Badia TRAIAN TRIFAN – un marturisitor pana la sfarsit sau NOBLETEA SI DEMNITATEA CRESTINISMULUI INTEGRAL IN FATA PROVOCARILOR SI PERVERSITATILOR MORALE ALE COMUNISTILOR. Pilda actuala de intelepciune

15-04-2014 13 minute Sublinieri

traian-trifan

***

  • Fericiti cei prigoniti:

Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală

Așa după cum sfântul nu vorbește despre el însuși, ci ucenicul lui care i-a cunoscut viața îndeaproape, tot așa, noi cei ce am făcut parte din vatra Aiudului, depunem mărturie despre Bădia Traian Trifan. (…) Deasupra tuturor strălucește Traian Trifan prin înalta sa ținută morală, prin curaj, modestie și trăire creștină cu ardere de mare intensitate.

”Ce frumoasă este unirea între frați!” Așa a început Aiudul. (…) În jurul lui Bădia Trifan, se afla un buchet de elită, Marian Traian, șeful jud. Brașov, prof. Valeriu Ștefănescu, ajutorul comandant Anghel Papacioc, Ion Schiau, Căliman Jan Agapie, zeci de tineri mai puțin cunoscuți, dar nu mai puțin valoroși. Pe vatra Aiudului au dospit, au copt și s-au răscopt patimi și suferințe, dar a crescut și sublimul, precum floarea de nufăr din noroi. (…)

[…]

În 1946 am fost scoși la muncă la Galda și în alte colonii. La Galda am dormit alături de Bădia Trifan și Bădia Marian. Câte aș putea spune despre viața acestor oameni!

Când se culcau făceau cruce deasupra pernii și o cruce mare pe suprafața patului. Însă atât de discret, încât dacă nu erai atent, credeai că numai aranjează patul.

Nu știu dacă la vremea aceea aveau rugăciunea inimii. De altfel, cei ce o au, nu spun. Nea Costică Dumitrescu [monahul Marcu Dumitru n.n.], care practica rugăciunea inimii, vorbea despre ea dacă-l întrebai, dar nu spunea că o are. De aceea cred că Bădia Trifan și Bădia Marian, trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor.

Lumina de pe fața lor, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul, erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei. (…)

Într-un moment de mare dezorientare l-am întrebat ce să fac. ”Să faci altfel de cum face mulțimea. Și poate că vei greși, dar vei greși mai puțin. Mulțimea cade pradă psihozei false”.

Valoarea unui om se cunoaște după audiența pe care o are. Să amintesc de cei formați de Bădia Trifan. Când zici Virgil Maxim, zici și Marin Naidim, când zici Ion Ianolide, zici și Valeriu Gafencu, când zici Ion Schiau, zici și Căliman, Marian Traian, Anghel Papacioc, Ion Agapie, Victor Mihăilescu, Nicu Mazăre, Bălan Iulian, Nicolae  Trifoiu, Brânzei, Petru Fotin, Sebastian Avram, Gicu Dragon, Alecu Georgescu, Dr. Uță, Costică Dumitrescu și alte câteva sute, formând al doilea cerc. Cer iertare celor pe care nu-i amintesc cu numele. A trecut o jumătate de secol. (…)

Priviți fotografia lui Bădia Trifan din cartea lui Ion Gavrilă, cu brațele încrucișate, în poziție de luptă cu răul dincolo de lume…

Acesta a fost și este Bădia Traian Trifan.

(A consemnat Sandu (Atanasie) Ștefănescu, robul 1338Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 82-86)

Traian Trifan – avocat cu adâncă înțelepciune și înaltă conștiință morală

de George Popescu

Incă una din aberatiile sistemului inuman comunist a fost şi acea farsă, lipsită total de suport juridic, denumită “Intrecerile socialiste“. Practicate pe scară largă intre intreprinderile din tară, precum şi in interiorul lor, regimul comunist a ignorat cele mai elementare principii de drept, aplicând această practică şi în închisorile din tară şi mai ales in inchisoarea de la Aiud, unde dezvoltaseră in fosta făbricută o puternică industrie metalurgică şi de prelucrare a lemnului.

Comuniştii care incălcaseră toate principiile de drept, era firesc să-şi construiască noi temelii juridice în care principiul că e drept şi moral tot ce aducea servicii partidului lor şi este nedrept tot ce aducea prejudicii aceleiaşi formatiuni politice. Aceste noi principii au legiferat crima, nedreptatea, incompetenta, libertinajul, teroarea şi abuzul de putere, căci toate acestea ajutau la consolidarea dictaturii comuniste.

A cere unui detinut politic să opteze pentru o alternativă, pentru o soluţie sau alta, adică să participe la nişte intreceri, fie ele şi socialiste, cand principiul de bază al optiunii era deja incălcat de autoritatea tutelară, prin aceea că detinutul politic, in legislatia comunistă (şi mai ales după instructiunile în baza cărora se aplica această legislatie), nu se bucura de nici un drept, era o adevărată anomalie. Şi totuşi, acest sistem s-a practicat în ciuda oricăror sustrageri sau impotriviri.

Aducerea detinutilor politici din celulele lor ca să lucreze in fabrică, deşi era un prilej de relaxare pentru ei, prin ingerintele impuse şi perioadele de teroare, cu bătăi, infometare, izolări noaptea la carceră, iar ziua obligativitatea de a lucra nu avea nimic comun eu ”umanismul socialist” atât de trâmbitat. Dar să trecem la subiect.

Prin 1951-1952, printre deţinuţii ce lucrau în această fabrică se afla şi doctorul in drept Traian Trifan, originar din comuna Sebeş – Alba, comună în care şi-a petrecut copilăria, după moartea tatălui său, şi filozoful Lucian Blaga. Stabilit la Braşov şi fiind unul dintre cei mai apreciaţi avocaţi ai acestui barou, dr. Trifan mai avea in familie doi doctori, o soră tot doctor in drept şi un frate doctor în medicină, fiziolog reputat şi directorul Sanatoriului de la Leamna, judeţul Dolj. Fiu de ţăran ardelean, crescut in spiritul cinstei, al onestităţii şi al credinţei in Dumnezeu, avocatul Trifan era, la ora aceea, un bărbat de peste 50 de ani, liniştit, serios, meditativ şi interiorizat.

Cuminţenia lui ar fi fost suficientă pentru a fi respectat şi lăsat în pace ca să respire în linişte bruma de libertate pe care ne-o oferea lucrul in fabrică. Corect până la exagerare, virtute ce izvora din conştiinţa sa creştină, era un om ce respecta şi legile statului ca şi ale comunităţii în care trăia. Având o solidă cultură in toate domeniile, filozofie, teologie şi mai ales drept, el ştia să aprecieze la justa valoare rostul muncii şi contextul situaţiei noastre de deţinuţi politici, pe când comuniştii dădeau altă interpretare acestui “idol”, care pentru ei devenise doar un mijloc de manevrare a omului. Pentru aceasta au pus in joc un intreg arsenal propagandistic, care mai de care mai sofisticat, cu care să înşele buna noastră credinţă. Panouri mari anunţau promisiuni irealizabile. Mai intâi: “Prin muncă spre libertate (lozinca pusă de nazişti pe frontispiciul porţii de la intarea în lagărul de la Auschwitz), dar, dandu-şi seama probabil de gafă, au înlocuit curănd cuvântul libertate cu reabilitare, ca in final să apară umătorul slogan: “Prin munca spre un trai mai bun“. Adică reveneau la ceea ce gândeau ei dintotdeauna: să rămânem in inchisoare ca nişte sclavi, de e posibil pănă la sfarşitul vieţii noastre.

Mi-amintesc, în acest context, de un caz foarte elocvent, întamplat in această perioadă în fabrica in care lucram şi a cărei victimă avea să fie un fost plutonier din armata română, condamnat şi el politic pentru învinuiri aduse din vremea războiului. Lucrând la sectorul metalurgic şi lăsându-se inşelat de „binefacerile” intrecerii socialiste, a făcut eforturi care depăşeau puterile lui. Consecinţele nu au intârziat să apară. O afecţiune pulmonară i-a determinat pe medici să-i interzică a mai lucra în fabrică. Internat şi tratat, oarecum restabilit, a fost trecut la inapţi pentru muncă. Mâncarea pentru această categorie era foarte redusă cantitativ, aşa că suferind acum de morbul foamei, atunci când se servea masa era printre primii care solicitau supliment, dacă mai rămânea ceva in ciubăruI cu mâncare.

Intr-o zi, miliţianul care supraveghea acest dureros spectacol, văzând ca el insistă pe lângă bucătar ca să-i dea o a doua porţie, a incercat să-l indepărteze, chiar bruscăndu-l, dar detinutul infometat a ripostat cu cuvintele: Dar domnule major, eu am muncit în fabrică pană mi-am pierdut sănătatea, la care miliţianul i-a replicat: Ai muncit pentru că ai vrut, nu te-a obligat nimeni să te dai peste cap.

Mulţi deţinuţi care erau in curte şi au auzit acest reproş şi-au dat seama, poate, cât sunt de perverse spusele celui care stătea cu bâta la spatele nostru pentru ca să nu incetăm nici un moment munca şi nici să schimbărn câteva vorbe cu colegii noştri (bineinţeles nu totdeauna, ci in anumite perioade critice pentru noi, cum sufla vântul pe plan internaţional). Dar mai erau printre noi şi din aceia care se lăsau inşelaţi de promisiuni până chiar în ziua eliberării lor (dacă nu a morţii lor). Lipsa de maturitate politică, de cunoaştere a diversiunilor folosite de conducerea inchisorii îi făcea pe unii să cadă pradă propriilor lor naivităţi. Iar când eşecul era inregistrat, vinovat era desigur naivul.

Să revin insă la cazul dr. Trifan, pe care l-am cunoscut foarte bine in decursul mai multor ani. Era perfect conştient de poziţia juridică, morală şi politică în care se găsea şi atunci când se punea problema işi afirma această poziţie cu riscul oricăror nefaste consecinţe. Om dintr-o bucată, intelectual cu statornice principii nu căuta să jongleze cu ideile şi atitudinile sale – erau conforme cu convingerile intime. Aş putea spune că dr. Trifan constituia un barometru al atitudinilor şi poziţiilor pe care trebuia de altfel să le ia fiecare deţinut in anumite situaţii care se iveau. Şi se iveau destule.

Aşa s-a intâmplat în acel an 1952, in vară, când comandantul adjunct al închisorii, un căpitan, ne-a strâns în sala de mese din faţa Zărcii pentru a incerca să murdărească conştiinţa unora dintre noi care se mai lăsau inşelaţi de promisiuni, niciodată implinite, sau prilej de depistare şi pedepsire a celor care incercau să se opună planurilor diabolice ale factorilor de răspundere din inchisoare.

Zarurile au căzut de astă dată asupra persoanei dr. Traian Trifan, cunoscut de altfel pentru integritatea sa morală, pentru demnitatea lui şi pentru poziţia lui ferm anticomunistă. Toate aceste acţiuni nu le manifesta in acţiuni de frondă, căci cuminţenia şi inţelepciunea îl caracterizau in toate actele vieţii sale, dar tocmai acesta era rolul pe care îl jucau informatorii care aduceau la cunoştinţă ofiţerilor politici din inchisori tot felul de date privitoare la deţinuţi şi mai ales despre aceia care aveau prin atitudinea lor, prin personalitatea lor o oarecare influenţă asupra masei de deţinuţi, deci puteau constitui o stea călăuzitoare.

In concluzie, informatorii nu dădeau numai dări de seamă asupra ştirilor care erau colportate din celulă in celulă, ci şi caracterizări asupra comportamentului, date asupra convingerilor intime ale acestor stele, iar dacă era posibil ei trebuiau să transmită stăpânilor lor nu numai ce discutau sau colportau deţinuţii, dar şi ceea ce gândeau, ceea ce credeau, ce convingeri intime aveau ceilalţi şi care erau aceia, adică acele persoane.

Îmi amintesc, de exemplu, de tentaculele ce le intindea seara, după ce veneam din fabrică, un fost plutonier care căzuse victimă acestui păienjeniş ţesut de ofiţerul politic printre noi, şi care se prefăcea, stând pe patul lui, cu capul plecat, trist şi cu o mină de amărăciune, de om decepţionat. Observat de către vreunul din colegii lui de cameră şi acesta gândindu-se că ceva dureros se petrece cu el, sau în sufletul lui, se apropia de el cu gandul de a-l scoate din starea de pesimism, de melancolie sau deznădejde şi a-i insufla un pic de speranţă. La intrebarea respectivului: De ce eşti abatut, s-a intamplat ceva rau cu dumneata?, plutonierul să-i răspundă cu şiretenia specifică pescuitorului de victime: Nu este nimic in China (cuvinte devenite mai tărziu proverbiale printre noi). La ce se referea el cand debita această nesinceră butadă? Era pe vremea războiului civil din China cand la noi răzbăteau ştiri contradictorii despre situaţia de acolo şi acestea deveniseră momeala cu care informatorii căutau să pescuiască căte un naiv pe care să-l denunţe “politicului”, marele tartor al informatorilor, şi care nu făcea altceva decăt să murdărească haina militară (fie ea chiar comunistă) cu indeletniciri criminale şi de-a dreptul inumane. Atunci, binevoitorul naiv incerca, prin ştirile pe care le deţinea şi argumentele la indemănă să-i schimbe optica, insuflându-i un alt fel de a privi lucrurile şi că situaţia nu este chiar aşa de disperată, cu alte cuvinte incerca sa-i readucă celui căzut intr-o asemenea stare de apatie zămbetul pe faţă şi-n suflet. De multe ori insă se înşela, nebănuind că este atras intr-o cursă.

Cu această ocazie nu este lipsit de interes să arat că moralul omului juca un mare rol in menţinerea nu numai a vigorii lui sufleteşti, nu numai a siguranţei lui că intr-o zi se va termina cu această sclavie, dar juca un mare rol in desfăşurarea normală a vieţii lui fiziologico – biologică, căci intregul potenţial biologic avea de suferit de pe urma intrării unuia dintre noi intr-o fază de dezechilibru sufletesc, de pierdere a speranţei, care duce la descompunerea lui psihică şi implicit la cea biologică. S-au văzut deţinuţi care căzănd pradă unui asemenea morb, acela al descompunerii morale, ce încet, incet îşi pierdeau setea de viaţă şi se topeau ca o lumănare, adică ajungeau la catastrofe fizice, incepănd să contracteze diferite maladii, in special pulmonare, cardiace, nervoase şi in cătva timp să dispară de pe scena acestei lumi.

Deci menţinerea echilibrului moral era determinant în menţinerea potenţialului normal al vieţii – al vieţii insăşi. De aceea era neapărată nevoie ca fiecare dintre noi să-şi găsească o preocupare de ordin intelectual, mai ales atunci cănd nu lucra în fabrică sau colonie de muncă de aiurea, care sa-i indepărteze de la instalarea unei stări de depresiune psihică.

In celulă deţinuţii işi găseau preocupări de ordinul celei amintite mai sus, ca: memorarea unor poezii, invăţarea unor limbi străine sau a unor discipline, chiar şi prin convorbiri “la perete” sau folosind alfabetul “morse” prin ţevile caloriferelor. Meditaţia şi rugăciunea erau de asemenea preocupări care intreţineau flacăra vie atât a credinţei cât şi a speranţei, absolut necesare in aceşti ani in care aproape că nu se intrevedea nici o şansă de rezolvare a problemei. Cine n-a crezut ca deasupra inumanului zeu al Yaltei mai dăinuie şi o puternică forţă transcendentă, care de altfel şi-a arătat atotputernicia de atătea ori, s-a consumat asemenea unui muc de lumanare pană n-a mai rămas din ea decăt simbolul.

Să revenim deci la şedinţa din sala de mese care avea ca scop declanşarea unei campanii de intreceri socialiste. Imi este greu să cred că totul a fost făcut la intâmplare, ci mai degrabă că totul a fost plănuit dinainte cu foarte multă minuţiozitate. La comunişti nimic nu se face la intâmplare, aşa că şi in cazul de care vorbesc sunt tentat să cred că totul, dar absolut totul, a fost aranjat: cine pe cine să provoace, ce să-i propună şi aşa mai departe.

După ce căpitanul a deschis sedinţa şi a comunicat obiectivul ei, lansarea campaniei de intreceri socialiste, s-au şi inscris la cuvânt primele slugi ale conducerii inchisorii, care au inceput să-şi provoace partenerii aleşi cu foarte mare grijă. Desigur, nimeni nu a protestat, era şi riscant. Toţi cei vizaţi au primit fară murmur provocarea. Dar nu acesta era obiectivul spectacolului.

La un moment dat se ridică un informator al administraţiei şi îl provoacă pe avocatul Trifan. Stupoare. Omului acesta, destul de in vârstă şi cu ani grei de inchisoare în spate, numai acest lucru nu-i surâdea.

In orice caz, luat prin surprindere Traian Trifan s-a ridicat in picioare, s-a recules in câteva clipe, apoi a inceput să argumenteze ca din punct de vedere juridic acţiunea aceasta, ţinând cont de situaţia in care ne găseam, nu are nici o justificare in drept. Pledoaria lui Trifan era expusă aproximativ astfel:

Domnule căpitan, sunt provocat la intreceri socialiste, dar să nu se uite că eu sunt un rob şi că robul nu are voinţă, voinţa lui este moartă. Una este situaţia mea în drept şi alta este situaţia mea actuală reala. Intre ele nu există nici un fel de compatibilitate, deci eu nu pot să primesc provocarea.

Căpitanul ca şi acoliţii lui au rămas perplecşi la acest răspuns. Cum, in faţa marşului victorios al comunismului există şi buturugi?! Ei, comuniştii, credeau că nu există oameni sau situaţii care să le stea în cale. Iar dacă se iveşte pe ici pe colo câte una, trebuie inlăturată fără rezerve, zdrobită. Căpitanul enervat, după ce-şi revine din şoc, îi replică: Nu te-am provocat la intreceri filozofice, ci la intreceri socialiste. Trifan nu a mai răspuns nimic, nu pentru că n-ar fi avut ce, ci pentru că ştia sentinţa, şi, ca si cum n-ar fi auzit nimic, a fixat ochii în colţul tavanului si a stat aşa nemişcat până ce a fost imbrâncit din locul său. Nu făcuse altceva decât îşi indeplinise datoria faţa de conştiinţa sa şi nimic mai mult.

In sală au inceput murmure care aveau semnificaţia unei asmuţiri a căpitanului impotriva lui Trifan, care era acum pe banca acuzării, ca inculpat, căci noi deţinuţii eram de fiecare dată inculpaţi. S-a cerut pedepsirea lui. Atunci capitanul a dat ordin să fie chemat un frizer şi fierarul. Sentinţa era drastică şi in acelaşi timp dramatică. A fost scos afară din sala de mese, in curte, pus în genunchi şi tuns în cap cu maşina numărul zero. Cum pe plan internaţional era o situaţie mai relaxată, in acea perioadă beneficiam de o masă puţin mai consistentă şi ne lăsaseră un păr de câţiva centimetri in cap. Apoi i s-au bătut lanţuri grele la picioare şi a fost dus in carcera de la subsolul Celularului, o celulă joasă de beton cu inele groase prinse in perete şi podea de care erau legaţi deţinuţii români şi schingiuiţi – urme de sânge se mai vedeau şi după atâţia zeci sau sute de ani pe pereţii carcerei – in vremurile stăpânirii austro-ungare in Transilvania. Uşa metalică şi inălţimea mică a acestei carcere îi dădea aspectul mai mult al unui mormânt antic, poate egiptean, decat al unei celule de pedepsire in plin secol al XX-lea. În aceasta carceră – hrubă a fost ţinut dr. Traian Trifan timp de o lună de zile, cu regim alimentar redus (o bucată de păine la două zile) şi condiţii de viaţă subumane.

Ieşind de acolo după terminarea pedepsei, am discutat mult cu Trifan şi am observat că această sancţiune nedreaptă nu-l incovoiase, ci dimpotrivă manifesta aceeaşi vigoare sufletească şi aceeaşi credintă neinfrântă.

După trimiterea avocatului Trifan in carcera de pedeapsă am avut o discuţie cu Haralambie Pascaru, un deţinut politic, după cât imi aduc aminte invăţător de profesie, care lucra in fabrică la Cabinetul tehnic, un fel de serviciu de proiectări, şi care facea intru totul jocul administraţiei. Pascaru a vrut să insinueze că gestul lui Traian Trifan poate fi calificat drept sabotaj. Şi pentru că îl cunoşteam atât de bine pe acest om de onoare, a cărui conştiinţă fremăta de corectitudine şi bună credinţă, am căutat sa spulber lui Pascaru părerile greşite pe care le avea despre cunoscutul avocat, ştiind că ceea ce-i spuneam informatorului, adică slugii, va avea răsunet şi in urechile ‘”stăpânului”. Nu că aş fi sperat la o imbunătăţire a situaţiei celui pedepsit gratuit, dar mă durea că i se atribuiau nişte intenţii şi atitudini care nu erau deloc conforme cu inalta sa conştiinţă morală.

Am susţinut că se comite o mare greşeală atribuindu-i-se lui Traian Trifan ceva premeditat şi mai ales o invinuire ce poate fi incadrată in Codul Penal privind delictele de drept comun, de multe ori, dacă se doreşte, şi cu implicaţii politice, dar in cazul de faţă nu putea fi vorba de aşa ceva deoarece avocatul Trifan, ca bun creştin şi om de onoare, nu-şi putea permite a folosi metode şi practici care nu concordau cu cele mai inalte principii morale şi spirituale. Ştim cu toţii că acţiuni de sabotaj au folosit pe scară intinsă comuniştii in ilegalitate – sau cel puţin aşa işi impopoţonează ei “istoria” care erau lipsiti de cele mai elementare principii de educaţie morală şi se pretau la a folosi şi cele mai abjecte metode de luptă impotriva ordinii de drept. Dar cu Traian Trifan problema se punea altfel. El avea prea multă demnitate ca să se preteze a folosi astfel de metode minore şi degradante.

Am descoperit şi eu ca şi alţii că, cu cât deţinutul era mai demn şi mai corect cu atât comuniştii îl respectau mai mult şi îl tratau ca atare, iar pe cei laşi, fricoşi şi pe cei ce le făceau jocul îi dispreţuiau şi îi batjocoreau. Iar dacă conducerea comunistă a inchisorii Aiud nu ajunsese să cunoască şi să preţuiască integritatea morală a acestui om, simţeam de datoria mea, ca unul care-l cunoscusem atât de bine, să le arăt că fac o mare greşeală, comit o eroare luând impotriva lui măsurile pe care le luaseră.

Argumentele mele păreau să-l fi convins pe Pascaru, dar administraţia nu a luat nici o măsură de imbunătăţire a situaţiei acestuia, pedeapsă pe care a suportat-o cu stoicism, căci Traian Trifan era un om neinfricat, deşi nu l-am văzut niciodată bravând. Comportarea sa in anii lungi de inchisoare poate fi un indemn şi un model pentru mulţi.

După zece de ani de la aceste intâmplări l-am reintâlnit la Periprava, in Delta Dunării. Era şi el trimis acolo ca “internat” după ce ispăşise condamnarea de 20 de ani la Aiud. Era neschimbat, deşi trecuseră douăzeci de ani de când zăcea în temniţele ţării sale pe care o iubise şi o servise cu devotament ca avocat şi apoi ca prefect. Acum câţiva ani s-a stins din viaţă. Sufletul său pur trăieşte in inaltimile transcendentului. Fie-i memoria veşnică.

(George Popescu – Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 50-56)

Cei doi avocați martiri ”Traian”

Aici este locul să revelăm un episod unic în istoria temniţelor româneşti, în rândul cărora stau la loc de cinste şi cele din timpul lui Antonescu şi, anterior, cele din vremea dictaturii carliste. Drept este, totuşi, că detenţiile erau, pe atunci, mai “umane”, sub toate aspectele. Cazul celor doi veterani, Traian Marian [1] – avocat, şi Traian Trifan – medic [2] braşovean, care au fost preluaţi de dictatura comunistă din 1944 ca moştenire criminală a vechii poliţii antonesciene, rămâne un memento de patriotism creştin, aici, la Dunărea de Jos.

Prin 1962-1964, Dej a făcut să sufle prin temniţa românească un fel de duh de liberalizare, când mulţi ”politici” au fost puşi în libertate. Cei doi martiri de după gratii – uitaţi în celulele Aiudului încă din 1941 – executaseră deja câte 20-22 de ani. Şi cei doi au fost anunţaţi că sunt liberi. Pentru ei, însă, libertatea nu mai avea un sens uman, istoric, imanent… ci devenise o adiere de eternitate câştigată, la care nu mai puteau renunţa.

La exterior, erau doar nişte stafii fără dinţi, fără urechi, depilaţi total, îngheboşaţi, înspăimântător de ascetici, asemenea tuturor care au avut parte numai de suferinţe în lumea aceasta, iluzorie şi trecătoare. Erau mai mult duhuri desprinse din contingent, ca nişte steaguri zdrenţuite în războaie; erau opera detenţiei de la Zarca Aiudului, pe paie goale, în celule cu geamuri sparte, în gerurile iuţi ale lui Faur.

Spre uimirea administraţiei închisorii, ei au refuzat, într-un glas, eliberarea din temniţă. Contactul lor cu pământul şi lumea era de mult întrerupt. De fapt, erau deja eliberaţi, trecuţi în sfânta şi eterna slobozenie. S-au declarat cu seninătate şi hotărâre anticomunişti convinşi şi activi până la moarte, adăugând că-şi vor înălţa rugăciunile, la fel ca de două decenii, pentru înfrângerea planetară a mafiei roşii – care a îmbolnăvit societatea românească, încercând să I-o răpească Fiului lui Dumnezeu, care a murit şi pentru români. Au cerut icoane, untdelemn pentru candele, Biblia ca hartă spre cele viitoare, preferând cu mare plăcere să moară acolo unde Cel de Sus i-a trimis să pustnicească.

(Vasile Scutăreanu – Prin gulagul valah, Editura Majadahonda, București, 1995, p. 14)


1. În originalul cărții, memorialistul confundă numele lui Traian Marian cu cel al tatălui său ”Ion Marian”.

2. Traian Trifan nu a fost medic, ci avocat, dar cu titul de doctor în drept(!), de aici venind și confuzia memorialistului ”doctor = medic”.

Legaturi:

***


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “Badia TRAIAN TRIFAN – un marturisitor pana la sfarsit sau NOBLETEA SI DEMNITATEA CRESTINISMULUI INTEGRAL IN FATA PROVOCARILOR SI PERVERSITATILOR MORALE ALE COMUNISTILOR. Pilda actuala de intelepciune

  1. Pingback: MECANISMELE MANIPULARII ROMANIEI. Cum este practicat astazi RAZBOIUL NEVAZUT impotriva mintilor noastre - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune în Postul Nașterii Domnului

Carti

Documentare