Pilda Fecioarelor si “PRAVILA” PRIVEGHERII DUHOVNICESTI/ Saptamana Patimilor ca o CALATORIE INTRE “INTUNERICUL CEL MAI DINAFARA” si “IMPARATIA DINLAUNTRU”/ Prea ocupati pentru CEL CE A MURIT PENTRU NOI? Mai are loc si HRISTOS in viata noastra DE ZIUA INVIERII SALE?

Doxologia:

Cosmin Stoica:

Faceţi loc şi Domnului Iisus Hristos, de Ziua Învierii Sale!

„Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa;

dispreţuit şi nebăgat în seamă.

Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat.

Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,

Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre.

El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”.

(Sfânta Scriptură, Isaia)

Suntem în Săptămâna Patimilor Domnului Nostru Iisus Hristos şi, ca de fiecare dată, a pătimaşelor noastre dorinţe!

Ieri, acum două milenii şi ieri, în ziua de Florii, Domnul Hristos a fost primit în Cetate cu interes politic sau cu speranţa rezolvării problemelor cetăţeneşti cotidiene: ieri, speranţa independenţei prin ieşirea de sub dominaţia romană şi azi speranţa independenţei determinată de bunăstare.

În eleganţa Sa, Domnul Iisus Hristos înţelege scopurile vremelnice ale lumii, de aceea vine călare pe un pui de măgăruş, blând şi smerit în Cetatea Împărătească. Nu foloseşte ofensive strategice, nu uzează de retorică.

„Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa”. (Sfânta Scriptură, Isaia, 53)

Vine să împlinească pentru omenire adevărata realitate a „tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte”. În poveştile copilăriei noastre şi în dorinţele noastre necenzurate, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte reprezintă idealuri pe care încercăm însă să le împlinim prin efortul nostru egocentric, într-un mod antagonic şi fantezist.

Pentru pretinsa tinereţe fără bătrâneţe ne ritualizăm împovărător viaţa în mutilări estetice, descântece anti-aging, tezaurizări corporale cu etichete la vedere sau talismane care resuscitează, în funcţie de preţul plătit sau de brand, dezechilibrile diforme sau emoţionale.

Elixirul vieţii fără de moarte ni-l închipuim, în mod dramatic soluţionat prin remediile poziţionării ierarhice şi acumulării patrimoniale.

Şi totuşi din iubire, Domnul Iisus Hristos vine să ne bucure dăruindu-Se pentru dorinţa noastră, dar în înţelegerea Sa, pentru că El este „Calea, Adevărul şi Viaţa!”.

Domnul Hristos nu cere eforturi supraomeneşti, tot ce este peste puterile noastre, crucea şi jertfa sunt duse de El. Noi, însă, pentru scopuri hedoniste sau josnice, am pierde zile şi nopţi.

Dumnezeu ne-a dăruit prin creaţie şi suflare de viaţă, frumuseţea şi veselia chipului Său, asemănarea Sa în iubire şi încântare pentru creaţia şi opera creatoare.

„Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic :

Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?

Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slava şi cu cinste l-ai încununat pe el.

Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui”.

(Psalmul 8).

Şi totuşi, lumea contemporană are însă chipul toxic al exceselor, asemănarea instinctelor prădătoare, suflarea istovită de zădărnicii.

Stăpânul întunericului ascunde toate aceste mutilări ale Divinului într-o cosmetică rafinată a intelectului şi manierelor. Din această „sinteză a harababurii” se creează un dumnezeu al scopurilor şi intereselor mărunte.

Dumnezeu şi Diavolul, Sfinţenia şi Golănia, Bucuria şi Îmbuibarea, Viaţa şi Moartea, reprezintă atributele oricui, la dispoziţia oricui.

„Iată, îți pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul!” (Deuteronom)

De Sfintele Sărbători, când veselia şi bucuria imaculată ar da slavă întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire, trăim o satisfacţie instinctuală care depăşeşte de multe ori şi planul diabolic de răsturnare a esteticului şi firescului.

În Duminica Floriilor, Domnul Iisus Hristos este singurul împărat al tuturor timpurilor care intră blând şi smerit în tulburătorul Oraş al Păcii.

Noi avem dezlegare la peşte, trimitem mesaje sterile şi tranzacţionăm în funcţie de obligaţii şi ierarhii, cadouri la cei care sunt înrudiţi cu numele florilor. Ne îmbulzim la poarta bisericilor, pentru că sunt reduceri la rămurele de salcie, înţelese mai mult într-o nuanţă magică decât în rânduiala simbolisticii ortodoxe.

De Luni, Domnul Iisus îşi începe Patima Sa pentru despătimirea noastră.

Noi începem curăţenia în case, umflăm doagele piscinelor, apoi alergăm dopaţi către mall-uri.

La Biserici bat clopotele, noi batem covoarele!

„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă miluieşte” (Luminânda din Săptămâna Patimilor).

În acest cântec de o muzicalitate desăvârşită vedem că Domnul Iisus cel ce se îmbracă cu Lumina ca şi cu o haină şi are grijă de noi mai mult decât de crinii câmpului, conştientizează necesitatea primenirii şi împrospătării, însă în Adevărul Său.

În Săptămâna Patimilor, dureros ca o încrâncenare, calea noastră devine o intersecţie nesemaforizată, pe culoarele hypermarket-urilor, pentru cobiliţele multimodale.

Mântuitorul tace în această Săptămână în faţa puterilor vremelnice, ştie că ideologia sufocă dragostea, nu vor înţelege nimic din jertfă. Cum să înţeleagă domnii lumii acesteia că se frânge şi pentru ei, care aparent au lumea la picioare? Săracul Lazăr şi văduva cu cei doi dinari au întâietate în Împărăţie, ceilalţi cumpără ranguri şi proprietăţi.

Este lovit, umilit, prietenii îl părăsesc, prin inima Preacuratei trece sabia profeţită de dreptul Simeon.

Noi ne gândim ce vom bea, ce vom mânca la masa de Paşti.

În căderile noastre, Hristos este Calea şi duce Crucea ministrului şi a omului de la sapă, printr-un voluntariat tainic, de două milenii. Nu are nevoie de mediatizare, nu are nevoie de posturile şi metaniile noastre aplicate ca după un cod deontologic.

Nu are nevoie, dar doreşte întoarcerea noastră la frumuseţea cea dintâi, la chipul şi la asemănarea Sa.

Hristos este Viaţa şi împărtăşirea cu El ne asigură totul, rezolvă inclusiv şi toată grija cea lumească.

În Vinerea mare, se cântă, se trăieşte Moartea în toată substanţa ei chinuitoare şi înspăimântătoare.

„Astăzi s-a răstignit pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor” (troparul din Vinerea mare).

Suntem prea ocupaţi [ca] să murim cu Hristos, avem de tranşat mielul, de vopsit ouăle în culorile zbuciumului nostru interior. Dacă mergem la biserică suntem competitivi în spânzurarea nodurilor pe sfoară.

Curtea Bisericii devine în comunităţile mici un podium pentru colecţia de primăvară, un bâlci al bilanţurilor de la ultimul exerciţiu al întâlnirilor şi achiziţiilor.

În noaptea Învierii facem raliuri cu lumânările aprinse, semnificaţia noastră fiind doar una de protecţie a micuţei flăcări.

În ziua cea mare, a Învierii, trimitem într-un limbaj de lemn remasterizat sms-uri în care săracul şi plăpândul iepuraş paşte fericit şi are obligaţia să ne dea case, bani, servicii. Dacă ar fi conştient că el, o fiinţă mică a Creatorului e personaj principal într-un spectacol al grotescului cu dichis, într-o zi unică pentru omenire, s-ar retrage sfios din prea mult bun simţ.

Participăm în campionatul ouălor albastre, verzi, vineţii, apoi, vorba cântecului, „săptămâna mare trece, ne-om iubi mândro cât zece!”.

După Paşti, metalele grele din excese ne mortifică, ne întunecă, ne intoxică pentru că noi facem totul după chipul şi asemănarea noastră, a lumii în care trăim şi a prinţului veacului acestuia, ce se vede totuşi depăşit în imaginaţie de bestiala noastră aplicaţie de viaţă.

Iisus Hristos e un Domn, nu ne încurcă nimicurile zilei, devenite mod şi ideal de viaţă, stă la uşă şi bate. Dacă îl chemăm, nu vine cu mâna goală, vine cu Însuşi Trupul şi Sângele Său.

Faceţi loc şi Domnului Nostru Iisus Hristos la petrecere, doar este Ziua Învierii Sale, ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim!

Hristos a Înviat!

***

Irina Nastasiu:

O pravilă necesară pentru orice creştin din zilele noastre

Un mare ierarh rus cu viaţă sfântă, Vlădica Antonie Mărturisitorul (1889 -1976) a scris următoarele cuvinte:

,,Se apropie aşa nişte vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi.”

[…]

Pe parcursul derulării diferitelor activităţi zilnice, de mare folos este rostirea cât mai deasă a următoarelor rugăciuni scurte:

– ,,Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

– ,,Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”

– ,,Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toată lumea!”

Deoarece schimbările care se observă astăzi în lumea întreagă adeveresc întru totul cuvintele Vlădicăi Antonie, se cere ca fiecare creştin iubitor de Dumnezeu şi de oameni să se ostenească în măsura posibilităţilor cu aceste rânduieli sau cu orice pravilă care îl poate ţine aproape de Dumnezeu şi îl poate uni cât mai strâns cu El.

Starea de rugăciune, de priveghere şi trezvie este cea care îl defineşte şi îl caracterizează pe adevăratul credincios şi slujitor al lui Dumnezeu.

Sfântul Teofan Zăvorâtul a tâlcuit că cele cinci fecioare nebune din Sfânta Evanghelie s-au pierdut pentru că nu au avut o lucrare lăuntrică permanentă prin care să-L trăiască pe Dumnezeu continuu, deşi au avut toate celelalte virtuţi. În textul evanghelic redat mai jos, Domnul ne cheamă insistent la priveghere şi luare aminte:

Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse.

Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe stăpânul lor când se întoarce de la nuntă, ca, venind, şi bătând, îndată să-i deschidă.

Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul le va afla priveghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se le va sluji.

Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia, şi le va găsi aşa, fericite sunt acelea.

Iar aceasta să ştiţi că, de ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa.

Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.

Şi a zis Petru: Doamne, către noi spui pilda aceasta sau şi către toţi?

Şi a zis Domnul: Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu?

Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa.

Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuţiile sale.

Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăboveşte să vină, şi va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, şi să mănânce, şi să bea şi să se îmbete

Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care ea nu se aşteaptă şi în ceasul în care ea nu ştie şi o va tăia în două, iar partea ei va pune-o cu cei necredincioşi.

Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.

Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. (Luca 12, 35-48)

Te-a lăsat Stăpânul cu nişte răspunderi şi el a plecat într-o ţară îndepărtată. Când Se va întoarce, ce te va găsi făcând? Ce ţi-a dat El în grijă? Sau tu cum ai făcut, te-ai îngrijit doar de cele plăcute ţie, şi restul ai dat uitării sau chiar ai batjocorit? Căci lucrurile aparent bune, dar care nu au binecuvântare şi nu sunt după voia Lui Dumnezeu ca fiind absolut necesare mântuirii, rămân ca ceva inutil, păgubitor, rezultat al amăgirii de sine, chiar dacă ne-au adus satisfacţii şi mulţumire de sine.

„Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12) sunt cuvinte adresate celor care nu stăruiesc zilnic pe calea trezviei şi a unirii cu Dumnezeu, spre o părtăşie continuă cu Izvorul Vieţii, al Iubirii şi al Veşniciei şi Îl înlocuiesc cu ceva trecător, omenesc sau chiar păgubitor pentru mântuire. Aceştia nu sunt conştienţi de consecinţele trăirii lor fără Dumnezeu pentru viaţa viitoare.

Dumnezeu nu poate fi trecut niciodată ca rezervă, pe locul 2 sau 3 în conştiinţa şi viaţa noastră. El îi va cunoaşte pe cei care aici nu au putut trăi fără El, cum nu se poate trăi fără aer sau apă. Dacă nu am ajuns încă la această măsură în viaţa noastră, avem trei mijloace care să ne ajute: osteneala după putere, smerenia şi năzuinţa că vom reuşi mai mult, după dorinţa fierbinte a inimilor noastre.

Pentru orice ne poate ierta Domnul, dar pentru că nu am făcut tot ce puteam face la măsura noastră sau măcar puţin din această măsură, nu ne va ierta cu uşurinţă.

Doamne, ajută-ne să fim părtaşi vieţuirii celor cinci fecioare înţelepte, izbăveşte-ne de înşelare şi de nepăsarea vinovată a celor cinci fecioare nebune şi ne învredniceşte să fim cu Tine în tot timpul vieţii noastre şi în vecii vecilor! AMIN!

***

Pr. Constantin Sturzu:

Înăuntru sau în afară?

– o tâlcuire la zilele din Săptămâna Mare –

Multe sunt tâlcuirile care se pot face pe marginea celor ce se evocă la slujba Deniilor din Săptămâna Mare, cea mai dramatică, zguduitoare de conştiinţe, perioadă liturgică din întregul an. O posibilă cheie de lectură este prilejuită de urmărirea alternanţei înăuntru/ în afară, ce se regăseşte în fiecare dintre aceste zile.

În Sfânta şi Marea Luni (la Denia de duminică seara), luăm aminte la blestemarea smochinului neroditor de către Iisus (Matei 21, 19-20) şi la pilda lui Iosif, fiul patriarhului Iacob. Smochinul se usucă pentru că este golit pe dinăuntru de sevă (blestemul înseamnă retragerea binecuvântării, adică a vieţii care vine de la Dumnezeu). Aici este imaginea omului care se arată frumos şi plin de viaţă pe din afară (cum smochinul era bogat în frunze verzi), dar care nu aduce roade. Este omul care găseşte tot timpul un pretext să amâne pocăinţa, adică întoarcerea spre Dumnezeu, izvorul vieţii. În final, un astfel de om va fi golit cu totul de viaţa cea dinăuntru (pentru că el trăieşte doar în cele din afară) şi această golire se va reflecta şi în cele din afara lui – uscăciunea reflectă lipsa de viaţă. În antiteză, ni se prezintă imaginea lui Iosif care fuge din mâinile egiptencei ce îl îndemna la adulter, cel care lasă haina ce îl acoperea în mâinile acestei femei păcătoase şi, deşi rămas gol pe dinafară, cu trupul, se dovedeşte a fi plin de slava lui Dumnezeu pe dinăuntrul său.

A doua zi, în Sfânta şi Marea Marţi, lecturăm în biserici două dintre pildele eshatologice rostite de Mântuitorul; este vorba despre parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) şi parabola talanţilor (Matei 25, 14-30). Cele cinci fecioare înţelepte care au agonisit untdelemn pentru candelele lor (adică harul Duhului Sfânt care luminează sufletele) intră înăuntru, iar cele cinci fecioare neînţelepte, care abia atunci au plecat să agonisească ulei pentru candelele ce stăteau să se stingă, au rămas, finalmente, pe dinafară. La fel, cel cu cinci talanţi şi cel cu doi talanţi, care şi-au dublat banii încredinţaţi lor de Stăpân, sunt îndemnaţi „să intre întru bucuria Domnului”. Cel care a îngropat singurul talant încredinţat, fiind „slugă vicleană şi leneşă”, este aruncat „întru întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30). Deci, funcţie de străduinţa sa de a lucra cu cele ce îi sunt încredinţate, omul îşi găteşte, pentru veşnicie, un loc înăuntru sau în afara nunţii Mirelui ceresc, respectiv a Împărăţiei.

În Sfânta şi Marea Miercuri aflăm că Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12 ucenici, vinde pe Iisus. El este cel ce iese afară, în noapte, de la Cina cea de taină. Pe de altă parte, ni se pune înaintea ochilor inimii imaginea acelei femei desfrânate care vine la Mântuitorul şi unge Preacurat Trupul Său cu mirul cel de „mai înainte de îngropare” (Cf. Slujba Utreniei). Aşadar, cel ce era înăuntru, Iuda, alege să vândă pe 30 de arginţi pe Fiul lui Dumnezeu, din lăcomie, şi să iasă, ulterior, afară; cea care era, prin viaţa ei păcătoasă, departe de Dumnezeu, renunţă la mulţi bani ca să cumpere mir „de mare preţ” şi vine, astfel, înăuntru, cu lacrimi de pocăinţă. Nu contează, cu alte cuvinte, în ce punct ne aflăm la un moment dat al vieţii noastre, contează ce traseu alegem în relaţia noastră cu Dumnezeu: spre înăuntru sau spre în afară.

În Sfânta şi Marea Joi, rememorăm Cina cea de taină şi acea spălare a picioarelor ucenicilor de către Iisus, pildă de smerenie neegalată. Ca să avem „parte de Dumnezeu” (Cf. Ioan 13, 8), nu este de ajuns să fim cu El înăuntrul nostru, adică să ne împărtăşim cu sfintele taine pe care le înghiţim, la propriu. Mai este nevoie să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne cureţe şi în afara noastră, pe picioarele care ne pot asigura verticalitatea; curăţiţi, adică, acolo unde fiinţa noastră este în contact direct cu cele ale pământului, ale lumii acesteia căzute sub influenţa puterilor demonice.

În Sfânta şi Marea Vineri, la Denia cea de joi seara, vedem cum Iisus este scos afară din cetatea Ierusalimului şi răstignit. Trupul Său este însă pus înăuntru, în mormântul „cel nou”. Noi răstignim pe Domnul prin păcatele pe care le săvârşim, dar asta nu înseamnă că nu avem şansa de a ne reîntoarce spre înăuntrul fiinţei noastre, punând cu evlavie pe Cel răstignit în mormântul inimii noastre. Această întoarcere spre înăuntru – chiar dacă sub forma unei îngropări – este premisa învierii noastre sufleteşti.

În Sfânta şi Marea Sâmbătă, Trupul lui Iisus se odihneşte în mormânt, dar sufletul Său se pogoară în iad (şeol). Din iadul nostru, oricât ar fi de cumplit, ne scoate Dumnezeu afară pe cei ce întindem mâna către El, precum Adam şi Eva întind mâna în icoana canonică a Învierii (numită şi a „Pogorârii la iad”).

Iar Duminica este Ziua Învierii, ziua biruinţei depline a lui Dumnezeu, fiind şi ziua întâi a săptămânii, dar şi ziua a opta, cea a veşniciei. În această ”zi”, ceea ce este în afară coincide cu ceea ce este înăuntru, căci Dumnezeu va fi „toate în toţi” (Cf. I Corinteni 15, 28).

În concluzie, a fi înăuntru înseamnă a fi cu Dumnezeu, căci împărăţia lui Dumnezeu este „înăuntrul nostru”, ea „nu va veni în chip văzut” (Cf. Luca 17, 20-12). A fi în afară este o risipire, o împrăştiere a noastră, o rupere nu doar de Dumnezeu, ci şi de noi înşine. De aceea ni se spune în Evanghelie că cei ce nu se vor face vrednici de Împărăţie „vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară” (Matei 8, 12). Când nu ne mai regăsim în cele pe care le facem, le vorbim sau le gândim, să luăm aminte că suntem în afara duhului nostru, adică a locului în care ne putem întâlni cu Dumnezeu. Ratând întâlnirea cu El, ratăm şi întâlnirea cu noi înşine, devenind un soi de actori care interpretează un personaj, rostind cuvinte care nu sunt ale noastre, mişcându-ne pe scena aceste lumi conform unei regii care nu ne aparţine. Singura mişcare care ne asigură întâlnirea cu noi înşine este această întoarcere spre lăuntrul nostru, cu scopul de a ne întâlni cu Dumnezeu, în Care mă pot oglindi şi mă pot vedea, în sfârşit, aşa cum sunt. Pelerinajul liturgic jalonat de zilele Săptămânii celei Mari este, astfel, o călătorie spre Dumnezeu şi spre noi înşine, deopotrivă.

Va recomandam si: