“DISCIPOLII LUI HRUSCIOV” si FALSA “IUBIRE” LAXA SI SIROPOASA fata de CEI VICLENI. Parintele Sturzu raspunde urii, manipularilor grosolane si ipocriziei DUSMANILOR NEIMPACATI AI OREI DE RELIGIE: “Nu pot şi nici nu am vreun motiv să cred că raiul creştin ar fi o rezervaţie de pufoşenii roz”

Doxologia/ Pr. Constantin Sturzu:

O ispită la modă: creştinul ca o pufoşenie roz

In urma articolului pe care l-am publicat săptămâna trecută, Discipolii lui Hruşciov atacă din nou ora de Religie, mi s-a reproşat că m-aş fi îndepărtat de iubirea creştină, strecurând în text venin şi ironie. Că nu se cuvine din partea unui preot decât să „umble cu capu-n pământ, smerit, numa-n rugăciune”, să fie plin de tandreţuri la adresa celor ce atacă prezenţa Religiei în şcoli, în fond „nişte bieţi neputincioşi”, „nişte fraţi rătăcitori”. E foarte posibil ca eu să mă aflu în înşelare şi tonul articolului precedent să nu fi fost cel mai potrivit. Cel mai mare pericol pentru un creştin e să creadă despre sine că nu greşeşte. M-aş bucura să văd pe cei ce predică o astfel de iubire edulcorată, siropoasă, că ajută astfel oaia rătăcită să (re)vină în turma Bunului Păstor. Sincer m-aş bucura! Chiar cu preţul de a primi un perdaf zdravăn de la Domnul, pentru lipsa de înţelepciune şi pentru neiubirea de care am dat dovadă. Dar deocamdată nu pot şi nici nu am vreun motiv să cred că raiul creştin ar fi o rezervaţie de pufoşenii roz. Nu consider că, pe acest pământ fiind, trebuie să ne ferim a spune lucrurilor pe nume, de frica de a nu răni presupuse sensibilităţi ale celor ce se încăpăţânează a stărui în minciună şi în manipulare.

Dincolo de orice interpretare sunt faptele unora dintre duşmanii orei de Religie. Sigur, în această categorie nu intră cei ce critică anumite aspecte – cum ar fi calitatea manualelor sau calitatea profesorilor. Ca în orice domeniu, şi aici este loc de multe îmbunătăţiri. Nici nu am în vedere pe cei ce, cu bună credinţă, vehiculează unele informaţii, neştiind că sunt eronate. Eu vorbesc despre aceia care, sistematic şi cu bună ştiinţă, inventează tot soiul de directive ale Uniunii Europene, mint, manipulează, în lipsă de argumente recurg la câte un veritabil linşaj mediatic la adresa celor ce susţin utilitatea orei de Religie etc. Nu mă deranjează când cineva are o opinie diferită de a mea într-o chestiune, fie ea şi ora de Religie. Dar nu pot fi indiferent faţă de cei ce poartă un adevărat război împotriva – până la urmă – unor copii care, după ei, ar trebui privaţi de dreptul de a învăţa ceva la şcoală despre religia în care sunt botezaţi. Îi numesc pe unii ca aceştia „discipoli ai lui Hruşciov”. Pentru cei care nu ştiu, fac referire la fostul preşedinte al Uniunii Sovietice despre care se relatează că, atunci când nu a mai avut argumente şi prin vociferări nu a reuşit să întrerupă discursul ţinut pe 12 octombrie 1960, la O.N.U., de filipinezul Lorenzo Sumulong, şi-a scos un pantof şi a bătut cu el în masă. Asta e tot. Se simte cineva jignit de „trimiterea” mea la un episod emblematic pentru comportamentul de tip bolşevic? Nu are decât să-şi revizuiască atitudinea, să se comporte civilizat şi să polemizeze cu argumente, nu cu minciuni şi cu intimidări. Dacă oricare dintre aceşti duşmani ai Religiei s-ar afla într-un necaz sau ar avea nevoie de o mână de ajutor, declar public că nu voi ezita nici o clipă să-i întind mâna. Primul! Pentru că nu poţi fi al lui Hristos dacă nu iubeşti pe cei ce te vrăjmăşesc, dacă nu binecuvintezi pe cei ce te blestemă (sau vorbesc blestemăţii), dacă nu faci bine celor ce te urăsc şi dacă nu te rogi pentru cei ce te vatămă sau te prigonesc (v. Matei 5, 44).

Evanghelia nu propovăduieşte însă o iubire siropoasă şi fără discernământ. Oare Sfântul Ioan Botezătorul nu a dat dovadă de iubire sau a jignit cumva pe fariseii şi saducheii care veneau la el să fie botezaţi, întâmpinându-i cu aceste cuvinte aspre: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Matei 3, 7)? Nu cumva le-a atras atenţia, prin aceste cuvinte aparent dure, că gestul lor era unul formal, iar în inima lor nu era o pocăinţă sinceră? Poate aşa, măcar unii dintre ei să se fi trezit, să-şi fi dezmorţit conştiinţa. Nu cumva Mântuitorul avea un discurs politic incorect atunci când îi numea pe unii dintre „fariseii şi cărturarii făţarnici” (v. Matei 23, 13-33) cu apelative precum: „călăuze oarbe”, „nebuni şi orbi”, „şerpi, pui de vipere” ori „neam viclean şi desfrânat” (Matei 12, 39)? Sau când transmite un mesaj lui Irod, zicând: “spuneţi vulpii acesteia” (Luca 13, 32)? Poate cineva să reproşeze Mântuitorului că nu a avut dragoste atunci când a scos cu biciul din templu „pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani” (Ioan 2, 14)? Mai mult. Cartea Faptele Sfinţilor Apostolilor ne relatează (cf. 5, 1-11) cum doi soţi, Anania şi Safira, au murit după ce „au minţit Duhului Sfânt” că şi-ar dona toată averea lor Bisericii, dosind o parte din banii obţinuţi prin vânzarea unei ţarini. Moment în care „frică mare a cuprins toată Biserica şi pe toţi care au auzit acestea” (FA 5, 11). Oare Dumnezeu a încetat să mai fie iubire în acest caz?

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre exemplele ce pot ilustra faptul că iubirea creştină nu exclude certarea celor ce umblă cu minciună, cu viclenie sau cu făţărnicie. A avea dragoste creştină pentru cineva, oricât de rău ar fi comportamentul său, înseamnă a fi dispus să-l ajuţi chiar până la jertfire de sine, până la a-ţi da propria viaţă, după modelul cristic. Dar tocmai pentru că-l iubeşti pe aproapele tău, nu-l poţi lăsa în rătăcire sau în starea de viclenie. Mai ales când vezi că este în pericol să-şi piardă sufletul, strigi la el, cu nădejdea că se va trezi. Când cineva e gata să facă un pas în gol şi să cadă într-o prăpastie, nu vorbeşti blând, căutându-ţi îndelung cuvintele, ci ţipi la el imediat, cu speranţa că va realiza pericolul în care se află şi se va opri la timp. Duhul new age a adus în lume această inepţie a unei iubiri laxe, în care nu există nici vină, nici păcat, nici atitudine fermă căci, deh!, „toţi au dreptate” şi „toate religiile sunt bune”. Îi iubim pe oameni şi când le demascăm minciunile, nu doar când le răbdăm ocările. Poate că se vor trezi din rătăcire, poate că nu. E libertatea lor la mijloc, au dreptul să aleagă a trăi în minciună sau a fi sinceri, în primul rând, cu ei înşişi. În orice caz, dragostea pentru aproapele nu înseamnă a-i menaja orgoliul cât casa, a spune păcatului virtute sau a-i asculta cuvintele viclene şi manipulatoare cu un zâmbet tâmp pe faţă. Asta nu e dovadă de iubire, e înşelare drăcească. Diavolul nu poate să se împotrivească iubirii dumnezeieştii, dar poate să o caricaturizeze, denaturându-o. O fi el, creştinul, „ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor” (I Corinteni 4, 13) şi multe asemenea, dar cu siguranţă nu e o pufoşenie roz, jucată pe degete după bunul plac.

Discipolii lui Hruşciov atacă din nou ora de Religie

Penibile aceste atacuri periodice la adresa orei de Religie. Cu cât gogoaşa mediatică e mai umflată, cu atât ele se arată în toată goliciunea lor. Nemaiavând argumente, atacatorii au ajuns să inventeze directive ale UE care ne-ar obliga să înlocuim obiectul Religie cu Istoria Religiilor. Să mintă că părinţii ar avea de suferit dacă şi-ar retrage copiii de la o astfel de oră. Să inventeze orori şi condamnări la iad cu care profesorii de Religie i-ar îngrozi pe cei mici (de parcă în epoca internetului, a jocurilor în care poţi ucide la minut sau a filmelor de groază ar mai putea să-i sperie ceva pe copii.) Să se umple de ridicol, spunând că profesorii de Religie Ortodoxă ar face prozelitism în favoarea Bisericii Ortodoxe Române. Acuzaţie de o absurditate evidentă. E ca şi cum l-ai acuza pe profesorul de Sport că promovează sportul. Ori ca şi cum i-ai acuza pe profesorii de Limba Română şi pe cei de Istoria României că promovează naţionalismul și xenofobia. Iar când un profesionist în Educaţie precum consilierul Romeo Moşoiu răspunde echilibrat, cu argumente şi bun simţ la astfel de atacuri, acesta devine repede subiectul unui adevărat linşaj mediatic. Unii vor neapărat să credem că au învăţat ce înseamnă democraţia de la Nikita Hruşciov, bătutul cu pantoful în masă când nu ne convine discursul celuilalt fiind dus deja la un alt nivel: acum se vântură prin aer şi ciorapii cei îndelung purtaţi, doar-doar ne-or scoate din sală!

Dar cele mai neinspirate, să nu spun jenante argumente vin din zona celor ce susţin ca Religia să fie înlocuită de Istoria Religiilor. După ce au pus pe drumuri mai bine de 93% dintre părinţii şi copiii care au cerut să se înscrie la ora de Religie, aceşti demni urmaşi ai bolşevicilor se pare că, în sfârşit, au înţeles ceva. Au înţeles că nu au nici o şansă să se scoată acest obiect din programa şcolară, aşa încât acum cer schimbarea lui cu Istoria Religiilor. Vezi, Doamne, ei sunt cei toleranţi, cei deschişi la minte şi vor ca ai noştri copii să înveţe despre toate religiile, să nu care cumva să devină nişte îndoctrinaţi. Mai bine să cunoască toate religiile şi să vadă cât sunt ele de bune, căci toate „predică iubirea”.

Nu trebuie să fii Mircea Eliade pentru a înţelege că „a şti” nu conduce automat, în mod magic la „a iubi” şi că nu „toate religiile predică iubirea”. Unele sunt exclusiviste, dispreţuitoare la adresa „celorlalţi” – care nu sunt din secta lor, deci nu sunt mântuiţi –, altele ajung să instige la violenţă sau chiar la uciderea „necredincioşilor”. Deci nu tot ce poartă eticheta Religie merită cunoscut. Pe de altă parte, nu e nevoie să cunosc elemente de fizică atomică pentru a iubi pe fizicieni, nici să vizionez filme pornografice pentru a-mi fi milă şi a mă ruga pentru cei sau cele ce-şi bat joc de trupurile lor în astfel de producţii. Cu atât mai puţin am nevoie să cunosc islamul sau alte religii pentru a iubi pe omul care este dedicat unei alte credinţe decât cea pe care eu o mărturisesc în Ortodoxie.

Dogma ortodoxă nu este îndoctrinare. Dogma în Ortodoxie nu este un soi de teorie fără viaţă, o mantră pe care o rosteşti mecanic. Dogma este un ghid spre Dumnezeul Cel Viu. Ea îţi arată calea pe care poţi ajunge să-L cunoşti pe Dumnezeu aşa cum este El, nu după cum ne închipuim noi că este. Fiind validată întru cei ce au ajuns la grade maxime de cunoaştere a lui Dumnezeu sau de unire cu El – adică de sfinţi –, această cunoaştere devine demnă de crezare. Fără această validare în iubire sfântă nu putem vorbi de dogmă. Ca de la Cer la pământ e diferenţa dintre dogmă şi dogmatism. Fără trăire, fără împropriere a învăţăturilor divine, putem cădea în dogmatism, în formalism şi în făţărnicie. Căci „litera ucide, iar duhul face viu” (II Corinteni 3, 6).

Un copil ortodox care-şi aprofundează credinţa proprie va afla că „Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Că tot omul trebuie iubit, indiferent de etnie, de statut social, de credinţă religioasă, indiferent de opiniile exprimate, de păcatele săvârşite etc. Dar un ortodox autentic va avea întotdeauna şi discernământ: una este să iubeşti omul şi alta este a te lăsa inspirat de faptele acestuia atunci când ele sunt rele, de neurmat. Faptul că eu nu sunt de acord cu faptele sau cu ideile cuiva nu este intoleranţă şi nici nu înseamnă că-l iubesc mai puţin. Dimpotrivă, cu cât un om greşeşte mai mult, cu atât are o mai mare nevoie de iubirea şi de rugăciunile noastre. „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5, 20).

Cei ce nu doresc să se vorbească despre Dumnezeu în şcoli dau dovadă de intoleranţă şi de ură împotriva unei credinţe care ne învaţă să iubim în chip desăvârşit, cum nu învaţă aşa-zisa toleranţă trâmbiţată de corectitudinea politică. Iubirea creştină ne îndeamnă să ne punem şi viaţa pentru celălalt (cf. Ioan 15, 13), indiferent de condiţia acestuia. Hristos Însuşi Şi-a pus viaţa Sa pentru tot omul, şi pentru cel mai păcătos, inclusiv pentru cei ce L-au răstignit. Dacă cineva învaţă altfel în Ortodoxie, acela nu e ortodox. Pe când toleranţa corectitudinii politice cere să accepţi celuilalt orice zice sau face, chiar şi atunci când face lucruri abominabile. Ea se transformă foarte uşor în intoleranţă, cerând ca toţi să gândească la fel. Nu am văzut creştini care să lupte pentru a scoate din programa şcolară lecţiile în care se predau elemente de gândire ateistă sau anticreştină, ori în care se învaţă despre aşa-zisul evoluţionism ştiinţific. Dar mereu se găsesc atei care să ceară să nu se mai vorbească despre Dumnezeu în şcoli. Cine e tolerant, de fapt? Să nu facem din Şcoală, aşadar, o casă de… toleranţă (sau de prostituţie intelectuală), ci un laborator al iubirii şi un spaţiu al libertăţii autentice.

P.S.: Tot periodic se reiau în presă şi cazuri izolate din istoria creştinismului sau din zilele noastre care ar scoate în evidenţă faptul că a fi creştin nu e sinonim cu a avea dragoste desăvârşită. Da, unii, de-a lungul istoriei, au ales chiar să ucidă în numele Crucii. Dar asta e problema lor, nu a Domnului Hristos. Crucea înseamnă a primi să mori de dragul celuilalt, nicidecum a ucide pe altul. Faptul că unii mai răstălmăcesc încă, după două mii de ani, chiar şi cuvintele Evangheliei nu constituie o noutate şi nu e de natură a afecta puterea lor mântuitoare. Vorba cuiva: nu este mai puţin genial Beethoven dacă o orchestră ajunge să interpreteze jalnic una dintre lucrările sale, cum ar fi Simfonia a IX-a.