Mircea Platon despre ONG-URILE DRONA EURO-ATLANTICE SI NATIUNILE DE UNICA FOLOSINTA. Cum a fost inlocuita ingineria sociala a COMUNISMULUI cu cea a NEOLIBERALISMULUI
- Cotidianul/ Mircea Platon: Despre cum onegeurile-dronă înăbuşă gândirea democratică şi creează naţiuni de unică folosinţă
Adjunctul (Hoyt Yee) adjunctului (Victoria Nuland) secretarului de stat (John Kerry) al SUA a declarat(http://www.cotidianul.ro/sua-romania-trebuie-sa-reziste-oligarhilor-care-pot-obtine-controlul-asupra-statului-236845/) că „ţările cu instituţii slabe” trebuie să se se opună „oligarhilor, companiilor sau persoanelor bogate care pot folosi absenţa unor instituţii puternice fie pentru a cumpăra infrastructură vitală, sau instituţii media, sau politicieni pe care-i pot folosi pentru a influenţa, pentru a câştiga controlul asupra instituţiilor sau chiar a statului”. Declaraţia lui Yee a fost urmată de subita îngrijorare a analişti neoliberali/neoconservatori (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-agentii-de-influenta-ai-moscovei-sunt-defensiva-si-incerca-sa-se-reacopere/) cu privire la existenţa „agenţilor de infuenţă” ruşi pe teritoriul României. Ca atare, s-a trecut activ la detectarea şi demascarea „agenţilor de influenţă” individuali sau instituţionali activi pe teritoriul României. (Şi) În această privinţă, deşi nu le place să recunoască, banaliştii neoliberali din România – cei care mestecă mămăliga moale a banalităţilor şi propagandei ieftine în ceaunul nostru cel de toate zilele – intră în conversaţie cu adversarii lor, cu guvernele şi elitele unor state îngrijorate de oligopolurile ideologice.
În iulie 2012, Parlamentul Rusiei a adoptat o lege prin care cere tuturor organizaţiilor non-guvernamentale care primesc fonduri din străinătate să se înregistreze ca “agenţi străini”. Liderii actuali ai Rusiei au argumentat că onegeurile care primesc finanţare din străinătate pot acţiona pe teritoriul Rusiei ca agenţi de influenţă ai unor puteri străine, cu interese contrare celor ale Rusiei. Promulgarea acestei legi de către Preşedintele Vladimir Putin a stârnit imediat un val de proteste din partea presei, a cancelariilor şi a onegeurilor occidentale care au acuzat Rusia de varii încălcări ale drepturilor omului, de suprimarea libertăţii de gândire, de îngrădirea opoziţiei: într-un cuvânt, de “tiranie ca-n Rusia”, cum spunea Caragiale. Unele onegeuri ruseşti au protestat împotriva legii arătând că sunt nevoite să ceară finanţare din străinătate deoarece nu primesc finanţare de la statul rus.iGuvernul de la Berlin a precizat în martie 2013 că interferenţa autorităţilor statului rus în activitatea “organizaţiilor non-profit” germane precum Konrad Adenauer Stiftung (KAS) sau Friedrich Ebert Stiftung (FES), două think-tankuri afiliate Partidului Creştin-Democrat, respectiv Partidului Social-Democrat din Germania, e inacceptabilă,ii
Navigatorul valului de rechizitorii la adresa Kremlinului e frapat de două lucruri. Mai întâi, de monotonia ideologică, de faptul că atât de multe voci exprimă exact aceleaşi idei folosind exact acelaşi vocabular. În al doilea rând, de miopia istorică, de obişnuinţa de trata Rusia, sau orice altă ţară care încă nu s-a resemnat cu ideea sfârşitului neoliberal al istoriei, ca şi cum ar fi un gaz ideal funcţionând în condiţii de temperatură şi presiune ideale. Cu alte cuvinte, ceea ce frapează e faptul că opinia publică occidentală pare a vorbi la unison pentru a izola ontologic ţara X fără a-i aplica însă criterii specifice identităţii culturale sau contextului istoric în virtutea cărora acţionează acea ţară, ci criterii ideale. Excepţionalismul oricărui stat definit prin opinia separată faţă de Vest e invocat pentru a se justifica aplicarea unor criterii de judecată generic-universale. Dacă Rusia ar fi mai “ca noi”, mai asemănătoare Vestului, atunci probabil că ar fi judecată conform unor criterii mai laxe, mai adecvate istoricist contextului. Specificitatea e penalizată în numele universalităţii, iar omogenitatea e recompensată relativist: doar “lumea liberă” are dreptul la Realpolitik. Doar invocarea unor idealuri nobile îţi dă dreptul la jocuri murdare. De exemplu, “Clubul Celor Cinci Ochi” (The “Five Eyes Club” alcătuit din SUA, Canada, Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă)iiipoate spiona ilegal întreaga lume, de vreme ce auto-proclamata lor misiune e apărarea democraţiei globale, dar Rusia nu poate supraveghea legal organizaţiile care acţionează pe propriul teritoriu. Oricum am da-o, fărădelegea din Vest e mai democratică, mai transparentă decât domnia legii în Est. […]
Pentru a ilustra modul în care acţionează agenţiile ideologice euro-atlantice pentru a confisca această istorie, trebuie să discutăm pe scurt cazul României. În 2006, preşedintele neoconservator al României, dl Traian Băsescu, l-a numit pe sociologul Vladimir Tismăneanu preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România (aşa-numita „Comisie Tismăneanu”). Tot în 2006, Foreign Policy Research Institute anunţa crearea unui „Transatlantic Steering Group” menit a teleghida accelerarea procesului de „integrare” a ţărilor post-comuniste. Din partea României fac parte Alina Mungiu-Pippidi, prezentată ca NED Fellow, şi Gabriel Petrescu, a cărui calificare e aceea de Preşedinte al Fundaţiei Soros pentru o Societatea Deschisă din România. Din partea americană e prezent însă dl Tismăneanu.xliDin 2009, dl Tismăneanu a devenit şi preşedinte al Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare (ISP), think tank al Partidului Democrat Liberal (la putereîn perioada 2008-2012, partidul fiind o creaţie a lui Traian Băsescu). Printre sponsorii-parteneri ai ISP se numără KAS, HSS, The International Republican Institute şi Centre for European Studies (CES), think tankul Partidului Popular European. Tismăneanu face parte şi din consiliul consultativ al Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), un think tank neoliberal din România finanţat de Atlas Foundation, Konrad Adenauer Stiftung, CATO Institute, The German Marshall Fund of the United States (GMF), Americans for Tax Reform Foundation, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, Coca Cola, Business Angels Netzwerk Deutschland (BAND) şi BRD. CADI este parte a organizaţiilor internaţionale Atlas Foundation, Economic Freedom Network şi Stockholm Network şi are ca parteneri instituţionali The Swiss Confederation Institute; Ambasada Marii Britanii în România; Institutul de Studii Populare; Institutul Ludwig von Mises România; Cato Institute; Heritage Foundation; Institute for Humane Studies; Institute for Economic Studies; Institute for Market Economics şi Mercatus Center at George Mason University.xlii Cu sprijinul financiar ar GMF şi al Balkan Trust for Democracy, CADI a organizat în colaborare cu Departamentul Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale mese rotunde precum „Cultura strategică şi societatea civilă”. Temele de discuţie anunţate de organizatori au fost legate de mobilizarea societăţii civile din România pentru a accepta militarizarea vieţii academice româneşti. Astfel, s-a discutat despre „paşi către o coaliţie a societăţii civile pentru reforma sistemului de securitate; dezvoltarea culturii strategice în cadrul universităţilor civile; oportunităţi de cercetare şi colaborare”. Spiritul în care s-a discutat a fost, după cum transpare chiar din prezentarea publicată pe websitul CADI, cel al instrumentalizării grosolane a istoriei românilor prin denunţarea „naţionalismului antiliberal îngust” care alimentează „tradiţia izolaţionistă de non-cooperare” a românilor cu marile imperii.xliiiTismăneanu a mai fost numit de Preşedintele Băsescu şi Preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comuniste în România, funcţie pe care a exercitat-o între anii 2010 şi 2012. Ca preşedinte al IICCMER, Tismăneanu a fost invitat să susţină conferinţe finanţate de KAS pentru a populariza versiunea istoriei comunismului românesc generată de Raportul Comisiei Tismăneanu.xlivStudiind componenţa şi raportul Comisiei Tismăneanu, Mark constata că rolul Comisiei Tismăneanu a fost acela de a impune de sus în jos, cu ajutorul statului şi la presiuni externe, în prag de intrare a României în UE (2007), o nouă “memorie liberală” care să reducă la tăcere sau să cenzureze existenţa altor memorii, alternative, ale epocii comuniste.xlv Poziţia proeminentă, la întretăierea dintre organisme de stat şi de partid, dintre organizaţii străine şi cele domestice i-a permis lui Tismăneanu mai mult decât oricui altcuiva să modeleze discursul din România referitor la comunism. Părăsind România în 1981, Tismăneanu s-a stabilit în SUA unde a lucrat între 1983-1990 pentru think tankul neoconservator Foreign Policy Research Institute, fondat de Strausz-Hupe.xlviÎn anii 1980-1990, FPRI a fost susţinutfinanciar deUSAID, Pew Charitable Trust şi National Endowment for Democracy (NED),xlviiNED a fost fondat în 1983 pentru a face pe faţă ceea ce CIA făcea în mod clandestin, adică pentru a identifica, finanţa şi organiza pe teritoriul statelor străine (inclusiv în Europa de Est post-comunistă) grupări politice şi mişcări insurecţionale care sprijină obiectivele politicii externe americane.xlviii Printre sponsorii FPRI se numără şi American Enterprise Institute, un think tank neoconservator-neoliberal care a colaborat şi direct cu Tismăneanu şi care a fost descris de istoricul Mark Almond de la Oxford ca fiind “un fel de Cominform al noii ordini mondiale”xlix.
Ca şi colaborator apropiat al lui Daniel Pipes, director al FPRI între 1986-1993, Tismăneanu aîmpărtăşit hotărârea lui Pipes, condamnată de istoricul americano-britanic Anatol Lieven,l de a minimaliza rolul naţionalismului în prăbuşirea regimurilor din sfera de influenţă a Uniunii Sovietice. Conform chiar lui Pipes, Tismăneanu a reuşit aproape de de unul singur să îndrepte politica Departamentului de Stat faţă de România într-o direcţie antinaţionalistă.liÎntr-adevăr, Tismăneanu a susţinut întotdeauna rolul hotărâtor al “societăţii civile” şi al “elitelor intelectuale” atât în prăbuşirea comunismului, cât şi în reconstrucţia liberal democratică a Estului Europei. Eliminarea oricărui element naţional, religios, tradiţional sau comunitarian din rândul ingredientelor folosite la reconstruirea societăţii româneşti ajută atât la captarea istoriei regimului comunist în favoarea naraţiunii democratic neoliberale, cât şi la edificarea cu sprijin financiar şi logistic occidental a unei versiuni sanitizate, “civic naţionaliste” a democraţiei din România. Hotărât să apere puritatea democratică de orice posibilă competiţie reprezentată de social-democraţie, democraţie participativă, democraţie radicală, democraţie deliberativă, democraţie ecologică sau chiar creştin-democraţie, Tismăneanu a înfierat în opera sa ca suspecte şi totalitare orice critică comunitariană a neoliberalismului ca “soulless, atomistic, and mechanical,” orice laudă a “valorilor premoderne, în special a legăturilor specifice comunităţilor ţărăneşti” şi orice “denunţare” a capitalismului financiar şi a culturii occidentale de masă.lii Singurul tip de naţionalism pe care Tismăneanu îl consideră potrivit celorlalte două elemente ale democraţiei liberale – adică pieţei libere şi alagerilor libere – e naţionalismul “civic” sau “liberal”, descris de Tismaneanu ca fiind de fapt o formă de “post-naţionalism” de vreme ce transcende orice relevanţă politică a apartenenţei etnice în favoarea “drepturilor individuale” (“individual rights”). Ca atare, singura formă de rezistenţă legitimă la comunismul de stat ar fi fost doar cel al dizidenţilor care “şi-au formulat discursul critic în limbajul universalist al societăţii civile şi al drepturilor omului”, în vreme ce anticomunismul înrădăcinat istoric şi reprezentând anumite clase sociale al partidelor democratice (Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal) din România monarhică decimate de regimul comunist şi reînviate după 1989 era delegitimat ca “răzbunător” şi “moralizator”.liii
Cu alte cuvinte, neglijând că discursul drepturilor omului şi al societăţii civile, oricât ar fi de curent şi de universalistic, are o istorie şi deci o identitate care îl scot din zona transparenţei generic-universaliste pentru a-l aşeza în cea a instrumentelor discursive care se cer istoricizate şi deci folosite cu precauţie, limbajul “naţionalismului civic” a fost folosit în România pentru a opera o expropriere discursivă, pentru a filtra istoria, victimele, opozanţii şi beneficiarii regimului comunist din România şi a distorsiona memoria publică şi istoriografia comunismului în conformitate cu limbajul „revoluţiei democratice globale”. Mark observă cu uimire că, spre deosebire de comisia prezidenţială din România referitoare la Holocaust, din care au făcut parte cu precădere victime sau reprezentanţi ai asociaţiilor victimelor Holocaustului, din Comisia Tismăneanu a făcut parte un singur reprezentant al celor care au suferit în timpul regimului comunist.liv Cu alte cuvinte, dacă varianta neoliberală a democraţiei exportate de imperiul neoconservator tinde către vacua “republică de centru” a administraţiei financiar-tehnocrate care elimină jocul valorilor politice ca expresie a claselor sociale şi intereselor secţional-legitime din politică, iar naţionalismul civic e post-naţionalismul unei naţiuni noţionale, fără popor, anticomunismul civic liberal e anticomunismul an-istoric al elitelor globale care vorbesc în numele victimelor ne-reprezentate aleuneinaţiuni care nu există.
Nu putem discuta istoria fără a ţine, de fapt, cont de ea. Aşa cum nu poţi avea politică fără polis şi democraţie fără demos, nu e posibil să discuţi istoria de pe poziţii ideologice programate să o ignore, să eviscereze istoricitatea istoriei pentru a obţine o uscată peau de chagrin ideologică. În plus, din punct de vedere moral e cumva nedelicat să-i ceri cuiva să-şi traducă suferinţa în “limbaj universalist”. După cum scria Tolstoi, suferinţa e, poate mai mult decât bucuria, ceva profund personal. Mulţi foşti deţinuţi politici (din închisorile naziste, comuniste, sud-africane, sud-americane) au refuzat şi încă refuză să vorbească despre suferinţele lor. Cum se subtitrează tăcerea lor în limbajul universalist al democraţiei neoliberale? Suferinţa celor excluşi le dă acestora dreptul de a spune: “Nu sunt periferia/marginea ta, ci propriul meu centru.” Suferinţa are un efect de centrare, dar poate fi tradusă în limbaj des-centrant. După cum scria Arundathi Roy pe urmele unui studiu al lui Joan Roelofs, memoria lui Martin Luther King Jr. a fost confiscată de Ford, General Motors, Mobil, Western Electric, Procter&Gamble, US Steel şi Monsanto care au finanţat The Martin Luther King Junior Centre for Non-Violent Social Change pentru a legitima ideologia neoliberală. Centrul a derulat proiecte în colaborare cu Departamentul Apărării din SUA şi a sponsorizat un ciclu de conferinţe anuale cu tema: „The Free Enterprise System: An Agent for Non-Violent Social Change.”lv Din perspectiva românilor, post-comunismul a fost similar comunismului: românilor li s-a impus să vorbească despre istoria lor într-un limbaj alienant, care a fost forjat departe de experienţa comunistă şi care, oricum l-ai folosi, rămâne un limbaj neoliberal neocolonial, an-istoric: limbajul“învingătorilor” comunismului, nu al celor care l-au trăit pe pielea lor.
Lucrul acesta a fost realizat prin transformarea a ceea ce era, la începutul anilor 90, un discurs de gratitudine (“recunoştinţă”) faţă de victimele şi oponenţii comunismului, într-unul de obligatorie admiraţie faţă de câştigătorii Războiului Rece. Gratitudinea naturală pentru sacrificiul şi curajul ţăranilor, oamenilor politici, preoţilor, burghezilor şiaristocraţilor, în fine, tuturor oamenilor concreţi care au avut de suferit a fost deturnatăîn obligatorie admiraţie pentru “valorile” învingătorilor. “Recunoştinţa” e înrudită etimologic cu “recunoaşterea” şi implică gratitudine faţă de cei care te-au ajutat să treci printr-o situaţie dificilă, faţă de cei care au fost solidari cu tine, care au fost martori empatici la frământările şi căderile tale. Ca atare, “recunoştinţa” implică o istorie comună, deci solidaritate. Mai sugerează şi că ai ajuns la un capăt de drum, că te afli acum în situaţia de a-i răspunde celui care ţi-a întins o mână în trecut, că eşti liber să spui adevărul: să-l recunoşti, adică să-l trăieşti, să-l mărturiseşti din nou, public.lviDacă PCR era dictatorial pentru că îi persecuta pe cei care constatau cu voce tare mici sau mari adevăruri, de-comunizarea ar fi trebuit să semnaleze momentul din care se poate spune adevărul, nu o nouă repriză publicitară. Acest tip de de-comunizare ar fi dus la ceea ce Emil Durkheim numea “patriotismul centripet”.lvii Prin contrast, de-comunizarea şi “naţionalismul civic” puse sub semnul “admiraţiei” pentru învingătorii neoliberali ai Războiului Rece duc doar la o de-culturare care condamnă naţiunea ţintă la statut colonial.
În România, una dintre principalele ţinte ale regimului comunist au fost ţăranii, micii proprietari de pământ. Mulţi dintre ei au fostîmproprietăriţi după ce luptaseră în condiţii grele, lăsaţi de izbelişte de marii furnizori militari ai statului, în primul război mondial. În deceniile în care în România comunistă avea loc persecuţia ţăranilor, guvernul SUA reuşea să convingă naţiunea americană că singurul mod de a “lupta împotriva Comunismului” era construirea unei ordini economice dominate de mamuţi corporaţişi de un complex militaro-industrial finanţat de stat şi alimentând economia de consum.lviiiAcestae sistemul care aclamat victoria asupralui “the evil empire” şi stăpânirea asupra posesiunilor lui. Din rândul prăzii au făcut parte şi ţăranii, care au trecut de la a fi persecutaţi de comunişti la a fi inginerizaţi social de neoliberalii grăbiţi să le reducă numărul cu cel puţin jumătate, mai ales după ce impactul reformelor neoliberale asupra României şi lichidarea industriei româneşti au dus la creşterea demografică a zonelor rurale după 1989.lixIdeea era de a defrişa terenul, în numele „anti-comunismului” devenit un discurs modernizator pro-piaţă globală, pentru o “naţiune civică” alcătuită doar din mitica “clasă de mijloc”, adică din consumatori urbani agregaţi de “naţionalismul civic”, adică de fidelitatea pentru ordinea socială care leîngăduie să cumpere de la malluri vestice mărfuri de trei ori mai scumpe decât în Vest cu bani trimişi de rudele care muncesc în Vest pe salarii de trei ori mai mici decât vesticii. Discursul de-comunizării din România a fost astfel scris ca scenariu pentru edificarea unei ordini “civic liberale” centrate nu pe societatea la scară umană persecutată de comunişti, ci pe ideologia neoliberală care conectează România sau scheletul ei elitist-onegist la reţelele globale de putere ţesute de câştigătorii “cursei înarmării”, “cursei spaţiale” şi tuturor celorlalte curse care fac Războiul Rece să sune ca NASCAR.
Dacă versiunea neoliberală a istoriei României respinge teoria comunismului ca variantă de modernizare a României – parţial reuşită sub anumite aspecte, eşuată tragic din altele –, o face pentru că, din punctul neoliberal de vedere, abia asimilarea de către imperiul democratic global reprezintă despărţirea românilor de un trecut vinovat, mizerabil, petrecut în afara Istoriei.lx Contestarea sau respingerea populară a ingineriilor sociale menite a integra România în imperiului neoliberal global nu indică, conform elitei afiliate diferitelor onegeuri, dorinţa de a croi un proiect social alternativ, mai just, mai democratic, ci ispita cavernei, a bestialităţii pentru popor şi a totalitarismului pentru elite. Cu alte cuvinte, nu poţi respinge liberalizarea oligarhică fără a cădea din rândul lumii, fără să devii o bestie fascist-comunistă: “barocul fascisto-comunist”, “colectivism”, “naţionalism liturgic” sunt noţiunile sub care se operează asimilarea totalitară a inamicilor neoliberalismului. În ochii intelectualilor afiliaţi instituţional şi financiar cercurilor care susţin austeritatea bugetară, desfiinţarea sistemului de asigurări sociale, privatizarea sistemelor de sănătate şi de învăţământ, românii au trăit fie în afara, fie în subteranele Istoriei, ca morloci ai unui proces teleologic culminând în Occidentul postmodern şi în piaţa globală. Ca sub-oameni sub-istorici, tentativa românilor de a participa la Istorie în epoca interbelică, după desfiinţarea votului cenzitar, a fost descrisă de elitele neoconservatoare ca având un aspect hotărât neolitic: masele nespălateşi cavernoase de români foloisindu-şi dreptul de a vota doar pentru a zădărnici foarte rafinatele planuri de modernizare iluminată ale elitelor.lxi Conform acestei versiuni a istoriei, regimul comunist nu a făcut altceva decât să accentueze sinistrele trăsături etnic-culturale ale românilor şi prăbuşirea comunismului în 1989 a dăruit Europei şi lumii o Românie bântuită, ca tot restul Europei de Est, de “forme de gândire monolitic autoritară” şi “moşteniri de autarhie, obscurantism, tribalism şi ranchiună” la care se adăugau “neurotice sentimente de autovictimizare”.lxii
Un exemplu grăitor al acestui tip de de-culturare imperială a românilor ni-l oferă dezbaterea CADI menţionată mai sus, pe parcursul s-a ajuns la următorul consens:
„Constantin Dudu Ionescu, fost secretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale: Undeva în faţa casei bunicilor e o cruce ţinută la mare cinste, a unor stră-străbunici “eroi şi patrioţi” omorâţi de otomani. Se spune că trebuiau să facă săpun pentru un convoi sau grup de turci care se întorceau în Istanbul, şi ei isteţi au pus pietre în mijlocul calupilor de săpun. Ghinionul a fost că turcii au descoperit mai devreme frauda şi s-au întors din drum să-i scurteze de cap. Faptul că acea cruce e ţinută la mare cinste e semnificativ pentru discuţia noastră despre cultura strategică. Ne arată că există în România o tradiţie izolaţionistă de non-cooperare în care încălcarea unui contract e luată drept patriotism. Evident, povestea arată şi cât de eficientă e atitudinea respectivă pentru securitate.
CADI: Probabil că aici ar sta atribuţiile societăţii civile, să demaşte avataruri ale acestui tip de cultură strategică. De exemplu şi acum manualele de istorie ridică în slăvi cuceritori precum Mihai Viteazul sau pure acte de terorism ale unui Vlad Ţepeş, ca urmare a unui naţionalism antiliberal îngust.”lxiii
Problemele ridicate de acest tip de abordare a istoriei românilor – paradigmatică pentru tabăra neoliberalilor susţinuţi în teritoriu de drone onegiste euro-atlantice – sunt multiple. Din punct de vedere istoric, istoria românilor cuprinde atât momente în care românii au dezertat marile imperii, cât şi momente în care marile puteri au şters-o englezeşte nerespectându-şi promisiunile. Astfel, SUA şi Marea Britanie au lădaut România pentru hotărârea de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste la 23 august 1944. Dar asta nu a împiedicat marii Aliaţi occidentali să ne abandoneze Uniunii Sovietice pe un şerveţel mototolit la Yalta. Având în vedere că masa rotundă a CADI a fost organizată cu sprijin financiar german, poate că nu e deplasat să ne întrebăm dacă nu cumva intelighenţia invitată acolo ar fi dorit ca România să continue războiul alături de „camarazii” germani. Un al doilea mare moment salutat la Washington ca hotărâtor pentru democratizarea României e defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Considerat în cercurile neoconservatoare un erou al Războiului Rece, Pacepa trăieşte şi acum sub protecţia guvernului federal în SUA, unde publică periodic cărţi senzaţionaliste despre subversiunea Vestului de organizaţii controlate de Estul totalitar. Cărţile dlui Pacepa se bucură de susţinerea acordată de un expert de calibrul dlui Tismăneanu. Aşadar două dintre momentele pentru care România a binemeritat de la democraţiile occidentale au fost legate de defecţiuni ale României din tabăra „totalitară”. Există imperii şi imperii. Identificarea imperiului american sau a hegEUmonului german cu Imperiul Otoman mi se pare însă grăitoare. Pentru că, dincolo de orice alte considerente istorice, otomanii au lăsat în lumea românească amintirea corupţiei fanariote, a oficialilor corupţi, ajunşi la putere cu sprijinul Porţii, şi a ţăranilor afumaţi cu fum de ardei pentru a-şi plăti birurile. E grăitor că vorbitorii CADI nu ne spun cât au plătit turcii pentru săpunul pe care „trebuiau” ţăranii să-l furnizeze armatelor imperiale.
În fine, e interesant că misiunea societăţii civile ar fi, conform acestui onege influent, aceea de a „demasca”, cuvânt cu rezonanţă comunistă, orice încercare de non-cooperare cu hegemonul. Nu văd despre ce tip de „societate civilă” şi libertate de expresie se poate vorbi în condiţiile în care spaţiul public e patrulat de robocopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens.
De-culturare şi „democraţie”
După cum reiese din aceste exemple, căderea regimului comunist din România a fost imediat urmată de o invazie de firme de brokeraj ideologic (onegeuri, think tankuri, fundaţii, institute) care au conlucrat în scopul de-culturării românilor. Departe a de a fi lăsate să îşi definească independent parametrii extenţei post-comuniste, românii şi-au văzut cultura, economia şi istoria confiscate şi rescrise în folosul “cruciadei democratice globale” neoconservatoare şi ideologiei neoliberale a pieţei globale “libere”. Năvala onegeurilorşi “experţilor” occidentali şi propulsarea în posturi de conducere, cu sprijinul puterilor dominante (SUA, Germania şi UE, în cazul României) a elitelor “evoluate” au falsificat discursul public împingând populaţia spre zonele extremiste sau ale presei de scandal aparent necontrolate de “hegemon”.lxiv
Brokerii ideologici ai onegeurile occidentale au transformat probleme de fond în probleme de drept şi au convertit chestiuni formale în probleme de fond, deturnând astfel sensul dezvoltării democratice a României. Astfel, în 2012, preşedintele Băsescu a fost suspendat de Parlament, după care s-a organizat un referendum pentru demiterea lui de către electorat. La referendum au participat 8.459.053 de alegători din care 7.403.836 (87,52%) au votat pentru demiterea preşedintelui. La ultimele alegeri prezidenţiale, din 2009, Traian Băsescu fusese ales preşedinte al României cu doar 5.275.808 voturi. La presiunea instituţiilor UE, a ambasadei SUA, a cancelarului german Angela Merkel şi amultor onegeuri euro-atlantice care au popularizat ideea „loviturii de stat parlamentare” lansată de oameni ai preşedintelui precum Tismăneanu, chestiunea de fond a nelegitimăţii democratice a preşedintelui Băsescu a fost transformată într-o delicată chestiune de drept constituţional asupra căreia se putea pronunţa doar Curtea Constituţională a României. Astfel, guvernul liberal-socialist interimar a fost silit de Comisia de la Veneţia să accepte că referendumul e valabil doar în condiţiile în care la vot se prezintă mai mult de jumătate din numărul de alegători înscrişi pe listele electorale. Estimarea numărului de alegători s-a făcut după liste electorale vechi care nu ţineau cont de faptul că populaţia României a scăzut cu circa trei milioane de persoane în ultimele două decenii datorită mortalităţii ridicate, natalităţii scăzute şi emigraţiei constante. Rezultatele finale ale recensământului din octombrie 2011 au fost publicate abia în mai 2013, adică la aproape un an după ce validitatea referendumului pentru demiterea preşedintelui a fost condiţionată de numărul de alegători care se prezintă la vot.
Aşadar, în ciuda voinţei exprimate de cei cărora le pasă de democraţie destul încât să se ducă la vot, România a rămas cu un preşedinte care nu reprezintă voinţa populară şi care în ziua votului pentru referendum, ştiind că singura lui şansă de a rămâne în funcţie e absenteismul electoral, îşi îndemna suporterii să meargă la terasă să bea o bere în loc să se ducă la vot. Brokerii ideologici ai onegeurileoccidentale au tratat votul popular şi acţiunea parlamentară ca pe un „putsch”şi au trâmbiţat în toată lumea că Traian Băsescu este un apărător al statului de drept.
În schimb, cu ocazia revelaţiilor că acelaşi preşedinte Băsescu ar fi acceptat ca pe teritoriul României să funcţioneze închisori secrete ale CIA, deci când s-a pus în discuţie o chestiune care afectează direct statul de drept, oamenii preşedintelui şi ai onegeurilor neoliberale au scris ca şi cum singurul lucru care conta nu era chestiunea de drept a încălcării convenţiilor şi tratatelor internaţionale referitoare la tortură, ci chestiunea de fond a direcţiei istorice a României. România, conform propagandiştilor cu megafoane euro-atlantice, risca să cadă pradă Rusiei dacă presa din România mai discuta mult acest scandal şi deci ridica nivelul de americano-scepticism.lxv Aşadar, în chestiunea referendumului, vectorul voinţei populare a fost ignorat de dragul invocării unei condiţii juridice fără precendent şi acceptate sub şantaj mediatic şi diplomatic euro-atlantic. Dar în cazul închisorilor CIA, chestiunea statului de drept a fost cu totul neglijată pentru a se bate monedă pe vectorul integrării euro-atlantice a României. Cu alte cuvinte, brokerii ideologici nu participă la dezbatere, ci definesc cadrul dezbaterii astfel încât preopinentul să fie întotdeauna criminalizat, transformat subtil într-o entitate (comunist, fascist, autarhic, paseist, terorist) situată sublimita de jos a acceptabilităţii.
Ca un epilog al acestei mici istorisiri, trebuie spus că în ianuarie 2014 a vizitat Bucureştiul doamna Victoria Nuland, asistentul pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice din cadrul Departamentului de Stat al SUA. Personaj minor în sine, dar de proproţii gigantice proiectat pe pereţii cavernei bucureştene, dna Nuland a invitat la întâlnirea cu societatea civilă doar patru onegeuri: Centrul Român de Politici Europene (CRPE), Institutul pentru Politici Publice (IPP), Expert Forum (EFOR) şi Freedom House România.
CRPE e finanţat de: Uniunea Europeană prin programul Phare, Fundația Soros România, Black Sea Trust (GMF Romania), Open Society Institute, Konrad Adenauer Stiftung, Fundația Friedrich Ebert – România, Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), Romanian – American Foundation,Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC) – Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe şi Raiffeisen Bank prin Fondul pentru Inovare Civică, United Nations Development Programme – Romania, Programul Operațional de Dezvoltare a Capacității Administrative (PODCA), Unitatea de Asistență pentru Dezvoltare (MAE).
Freedom House e finanţat de: Ambasada Franței în România, Ambasada Marii Britanii și a Irlandei de Nord în România, Ambasada Regatului Olandei în România, Ambasada Statelor Unite ale Americii în România, American Cultural Center, The Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), Agenția pentru Strategii Guvernamentale
Comisia Europeană, OLAF, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, USAID, U.S. Department of State. Printre sponsori se numără: British American Tobacco, Glaxo Smith Kline, Ogilvy, Philip Morris.
Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi Expert Forum (EFOR), deşi dedicate promovării cauzei „transparenţei” democratice, nu dau publicităţii numele vreunui sponsor. Conform websitului Institutului pentru Politici Publice, IPP derulează anumite operaţiuni cu sprijinul financiar al lui (Soros) Open Society Institute şi al Balkan Trust for Democracy (program al The German Marshall Fund of the United States). I-am contactat pentru a cere informaţii despre modul în care îşi finanţează activitatea dar au refuzat să răspundă.lxvi
Toate cele patru onegeuri – Expert Forum, Institutul pentru Politici Publice, Centrul Român de Politici Europene şi Freedom House Romania – au fost extrem de active în redefinirea suspendării parlamentare a preşedintelui Băsescu şi referendumului care i-a pecetluit nelegitimitatea drept „putsch against the rule of law”.lxvii
Din datele pe care le avem, rezultă aşadar că dna Nuland a venit la Bucureşti pentru a se întâlni cu acea parte a societăţii civile care e finanţată de SUA şi de marile corporaţii. Care deci i-a spus ce voia să audă. Natura ventrilocă a diplomaţiei euro-atlantice bazate pe „dialog” cu onegeuri aflate în solda ta şi pe care le foloseşti pentru a delegitima şi ocupa locul unor organizaţii genuine, eliminate de pe piaţă de imposibilitatea de a concura cu resursele financiare şi logistice ale onegeurilor-dronă, e cât se poate de evidentă. Şi ridică problema ilegitimităţii democratice a onegeurilor, care introduc pe uşa din dos a secolului XXI votul cenzitar din secolul XIX: doar cei destul de bogaţi pentru a-şi putea susţine cauza pe bază de expertiză produsă industrial şi distribuită în masă se pot face auziţi. Fenomenul a fost intuit încă de la 1850 de gânditorul spaniol Juan Donoso Cortes, care observa că, în condiţiile liberalismului economic, aşa-zisa “libertate a presei” nu garantează libertatea de gândire şi de exprimare deoarece aşază presa în mâinile celor bogaţi: “En premier lieu, le journalisme a rendu impossible dans la pratique le droit qu’a tout Espagnol de publier ses pensées par le moyen de la presse, et cela, Messieurs, par une combinaison vraiment diabolique; d’une part, en tuant les livres, et de l’autre, en mettant la création des journaux hors de la portée de la fortune individuelle de tous les Espagnols. Aujourd’hui, a moins d’être millionnaire, un Espagnol ne peut ni faire un journal ni publier un livre; l’argent lui manque pour le journal, et, pour le livre, les lecteurs. Il s’ensuit que, pour publier leur pensée, les Espagnols doivent la rendre collective: les partis seuls ont la liberté, les individus ne l’ont pas”.lxviii
Chiar şi în epoca noastră, când majoritatea persoanelor din Vest poate publica un e-book sau blogări la nesfârşit, diferenţa dintre eficacitatea gândirii colective reprezentate de think tankuri, a gândirii teleghidatea cărei distribuţie şi publicitate sunt subvenţionate masiv şi subteran în scopul stabilirii parametrilor dezbaterii de masă, şi verticalitatea de nişă a vocilor autonome rămâne strivitoare. După cum observa antropologul Janine Wedel, think tankurile şi alte onegeuri sunt de cele mai multe ori “motoare ale influenţei” cu ajutorul cărora “experţi” pretins neutri pun în circulaţie materiale care sunt colorate partizan sau confecţionate pentru a sluji intereselor sponsorilor. Aceste instituţii tulbură atmosfera şi stârnesc confuzie prin pseudo-expertiza şi sloganele avansate.lxix Odată cu globalizarea şi cu amploarea corupţiei globale generate de economia corporat-globalistă a crescut şi posibilitatea exporturilor ideologice masive. Nu există doar economie de dumping, ci şi elite de dumping, “elite” ieftin de manufacturat şi de amplasat în posturi influente în ţara ţintă. Elite teleghidate care scot din competiţie elitele locale.
Consideraţii finale
După cum nota politologul francez Marc-Antoine de Montclos în revista Politique Internationale, onegeurile au probleme metodologice şi structurale de deficit democratic. Conform lui Montclos, liderii onegeurilor nu sunt aleşi în urma unui proces democratic şi nu au o bază socială, puterea lor financiară fiind mai mare decât numărul membrilor; onegeurile acţionează de multe ori ca lobbyuri şi nu ca surse alternative de reprezentare a societăţii civile; contribuie la destrămarea autorităţii de stat; blochează coagularea de mişcări pentru dreptate socială divizând societatea cu ajutorul „revendicărilor” specializate („gender issues”, „race issues” etc); ideologia onegeurilor e una caritabilă şi urmăreşte de cele mai multe ori să trateze efecte, nu cauze; şi ajută la colonizarea ţărilor sărace de către cele bogate prin crearea de „reţele transnaţionale care facilitează şi standardizează circulaţia resurselor, informaţiilor şi normelor.”lxx
Think tankurile contribuie la descurajarea gândirii democratice şi la dezafectarea politică (nu doar electorală) a cetăţenilor transformând orice secţiune a vieţii publice sau private în domeniu privat al experţilor. Relativismul epistemologic care le îngăduie think tankurilor neoliberale să ceară retragerea statului din economie şi să devalorizeze cunoaşterea de tip democratic-tradiţionallxxiîn favoarea opiniei ”experte” nu face decât să supună lobbyurilor specializate din ce în ce mai multe aspecte ale existenţei noastre cotidiene, de zi cu zi. Opinia expertă, adică finanţată sau mercenară, a ajuns, cu ajutorulonegeurilor,să controleze piaţa oligopolizată a ideilor. Asemenea sofiştilor din Grecia clasică, onegeurile profesionalizează „meseria” de cetăţean, eliminând de pe piaţă opiniile lipsite de sistem de amplificare. Sentimentul de fatalism, ideea că ştie altcineva mai bine decât ei ce şi cum trebuie făcut, nu are cum săîndemne cetăţenii la o viguroasă democraţie participativă. Omul a devenit devalorizat atât ca forţă de muncă, cât şi ca forţă de gândire. A fost abolit de experţii predicând statul minimal, austeritatea neoliberală şi predominanţa gândirii privatizat-experte, mercenare.
Nu e de mirare că, în condiţiile în care economia capitalistă, sub influenţa corporatismului global şi a neocolonialismului, devine din ce în ce mai mult o economie extractivă de valori, nu producătoare de valori, onegeurile generate de acest tip de economie militează pentru profesionalizarea cetăţeniei, pentruîndepărtarea oamenilor obişnuiţi de centrul unde se ia decizia şi unde se acumulează profitul extracţiei.
Dacă în zorii capitalismului Adam Smith ne învăţa cum diviziunea socială a muncii ne ajută să producem un pantof, astăzi, diviziunea globală a muncii le permite unora să fabrice naţiuni. Adică tot lucruri în care mâna nevăzută îşi poate băga piciorul. Pantoful lui Adam Smith era, în teorie, mai bun şi mai ieftin decât cel meşteşugit tradiţional. Naţiunile manufacturate astăzi sunt mai proaste şi mai scumpe decât cele şlefuite de istorie.
Lucrul nu e de mirare, de vreme ce, după cum ştie orice negustor de artă, lucrurile la modă acum un veac, două, au devenit antichităţi. Lucrurile la modă acum două-trei decenii devin, odată cu trecerea timpului, gunoi. Tabloul, scump, agăţat de un perete al sufrageriei, la care se uita acum trei veacuri întreaga familie, e acum şi mai preţios. “Plasma”, scumpă, la care se uită acum întreaga familie după ce au aninat-o de suporturile împuşcateîn peretele sufrageriei, va sfârşi la groapa de gunoi, De aceea, spre deosebire de orice piaţă de duminică din Europa (de unde obişnuiam să cumpăr ediţii de poezie din secolul 18 cu 2 mărci), magazinele de antichităţi americane au atât de mult junk şi atât de puţine antichităţi: pentru că îşi duc cu ele propriul timp, un timp pierdut pe care nu vrea să îl mai regăsească nimeni. Nu e nici măcar efemerul, ci ambalajul de plastic al efemerului. Plasticul se descompune infinit mai greu decât metalul, stofele de lână, lemnul sau hârtia, şi totuşi durabilitatea lui nu are nimic de a face cu istoria. Valoarea lui nucreşte, ci scade, în timp.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu producţia de idei. Ordinea mondială capitalistă nu se bazează doar pe diviziunea globală a muncii, ci şi pe diviziunea globală a gânditului. Tendinţa e, desigur, ca unii să producă, iar alţii să înghită pe nemestecate ce li se dă. Să consume „idei”, să de îndoape cu conceptele modificate genetic în laboratoarele şi think-tankurile altora. Cu idei de unică întrebuinţare. Şi de oligarhică folosinţă. […]
integral la SURSA
- Mircea Platon despre INGROPAREA ROMÂNIEI IN GOANA DUPA “CAPITALISM” sau “JOCURILE FOAMEI” IN VARIANTA CORPORATISTA/ Adrian Majuru: România moare sub ochii nostri!
- Mircea Platon: Cat timp stam la mana marilor puteri, ele isi vor plati politele pustiindu-ne holdele
- Mircea Platon despre adevaratul butoi cu pulbere al Europei: GERMANIA
- MIRCEA PLATON versus DRAGOS ALIGICA, ideologul “dreptei” basiste. Articol devastator despre CINISMUL, COLONIALISMUL SI AUTORITARISMUL NEOLIBERALISMULUI americano-roman
- D`ale… CARAGIALELUI astazi: …”O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!” CE E PUTRED IN CAMPANIA DE SUSTINERE A LUI ANDREI PLESU?
- “INDEPENDENTA ENERGETICA” NU E DECAT INROBIREA TOTALA. Cum sunt tamaiati Traian Basescu si Victor Ponta de aceleasi “THINK-TANKURI” NEOLIBERALE pentru ca au dat tara pe mana CORPORATIILOR
- GASTILE VIRTUALE: “Cum gandesti cu propriul cap, cum vin oamenii Nasului sa te puna la punct…”
- CRITICA DEVASTATOARE A IPOCRIZIEI GERMANE SI A MINCIUNII AUSTERITATII. Mircea Platon si Radu Golban despre alegerile din Germania si noua aplicare a principiului ARBEIT MACHT FREI
- REFERENDUMUL PENTRU DEMITEREA PRESEDINTELUI – opinii in raspar cu propaganda orwelliana a “intelectualilor” de casa ai regimului Basescu
***
- The Guardian despre ANTIPATIA guvernantilor fata de TARANUL ROMAN. O bariera in calea CAPITALISMULUI NEOLIBERAL si a “INVESTITORILOR STRAINI”
- Suveranitatea nationala, ca un cal batran ucis cu bestialitate. OBSERVATII DESPRE LEPADAREA DE ROMANIA, ALINIEREA TRANS-PARTINICA LA AGENDA EURO-MALTHUSIANA SI ATLANTISM
- “DUBIOSII”. “Primul pas spre lichidarea unui popor este sa-i stergi memoria”
- DEMOLAREA REPERELOR SI TEROAREA DELATIUNII POLITIC CORECTE
- Tudor Gheorghe despre decaderea Romaniei si rusinea de a fi roman
- “Egalitate, dar numai pentru dulai”: MERKEL vrea “DREPTATE SOCIALA” si consolidarea STATULUI ASISTENTIAL – dar DOAR PENTRU GERMANIA. “Cateii’ – periferiile – vor servi in continuare… NEOLIBERALISM SALBATIC
- POLITICA PAMANTULUI PARJOLIT: strategia IMPERIULUI ATLANTIST fata de ROMANIA. Motivatii geopolitice pentru tratamentul de NEMILOASA EXPLOATARE COLONIALISTA la care ne supun “PARTENERII STRATEGICI”
- Gigantul bancar JP MORGAN cere instituirea de REGIMURI AUTORITARE in tarile din periferia Uniunii Europene. NOI SUNTEM DEJA APROAPE…
***
***
Până acum tratam cu interes scăzut evenimentele “culturale”, printre care studierea comunismului de către Tismăneanu. Dar îmi dau seama că e groasă treaba dacă unii oameni (dacă pot fi numiţi aşa) îşi pot bate joc de viaţa şi moartea şi suferinţa noastră prin ocultare şi deturnare. Statutul oamenilor care au amintiri, care au suflet şi le pasă de adevăr, de istorie şi de viaţa “mărunta” este de a fi puşi într-un lagăr pt că lumea se pregăteşte pt un mare dezmăţ şi nu trebuie sa incurce, nici sa trezeasca conştiinţe adormite prin prezenţa lor.
Cât despre onege-uri, eu n-am auzit de ele şi nu ştiu ce credibilitate au (dar au nume atractive) şi nici nu ma interesează, dar mă costă pt că îmi fac viaţa.
Există un razboi împotriva umanităţii (sufletului), care va avea un apogeu (pt că nu prea poate fi stopat) şi care va avea urmări chiar pe cei ce le aplică cu bună ştiinţă sau co-interesaţi. Bine ar fi să se dezmeticească fiecare şi să nu piară cei aleşi, pt că sufletul nu poate fi anihilat în nimeni şi să ne rugăm să reacţioneze spre deşteptare chiar şi călăii până nu e prea târziu.
In seara asta TVR2 a difuzat in cadrul emisiunii “Istorii incalcite” doua reportaje cel putin interesante:
– Istorii încâlcite: Ultimul ilegalist(Anton Bejan) http://www.tvrplus.ro//editie-istorii-incalcite-236658 (de urmarit in special de la min 15:00)
– Istorii încâlcite: Atentat împotriva Seniorului(Corneliu Coposu) http://www.tvrplus.ro/editie-istorii-incalcite-224299
Ar merita vazut si:
– Ion Iliescu, patriotul, isi face aparitia in studioul TVR http://www.youtube.com/watch?v=0c92MU8u2w8
– Ion Iliescu citeşte la TVR lista CFSN http://www.youtube.com/watch?v=06a9MImc97s
Ion Iliescu[6:57]: “Intreaga politica externa a Romaniei, […] integrandu-se in procesul de construire a unei Europe unite, (UE?), casa comuna a tuturor popoarelor continentelor.”
err: “integrandu-se in procesul de construire a unei Europe unite, casa comuna a tuturor popoarelor [strong]continentului[/strong]”
Citind din titlu: Cum a fost inlocuita ingineria sociala a comunismului cu cea a ” neo liberalismului ” imi vine gindul ca din comunism,totusi am scapat ( cu destule pierderi )…
O completare la aceasta,mai jos:
US war against Russia is already underway ( Razboiul impotriva Rusiei este in desfasurare deja) – expert
Foarte interesant si adevarat spus:
Read more: http://voiceofrussia.com/radio_broadcast/25298789/274016376/