PATOLOGIA ANTICRESTINA SI ANTIMONAHALA starnita de cazul adolescentei “olimpice” care avea duhovnic si a fugit la manastire

UPDATE: Un psihiatru anti-crestin vrea pedepsirea penala a oamenilor Bisericii: “Indulgenţa Bisericii e DE NEIERTAT” (vezi mai jos, dupa nota)

• EvZ: Oamenii Bisericii au minţit în cazul fetei dispărute. Drumul periculos al Iuliei prin pădurea cu lupi și urși

[…] În momentul de faţă, poliţia desfăşoară verificări minuţioase pentru a stabili cu certitudine traseul parcurs de Iulia Ionescu, eleva olimpică, în vârstă de 15 ani, care a fost descoperită sâmbătă, după trei zile de căutări în toată ţara. Poliţiştii urmează să stabilească unde a înnoptat, cu ce persoane a intrat în contact, dacă cineva anume a însoţit-o în pelerinajul la mânăstirile din Moldova.

• BiziDay.ro/Moise Guran: Despre religia în şcoli sau despre cum ocolim cu talent marile probleme ale societăţii noastre

Cazul fetiţei de 15 ani fugite de acasă, posibil pentru a se călugări (când scriu asta încă nu este foarte clar acest fapt) a reaprins polemica între atei și dogmatici privind religia în școli. Scriu acest text pentru a vă demonstra că există întotdeauna o cale de mijloc, totul este să ne respectăm unii pe alții și să nu încercăm să ne impunem punctele de vedere. Și pentru unii și pentru alții precizez din start că nu fac parte din niciuna dintre cele două categorii, oamenii ca mine purtând denumirea generică de agnostici (și sunt deopotrivă înjurați și de atei și de credincioși). Nu vreau să intru în detalii pentru că, zic eu, credința sau lipsa ei, sunt chestii personale. Și totuși…

Da, nu este firesc ca la 15 ani un copil să-și dorească să se călugărescă. Dar este stupid să dai vina pe școală pentru asta. Trebuie să fi existat și în familie fie o predispoziție către dogmatism, fie un mediu ostil (de orice natură) care să fi împins ca o reacție de adversitate copilul spre dogmatism.

Da, este nefiresc ca la 15 ani copilul să își dorească un duhovnic, dar categoric el are nevoie de un confesor. Că e prieten, că e părinte, că e un necunoscut, el trebuie să existe căci altfel adolescenții nu fac față schimbărilor prin care trec mintea și trupul lor, cad în extreme, pot deveni violenți sau chiar infractori, dar mai des cad într-o alienare care poate îmbrăca diferite forme de comportament. Putem pune însă întrebarea și altfel… Între un duhovnic și un proxenet (sau un dealer de droguri), pe cine ai prefera să aibă drept confesor o fetiță de 15 ani? Întrebarea corect formulată este de ce confesorul nu a fost un prieten/prietenă, de ce nu mama/tata/o altă rudă?

Dar haideți să ne întoarcem la dezbaterea despre religie în școli și să găsim soluția care, zic eu, nu are de ce să deranjeze pe cineva, deci ar trebui să convină tuturor.

Cei mai mulți copii primesc educație religioasă din familie, dar aceasta se rezumă la valorile morale. Mi se pare ok. Mai târziu, la școală, un profesor de religie îi învață rugăciuni și alte lucruri (de fapt aici ar fi corect să facem diferența între profesorii de religie destupați la cap care continuă educația morală pornită de familie, și oamenii care nu pot fi numiți dascăli și care înțeleg că un creieraș de șapte ani e numai bun de spălat și de transformat într-un habotnic; sunt destui din ambele categorii).

Adevărata problemă nu este obligativitatea orei de religie (teoretic ea este opțională) ci modul în care ora de religie devine aproape imposibil de evitat:

– Deseori (depinde mult de directorul şcolii) este programată în mijlocul orarului, niciodată prima sau ultima, astfel încât părintele să poată decide că se poate renunța la ea fără să-și facă griji ce face copilul său în ora respectivă. Acesta este principalul motiv pentru care un părinte ateist va prefera totuși să nu își retragă copilul de la ora de religie. În clasele mici mai intervine și desocializarea – copiii nu înțeleg de ce să nu facă și ei ce fac ceilalți, iar școala este totuși viața lor socială;

– Trebuie să faci cerere de renunțare, nu cerere de adeziune la ora de religie, așa cum ar fi firesc. E o chestiune psihologică, e mai ușor să nu faci nimic decât să faci o cerere. Acțiunea de a nu face nimic este echivalată cu înscrierea copilului la ora de religie;

– Profesorul de religie este și el cadru didactic, are normă și este plătit. Învățătorii și diriginții îl percep ca pe orice alt coleg care are nevoie de o pâine. Deci de catedră. Deci îl ajută prin influențarea părinților și a copiilor ca să aibă ce mânca. Și eu sunt de acord să aibă toată lumea ce mânca, dar treaba asta cu credința ține totuși de o opțiune intimă, individuală, în niciun caz socială. Deci o fi religia fenomen social, dar dreptul de a crede sau nu în Dumnezeu este cât se poate de personal.

Personal, am ales să las copilului meu decizia de a merge sau nu la ora de religie. La un moment dat, într-o şedinţă cu părinţii, am sondat opinia celorlalţi, să văd dacă ar exista doritori să-şi retragă copiii de la ora respectivă. Erau, dar puţini. Aşa că nu mi-a mai rămas decât să mă asigur că puştiul face diferența între dogmă și informație, între legendă și istorie. E prea tânăr ca să-i pot explica eu faptul că Dumnezeu este un concept care excede minților noastre limitate. A ales că profa de religie e o doamnă prea de treabă ca să nu se ducă, iar ora de religie e oricum mai mişto decât altele, obligatorii. (Vedeţi, Ăl de Sus are şi el ironiile sale!)

Dar să revenim la fondul problemei. Noi cei care urmărim de ani de zile războiul dintre Biserica Ortodoxă și cercurile ateiste privind scoaterea religiei din şcoli știm că și unii și alții joacă destul de incorect. Biserica folosește influența pe care o are asupra politicienilor pentru a menține ora de religie cvasi-obligatorie în școli, în timp ce ateiștii, deși au libertatea de a-și retrage proprii copii de la ora de religie, încearcă să ne determine pe noi toți să o facem. Mai mult decât atât, în tendinţa sa (absolut stupidă şi nedemocratică) de a se asocia cu Istoria şi cu identitatea naţională a poporului nostru, Biserica Ortodoxă reuşeşte doar să-şi atragă ca primi susţinători nişte oameni extremişti (legionari declaraţi sau de inspiraţie legionară), ba, mai mult decât atât, şi-i ostilizează în mod inutil pe ceilalţi români care nu sunt credincioşi/religioşi sau pe cei care au o altă religie, sau sunt adepţii unui alt cult creştin. Prin contrapunere cu ortodoxismul netolerant specific grupărilor extreme, de partea cealaltă ateismul organizat şi manifest este asociat cel mai des cu mişcările gay. (O fi Remus Cernea de vină, sau poate exact asta s-a dorit.)

În ambele situaţii înverşunarea unui intelect cam frust produce inevitabila alunecare pe extremă. Iar extrema exclude soluţii amiabile, ea îşi dictează radicalitatea.

În concluzie cazul fetiţei dispărute şi găsite în drum spre mânăstire(?) ne-ar putea ajuta totuşi pe noi ca societate să rezolvăm unele probleme sau măcar să le identificăm corect:

– controversa religiei în şcoli se poate rezolva cu multă toleranţă (ironic, nu?) de amble părţi, iar un credincios care urăşte nu e cu nimic mai bun decât un ateist care urăşte;

– reţelele sociale pot fi şi trebuie folosite pentru mobilizarea cetăţenilor în cazul dispariţiei unor copiii (eu am dat share pe facebook pentru că m-a rugat Lucian Mândruţă, dar sunt gata să intru într-un sistem coordonat de autorităţi pentru alertele de tip „copil dispărut”. Pot chiar permite poliţiei să transmită un astfel de mesaj pe contul meu fără a-mi mai cere permisiunea)

– dar despre comportamentul copiilor/adolescenţilor cu părinţi divorţaţi/plecaţi ne mai ferim mult să vorbim? Sau e prea răspândit fenomenul şi preferăm să dăm vina pe religia din şcoli? Hait! Şcoala, biserica, poliţia, societatea… Aşa ne place să găsim vinovaţi, oricare alţii decât noi, părinţii… Na, că v-am servit-o! Acum veţi avea tentaţia să intraţi pe google şi să vedeţi dacă era şi cazul fetiţei dispărute şi regăsite. Vă scutesc eu de un efort… Da, era! Dar bineînţeles că totul era minunat, părinţii spun că erau prieteni cu copilul bla, bla, bla… Şi totuşi copilul avea tendinţa de a se închide în religie, într-o viaţă monahală (deci nesocială), fugind de o viaţă perfectă într-o familie destrămată… Şi mă opresc aici din decenţă pentru intimitatea familie respective… Dar mamă ce-aş mai continua!

• Lucian Mandruta: Cand staretul minte, cum sa mai cred Biserica?

Povestea e asa: politia vine la usa manastirii Sihastria Raraului si intreaba de o fata minora. Staretul Ioan Larion spune ca fata nu e acolo. Staretul minte. (sursa: Adevarul).

Nu doar minte. Dar contribuie la o infractiune: adapostirea unei minore in mod evident tulburata mental, care are nevoie poate de ingrijire de specialitate si in mod sigur de parintii ei.

Dar staretul minte. Om cu zeci de ani de rugaciune, post, apropiere de Dumnezeu… minte.

In povestea asta, staretul nu e doar imoral. E si crud. Pentru ca prelungeste chinul unor parinti care au cu multe drepturi de a sti unde e fata lor decat are el s-o pastreze acolo. Prin asta nu savarseste doar un pacat, ci arunca in aer cea mai frecventa teza cu care credinciosii extremisti defileaza la parada cu numele generic “Religia in scoli ii invata pe copii nostri moralitate”.

De unde si pana unde aceasta legenda? Poate si din faptul ca manualele de religie si dogma il indeamna pe om sa fie mai bun, mai apropiat de ceilalti, mai de ajutor. Dar se intampla asta in realitate? Este religia liantul societatii noastre si pavaza impotriva crimei si raului? Ne opreste religia sa-l ucidem pe ala care a parcat pe locul nostru proaspat deszapezit?

Nu. Si pentru demonstratie nu e nevoie decat de un mic experiment mental: in ce lume v-ati simti in siguranta sa traiti: intr-una fara religie? Sau intr-una fara Cod Penal?

Nu trebuie sa te gandesti mult sa realizezi ca intre o pedeapsa in ceruri (nesigura) si una pe pamant (evidenta), oamenii sanatosi la cap se vor teme de a doua.

Si totusi, biserica ne spune ca o lume cu mai multa religie este neaparat una mai buna si mai sigura.

Oare? Cei peste 40 de ani isi aduc aminte: Romania comunista, cea aflata sub represiune si control autoritar, cea controlata de militie si securitate parea, in general, mai sigura decat cea de azi. Si nu pentru ca oamenii se temeau de Dumnezeu – ci pentru ca se temeau de puscarie. Intr-un mod mult mai consistent si clar decat azi.

Luati America – si mai exact statele cu religie la extrem, cele din sudul tarii – si luati rata infractionalitatii de acolo. E cu mult mai inalta decat in statele din nord, in mod traditional mai liberale si mai populate de sceptici. Si atunci? Unde e pavaza credintei in fata raului?

Intrati intr-o puscarie din ziua de azi din Romania si veti gasi negresit acolo o capela. In ea, in fiecare duminica, un preot ii iarta de pacate pe cei inchisi, care dau dovada de evlavie, care se caiesc, care vor sa fie mai buni. Religia le elibereaza spiritul inainte ca justitia sa le elibereze trupul. Oare? Stiti cui se roaga oamenii astia? Sfantului Mina, ocrotitorul hotilor. Nu doar in puscarie, ci si inainte de fiecare spargere. Cine e cel mai mare si cunoscut ctitor contemporan de biserici? Unul care se afla acum in puscarie pentru furt – poate chiar furtul banilor cu care artistii i-au pictat figura pe peretii acestora. Care nu, n-au fost sterse odata cu condamnarea.

Nu stiu daca voua vi se pare ca gasim multa moralitate aici. Eu cred ca e mai degraba un relativism moral inspaimantator.

Tocmai de aceea cred ca staretul care a mintit trebuie sa raspunda in fata justitiei oamenilor.

In Cel de Sus n-am atata incredere.

Iarta prea usor.

• Voxpublica:

Ciprian Siulea: Cum a învins BOR structurile. Puterea fabuloasă a autarhiei

După trgedia aviatică din Apuseni, autorităţile au rămas disperate să găsească şi ele ceva, de preferat în mod prompt şi rapid. Aşa că, atunci cînd o elevă eminentă de 15 ani din Bucureşti a dispărut, s-au aruncat în operaţiunea de căutare cu o frenezie exagerată: celulă de criză, mobilizare naţională, filtre auto, implicare a SRI etc.

Şi totuşi, faptul că eleva a fost recuperată fără să fi păţit nimic nu e neapărat un mare succes. Găsirea ei s-a produs după mai bine de 3 zile şi doar pentru că ea a decis să se întoarcă acasă şi a sunat acasă de pe numărul ei cunoscut de toată lumea. Fără acel apel, fata avea toate şansele să intre în casă de una singură, cu toată răscolirea ţării timp de 3 zile de către diverse structuri.

Aşa că din toată povestea rămîne mai degrabă partea ei ridicolă, cum ar fi că Poliţia se bate în media cu naşul de pe trenul respectiv pentru prioritatea descoperirii fetei. Sau că pentru interceptarea acesteia în tren a fost trimisă o echipă numeroasă de poliţişti sub acoperire (???). Sau că după interceptarea din tren, în loc să meargă cu toţii la Bucureşti, au coborît-o în Focşani, ca pe terorişti. Prea multe filme cu James Bond, evident.

Dar, cu tot ridicolul ei, povestea asta nu este una despre incompetenţa poliţiei sau altor autorităţi, cum nu era nici cea din Apuseni. E vorba mai mult despre limitele structurale ale sistemului. În Apuseni nu era vorba în primul rînd de o ineficienţă instrinsecă, ci de imposiblitatea colaborării care vine din simţul teritorial mult prea puternic din fiecare instituţie. Aici e vorba de ceva la fel de sistemic şi de interesant, şi anume ciocnirea cu lumea paralelă a bisericii.

Pentru că ceea ce s-a întîmplat, de fapt, a fost că fata a dispărut complet în lumea monahală românească. Deşi se ştia clar că ea avea de mult intenţia să fugă la mănăstire, tot efortul uriaş al poliţiei şi al structurilor a eşuat cînd s-a ciocnit de poarta mănăstirii. Poliţia şi structurile au metode de a pătrunde în orice mediu social, e o condiţie fundamentală ca să-şi facă munca: mafii de toate tipurile şi nivelurile, ghetouri, birocraţie, lumea afacerilor, oriunde. Dar, se pare, nu şi în BOR.

Este visul oricărei biserici să îşi plaseze canonul şi reglementările interne pe o poziţie compatibilă cu sistemul juridic al ţării respective şi să devină, astfel, un fel de stat în stat, şi nu e BOR singura biserică care reuşeşte asta (într-o anumită măsură, deisgur). Însă izolarea şi autrahia BOR par cumva chiar mai mari decît ne-am fi aşteptat. Cel puţin doi stareţi de mănăstire i-au minţi pe poliţişti că eleva nu era sau nu fusese la ei (unul şi recunoscînd), şi poliţiştii s-au mulţumit cu asta. Pînă la declaraţia elevei, autorităţile BOR au negat vehement, după propriile ei „verificări”, că vreuna din instituţiile ei ar fi implicată. E un eşec destul de drastic sau, cum spuneam, o limită structurală destul de drastică pentru autorităţile statului.

După episodul ăsta, biserica oertodoxă pare mai închisă în ea chiar şi decît apare în „După dealuri”. Pentru că nu drama situaţiei în sine e esenţială, ci situaţia pentru care drama e doar simptom. Autarhia BOR nu înseamnă doar că în sistemul monahal pot dispărea complet oameni, ci mai ales că biserica are un regim economic preferenţial, relaţii de parteneriat şi sprijin reciproc complet anormale cu statul, poziţie socială strivitoare pentru tot restul nişelor.

Asta este adevărata gaură neagră şi forţă reacţionară a BOR. Evident, asta nu are nici o legătură cu funcţia bisericii de „păstrare a credinţei” şi nu este o necestitate a acesteia. Pentru asta nu ar fi nevoie decît de o izolare relativă, care nu ar intra deloc în conflict cu hegemonia autorităţii pămîntene, şi încă şi mai puţin ar fi nevoie de puterea economică şi politică fabuloasă la care BOR forjează din greu. Nu pentru păstrarea credinţei forjează ea la puterea asta, ci, vorba clasicului, pentru că poate.

Fuga de acasă, fuga din partid. O propunere pentru stoparea SALARIILOR tip Ruşanu, Dăianu, dnele Chiţoiu, Zgonea etc.

*** O adolescentă a fugit de acasă. Celulă de criză, urmărire ca în filme. Toată ziua frecăm icoane, am băgat religie peste tot şi dup-aia ne mirăm că o fată fuge la mănăstire şi facem analize ale patologiei religioase. Păi n-a făcut decît să se dedice mult mai apăsat unor învăţături decît, să zicem, toată conducerea BOR.

Sau poate e o tipă pe care a luat-o moda pe sus. La fel de bine aş fi înţeles dacă fugea la Sarmizegetusa să comunice cu adevăraţii zei dacici, la cîtă aiureală istorico-fantasy e injectată zi de zi. Evident, sînt mult mai puţine şanse ca un tînăr/tănără să fugă la vreo trei concerte punk, în condiţiile în care urlă Brenciu şi Hi-Q pe bani publici de dimineaţa pînă seara. […]

• Adevarul:

Dan Antonescu: Cazul Iulia Ionescu: între religie, poliţie şi presă

Faptul că la ora actuală educaţia religioasă este sau nu înţeleasă de copii, combinată şi cu aspectul informativ, respectiv corespondenţa pe mail cu duhovnicul – cum a fost în cazul Iuliei Ionescu – dovedeşte că Biserica ţine pasul cu cuceririle tehnologiei, dar în anumite aspecte rămâne la nivelul Evului Mediu. Inclusiv în privinţa secretului spovedaniei.

Am avut o situaţie când un criminal, după ce a făptuit crima în Bucureşti, s-a retras la o mănăstire, s-a spovedit preotului de acolo, care l-a găzduit în continuare. În momentul în care am ajuns noi acolo, pe informaţiile noastre, preotul a ridicat din umeri atunci când l-am întrebat de ce nu a anunţat şi dacă şi-a dat seama că pune în pericol viaţa unor oameni, pentru că un criminal lăsat în libertate nu ştii când poate recidiva. Preotul n-a mai zis nimic. A respectat nişte canoane bisericeşti, însă un astfel de secret intră în contradicţie cu Codul Penal.

Iulia, fata în vârstă de 15 ani, „dispărută” de acasă timp de patru zile, despre care la momentul actual se spune că a fost într-un pelerinaj, susţine că a vrut să se călugărească. Probabil că meritul depistării ei este în special al mass-media pentru că, dacă nu s-ar fi făcut atâta vâlvă, cei care erau interesaţi sau intenţionau să o primească între zidurile unei mănăstiri o puteau face. Însă s-au speriat de amploarea pe care a luat-o fenomenul şi posibil să o fi sfătuit să plece înapoi acasă.

Adevărul este undeva la mijloc, asta dacă nu cumva pot fi acuzat de partizanat, însă anumite structuri ale poliţiei împreună cu cele ale SRI-ului ajunseseră deja la ea. Văzând însă traiectul pe care îl avea fata, spre Bucureşti, au încercat să facă doar o supraveghere, în loc să o salte, să o pună într-o maşină şi să o trimită la Bucureşti. Pentru că în stilul acesta fata ar fi suferit o traumă şi mai mare. Au lăsat-o în pace, o supravegheau în aşa fel încât fata să nu mai devieze de la traseul spre Bucureşti unde se ştia că urma să ajungă.

95% din dispariţiile copiilor sunt soluţionate. De cele mai multe ori sunt plecări voluntare şi foarte rar sunt plecări forţate sau accidentale, pierderi ale unor copii fie în tren, fie în alte mijloace de transport. Sunt mulţii copii care pleacă de bună voie, iar aceşti copii provin de regulă din familii dezorganizate, care fie fug de nivelul scăzut de trai din familie, fie de tratamentele la care sunt supuşi de părinţi, sau de tutori. Ei îşi aleg un drum singur în viaţă, drum pe care fie şi-l modifică în funcţie de situaţia economică şi ajung cerşetori, aurolaci sau se prostituează, fie ajung să îşi dea seama că au greşit şi se întorc acasă. Sau, aşa cum a fost şi în cazul de faţă, sunt depistaţi în mijloacele de transport, în tren. Aici Poliţia Transporturi are un merit deosebit pentru că verifică majoritatea tinerilor după actul de identitate, indiferent dacă au sau nu bilet. În urma unor astfel de razii sunt depistaţi urmăriţii general.

Rolul presei şi al publicului în acest caz

Presa de cele mai multe ori face şi servicii şi deservicii. În unele cazuri de crimă, de tâlhării, de furt, greşeşte intrând foarte adânc în anchetă şi făcând publice anumite aspecte pe care anchetatorii încearcă să le ţină ascunse. Dar în acelaşi timp şi poliţia greşeşte ţinând ascunse nişte date care, dacă ar fi făcute publice, ar ajuta ancheta, ar apela la spiritul civic al cetăţenilor. Este adevărat că în momentul în care faci public un astfel de element, rişti să primeşti numai într-o zi 46 de apeluri la 112 referitoare la această fată care ar fi fost văzută în mai multe locuri din ţară. Însă acesta este un risc pe care ţi-l asumi când soliciţi ajutorul publicului. Trebuie să discerni, să vezi care informaţie este bună şi care nu. Măcar ai ce verifica, pentru că dacă nu ai ce verifica este trist.

De data aceasta sunt convins că a fost o colaborare bună între Poliţie şi presă. Pe de-o parte, Poliţia a lucrat pe linia specifică, iar în paralel, presă a dat un ajutor anchetei prin dorinţa de a informa cititorii şi telespectatorii. Finalul a fost fericit.

Mai bine o oră de Educaţie Civică decât una de Religie

Fetiţa este vie, nevătămată, dar nevătămată fizic pentru că psihic va trebui lucrat, cum ar trebui lucrat cu foarte mulţi tineri de vârsta ei pentru că aceasta este o vârstă foarte periculoasă. Mai marii de la Educaţie ar putea să se gândească să înlocuiască ora de Religie, cu o oră de Educaţie Civică sau de Psihologie aplicată. Un psiholog, un poliţist de proximitate ar putea să le arate copiilor care sunt realităţile societăţii. Acestea ar fi mult mai practice decât o oră de chestii care sunt abstracte, la care învaţă câteva texte pe care nu le explica nimeni.

Biserica a reuşit să ţină pasul cu dezvoltarea societăţii adaptându-şi afaceri în domeniul construcţiilor, turismului, comerţului, şi chiar mass-media – având televiziune, post de radio etc., dar la aspectele care îi convin a rămas la nivelul Evului Mediu, la acel „Crede şi nu cerceta”. Este în detrimentul tuturor şi mai ales al copiilor.

Mihai Copaceanu: La preot mergi pentru suflet

Eram student când unul dintre băieţaşii din facultate, mai mic cu vreo doi ani, întorcându-se din vacanţă a devenit de nerecunoscut. Îşi lăsase barbă şi în loc de blugi purta haina monahală neagră. Rămăseserăm cu toţii oripilaţi de gestul său, căci ne-a părut a fi un tip de gaşcă, nu unul cu înclinaţii mistice. Aflasem că duhovnicul i-a dat un ultimatum: ori te însori, ori te călugăreşti. Şi tânărul a ales!

Minunea nu a ţinut decât vreo trei luni, până când şi-a dat jos hainele de frate de mănăstire, şi-a ras barba, iar acum, după ani, este tătic cu copii mari. Avea 20 de ani. Iulia e minoră şi în mijlocul adolescenţei.

Adolescenţa este o perioadă de tranziţie de la pubertate la stadiul de adult, o tranziţie rapidă cu profunde schimbări fizice şi psihologice, o perioadă a instabilităţilor, riscurilor şi evadărilor cand tinerii se distanţează uşor de părinţi şi încep să-şi pună întrebări serioase, întrebări existenţiale. Este o perioadă de dezvoltare fizică şi maturizare psihologică, emoţională şi socială. Este perioada problematizărilor, iar în cazul de faţă, de lămurire între cele două lumi complet diferite: una modernă şi liberală, în lume, şi printre oameni şi una spirituală cu legi şi comportamente riguroase şi precize. Decizia nu este una deloc simplă nici la îndemâna oricui. La toate acestea se adaugă stările şi trăirile profund emoţionale ale adolescenţilor, cu impulsivităţi şi izbucniri greu de gestionat. Criza existenţială la adolescenţi este perioada în care ei îşi conturează propriul Eu, ideile abstracte despre viaţă, şi inclusiv ideile despre lume şi cele religioase. De aceea era necesară asistenţa unor persoane competente care să ofere răspunsuri pertinente şi pe înţelesul ei.

Preoţii

Din păcate, constatăm zi de zi că preoţii noştri pravoslavnici nu au calificări minime de comunicare şi explicare a ideilor religioase la copii şi adolescenţi. De aici şi scandalul predării religiei în şcoli. Nu cred că o singură oră de religie poate dăuna cuiva. Dar a vorbi despre vocaţie monahală unui puber este impropriu. La fel şi despre Apocalipsă. Nici măcar adulţii nu au idei lămuritoare. Preoţii neavând vreo pregătire psihologică şi pedagogică şi nici vreo cunoştinţă despre psihologia adolescentului nu văd cum îşi bagă nasul. Ba îi auzi mereu în predici şi în cărţile publicate acuzând psihologia modernă de „rătăcire” şi „ateism”. Unii bat câmpii, încurcă planurile şi fac o varză foarte varză.

Nu departe, chiar aici pe bloguri, l-am citit pe preotul Eugen Tănăsescu care ieri, de dimineată, înainte de a sluji Sfânta Liturghie, a postat un text lung în care el cel ce trebuia să meargă împăcat pentru Euharistie vorbeşte despre duşmanii BOR.

Evident comite greşeli şi face confuzii. Acuză neavând suficiente informaţii. Se grăbeşte. Da, a fost un călugăr în gară şi nu e vorba de acuzele „contra BOR”. Tănăsescu foloseşte fără să cunoască termeni precum „crize de personalitate” şi o aseamănă pe Iulia cu fiul risipitor. Ruşinos pentru un preot. Întâi, Iulia nu poate avea crize de personalitate, pentru că un copil de 15 ani nu are încă formată personalitatea şi nici nu se poate asemăna cu fiul risipitor care în mod clar nu avea 15 ani, nu ar fi dat tat’su averea pe mâna unui puşti (legea iudaică nu i-ar fi permis). Plus că Iulia chiar nu a risipit nicio avere. Deci comparaţia nu este doar falsă, cât şi jignitoare la adresa elevei.

Şi atunci mă întreb care este legitimitatea şi cel mai important conform cărei legi îi este permis unui preot să se introducă în intimitatea vieţii unui copil străin lui, unui copil care nu este al său? Cine îi permite?  Şi dacă a făcut-o, nu o păţeşte?

Familia

Vă aduc aminte că până şi în cazul familiei, la ei acasă, părinţii sunt puşi sub autoritatea legii. Dacă un părinte încalcă cu vinovăţie raportul copil-părinte reglementat de legea statului şi de protecţia copilului prin neglijare, abuz sau violenţă se poate ajunge de la sancţiuni până la decăderea din drepturile părinteşti. Ori cu ce drept un preot îşi permite să aibă autoritate asupra vieţii şi destinului unui minor? Vă imaginaţi un astfel de episod în Germania? În Occident actele ar fi fost aspru pedepsite de Instanţe. Unde este răspunderea preotului? Dar a părinţilor? (despre rolul părinţilor am putea scrie un articol separat).

Dacă în definitiv, o persoană doreşte să se călugărească este alegerea proprie. Dar dacă discuţia priveşte un minor, aici părinţii sunt primii responsabili deoarece copilul, încă nedevenit persoană, nu deţine capacitatea, nici instrumentele de a-şi decide singur destinul.

Este adevărat că sunt personaje care din fragedă tinereţe au apucat drumul călugăriei şi au avut parte de reuşită. Îmi amintesc de Patriarhul Teoctist care a ales să meargă la mănăstire la vreo 13 ani, însă cu îngăduirea părinţilor. Chiar dacă era al zecelea copil din cei unsprezece, Patriarhul îşi aminteşte după 75 de ani de la momentul acela, într-un interviu pentru ProTV, de reacţia mamei zicând „mult m-a plâns mama când am plecat de acasă. Credeam că nu-i pasă de lipsa mea. Plecând de acasă de sub aripa ei am produs mare jale”.  Deci bătrănul patriarh recunoaşte că era încă sub aripa mamei. Da, părinţii au datoria legală şi morală de a cunoaşte dorinţele copiilor, de a-i proteja şi de a decide împreună cu ei ce le este mai bine. Ei sunt responsabili! Şi în acest caz, ca şi în altele, fetiţa nu a plecat peste noapte. Ea a dat semnale de bună vreme şi ce păcat că părinţii nu au făcut mare lucru.

Abia după 7 ani de vieţuire în mănăstire, Toader Arăpaşu a fost primit în rândurile călugărilor, deci la 20 de ani (1935) şi abia după alţi 10 ani (1945, 25 martie) pe când avea 30 de ani a fost hirotonit preot. Deci cu totul alta este „asumarea vocaţiei” la 30 de ani decât la 15. Nu ne putem juca cu lucrurile capitale.

(Vezi Teoctist min. 5 )

Spovedania

S-a comentat des despre secretul spovedaniei. Ori la preot mergi pentru spovedanie, care se numeşte şi Taina Mărturisirii păcatelor sufleteşti, nu cu alt scop. Preotul oferă o asistenţă spirituală, nu face orientare vocaţională, în carieră, profesie şi nici nu trasează destinele unor minori.

Însă alegerea Iuliei de a merge la mănăstire este una care nu ţine de secretul spovedaniei. Pentru eleva a alege un drum în viaţă nu este un detaliu minor, nici secretos, este o noţiune de maximă importanţă care implică în primul rând familia. Preotul greşeşte aici. Dacă spovedania este secretă aici nu este vorba despre trădarea acestui secret, ci despre maturitatea spirituală şi înţelepciunea preotului în faţa unui copil care trece prin crize existenţiale de a gestiona această situaţie într-o manieră favorabilă fetiţei şi familiei. Preotul ar fi putut prin discuţiile cu fetiţa să îi crească încrederea de sine pentru a putea ea însăşi să descopere familiei propria dorinţă. Preotul nu este şi nu trebuie să fie un dezbinător chiar dacă s-ar bucura că „încă o persoană îi slujeşte lui Dumnezeu în haina monahală”. Din păcate, am aflat că a fost găzduită două zile la mănăstirea stareţului Ioan Larion Neagoe şi probabil la alte mănăstiri. E legal să adăposteşti un minor fugit de acasă? Cum îţi poţi lua această răspundere?

De neînţeles cum nişte călugăraşi, stareţi curaţi la minte, primesc repede pe oricine şi chiar o fetiţă de 15 ani, ba şi mai grav, o ascund, îi oferă deja haine monahale, mint organele statului şi nu se gândesc la familia care o căuta. Oameni sfinţi? Patriarhia însăşi a confirmat repetat că eleva nu a fost la nicio mănăstire din Suceava. Nu sunt oare aceştia culpabili? Cred că astfel de cazuri nu sunt rare în România, zeci şi sute de fugari, de tineri şi adulţi sau bătrăni, certaţi cu familia, cu societatea şi legea şi-au găsit refugiul în mănăstiri. Dar cine să ancheteze?

Sociologul Bulai, despre fata dispărută: Nu e normal să ai duhovnic la 15 ani. Preotul ei: Nu pot vorbi despre subiect

După ce Daniel Ionescu, tatăl fetei dispărute miercuri în Capitală, a declarat că fiica sa în vârstă de 15 ani avea un duhovnic, sociologul Alfred Bulai a explicat, pentru „Adevărul“, că acest lucru nu este considerat normal într-o societate modernă.

Sociologul Alfred Bulai a declarat că într-o societate modernă faptul că o tânără în vârstă de 15 ani are un duhovnic nu este tocmai obişnuit.  „Într-o societate modernă nu e deloc normal. Nu e ceva de condamnat, dar din punctul meu de vedere nu este recomandabil. Un adolescent de 15 ani ar trebui să se orienteze spre alte activităţi, de exemplu spre şcoală“, susţine Alfred Bulai.

De asemenea, sociologul spune că de obicei tinerii din societatea modernă nu sunt interesaţi într-o mare măsură să aibă o legătură foarte strânsă cu divinitate şi că, de cele mai multe ori, tendinţa de a merge către religie sau către găsirea unui dohovnic se manifestă odată cu înaintarea în vârstă.

„La 15 ani eşti uşor de racolat“

Daniel Ionescu, tatăl tinerei dispărute, spune că bănuieşte că fiica sa ar fi fost ademenită în anumite cercuri. În replică, Bulai spune că şansele ca un adolescent de vârsta Iuliei să fie atras cu uşurinţă sunt destul de mari. „În situaţia de faţă, părinţii au tendinţa de a supraevalua copilul pentru că sunt sub o presiune foarte mare. Oamenii vorbesc, e fată, are 15 ani, ar fi putut să plece de acasă. Cu siguranţă că la 15 ani eşti uşor de racolat“, precizează sociologul Alfred Bulai.

În ceea ce priveşte scrisorile pe care Iulia Ionescu (foto dreapta) i le lăsa mamei sale deseori, şi în care spunea că o iubeşte sau că regretă dacă uneori o supără, Bulai spune că demonstrează ataşamentul şi dependenţa faţa de familie.

„Depinde de cum a fost crescută, obişnuită. La fel e şi cu religia, dacă familia este la fel de credincioasă şi a crescut într-un mediu religios e normal ca şi ea să fie la fel“, a încheiat psihologul.

Duhovnicul fetei nu face declaraţii

Contactat de reporterii ziarului „Adevărul“, preotul Visarion Alexa, duhovnicul Iuliei Ionescu, a spus că nu poate face declaraţii în legătură cu viaţa personală a tinerei. „Nu pot vorbi despre acest subiect în primul rând pentru că sunt preot, dar şi pentru că familia m-a rugat să fiu discret în legătură cu această situaţie“, a precizat Visarion.

FOTO VIDEO O tânără din Craiova a fost convinsă de profesorul de religie să se călugărească. Părinţii fetei sunt disperaţi: „Eu cred că a fost racolată“

Iulia Răduţ, în vârstă de 25 de ani, din Craiova, a plecat pentru prima dată la mânăstirea din comuna Cârcea la vârsta de 17 ani. Tânăra a fost găsită de părinţi în incinta lăcaşului de cult îmbrăcată în straie monahale. Atunci au aflat că profesorul de religie a îndemnat-o să se călugărească. „Marian Lucian Cazacu, profesorul de religi, de la Colegiul Naţional „Ştefan Velovan“, i-a spus că are mir în frunte, iar vocaţia ei este la mânăstire. Eu eram descris ca satana de profesorul de religie. Fata mea mi-a spus că ea vrea să se călugărească şi că nu îşi doreşte o familie. Probabil că aşa a fost învăţată să se îndepărteze de toată lumea. Eu cred cu tărie că a fost racolată de profesorul de religie care a convins-o să ducă o altă viaţă. Biserica nu ar trebui să distrugă familii. Noi suntem doi părinţi disperaţi. Unicul nostru copil a ales să trăiască la mânăstire. Când a plecat prima dată de acasă era minoră“, a povestit Ion Răduţ, tatăl fetei.

VIDEO

Trăieşte de doi ani la Mânăstirea Tismana

Iulia Răduţa a încercat să îşi păcălească părinţii făcându-i să creadă că a renunţat la visul ei de a se călugări. A plecat la Timişoara la Facultatea de Psihologie, iar în anul IV a revenit cu tot cu bagaje acasă. Nu a lăsat să observe absolut nimic ce are de gând să facă, însă într-o zi a fugit din nou de acasă. Părinţii fetei susţin că au căutat-o zi şi nopate, iar după aproximativ o lună au găsit-o la Mânăstirea Tismana. Era îmbrăcată tot în haine monahale şi a trecut pe lângă ei ca şi cum nu i-ar fi cunoscut. De doi ani nu am mai putut să vorbesc absolut deloc cu ea. „Am reuşit atunci să o luăm acasă. După câteva zile am primit şi bagajele de la mânăstire, iar geantă printre lucruri am găsit o agendă în care avea trecute toate mesajele primite de la profesorul de religie. Am rămas stupefiat în momentul în care le-am citit. Unu m-a marcat cel mai mult. Nu este normal ca un om care crede în Dumnezeu să scrie aşa ceva:  „Plecarea la mânăstire echivalează cu moartea…cu tot cu înmormântare cu tot. E o trecere într-o altă viaţă. Unii o fac mai brusc, iar alţii mai bine pregătiţi. Alţii îşi propun să o facă, dar ăla cu coarne îi amână sau le schimă planul. Bătălia e mare… miza e mare. E intrare în armat lui Isus Hristos, armata de elită“, a mai povestit Ion Răduţ.

Ion Răduţ susţine că nu a mai vorbita cu fiica lui de doi ani

Marian Lucian Cazacu, profesorul de religie, susţine că Iulia şi-a ales singură drumul călugăriei. „Este opţiunea ei. Mai bine trebuia să vină bătută acasă de soţ. Ea era o persoană care nu se acomoda prea uşor, iar la caracterul ei s-a dovedit asta. Dacă nu îi place şi nu se regăseşte acolo singură o să vină înapoi. Domne este legată acolo? Poarta la Mânăstirea Tismana este deschisă“, a declarat profesorul de religie. 

VIDEO VEZI AICI CE SPUNE PROFESORUL DE RELIGIE DESPRE IULIA

„Îmi vreau fata înapoi“

Iulia Răduţ, în vârstă de 25 de ani, a reuşit să fugă din nou pentru a treia oară la mânăstire pe data de 1 mai 2012. Tânăra a rupt legătura cu familia şi nu vrea să se mai întoarcă acasă. „Eu îmi vreau fata înapoi. Cred şi sunt convinsă că ea ne iubeşte, dar stareţea de la Mânăstirea Tismana nu o lasă să vorbească cu noi decât în prezenţa ei. Iulia a fost tot timpul un copil cuminte care şi-a văzut de treaba ei. Nu era olimpică ca Iulia din Bucureşti, dar avea la facultate note de la 8 în sus. În fiecare noapte adorm cu ea în gând şi visez la ziua în care o voi strânge din nou în braţe. Stareţa Antonia de la Mânăstirea Tismana nu o lasă absolut deloc să comunice cu noi“, a spus cu lacrimi în ochi Vasilica Răduţ.

Mama Iuliei povesteşte cu lacrimi în ochi că trăieşte un adevărat coşmar

Stareţa Antonie de la Mânăstirea Tisman susţine că nu are dreptul să o dea pe Iulia afară pe poartă. „Fata îşi doreşte să stea la mânăstire. A avut foarte multe discuţii cu părinţii, iar de fiecare dată au ajuns să se certe. Nu mai are rost dialogul. Ei nu pot să accepte că manastirile există şi această viaţă“, a precizat Stareţa Antonia.