Când DICTEAZĂ BISERICII reguli liturgice, autoritățile române ÎNCALCĂ principiul STATULUI DE DREPT. O analiză a lui CĂTĂLIN RAIU (expert OSCE in libertate religioasa): „Fascinat de puterea sa despotică, STATUL S-A VÂRÂT ÎN POTIR, recomandând ABȚINEREA DE LA EUHARISTIE”

Sursă foto: doxologia.ro

Revista Cultura/ Cătălin Raiu:

Autoinserarea statului în Potir. O genealogie culturală a statului de drept în context românesc

Deși în timpul pandemiei actuale toate statele au impus restricții generale în privința desfășurării activităților religioase, România este printre puținele regimuri democratice în care autoritățile publice au formulat recomandări liturgice. Fascinat de puterea sa despotică, statul s-a vârât în Potir recomandând abținerea de la Euharistie. Nu a făcut-o din motive teologice, ci din motive de lipsă de cultură democratică. Atât legislația internațională, cât și cea națională sunt extrem de precise în privința reglementării cultului religios: cetățenii sunt înzestrați cu libertate religioasă, drept așezat la baza piramidei statului de drept și care se exercită inclusiv prin participarea la slujbe religioase desfășurate conform unor norme stabilite de organizațiile religioase însele, în baza autonomiei acestora față de statul neutru din punct de vedere religios.

Atât timp cât pentru statul român utilizarea linguriței unice în administrarea Euharistiei în Bisericile răsăritene nu a reprezentant o problemă de igienă de-a lungul timpului (alte epidemii, viruși și gripe sezoniere), descoperirea peste noapte a potențialului de infectare în cadrul ritualului de împărtășanie este un gest nedemocratic. De ce? Răspunsul stă în modul în care a fost gândit și transformat ideologic statul de drept în țara noastră prin raportare pozitivă sau negativă la ortodoxie, dar fără a se fundamenta pe unul dintre cele mai vechi drepturi liberale și democratice, libertatea religioasă.

Din motive de istorie recentă, statele rezultate din destructurarea incompletă a URSS și a transformării celor comuniste sunt state slabe în termeni de birocrație și cultură democratică. Legitimitatea regimurilor politice postsovietice și postcomuniste s-a construit în cele mai multe cazuri în tandem cu reconstrucția publică a ortodoxiei (este și cazul românesc) sau chiar datorită imaginii pozitive a Bisericii în societate, cazul Georgiei unde patriarhul Ilie al II-lea este și astăzi de departe cea mai frecventabilă figură publică georgiană. Atunci când statul nu se poate legitima politic prin efortul constant de a extinde drepturi și libertăți, apelează la diferite forme de legitimitate culturală.

Statul de drept în modernitatea românească

Prima sistematizare academică a cunoașterii despre rule of law îi aparține britanicului Albert Venn Dicey (1888): nimeni nu poate fi pedepsit decât dacă fapta de care este acuzat este explicit prevăzută de lege. Rule of law este opusul autorității discreționare și arbitrare a persoanelor. Oamenii sunt guvernați de lege și doar de lege, în vreme ce legea nu este sursa, ci consecința drepturilor și libertăților cetățenești. Nu statul dă drepturi oamenilor, ci cetățenii înzestrați cu drepturi mandatează statul să vegheze la respectarea drepturilor cetățenești.Dicey face o distincție prețioasă între rule of law în varianta anglo-saxonă, care se fundamentează pe Bill of Rights și care are ca scop maximizarea drepturilor și libertăților, și între variantele franceză și germană ale statului de drept, conotate neutru în raport cu democrația. Distincția sa are valoare profetică din moment ce statul de drept german (rule by law) și-a atins apogeul chiar în fundamentarea ideologică a regimului nazist.

Ulterior experienței secolului al XX-lea, în care regimuri în curs de democratizare au fost detronate de regimuri totalitare (Republica de la Weimar este înlocuită de regimul nazist), rule of law a fost definit eminamente ca un sistem politic care se bazează pe supremația drepturilor și libertăților (Joseph Raz).

Sensul pre-liberal al lui rule of law nu avea scopul de a maximiza libertățile individuale, ci de a nu se ajunge la tiranie. E o tradiție care începe cu Magna Charta (1215) și care impune limite autorității politice. Este sensul pe care regimurile contemporane non-liberale îl asumă postulând inclusiv o viziune divină asupra binelui, mai ales în cele musulmane, unde Sharia are valoare legală sau chiar constituțională. Constituția Afganistanului, care inaugurează republica islamică democratică, prevede drepturi egale între bărbați și femei, dar totodată nu permite aplicarea vreunei legi contrare Islamului.

În cadrul societăților liberale nu se mai legiferează în funcție de dreptul divin sau dreptul natural. Corpusul legislativ se fundamentează pe Bill of Rights, Declarația Drepturilor Omului sau alte documente și standarde internaționale. Liberalismul politic completează sensul statului de drept: rule of law, not rule of man. Domnia legii este opusul domniei omului (a government of laws, not men), pentru că legea este fundamentată pe rațiune, în vreme ce oamenii pot acționa în funcție de pasiune. Legea e obiectivă, omul subiectiv. Leonardo Morlino sistematizează câteva dimensiuni ale noțiunii de rule of law în ordine ierarhică: protejarea drepturilor omului, independența politică a judecătorilor, neutralitatea politică a birocrației, capacitatea crescută a administrației publice de a aplica legea într-un mod profesionist și transparent, controlul civil asupra forțelor militare etc.

Spațiul românesc începe să cunoască rigorile lui rule of law la jumătatea secolului al XIX-lea, când dreptul cutumiar românesc, în bună parte inspirat din practica și rigoarea socială a Bisericii, a fost înlocuit cu principiile unui liberalism imperfect, dar care își trăgea seva din rigorile dreptului administrativ, variantă franceză a statului de drept.

Guvernarea Ortodoxiei

În cazul celor mai multe țări majoritar ortodoxe, ortodoxia a reprezentat în secolul al XIX-lea unul dintre pilonii esențiali ai fondării națiunii, motiv pentru care statele se simt legate cultural de ortodoxie și-și definesc legătura cu Biserica majoritară nu în termeni de libertate religioasă, ci de „default Church of the nation”: Biserica dată, preexistentă nașterii națiunii, un paznic cultural și moral al corpului politic. Majoritatea clericilor consideră că se epuizează misionar în acest rol de paznic al moralității naționale și gardian al comportamentului civic și nu pun sub semnul întrebării regimul politic însuși. Este, de altfel, și una dintre explicațiile pentru care în țările postcomuniste nu avem mișcări civice (ca în Polonia, țară catolică) însuflețite de Bisericile Ortodoxe. Acestea stau pe de o parte departe de politică, în termeni de critică și raționalizare a deciziilor politice, nu se exprimă clar împotriva sau în favoarea unor decizii politice așa cum se întâmplă în occident, iar pe de altă parte sunt prea aproape de politică, făcând acest serviciu imens statului, suplinindu-l în multe ipostaze, mai ales în cea de gardian moral și comportamental al societății.

Din motive istorice, Bisericile majoritare au tendința de a confunda proprii membri cu poporul în integralitatea lui. Din punct de vedere teologic e un gest de maternitate spirituală, dar care totodată se află în răspăr cu reprezentarea politică democratică. Bisericile ortodoxe și protestante acționează, alături de reprezentanții politici, ca un alter reprezentativ al poporului. Spre exemplu, o anumită Biserică se poate împotrivi căsătoriilor LGBT din motive teologice invocând propria-i tradiție teologică sau o poate face din motive politice invocând răul produs în fibra și identitatea poporului. În cazul celei de-a doua argumentații, Biserica fie se substituie Parlamentului enunțând voința politică a poporului, fie simte poziția dominantă a populației și cade victimă unei retorici populiste nefundamentate teologic.

Statul român s-a născut simultan în tandem și în răspăr cu ortodoxia: în tandem pentru că împreună au creat națiunea română născută creștină. În răspăr cu ortodoxia pentru că i-a confiscat aproape toate atribuțiile sociale și civile, socotindu-o nedemnă și iresponsabilă de a-i fi partener în modernizarea societății.Prin reformele de la mijlocul secolului al XIX-lea, statul a frânt Bisericii Ortodoxe tocmai ceea ce este cea mai de preț materializare a vieții religioase în societățile democratice, americană sau britanică, anume aportul Bisericii la generarea de capital social.Pe nedrept este acuzată Biserica Ortodoxă că nu a dezvoltat o înclinație către filantropie socială. În fapt, odată cu secularizarea lui Al. Ioan Cuza, statul i-a răpit Bisericii toate resursele materiale și totodată a refuzat ideologic să observe și să beneficieze de capitalul social produs de Biserică sub forma țesăturii foarte dense de relații de întrajutorare socială la nivel de parohie și familie.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă tema familiei, o comunitate gestionată până la mijlocul secolului al XIX-lea atât din punct de vedere civic, cât și social de Biserică, dar regândită strict într-o logică patrimonială odată cu înlocuirea dreptului cutumiar românesc cu dreptul administrativ, civil și penal de inspirație franceză. Această schimbare de paradigmă juridică de la mijlocul secolului XIX avea rolul de a implementa, pe logica franceză, rigorile statului de drept într-o societate care deschidea ochii spre modernitate. Fără a lua în calcul oportunitatea constituțională și politică, insuccesul referendumului pentru familie din anul 2018 trebuie pus și pe seama faptului că familia în spațiul românesc nu a fost receptată ca o comunitate de persoane, sentimente, drepturi și responsabilități, ci mai degrabă definită de politicile restrictive ale statului, politici la care Biserica deja nu mai avea acces de mai bine de 150 de ani.

Ulterior, până în anii 2000, statului român i-a fost frică să utilizeze în relația cu Biserica sintagma libertate religioasă, preferând variațiuni ale legitimării reciproce: Biserică românească/națională, dominantă în sau a statului, parteneriat etc. Nici Biserica nu a dezvoltat o cultură a libertății religioase și implicit a statului de drept, pentru că și-a gândit repoziționarea sa în centrul societății odată cu căderea regimului comunist nu ca o consecință a libertății religioase și democratizării, ci drept o legitimare culturală primită din partea unui stat devenit peste noapte… altfel. Astăzi încă, în ciuda faptului că generații întregi de teologi ortodocși au studiat și activat în occident, sintagma libertate religioasă încă sperie cancelariile eparhiale sau facultățile de teologie, deși este cea mai legitimă formă de răspuns pe care Biserica îl poate livra societății din ce în ce mai rutinizate sub forma secularismului robotizat.

Secularizarea averilor bisericești (1863/4) nu a însemnat doar naționalizarea proprietăților, ci transformarea Bisericii într-o anexă ceremonială și gardian moral al societății. A dezbinat Biserica în ierarhi și restul (preoți și credincioși). Ulterior, politicienii au privilegiat relațiile cu ierarhii locali, în vreme ce Biserica în ipostaza de corp social unitar nu a reprezentat în ochii statului nici măcar o sursă de capital social, cu atât mai puțin o comunitate mediată de libertatea religioasă. Nici astăzi lucrurile nu stau altfel, din moment ce mulți politicieni își umplu agenda publică cu evenimente duhovnicești pe care le speculează electoral, dar nu reflectă la modul în care Biserica servește societatea datorită libertății religioase. Falsul pietism afișat la hramuri e direct proporțional cu indiferența reală față de Biserică drept comunitatea vie de persoane asociate în numele libertății religioase.

Din acest motiv, recomandările guvernului de evitare a Euharistiei sunt de fapt rezultatul unei gândiri vechi de 150 de ani, o gândire în contra sensului statului de drept, menit să democratizeze societatea. Pe timpul pandemiei, statul român a reglementat dimensiunea ceremonială a vieții religioase (nunți, botezuri, înmormântări), dar n-a dat dovadă de empatie cu libertatea religioasă lăsând cimitirele accesibile pentru cei care doreau să se roage la mormintele celor dragi. În ochii statului, Biserica este un furnizor de servicii publice de tip ceremonial, motiv pentru care statul s-a vârât în Potir recomandând neîmpărtășirea credincioșilor.

Chiar dacă gestul circumscris stării de urgență sau alertă poate fi, fără bigotism democratic, tolerat pe termen scurt, el riscă să lase urme foarte dureroase în țesătura socială a României și să deschidă drumul unor și mai grave atentate la drepturi și libertăți.

În vreme ce în Germania (30 aprilie) și Franța (18 mai), țări care nu au făcut recomandări liturgice, controlul constituțional a cenzurat comportamentul anti-rule of law al autorităților, reamintindu-le că limitarea libertății religioase trebuie făcută proporțional cu scopul restricțiilor generale, sau în Marea Britanie (15 mai) guvernul a organizat un task-force împreună cu cultele religioase și experți independenți pentru a formula în comun calendarul ridicării restricțiilor în domeniul vieții religioase, statul român se plasează în afara dinamicii democratice a unui stat de drept și se vâră în Potir. Pentru statul român, Potirul Euharistic nu este sursă a libertății religioase, ci ceremonie culturală de care, pe timp de pandemie, trebuie să ne despartă cel puțin 2 metri.