte versus plăcere, întrupat în Hermes, prezent în Mercur, care şi-a risipit miliardele de ochi pe bucăţile de plastic sau de hârtie, pentru ca oamenii să creadă mai mult în bani decât în Dumnezeu. Şi se pare că în mare măsură a reuşit.


Categorii

Articolele saptamanii, IPS Hierotheos Vlachos, Pagini Ortodoxe, Paul Curca, Preot Ioan Valentin Istrati, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la ““Nu putem sta nepasatori cand se incearca distrugerea ortodoxiei”/ IPS Hierotheos Vlachos: BISERICA, DINCOLO DE STANGA SI DREAPTA POLITICA/ Capitalism fara perdea sau cum s-a transformat COSMOSUL IN PIATA (Recomandari duhovnicesti I)

  1. Sfanta Evanghelie dupa Ioan !

    “Cap. 14

    17. Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!

    19. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.

    27. Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.

    31. Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl Mi-a poruncit aşa fac. Sculaţi-vă, să mergem de aici.

    Cap. 15

    18. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât.

    19. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.”

    Slava Lui Dumnezeu pentru toate !

  2. Cap. 16

    8. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată.

    20. Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

    28. Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.

    33. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.

  3. “La noi nu au fost mișcări anti-clericale de amploare, cu excepția comunismului, dar și acolo e vorba de o ideologie de import, impusă cu forța tancurilor sovietice și menținută prin teroare până la sfârșitul sângeros din decembrie 89.”
    Acest citat este adevarat dar incomplet si prin ceea ce lipseste din el ascunde un adevar esential:
    Tancurile sovietice erau manevrate de soldati care trebuia sa fie imbatati cu alcool ca sa execute ordinele(asa cum azi soldatii americani trebuie lasati azi sa se drogheze ca sa execute misiunile mai ales terestre din Irak si Afganistan; informatie venita intr-un tren spre Nurnberg dela un soldat american operat in Germania si aflat in convalescenta dupa rana primita in Irak); iar ordinele erau comandate de uemasii lui Karl, Marx, Lenin, care stim bine ca nu erau crestini, “nu spui’ ce erau”.
    Teroarea de pina in decembrie ’89 a fost inceputa si apoi mentinuta de aceeasi urmasi ai Internationale Socialiste care nu erau crestini dar si de tradatorii romani care pentru ca au fost pusi sa implementeze comunismul la romani au ajuns sa gindeasca, vorbeasca si sa actioneze impotriva fiintei nationale a romanilor, inpotriva ortodoxiei.

  4. Pingback: CRESTINISMUL “SOFT, ANTISTRES”, RELATIVIZANT, AL CORECTITUDINII POLITICE versus OBLIGATIA MARTURISIRII. Cum arată “ighemonul” modern care ii execută pe crestini? - Recomandari
  5. Pingback: Predici (audio si text) ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA TUTUROR SFINTILOR. Ce sau cine sunt SFINTII, de fapt? Ce MARTURISIRE se cere oricarui crestin in fata oamenilor si impotriva duhului lumii -
  6. Pingback: MARTURISIREA LUI HRISTOS -
  7. Pingback: VIDEO si AUDIO: Cuvantul IPS Hierotheos Vlachos de la LIBRARIA SOPHIA: La Staretul Sofronie gasim raspunsuri pentru cautarile si deznadejdile omului de azi. Am gasit un om care a trait in vremea noastra in duhul Sfintilor Parinti | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: CUVINTE CATRE TINERI ale Mitropolitului IEROTHEOS (Vlachos) DE NAFPAKTOS: “Astăzi, în afara dependențelor trupești, există multe dependențe psihologice și ideologice”. DESPRE RELATIILE TRUPESTI INAINTEA CUNUNIEI: “Orice fruct tăi
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare