Familia Ortodoxa: CUM IUBESTE TANARUL “GENERATIEI GOOGLE”? De la Fat Frumos si Ileana Cosanzeana la moda „emo”. ADOLESCENTII SI DEGENERAREA IUBIRII SI FRUMOSULUI

14-02-2013 12 minute Sublinieri

justin-bieber-teen-iphone-570x3401

Cum iubeste „Cetateanul Google” sau lectie despre Dragoste

Daca nu ma insel, generatia care acum se confrunta cu marea provocare a cresterii adolescentilor este tocmai generatia cu „cheia de gat”– acei fosti copii ai celor care munceau in cate doua sau trei schimburi in uzinele uriase, colosii „Epocii de Aur”, care le inghiteau sistematic viata, visele si nadejdea. Copii care au fost lipsiti de prezenta constanta a mamelor in viata lor, si care fie au fost crescuti de bunici, fie de educatoarele din crese si camine cu program prelungit.

Cat de daunatoare este disparitia mamei din viata copiilor am dezbatut pe larg in alte articole si, prin urmare, nu este nevoie sa reluam in cel de fata. De asemenea, cat de bine inlocuieste indiferenta si grija rutinata a ingrijitoarelor din crese dragostea lucratoare a mamei este evident. Tot astfel cum evident este modul nefast in care apartenenta copiilor la un grup de varsta la fel de sarac in experienta cea buna si constructiva influenteaza construirea propriilor modele si idealuri existentiale.

Cu toate acestea, acesti adulti de astazi, „copiii cu cheia de gat” de altadata, aveau macar posibilitatea de a alege dintre modele reale, umane. Ce te faci, insa, cu copiii „copiilor cu cheia de gat”?! Modelele pe care ei le au astazi la indemana sunt construite artificial, sunt la randu-le modelate, concepute special si puse undeva, acolo, la indemana lor. Uitate, asa, ca din intamplare, in fata ochilor lor, pe ecrane. Asa se face ca adolescentii de astazi, „Cetatenii Google” ai unui univers virtual infinit si extrem de… „generos”, nu sunt doar cu cheia usii de gat, ci cu o cheie „a-toate-deschizatoare”. Ei sunt cu CHEIA de gat: cheia de la usa de la intrare, de la usa spre un infinit de posibilitati, de la usa spre libertatea personala, pe care reclamele de tot soiul si filmele sau sitcom-urile care le sunt adresate o propovaduiesc ca pe un nou dumnezeu. Ei au la gat cheia care ii inchide intr-o singuratate cumplita, in care poate cea mai importanta lectie care nu le mai este niciodata predata este dragostea!

Dragostea, o problema hormonala

handsMai tineti minte, dragi „copii cu cheia de gat”, in ce fel miroseau parcurile primavara, mai ales atunci cand stateati stingheri intr-un capat de banca, privind cu coada ochiului spre o silueta asezata strategic la celalalt capat de banca? Mai stiti cat de tare putea o inima de adolescent sa bata? Cat de greu si cu cata emotie atingeati mana celuilalt, dupa zile sau saptamani de chinuitoare asteptari, sperante si sustinute prelegeri de incurajare in fata oglinzii! Cine v-a invatat pe voi sa iubiti? Tata sau mama, sau poate eroii din „La Medeleni” sau din „Ciresarii”?... Dar pe copiii vostri cine ii invata? Si, mai mult decat atat, ce invata copiii vostri despre dragoste?

E drept, voi nu stiati ca „fluturii” din stomac sunt, de fapt, hormonii eliberati in sange de glandele endocrine. Ei stiu. Dar ce folos, cat timp aceeasi stiinta care le-a dat, pe buna dreptate (?!), aerul superioritatii atotstiutoare, le-a dezvaluit ultima gaselnita in materie de dragoste: de vreme ce tot e un fenomen natural, biologic, preponderent hormonal, dragostea tine maxim trei ani, dupa care… Cel putin asa ne dezvaluia acum doi-trei ani o vedeta de televiziune, ale carei cunostinte in domeniul endocrinologiei nu au fost inca riguros testate. Dar care, in virtutea statutului pe care mass-media i-l confera, este formatoare de opinie, este o voce cu autoritate in spatiul public, un model pentru adolescenti. Si astfel, doar cei maturi si avizati ridica suspiciosi din sprancene, banuind in spatele afirmatiei o incercare de a justifica nenumaratele esecuri maritale ale adolescentirespectivei „vedete”. Deci, ce folos – vor fi gandind adolescentii, poate (iar daca nu, iertata sa-mi fie presupunerea!) — sa ne mai casatorim, daca, oricum, dupa trei ani se duce pe apa sambetei totul?!… Ce rost mai are o „chestiune formala” (am auzit des sintagma aceasta legata de casatorie), care oricum nu are „sustinere hormonala”, nu este de durata?

Ma intreb, insa: bunicile si strabunicile noastre cu ce fel de dragoste iubeau, de rezista ani de zile atunci cand barbatii lor cadeau prizonieri? De unde gaseau ele curajul si puterea de a naste opt-zece copii, sau poate chiar doisprezece, intr-o vreme in care barbatii plecau obligatoriu pe front in caz de razboi? Nu stiau de aceste „legi ale iubirii” care nu rezista decat alimentata de hormoni?!… Probabil exista ceva care le zidea ca pe niste femei puternice, jertfelnice si rabdatoare, ceva dincolo de si peste aceste legi biologice nou-descoperite. Era modelul mamelor si bunicilor din familie, din a caror experienta se cuminecau in fiecare zi a vietii lor, caci, de multe ori, imparteau acelasi acoperis mai multe generatii, vreme de ani buni. Era aceasta nepretuita resursa a experientei celor care te iubesc, era lectia de dragoste predata de cei ai casei, exact ceea ce le lipseste copiilor nostri astazi. Indiferent de resorturile hormonale ale propriului organism, copiii nostri vor iubi cu dragostea cu care noi ii invatam sa iubeasca!

Dragostea, un dat ontologic sau dobandit

Sigur, fiecare fiinta umana se naste cu abilitatea de a iubi, conform specialistilor . Ceea ce face diferenta intre dragostea care dureaza mai mult de trei ani si cea de o noapte, sau de maxim o saptamana, este modul in care educam aceasta abilitate, modelele dupa care fiecare persoana isi „configureaza” relatia.

Daca adolescentul traieste intr-o casa in care sotii se respecta, se iubesc si se sprijina unul pe altul, atunci va beneficia de doua ori: in primul rand va creste intr-un climat familial linistit si sigur, care ii va dezvolta increderea in propriile calitati si il va invata ca nu trebuie sa-si dovedeasca valoarea altfel decat fiind — dupa modelul parintilor sai — echilibrat, conciliant si jertfelnic; in al doilea rand, va invata ca intr-o relatie cu persoana iubita trebuie sa fie asa cum i-a vazut pe parintii sai modeland dragostea.

Daca, insa, copilul meu creste intr-o casa in care familia este un teatru de razboi, in care fiecare, sot si sotie, se arunca in lupta pentru a-si aroga suprematia, intr-o competitivitate fara noima, preluata din principiile societatii capitaliste (care li s-a imprimat in propriile ganduri si comportamente ca un modus vivendi), lectia lui despre dragoste va fi una despre un materialism relational, in care principiul calauzitor este „tu esti aici pentru a-mi servi atingerii propriilor idealuri”.

Cum sa modelam dragostea copiilor nostri?

In primul rand, modelam dragostea copiilor nostri fiind modele vii noi insine si, astfel, conturand traseul pe care fiii si fiicele noastre il vor urma in propriile relatii sau in familiile pe care le vor intemeia. Nu este intamplatoare recomandarea Apostolului care se citeste la cununie si care spune ca barbatul trebuie sa isi iubeasca sotia ca pe sine insusi, iar femeia sa se teama de barbat Efeseni 5:33 — a nu se intelege ca femeia trebuie sa se teama de reactiile violente ale barbatului! Prin aceste cuvinte, Sfantul Apostol Pavel doreste sa recomande femeii sa isi plineasca datoria de-a asculta de deciziile barbatului, de-a respecta autoritatea sa de domn iubitor al casei sale, deplin si vesnic jertfelnic ei.

Oare nu asa erau familiile noastre vechi, acelea care apucau destul de frecvent aniversarea „nuntii de aur”? Barbatul, sot si tata, modela iubirea pentru sotia sa, iar femeia, sotie si mama, modela respectul pentru sotul sau — caci femeia are nevoie de ocrotirea lui iubitoare, iar barbatul are nevoie de respectul ei jertfelnic. Si, daca tot vorbeam mai devreme de biologie, oare nu asa sunt biologic conceputi oamenii: femeia primeste, iar barbatul daruieste, vesnic venind unul in intampinarea celuilalt?

Chestiunea rolurilor din familia traditionala, desi una extrem de spinoasa si contestata, ar putea foarte bine primi o alta dimensionare in ochii contestatarilor, daca ar fi privite in lumina jertfelniciei si a iubirii – nu credeti?… Se prea poate ca, in valtoarea aceasta a ideologiei capitaliste pe care am infipt-o destul de adanc in miezul fiintei noastre, sa avem tendinta sa distorsionam un pic profilul acestor roluri, uitand ca rolurile traditionale ale sotiei si al sotului nu se afla in competitie unul cu altul, ci intr-o simbioza, intr-o impreuna-iubitoare existenta.

In al doilea rand, sa nu uitam ca omul, in virtutea capacitatii sale naturale de a iubi si a nevoii ontologice de iubire, va cauta mereu intimitatea – nu neaparat cu conotatie sexuala, ci intimitatea ca o comuniune, ca un mod de cunoastere reciproca, bazata pe iubire si intelegere, pe dialog (autentic, nu unul in care el povesteste incurajat de un „Iham!” absent). Daca aceasta nevoie de intimitate nu este satisfacuta in mediul familial, atunci omul va dezvolta doua mari temeri: fie ca nu va fi iubit niciodata, fie ca nu va putea iubi. Prin urmare, fie dragostea sa va fi una care solicita mereu dovezi, fiind prin urmare apasatoare, sufocanta si egoista, fie va evita sa isi intemeieze o familie, de teama ca, neputand fi bazata pe dragoste, va esua.

Dragostea intre perpetuare si dainuire

Nu este „Daca ma iubesti, faci dragoste cu mine!” argumentul ultim caruia nici o adolescenta nu-i rezista? Majoritatea marturisirilor de pe site-urile de socializare privind debutul vietii sexuale duc spre acest stereotip. Ceea ce ne indreptateste sa tragem concluzia ca exista, la ora actuala, o grava confuzie in randul adolescentilor, si anume aceea ca dragostea consta, in cele din urma, in relatia sexuala dintre doi parteneri; mai nou, nici macar de sexe diferite. Cine ne-a predat aceasta „lectie despre dragoste” noua, oamenilor, singurele fiinte capabile de romantism, de a scrie poezii sub clar de luna, de a compune partituri muzicale ireale, de a zbura pana sus, sub poala cerului si a ne risipi in sute si mii de tresariri, de ganduri si dulci chinuri, pentru a ne recompune mereu mai buni, mai rabdatori, mai nobili pentru fiinta iubita?

Parintele Daniil (Tudor) punea acest nefericit curs al evenimentelor pe seama faptului ca, in prezent, relatia sexuala este cea mai raspandita forma de manifestare a afectiunii. Sa aiba dreptate? Oare nu mai reusim sa-i invatam pe copii iubirea? Oare am uitat sa le aratam cum se poate manifesta afectiunea pentru un om? Da, televizorul si Internetul ii invata ca iubirea inseamna sex. Dar tu, fostule „copil cu cheia de gat”, ce ii inveti? Sa stii ca fiinta umana are tendinta de a se comporta in armonie, in conformitate cu modul in care este perceputa de ceilalti! Daca il inveti pe copil ca este, vorba cantecului, „iubibil”, atunci va fi astfel, adica va avea constiinta faptului ca poate fi iubit, ca merita sa fie iubit, ca va fi iubit, chiar daca nu cedeaza presiunilor sexuale ale celuilalt, dar mai ales ca a primi iubire este intim legat de a darui iubire. Daca il faci sa fie constient de faptul ca apartine unui grup armonios, stabil si puternic (familia), nu va cauta un alt grup caruia sa ii apartina, iar, la varsta adulta, va avea un model dupa care sa isi construiasca propriul „grup”.

Asa ca mangaie-ti sotia ori de cate ori ai ocazia, ca sa stie ca dragostea inseamna mangaiere, ocrotire si implicare! Lasa-ti copilul sa vada si sa auda ca pretuiesti deciziile si sprijinul sotului tau, ca sa stie ca dragostea inseamna impreuna-lucrare si responsabilitate! Descopera-i si ajuta-l sa-si dezvolte talentele reale, ca sa capete incredere in propriile forte si abilitati, si sa nu faca un pas inapoi in fata incercarilor, nici sa faca apel la solutii compromitatoare!

Si, mai mult decat orice, invata-l ca, asa cum fara relatia sexuala neamul omenesc nu se poate perpetua, acest lucru nu este posibil nici fara dragoste! Acest suport biologic, nedublat de unul duhovnicesc, duce in sens invers (asa cum arata Parintele Arsenie Boca) spre pervertirea si, in cele din urma, distrugerea fiintei umane. Dar, mai ales, explica-i ca „Cetateanul Google” slabit, pasivizat si, intr-un final, inrobit propriului trup, are in sine o umanitate degenerata — care este insa o gazda excelenta pentru a grefa pe ea latura contractualista a omului nou, nascut sub lampa cu lumina artificiala a consumismului. Or, aceasta umanitate nu poate trai Taina Cununiei ca pe ceva sfant. El o traieste ca pe o Taina detainuita, in care singurul garant nu este Dumnezeu, ci statul.

Prin urmare, da-i cea mai pretioasa lectie a vietii: sa-si traiasca dragostea in familie, ca pe o Taina…

Cu dragoste,

Alina Mirica

-familia-ortodoxa-nr-2-2013-9936

***

De la Fat Frumos si Ileana Cosanzeana la moda „emo”

Ca nu mai este trendy sa spui „Saru’ mana” fetelor atunci cand le scoti in oras (apropo, sa nu iti vina, cumva, ideea absolut sinucigasa sa inviti o fata la o prajitura!) nu mai este de mult un secret pentru toti Don Juanii de toate varstele. Ca nu mai este la moda sa te ridici intr-un mijloc de transport pentru a ceda locul tau unei tinere (sau mai putin tinere) „domnite”, este absolut evident! Sã nu mai vorbim despre cat de ridicol esti daca o lasi sa iasa inaintea ta dintr-o incapere.

Toate gesturile cavaleresti sunt la fel de prafuite cum sunt cartile pe care ni le-au propovaduit noua si inaintasilor nostri, cartile in care Feti-Frumosi se aruncau galanti in lupte pe viata si pe moarte pentru mana unei domnite. Toate fac parte dintr-un trecut desuet — ca si noi, poate, cei care inca mai oftam melancolic: “Ce vremuri, domnule! Ce principii! Ce valori!”. Acum, cavalerismul trebuie sa fie atent nu lezeze sentimentele usor masculinizate ale fetelor — pentru care un gest aproape tandru, de protectie, ar fi un mod de a sugera ca ea nu poate sa-si poarte singura de grija! A-ti arata aprecierea pentru o domnisoara, de multe ori inseamna sa-i dai posibilitatea sa isi demonstreze abilitatile de „Xena”, mare razboinica, fata descurcareata si „infipta”.

Si atunci, iertata ne fie intrebarea, cine este Fat-Frumos si cine Ileana Cosanzeana? Cine barbatul si cine femeia? Cine pe cine salveaza?!

Frumosul relativizat

Stiu, că incep să semăn tot mai mult cu bunica, dar nu mă pot abtine să nu spun: „Pe vremea mea, maică, altfel erau lucrurile!”… parcă, totuşi, „vremea mea” nu este atât de departe... Ca alte vremuri să fi venit buluc peste ea, se prea poate — dar aceste „alte vremuri” au adus cu ele, intr-un iureş de nestăvilit, valori diametral opuse celor de odinioară. Problema esenţială este: avem motiv să plângem după ce a fost, sau ceea ce este şi va fi depăşeşte calitativ ceea ce a fost?! Teoretic, conform logicii de bază a evoluţiei, noul emo_3depăşeşte calitativ vechiul. Şi totusi…

Dostoievski spunea că „frumuseţea va mântui lumea”‘ — dar ce se face lumea dacă frumosul dispare? Dar dacă este, aşa cum îl vedem acum, relativizat, lăsat la libera interpretare a oricui? Răsturnarea canoanelor părea o găselniţă interesantă a postmoderniştilor, mai ales din perspectiva artelor. Părea că dă frâu liber unei imaginaţii pline de resurse, care, pană atunci, fusese priponită cu chingile canoanelor si tiparelor. Gestul prin care criticii de artă aşezau frumosul in ochiul fiecaruia era menit să dea libertate de exprimare celor care aveau de transmis un mesaj artistic. Nu mai era frumos ceea ce o comunitate de gandire consfintea ca atare, ci ceea ce fiecare găsea a fi pe propriul plac. Lucru perfect compatibil cu libertatea, cea mai de preţ inzestrare a omului, pe care nu se dă inapoi niciodată să o apere cu pretul propriei vieţi!

Numai că, odată cu această relativizare a frumosului, s-a proclamat si legea „Fii altfel!”. O lege care afirmă originalitatea — cu care insa fiecare din noi se naşte in propriul sine. Aproape că nu mai era nevoie de proclamarea ei. Da, dar legea „Fii altfel!” nu te incurajează să fii altfel prin virtute, ci să fii alfel prin concupiscenţă, prin degradare. Originalitatea mea, pentru a fi recunoscută ca atare de ceilalţi, trebuie să fie una voit stridentă, construită artificial.

Deşi incă „din pântecele maicii sale” pruncul este unul singur irepetabil in istoria omenirii (deci original), de indată ce capătă conştiinta propriei fiinţe, el este incurajat să işi construiască artificial o altă „originalitate”. O originalitate care stă intr-un cercel mai mult sau mai provocator ca al altuia, intr-un tricou mai şui, mai rupt sau mai transparent decât al celorlalţi, intr-o atitudine mai indrăzneată (de fapt, mai obraznică) decât a majorităţii. Ei, da, o astfel de originalitate poate fi chiar apanajul unui lider, a unei vedete, a unui nefericit model pentru aceste nefericite vremuri!

Si astfel, intr-o libertate deplină şi glorioasă, generaţii intregi, eliberate de „tirania canoanelor”, construiesc si deconstruiesc cu frenezie frumosul după bunul plac, relativizandu-l după celebra formulă nihilistă: „Totul este relativ!”.

Omul-imagine

Noi, părinţii prea ocupaţi să îi asigurăm traiul de fiecare zi, nu luăm in seamă nevoia tânărului de a fi incurajat să se afirme drept ceea ce este el — aşa, curat şi simplu, cum a venit pe lume. Poate ne gândim că ştie acest lucru fără să fie nevoie să îi mai spună cineva.

Oare? Nu cumva toate acele sloganuri mass-media de genul „Fii original!”, „Depăşeşte-ti limitele!”, „Fii altfel!” îl fac să pună la indoială faptul că a venit pe lume tocmai aşa cum trebuie si că el nu este dator decat să păstreze si să intărească felul lui minunat de-a fi? Oare mentalitatea de tip entertainrnent nu îi alimentează in convingerea ca nu exişti dacă nu eşti in lumina reflectoarelor? Toate acele reality-show-uri (pe care le vizionează atunci când ar trebui să fie implicat in activităti impreună cu familia, care să îi dea o valoare corectă a propriului sine) îl conving de faptul că orice anonim poate deveni peste noapte vedetă. Iar pentru generatia actuală, a fi vedetă echivalează cu a fi, iar a fi normal cu a nu fi deloc. Eşti normal, nu exişti! Dacă ieşi din normal, in virtutea unei mentalităti teribiliste care tinde spre atotputemicia propovăduită de o lume in care magicul dă tonul, abia atunci eşti demn de fi băgat in seamă.

De câte ori nu ne-au scandalizat tinerii acestia teribilişti, care incalcă toate regulile, tulbură liniştea si ne rănesc simturile cu existenta lor stridentă (de pildă, coafurile si machiajul de tip emo)? Dar ne-am oprit măcar o clipă, inainte de a arbora o grimasă ironică si dezgustată, să ne punem Intrebarea (perfect pertinentă, de altfel!): de unde tot acest teribilism, cine i-a invătat pe ei că există doar dacă şochează?

Copiii noştri, dragilor, cresc la şcoala imaginii! Ei cresc in epoca media. Epoca media inseamnă imagine, puterea imaginii, monarhismul absolut al imaginii — inseamnă omul-imagine. Ei, de mici, sunt convinşi că este esential să ai o imagine. Sunt mai conştienti de propria imagine decât sunt de propriul suflet, căci ei privesc in afară mai mult decit privesc inlăuntru.

Noi, dragi părinti, am crescut (mai mult sau mai putin) in vremea omului-icoană, când aveam libertatea de a ne alege modele vii. De aceea era omul icoană, pentru că se făcea pe sine pildă altora. Noi nu aveam „Pariu cu viaţa” ca să ne dorim plete lungi ca ale Ancăi Anghel, sau pachetele de muşchi aşa cum are Andrei Anghel, sau popularitatea Sarei Năstase! Băietii visau să ajungă puternici ca tata, sau neinfricaţi ca bunicul, erou de război decorat pe cămpul de luptă. Fetele işi imaginau că vor fi mame bune şi gospodine pricepute ca propriile lor mame…

Asta pentru că noi nu aveam de unde lua alte modele, din categoria celor fantasmagorice, artificial construite, cum sunt cele propuse de media. Pe vremea noastră, aproape că nu exista mass-media. Pe cată vreme astăzi, copiii noştri se reinventează sub forma unor imagini artificiale, cât mai diferite unele de altele, intr-o trudă continua de a fi recunoscuti, văzuti, apreciaţi. Oare să avem şi noi un pic de vină de-au ajuns ei să caute cu atât de multă asiduitate recunoaşterea?! Să fi omis noi ceva in educatia lor? Să nu uităm că

„tineretul are o slabă capacitate de ierarhizare, interesele si aspiraţiile lor nu sunt bine conturate, trăsăturile volitive fiindu-le dominate de labilitate”!

Atunci poate nu ar trebui abandonărn aşa de timpuriu în bratele unei societăţi construite pe altarul imaginii…

Copilul “emo”

E drept, omul poartă in sine, ca pe un dat ontologic, capacitatea de a recunoaşte frumosul, căci omul nu cunoaşte frumosul, nu invată la o „şcoală a frumosului” cum trebuie să fie acesta, ci îl recunoaşte. Insă, aşa cum familiarizarea cu răul duce la atrofierea simţului care spune „E greşit!”, tot astfel familiarizarea cu emo1urâtul poate duce, în timp, la atrofierea simtului care spune „E frumos!”. Si astfel, după o vreme, copiii noştri ar putea deveni incapabili de-a mai depista frumosul si bunul printre atât de multele imagini construite doar după principiul „Fii altfel!”.

Vedeti, aşadar, că este posibil ca ei să nu facă aceste gesturi teribiliste dintr-o nevoie de-a ne sfida pe noi, „oamenii normali”, deci inexistenti. Se prea poate ca ei să se conformeze unei mentalităti a zilelor lor, o mentalitate care îi invită la urât ca o modalitate de a se afirma intr-un mod original! Si poate că cel mai bun exemplu in acest sens este tânărul, ba, de multe ori, copilul „emo”. Scopul mărturisit al acestor tineri este să fie „true” („adevărati”) — căci, paradoxal, nostalgia omului-imagine este tocmai autenticitatea pe care o contestă cu atâta vehementă! Hainele negre, machiajul strident, accesoriile sunt menite să atragă atentia, sunt manifeste — un intreg apanaj al grotescului care, dincolo de faptul că îi face eu mult mai bătrâni decât sunt, ni-i arată respingători, ne face să nu ni-i dorim in preajma noastră. Astfel că, in loc să dăm curs chemării nerostite, ci doar sugerate de imaginea lor (coafura gen „Sunt aici, în «misterul penumbrei»! Caută-ma, îi insingurăm şi mai tare, evitându-i.

Lumea omului-imagine, coborât deja din icoană, tinde in mod evident spre absurd. Ea promovează „urâtul-frumos”, „creatia ucigaşă” (avorturile), implinirea prin sinucidere (imaginea de intămpinare a site-ului oficial al mişcării „emo” din România reprezintă un copil emo care tocmai şi-a smuls inima din piept şi care spune: „Nu mă doare… vrei să simti cum e?” — o invitatie explicită la suicid pe care nu o putem trece cu vederea, chiar dacă am da o interpretare alegorică acestor cuvinte)… Si astfel, stricând ordinea lăuntrică a omului, urâtul ucide la ordin Omul-Frumos, acel om care urcă invers pe scara proptită de cer, dar cu picioarele in intuneric, si care infruntă „turma care coboară si insultele ei”. Iar moartea sa nu preocupă pe nimeni, căci oricum nu mai era trendy, căci acum este la modă omul eficient — grotesc, dar eficient!

De aceea, dragi părinti, suntem datori să le descoperim copiilor noştri de foarte timpuriu frumosul, să-i creştem in frumos şi in adevar, pentru ca atunci când, dintr-o nefericită intâmplare, vor da peste grotesc, să aibă demnitatea şi tăria de a-l cataloga ca nefiresc potrivnic propriei firi!

Alina Mirica

***

***


Categorii

1. Slider, Comercializarea copilariei, Cultura desfraului, Educatie, Pagini Ortodoxe, Razboiul impotriva familiei / vietii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “Familia Ortodoxa: CUM IUBESTE TANARUL “GENERATIEI GOOGLE”? De la Fat Frumos si Ileana Cosanzeana la moda „emo”. ADOLESCENTII SI DEGENERAREA IUBIRII SI FRUMOSULUI

  1. Multa vigoare duhovniceasca si actualitate in randurile acestea! Incununate de… frumos.

  2. Foarte adevarat ce mai putem zice, poate un regret ca nu cunosc mai multi aceste adevaruri

  3. Foarte frumos scris despre cum invatam dragostea… Nu stiu ce parinte spunea ca pentru dezvoltarea armonioasa a copilului mai importanta decat relatia separata a fiecarui parinte cu copilul este relatia dintre cei doi soti. Mare adevar!

    Si, la fel ca iubirea, si frumosul se invata! Dar cred ca parintii ajung doar sa le “predice” fara sa traiasca ceea ce spun, invatatorii nu mai sunt asa convinsi de frumos si de asta tinerii aud la scoala doar vorbe, lumea le transmite altceva si-atunci… e mai “real” ca tinerii sa se “lipeasca” de ceea ce PARE autentic, viu, iar frumosul, netrait si neiubit nici de cei mari, ajunge sa fie considerat de tineri plictisitor, neinteresant…

  4. Excelent spus, Alina Mirica!
    Bine nuantat…

  5. Pingback: APELUL “FAMILIEI ORTODOXE” CATRE… FAMILIILE ORTODOXE CARE POT SPRIJINI APARITIA EI - Anunturi
  6. Pingback: "JURNALUL UNUI PUSTI" - bestseller-ul contra-educatiei sau cum ne pervertim singuri copiii, de dragul "emanciparii" si patimii de "a fi in randul lumii" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: BUCURIA VIETII intre implinire launtrica si placere, intre frumusete si senzualitate. Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Man. Oaşa ne cheama SA NE RECUPERAM VIATA CARE NE E CONFISCATA DE LUME (video) -
  8. Pingback: INGERI CU ARIPILE TAIATE. Un altfel de genocid: sexualizarea fetitelor prin FARDURI SI IMBRACAMINTE “SEXY” - Recomandari
  9. Pingback: Uciderea pruncilor – de la Irod la societatea infanticida de astazi. PRUNCII BETLEEMULUI SI PRUNCII SODOMEI: “Ofensiva celui viclean de la începutul lumii nu s-a axat niciodată mai mult pe copii” -
  10. Pingback: EDUCATIA ORTODOXA si LUMEA CONTEMPORANA. Cum sa imunizam copiii pentru intrarea in “minunata lume noua”, anti-crestina, de astazi? -
  11. Pingback: “Valentine`s Day” – ZIUA CELEBRARII MORTII IUBIRII SI INOCENTEI. Presb. Alina Mirica despre ADOLESCENTII IN LUMEA CARE ZDRENTUIESTE SUFLETELE si MOARTEA DRAGOSTEI DEZGOLITE DE TAINA - Recomandari
  12. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: COPILUL INCAPATANAT, RASFATAT, GROSOLAN, CARE VORBESTE URAT etc. Cum luptam cu obiceiurile proaste de comportament ale copilului? -
  13. Pingback: MODELUL SI MANIFESTUL UNUI PROFESOR DE ŢARĂ care a renuntat la o multinationala pentru o naveta la un sat din Apuseni: MIRELA MIRON - Recomandari
  14. Pingback: “SI ASTAZI EXISTA MULTI IROZI. Fiecare dintre noi poate deveni un Irod pentru semenul lui sau fata de propria sa nevinovatie… PREA MULT RANIM SI PREA MULT UCIDEM”. Predici audio pe marginea UCIDERII PRUNCILOR -
  15. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: EDUCATIA FETELOR -
  16. Pingback: CE JUCARII, JOCURI sau PAPUSI CUMPARAM COPIILOR? Cum si in ce scop se creeaza la copii ATRACTIA PENTRU URAT SI MONSTRUOS si cum sunt invatate fetitele sa se identifice cu femeile “usoare” (efectul “BARBIE”)? | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: “ZIUA SFANTULUI VALENTIN” – “Sarbatoarea” desfraului SUB NUMELE FALS AL DRAGOSTEI SI SUB IMPOSTURA HULITOARE A INVOCARII UNUI SFANT MUCENIC. “Într-o societate consumistă, lăcomia şi imoralitatea îi fac pe unii să

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii
Stirile zilei

Carti

Documentare