CE (MAI) ESTE DRAGOSTEA DE TARA ASTAZI?

14-01-2013 7 minute Sublinieri

DRAGOSTEA DE ȚARĂ. Ce (mai) este, cum se arată

Ce ne mai spune nouă, oameni ai acestor vremuri, dragostea de țară?

Între rămășițele ideologiei patriotarde, ale naționalismului ceaușist de paradă, astăzi pe moarte, și cosmopolitul ubi patria, ubi bene, împărtășit atât de tinerii noștri occidentalizați, fie la universitățile Apusului, fie la plantațiile de căpșuni, pare că dragostea de țară rămâne ceva vag, imprecis. Alteori, pentru a parafraza pe Caragiale, pare că dragostea de țară la români e sublimă, doar că lipsește cu desăvârșire.

Dragoste de țară, chiar până la lacrimi, pretinde că are și cel care vrea să ne dizolvăm în structuri supranaționale ca Statele Unite ale Europei, și cel care vrea să schimbe totul în țară, într-o manie a reformismului care vrea să pătrundă în toate straturile societății, de la mentalități la instituții, și cel care vrea să ne vândă resursele naturale pe o nimica toată, sau cel care disprețuiește profund poporul pe care ar vrea să-l vadă, din prea multă dragoste, probabil, modernizat cu forța.

De sentimentele naționaliste se folosesc și cei care vor să capitalizeze nemulțumirea socială în propriul folos și pentru propria agendă politică. Asta la nivel politic.

La nivel cultural, există o adevărată vrie a unui excepționalism românesc întors pe dos care vede în România un fel de mahala amorfă, lipsită de orice valoare intrinsecă, resimțind faptul de a trăi în această țară e resimțit ca o nenorocire, ca un blestem fatal. E o adevărată manie în această flagelare ipocrită a României și a faptului de a fi român, ipocrită deoarece, de obicei, acest discurs vine din partea unor ”elite” care se percep superioare, europenizate, occidentalizate, total diferite de mahalaua populară, care nici nu se mai ostenesc să-și ascundă disprețul față de orice înseamnă românesc.

Dar, poate, cel mai grav fenomen legat de acest subiect este persistența unei mentalități dominante, mai ales în ultimele doua decenii, conform căreia interesele naționale, interesele românești, se confundă cu o anume agendă politică străină (respectiv, euro-atlantică) sau cu una economică străină (în speță, neoliberală). Dincolo de discuția geopolitică sau strict economică ce are componentele sale tehnice în care nu ne adâncim, ceea ce trebuie subliniat este faptul că, pentru elita noastră și structurile formatoare ale opiniei publice, punctul de vedere românesc în chestiunile esențiale, strategice, ale țării, nu există.

Sigur că, declarativ, s-a repetat până la sațietate că interesele naționale se confundă cu cele ale structurilor euro-atlantice, însă, în realitate, ceea ce s-a obținut în acești din urmă ani a fost dispariția completă a conținutului ideii de interes național. A avea interes național înseamnă a conștientiza, în primul rând, faptul că exiști ca națiune, ca stat național, cu anume resurse, într-o anume poziție geopolitică, cu anumite mize fundamentale, seculare, de urmărit, și, în al doilea rând, să faci exercițiul unei judecăți proprii asupra realităților istorice și actuale în care să ții cont de ce ești, ce ai și ce ai moștenit (cultural, social și economic). Or, chiar mai grav decât diversele angrenaje instituționale în care România a intrat sau diversele sale opțiuni, este tocmai renunțarea completă la acest exercițiu propriu de gândire în urma căruia să obținem o perspectivă românească nu doar asupra problemelor de importanță locală ci chiar asupra marilor teme care frământă omenirea.

În acest sens, să ne gândim la o situație ipotetică: să presupunem că un jurnalist britanic ar vrea să sintetizeze poziții specifice țărilor europene față de subiecte actuale.  Să zicem că întrebarea acestuia ar fi: Ce zic ungurii, bulgarii, sârbii și românii despre criza economică și raporturile cu Apusul? Jurnalistul poate nota anumite poziții conturate clar de unele din aceste națiuni prin decizii strategice care reflectă interesele acestor țări. Ungaria, de pildă, își protejează micii agricultori și supune băncile și supermareturile la taxe mai mari, pentru a proteja interesele populației autohtone, și reușește să scadă prețurile la energie și gaze. Pe plan geopolitic, Ungaria încearcă să redevină la fel de influentă în Europa Centrală ca pe vremea trecutului său imperial. Bulgaria negociază la două capete, atât cu Rusia cât și cu SUA, și reușește, la rându-i, să obțină contracte avantajoase cu Gazprom prin care să scadă prețurile la energie și gaze pentru populația sa, respingând ferm, totodată, orice acord cu FMI, pe care-l consideră responsabil de agravarea crizei economice. Serbia a început și ea să pună condiții Uniunii Europene, mai ales în ceea ce privește sensibilul dosar Kosovo.

Dar România? Aici jurnalistul britanic nu ar trebui să se uite către București sau către agenda conducătorilor României, ci la Bruxelles, la Washington și la FMI. Pentru că nu ar găsi decizii strategice care să reflecte interesele românești, ci doar o aplicare obedientă a directivelor europene sau de la FMI, sau o aliniere fără rest la agenda americană. Așa se face, că, deși are mai mult gaz și hidrocarburi decât cele trei țări menționate, totuși în România gazele și energia se scumpesc, pentru că se aplică o directivă europeană de liberalizare a prețurilor al cărui unic scop este avantajarea companiilor străine (occidentale) care fac profit vânzându-ne nouă, propriul gaz, mai scump. Pe plan geopolitic, asistăm la aceeași lipsă a elementului românesc în agenda externă a României (cu singura excepție a atitudinii pe tema independenței Kosovo, cine știe până când). Pe bună dreptate, jurnalistul nostru britanic s-ar putea întreba ce se întâmplă cu România? Pentru că această țară, din punct de vedere al intereselor și deciziilor strategice, pur și simplu pare că nu există… Ci există doar interese străine, corporatiste, agende ale unor puteri politice și economice aplicate de niște executanți locali.

În aceste condiții, dragostea de țară ar însemna, de pildă, capacitatea de a identifica potențialul și vocația acestei țări. România are un potențial anume prin populația, resursele, așezarea sa, care, dacă este identificat și valorizat corect, poate duce la o așezare economică și socială care, dacă nu ar duce la bunăstare, ar putea genera măcar o stare decentă pentru toți locuitorii săi. Pentru aceasta, însă, ar fi nevoie de o renunțare la ideologia dominantă astăzi în România, neoliberalismul economic, adică dogmatismul de tip FMI/UE conform căruia trebuie privatizat (adică vândut pe o nimica toată) orice, chiar și companiile strategice, chiar și resursele naturale vitale, chiar și monopolurile naturale, adică acele componente pe care nicio țară care a vrut să se dezvolte nu le-a înstrăinat și nici nu le-a lăsat în logica economiei de piață.

De asemenea, România, prin specificul său cultural, prin trecutul, tradițiile, ortodoxia sa, prin acea virtute a omeniei manifestată (odinioară) în rânduielile politice și sociale, are vocația de a avea un punct de vedere propriu asupra crizelor multiple care zguduie întreaga umanitate în zilele noastre. Dar, desigur, pentru ca această vocație să se împlinească, ar fi nevoie să se renunțe la occidentalismul inept, steril și îndobitocitor în care ne-am înfundat de atâția ani, conform căruia România nu are nimic propriu de zis ci trebuie să se reeduce prin modernizare/occidentalizare.

Trebuie remarcat faptul că atât neoliberalismul cât și occidentalismul nu sunt altceva decât instrumente foarte eficiente de promovare a unor interese străine – economice și geopolitice – pe spezele, cheltuiala și riscurile românilor. Ne merge rău, ca țară, nu atât pentru că există interese imperialiste, meschine, cinice, față de noi, căci acestea au existat, ca și nedreptățile, de când lumea. Ci ne merge rău pentru aceste interese adverse, aceste mecanisme și puteri exploatatoare, sunt prezentate drept altceva decât ceea ce sunt. Anume, politica lor de colonizare nemiloasă a fost prezentată, prin neoliberalism, drept singura cale de prosperitate posibilă, iar subordonarea strictă intereselor lor geopolitice drept singura cale de protejare a securității naționale. Este o manipulare propagandistică prin care răului i se spune bine și binelui rău, o adevărată logică orwelliană în care oamenii sunt îndoctrinați să creadă că jaful este economie și expunerea la riscuri militare este securitate.

În acest fel, am putea rescrie – încă odată – întreaga istorie a românilor, considerând jafurile din trecut ale tătarilor drept acțiuni de binefacere prin care se încuraja, nu-i așa, circulația bunurilor, mărfurilor și persoanelor în zonă, iar folosirea Țărilor Române drept teatru de operațiuni militare o binecuvântare căci abia așa intra în contact prostimea autohtonă cu cizmele nemțești civilizate. Ce dacă acele cizme se ”odihneau” pe câte un grumaz de iobag… Aveau toc? Aveau. Erau din piele și erau lustruite? Erau. Deci iobagul trebuia să înțeleagă și să mulțumească pentru privilegiul de a fi călcat de o cizmă așa civilizată.

Pentru a putea face acest lucru, pentru a demitiza și deconstrui propaganda dominantă occidentalistă, pentru a identifica nevoile reale și potențialitățile țării avem nevoie, cel mai mult, de un discernământ românesc. O capacitate de a cerne, distinge, judeca în funcție de propriile noastre criterii. Preluarea nediferențiată a curentelor occidentale nu face ravagii doar pe tărâm economic, acolo unde ajungem să consumăm numai din import, ci și pe plan intelectual-cultural. Dacă soarele răsare acum de la Apus, atunci nici academic noi nu mai existăm, căci nu mai există reflecție/gândire/cercetare serioasă românească pe niciun domeniu relevant. Temele, termenii, concepțiile, toate sunt de împrumut și, astfel, avem o infrastructură intelectuală de împrumut, total opacă realităților curente autohtone.

Apoi, doar un discernământ și o capacitate de judecată proprii nu sunt de ajuns. Din păcate, un aspect la care noi, românii, suntem prea deficitari, este capacitatea de acțiune colectivă. Sau, în termeni duhovnicești, împreună-lucrarea. Capacitatea de acțiune colectivă este un semn că o societate este vie, că oamenii se organizează, în diferite grupuri, asociații, forme colective, prin care militează pentru drepturile lor sau pentru anumite teme morale, economice, sociale. Știm foarte bine că, la noi în țară, societatea civilă, ce ar trebui să desemneze tocmai această societate vie, a fost, de fapt, un alt teren de promovare a intereselor și ideologiilor occidentale sau, dacă nu, un loc de promovare a intereselor de ”clan” politic autohtone. Au mai existat și există sindicate, a căror forță de mobilizare este, însă, incertă, nesigură, fiind oricum transformate în vehicule politice, arondate intereselor electorale. Cum satul românesc a fost cu totul desființat ca entitate obștească, de sine stătătoare, atunci începem să înțelegem de ce societatea românească e atât de absentă la nivel de acțiune colectivă.

Din păcate, ne lipsește încrederea reciprocă, fiind transformați de comunism și capitalism într-o societate anomică, individualistă, în care oamenii pur și simplu nu mai au conștiința unei sorți comune, a unei comunități, a apartenenței și unității. Până și lucruri simple ca buna vecinătate, ca decizii comune de a contribui, în comun, pentru îmbunătățiri utilitare, să spunem, sunt foarte rare la noi, prilej de scandaluri, certuri, invidii, discuții nesfârșite. Așadar, de fapt, în țara noastră lipsesc rețelele sociale, acele țesuturi care formează miezul unei societăți, nuclee de dezbatere și de mobilizare a oamenilor atunci când la mijloc sunt chestiuni importante pentru comunitate sau pentru întreaga națiune.

E drept că, în această privință și raportat la potențialul material și spiritual, cel mai prost stăm chiar noi, oamenii din Biserică. Doar dacă ne gândim la ce a însemnat Biserica în istoria mai veche a poporului nostru, când, prin rețeaua de mănăstiri, parohii, așezăminte filantropice și de învățământ, bolnițe, practic alcătuia osatura acestui neam, structurându-l, formându-l, cultivându-l, execitând o influență inegalabilă și imposibil de zdrobit, ar trebui să avem o imagine despre ce ar trebui să fie și astăzi aceeași Biserică. Cea mai mare tragedie pe care o trăim este că anomia, lipsa de solidaritate, certurile și rivalitățile au intrat și în Biserică și, în ciuda infrasctructurii care încă există – doar mai avem parohii, mănăstiri, așezăminte – practic oamenii care să formeze rețele sociale sau organizații sunt foarte puțini și cu o capacitate restrânsă de acțiune și impact. Poate este și un semn că suntem prea risipiți în cele ale lumii, dedicând un loc preocupărilor duhovnicești în intimitatea noastră, nu ca o dimensiune cu mai puternice conotații și implicații social-comunitare. Creștini fiind, știm însă că datoria noastră este să fim Evanghelii vii și că nu putem ascunde lumina sub obroc…

În cele din urmă, dragostea de țară nu este o adeziune ideologică. Dragostea este un act de cunoaștere, spunea un filosof român, prin urmare cine își iubește țara, cu bunele și relele sale, îi vede potențialul și vocația, dezvoltă discernământul judecății responsabile, înțelege resorturile și mizele proceselor actuale. Dragostea reală este una care se revarsă asupra oamenilor concreți și prin acțiuni concrete, căci, altfel, rămâne doar aramă  sunătoare și chimval răsunător.

Legaturi:


Categorii

Opinii, analize, Razboiul impotriva Romaniei, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE), Ziua nationala

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

46 Commentarii la “CE (MAI) ESTE DRAGOSTEA DE TARA ASTAZI?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Dinu C. Giurescu: DE 25 ANI NU FACEM ALTCEVA DECAT SA DESTRAMAM IDEEA NATIONALA, IDEEA DE STAT/ Stegarul Ion Arion- MARTIRUL NECUNOSCUT AL UNIRII DE LA ALBA-IULIA/ Pr. Mihai-Andrei Aldea: “A-ţi recâştiga Istoria înseamnă a-ţi recâştiga viaţ
  2. Pingback: Dinu C. Giurescu: DE 25 ANI NU FACEM ALTCEVA DECAT SA DESTRAMAM IDEEA NATIONALA, IDEEA DE STAT/ Stegarul Ion Arion- MARTIRUL NECUNOSCUT AL UNIRII DE LA ALBA-IULIA/ Pr. Mihai-Andrei Aldea: “A-ţi recâştiga Istoria înseamnă a-ţi recâştiga viaţ
  3. Pingback: Augustin Buzura despre MANDRIA DE A FI SLUGA. “Oare mai avem o tara a noastra? Nu cumva suntem chiriasii unui mall in care ni se administreaza subliminal alta istorie, alte valori si credinte?” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: POPORUL ROMÂN – NOUL DUȘMAN DE CLASĂ. Spatiul public, ”ocupat” de denigratorii de serviciu ai românilor | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: DE ZIUA ROMÂNIEI. Cum luptam pentru unitate, in zilele dezbinarii nationale? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PUNTE DE LACRIMI, de Ziua Nationala, pentru un POPOR RISIPIT, DEZBINAT SI MANIPULAT. “Daca neamul nu este aproape de Dumnezeu se va dizolva”. AVERTISMENTUL PARINTELUI IOANICHIE BALAN: “Nu ne va scoate nimeni din Carpati daca nu-L vom sco
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare