RECURS LA SINCERITATE SI LUCIDITATE INAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI: “Recuperati chipul adevarat, real, oricat de dureros ar fi! Nu va mai amagiti! Este singura sansa de insanatosire!”

***

“R. Radulescu: La inceput de an civil, totdeauna vine sarbatoarea mare a Botezului Domnului, a Bobotezei, sarbatoare precedata de o duminica si urmata de o alta duminica inchinate Botezului Domnului. Praznicele mari sunt anticipate si urmate de duminici care le incadreaza. Duminica dinaintea Botezului Domnului vine cu un mesaj, mi se pare, parinte profesor Constantin Coman, putin nelalocul lui, in atmosfera de petrecere, de veselie, de bucurie a Anului Nou. Duminica dinaintea Botezului, vine cu un mesaj care ne invita la pocainta. Pocainta suna putin trist, in contrast cu bucuria inceputului de an. De ce a randuit Biserica mesajul despre pocainta, tocmai in atmosfera de bucurie a noului an?

Parintele Coman: Paradoxal, pocainta oamenilor, care suna „trist” cum spuneti pentru oameni, este cel mai mare prilej de bucurie pentru Dumnezeu. Va reamintesc un cuvant al Mantuitorului, pe care cred ca l-am citat de multe ori pe parcursul dialogurilor noastre:

„Zic voua: … in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta!” (Luca 15,7).

Tema pusa in discutie de Evanghelia de astazi este legata de marele eveniment al Botezului Domnului. Dupa Botez urmeaza inceputul activitatii publice a Mantuitorului Hristos. Din aceste ratiuni, sunt legate Evanghelia de astazi si evenimentul Botezului.

Asa cum puneti problema dumneavoastra, insa, ea ne trimite la o problematica de fond, pe care, daca am fi atenti, am observa-o cu totii. Omul este chemat sa se relaxeze, sa petreaca, asa cum ati supus dumneavoastra, dar foarte repede isi da seama ca petrecerea sau relaxarea sunt si trebuie sa fie, in mod firesc, limitate. Nu mai vorbesc despre faptul ca cei mai multi dintre noi, dupa un pic de petrecere, a doua zi simtim oarecare tristete, oarecare amaraciune, care este importanta si isi are locul ei. O lucida perspectiva asupra lucrurilor si un pic de meditatie, care la unii functioneaza automat, la altii functioneaza provocat, ne aduc din nou cu picioarele pe pamant si ne redeschid perspectiva reala asupra starii in care ne aflam noi si cei dimprejurul nostru. Sigur, suntem obligati, prin natura lucrurilor, sa constatam ca lucrurile nu sunt prea frumoase, nu sunt prea bune, nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru. Si atunci, aceasta stare, conjugata cu starea de veselie, arunca un pic de aer de nelegitimitate asupra faptului ca am petrecut. Omul petrece si se relaxeaza atunci cand este implinit, cand duce lucrurile bine la capat. Aceasta este ratiunea petrecerii si a sarbatorii. Cand nu este implinit, cand nu si-a rostuit totul, sarbatoarea este umbrita. Trebuie sa recunoastem ca niciodata nu suntem suficient de legitimati in petrecerea noastra. Chiar daca existenta mea de pana acum ar fi foarte bine randuita, chiar daca eu sunt cuminte, cumpatat, asezat, mi-am rascumparat eventualele datorii inspre oameni si inspre Dumnezeu, totusi eu traiesc intr-o inlantuire existentiala cu semenii mei. Daca in jurul meu nu stau lucrurile la fel de bine cu parintii mei, cu copiii mei, cu prietenii sau cu colegii, adica, implinirea si impacarea lor nu sunt aceleasi cu ale mele, petrecerea mea nu va putea fi legitimata deplin, relaxarea mea nu va putea fi suficienta, pentru ca suferinta copiilor mei, a parintilor mei, a prietenilor sau a colegilor mei ma afecteaza si pe mine, este si a mea.

Or, pocainta, despre care vorbeati dumneavoastra, este tocmai acest apel sau recurs la considerarea cu luciditate a starii in care ne aflam cu totii. Ne aflam intr-o stare de normalitate, intr-o stare de sanatate existentiala optimala? Sigur ca omul poate fi sanatos trupeste, dar stim foarte bine ca nu acolo este problema cea mare, ci este la nivelul sufletului, al mintii, al inimii, al gandului. „Omul cel dinlauntru“, cum spune Sfantul Apostol Pavel (Rom. 7,12; 2 Cor. 4,16; Efes. 3,16) sau „omul cel tainic al inimii“, dupa expresia Sfantului Petru (1 Petru 3,4). Acolo trebuie sa se simta omul linistit, implinit, multumit. Stim ca inlauntrul nostru nu stau lucrurile asa.

Este extrem de important de retinut faptul ca predica Sfantului Ioan Botezatorul, si cea a Mantuitorului Hristos, nu numai ca incepe, dar este si rezumata intr-o singura fraza:

„Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).

Omul este chemat sa constientizeze, dincolo de micile pauze pe care le face prin petrecerile sale, starea de cadere de la sanatatea optimala, starea de cadere de la normalitate. Cine vrea sa nu ia seama la lucrurile acestea, nu face decat sa se amageasca pe sine. Bolnav fiind, se amageste ca este sanatos. Este foarte grav, pentru ca el va actiona, in continuare, ca si cum ar fi sanatos. Se amageste pe sine, ii amageste pe ceilalti, creeaza iluzii, creeaza o imagine si o lume falsa in relatiile sale.

De altfel, marea problema este aceea ca omul nesincer isi pune o masca pentru sine, dar si pentru semenul sau. Imaginati-va ce relatii se realizeaza intre doi oameni care-si ascund adevarata fata, ce lume falsa se genereaza! Este o suferinta generala, dar cel mai grav este ca pierdem contactul cu noi insine. In loc sa existam noi, cei adevarati, murim la propriu si functioneaza o masca, o imagine, pe care ne luptam sa o intretinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocainta exact acest lucru ni-l aminteste: „Recuperati chipul adevarat, real, oricat de dureros ar fi! Nu va mai amagiti! Este singura sansa de insanatosire!“

Apelul acesta este facut de catre Sfantul Ioan Botezatorul, in perspectiva iminentei veniri a Mantuitorului Hristos, iar de catre Mantuitorul Hristos, in perspectiva pogorarii Duhului lui Dumnezeu in lume. Momentul echivaleaza cu sansa „intalnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situatie pe care omul, mintindu-se in continuare pe sine, o poate pierde.

R Radulescu: Acest moment de luciditate este doar un moment? Ca asa, in starea de nesanatate, de boala spirituala suntem mai tot timpul. Semnele Imparatiei lui Dumnezeu le percep din mesajul Evangheliei doar cei care se pocaiesc? Este o stare continua? Cum este pocainta, ce este ea de fapt? Cum actioneaza in viata omului?

Pr. Coman: Atata timp cat omul este sub presiunea unei inertii negative, cum spuneam, stradania lui de intoarcere, macar la nivelul mintii, adica de recunoastere ca este pe drumul gresit si de stradanie de a se intoarce, este un lucru permanent. Din experienta oamenilor care fac exercitiul pocaintei si din putina experienta a celor care se straduiesc, cat de cat, sa raspunda provocarii sau chemarii la pocainta, aflam ca pocainta este si trebuie sa fie o stare permanenta. Sunt anumite accente mai puternice de pocainta in jurul anumitor sarbatori, cand este o actualizare mai evidenta a relatiei noastre cu Dumnezeu. Cand se intristeaza oamenii singuri, cel mai mult? In zile de sarbatoare, pentru ca atunci simt cu adevarat singuratatea. Dupa aceea se iau cu treaba si uita ca sunt singuri. Zilele de praznic, cum sunt acestea ale Craciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei, si cele care urmeaza, sunt provocari puternice la starea de pocainta. Si desigur, „decat deloc”, cum spunea un parinte, este bine ca macar cu aceste prilejuri, omul avand oarecare trezire la realitate, sa constientizeze, sa analizeze ce se intampla cu el, sa se intrebe daca este asezat pe traiectoria sanatoasa a existentei sale! Face ceea ce ar trebui sa faca? Nu este vorba despre morala mic burgheza, cum ii spun eu, adica sa faca anumite lucruri ca sa fie impacat ca a facut. Ci, daca prin raportare la sensul existentei sale, la rostul pentru care exista, este multumit, daca ceea ce se intampla cu sine si cu cei din jurul sau, il multumeste. Va constata, bineinteles, ca nu este multumit, pentru ca omul este chemat sa traiasca la un nivel foarte ridicat, acela de a-si iubi semenii ca pe sine insusi, de exemplu. Cati dintre noi reusesc lucrul acesta? Omul este chemat sa-L iubeasca pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toata inima sa. Cati dintre noi reusesc lucrul acesta? Raportandu-se la aceste chemari, este nevoit sa recunoasca ca nu a facut mare lucru sau nimic, sau chiar ca merge in sens invers! Starea aceasta este o stare de pocainta, care reclama o intoarcere, macar la nivelul mintii, adica o constientizare a traiectoriei gresite. Lucrul acesta este esential. Caderea fara intoarcere este atunci cand omul confunda, si la nivelul crezului si la nivelul mintii, traiectoria gresita cu cea sanatoasa, starea de boala cu starea de sanatate. Atunci, sigur, omul nu mai are intoarcere!

Mai sunt cei „drepti”, care nu au nevoie de pocainta, despre care Mantuitorul spune ca „nouazeci si noua” de astfel de oameni nu fac bucurie in cer cat face un pacatos care se pocaieste. Pe scurt, acestia sunt cei care isi linistesc constiinta cu standarde amagitoare si care nu sunt drepti, ci „se cred drepti”. Sunt cei puternici, sau intelepti, sau de neam bun, care, in virtutea influentei lor in comunitatea umana au generat conventii morale prin raportare, la care se indreptatesc ei insisi. Despre acestia am mai vorbit in dialogurile noastre.

[…]”

CITITI IN CONTINUARE: AICI

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

***