Sa nu aplaudati la “Don Quijote”!

14-02-2008 Sublinieri

809043125.jpg

“Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”. (Ioan 15, 18-21).

“Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”. (1 Cor. 23-24).

“Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor vedea pe cineva că nu înnebuneste se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. (Sf. Antonie cel Mare, Patericul Egiptean)

Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare. Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme (Parintele Seraphim Rose).

101.jpg

In inima Bucurestiului ultra-europenizat, ultra-zgomotos si… ultra-deşertificat duhovniceste, la cativa pasi de locul in care altadata tineri au fost ucisi spunand “vom muri si vom fi liberi“, la Teatrul National s-a desfasurat sambata trecuta un… eveniment crestin numit “Don Quijote“. Un spectacol total creat de artistul ortodox Dan Puric, ca o metafora christica si ca o predica ori ca o profetie… coregrafica de cea mai mare valoare. Pentru un credincios cu deschidere spre expresia artistica a asista la asa ceva inseamna nu in mod simplu a viziona un spectacol, ci cu mult mai mult: inseamna a participa la un eveniment zguduitor de constiinta si de suflet. Pentru ca Dan Puric, cunoscut noua, crestinilor, dar si publicului larg, prin cuvantul sau asemanator unei sarje fulgeratoare dusa pana in cotloanele cele mai ascunse ale inimilor noastre adormite si amortite, transfera aceasta ravna indurerata de convertit intr-o nebunie ce nu are cum sa fie redusa la banala denumire de “spectacol de teatru”.

Don Quijote” face parte, depasindu-le, din categoria marilor strigate de avertisment adresate omenirii, esential crestine, si il vom alatura unor filme precum Noptile Cabiriei sau La Dolce Vita“, ale regizorului italian Federico Fellini. Acest lucru il vom face, desi creatiile fac parte din categorii diferite, pentru ca mesajul este din aceeasi “familie” si are acelasi scop. Difera insa taria lui si puterea de a strapunge inima. Or, “Don Quijote” merge pana acolo unde celelalte creatii artistice nu ajung – “dincolo de catapeteasma”, in strafundul inimii, acolo unde sta, asteptand si batand, durerea sfintitoare a inimii, Insusi Hristos! Filme precum “Patimile lui Hristos” sau chiar Ostrov fac parte, intr-un fel, din alt registru – cel al explicitului, sunt pour les conaisseurs. In schimb, spectacolul lui Dan Puric, ca si fimele lui Fellini, sunt la granita dintre explicit si implicit. Cu atat mai mult este valoros, pentru ca, fiind implicit, el duce participantul in insasi esenta crestinismului, rastignirea alaturi de Hristos. Ele sunt glasuri care striga intr-o pustie a unei lumi anti-crestine. Acestei lumi nu i te poti adresa explicit, cel putin nu intr-o prima faza, ci “in pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.” (Matei 13, 13).

In filmele regizorului italian Fellini, Dumnezeu pare a fi o prezenta vecina, dar mereu uitata a omului. In Noptile Cabiriei Dumnezeu este mult mai apropiat, mai prezent, de fata, vecin rugator si indelung-rabdator in asteptare fata de eroina fimului – o prostituata saraca, proasta si simpla, dar cu inima mare si milostiva, credula. Filmul, de altfel, te tine cu sufletul la gura si te face sa participi din plin la toata zbaterea prin care Cabiria incearca se smulga din fatalitatea aparenta a murdariei in care se afla si din toate amagirile la care o supune diavolul pentru a o ucide pentru totdeauna. Sfarsitul filmului este oarecum ambiguu – cel mult stim ca diavolul nu invinge. In celalalt film, La Dolce Vita, Dumnezeu este mult mai departe, este aproape absent, se descopera abia la sfarsit, ca o aspra judecata, pentru ca aici este o alta lume. O lume a “show-ului”, americanizata, formata din vedete de film, bogata, luxurianta. O lume care se pravaleste intr-o agonizanta perversitate. De altfel, spectatorul crestin chiar se poate intreba de unde provenea admiratia unui parinte Steinhardt pentru acest film, avand in vedere ca toata actiunea se reduce la petreceri din ce in ce mai orgiastice, din ce in ce mai sordide, mai spurcate. Raspunsul este ca acest spectacol mai mult decat decadent nu pune lemne peste focul patimilor (asa cum sunt mai toate productiile de ieri, de azi si de maine…), ci dimpotriva. El te umple de scarba, te face sa simti aproape disperat nevoia de aer, de iesire, de scoatere din acea atmosfera de infern, te face sa astepti sa se termine odata acea cadere din spurcaciune in mai multa spurcaciune. La final, Dumnezeu este reprezentat ca un ochi Atoate-vazator, ca Cel in fata careia se destrabaleaza, fara rusine, bogatii acestei lumi. Cel Ce Vede, este reprezentat in film sub forma unui peste imens cu ochii deschisi la care se holbeaza petrecaretii iesiti pe plaja la o gura de aer proaspat. Tot atunci eroul principal este chemat, de cealalta parte a malului, de o fata, singurul personaj curat si inocent al filmului, un inger, adica. Ametit, sfarsit, eroul nostru nu aude, nu vede, nu pricepe. Da din mana, agasat, si se intoarce la petrecerea din infern…

fellini.jpg

Am facut acest excurs pentru a pune mai bine in evidenta mesajul transmis de Don Quijote al lui Dan Puric, si pentru a face diferenta. Dar si pentru un alt motiv – pentru ca exista, si vor exista, destule retineri ale spectatorului crestin fata de unele aparitii feminine mai putin decente sau fata de unele dansuri lascive, destul de evidente. Acestea au insa un singur scop – acela de a infatisa murdaria morala a lumii in care traim. Dan Puric nu a cautat sa menajeze prea mult. De fapt, nu ne menajeaza deloc, nici in bine, nici in rau. A cautat sa infatiseze desfranatele ca desfranate si talharii ca talhari. Dar si Crucea ca Rastignire, nu ca ornament.

Vom prezenta in continuare cateva intelesuri ale spectacolului, avertizand ca ele pot fi banuite de subiectivitate si ca nu nu sunt exhaustive, nu cuprind toate intelesurile (mult prea bogate) din Don Quijote. Eroul nostru, interpretat, cum altfel?, de Dan Puric, nu pare a fi de la inceput ceea ce va deveni. Intr-o scena in care este reprezentata o societate crestina care si-a pierdut suflul si a ramas doar cu numele, in care preotul nu vede decat litera si totul se scufunda intr-o meschinarie “omeneasca, prea omeneasca“, Don Quijote este idealistul care nu se lasa batut. Dar, deocamdata, un idealist, un cavaler care vrea sa se smulga din ne-viata terna din jurul sau. Acesta este insa doar inceputul, declic-ul. Urmeaza nasterea unui alt Don Quijote, un Don Quijote al nostru, al crestinilor. Pentru ca prima batalie a lui este una launtrica. Se lupta cu patimile, cu ispitele, cu dracii. Numarul lui Dan Puric devine unul aproape de circ, sabiile se invart in mainile lui ca o morisca ce spulbera patimi, in fata dracilor imbracati in costum de ninja este biruitor. De altfel, este si singura batalie pe care o castiga in toata istoria spectacolului – cea cu sine insusi.

2281-128035-_6colimg_9185.jpg

Abia apoi, Don Quijote iese la… propovaduire. Iese in lume, intr-una de desfranate si talhari, cautand sa aduca si sa transmita si altora prea-plinul inimii sale indurerate si iubitoare, gata sa se taie in bucatele si sa se daruiasca tuturor, numai de ar fi primita… Dar lumea nu poate auzi, nu poate intelege aceasta daruire jertfelnica a eroului nostru. Ea rade de el, cu hohote salbatice, batjocoritoare. Nu ii intelege aleanul inimii, dorul sau. Curatia, curajul, adevarul, altruismul, sunt prostie in fata lumii, ba chiar ofensa adusa ei. De aceea, dupa batjocura, si dupa incercarea de a il transforma intr-unul “de-al ei”, lumea se napusteste asupra lui Don Quijote si il bate fara mila, il macina, ca o moara ucigasa ce scuipa din gura sa tot ce este strain de spurcaciunea si uratenia in care se balaceste. Aceste trei atitudini ale lumii – batjocorirea, incercarea de a il transforma pe Don Quijote intr-unul “asemenea ei”, zdrobirea si uciderea lui prin crucificare, se vor repeta, de acum, intr-o succesiune din ce in ce mai alarmanta, din ce in mai perfectionata, mai nebuna, mai plina de ura si venin, pana la ultima rastignire.

Don Quijote isi aduce inima sa indurerata intr-o lume care invariabil sfarseste in Iad. Aceasta este, de fapt, toata tragedia. Toata tragi-comedia, cum ar fi spus Arhimandritul Sofronie, si el unul din scenaristii “tainici” ai acestui spectacol, la care au mai contribuit, credem, si alti, multi alti sfinti. Pentru ca nu lipsesc momentele de “comedie”. Dar ele se vor sterge in curand, deoarece si lumea alearga din ce in ce mai tare catre Iad. “Vechea lume“, ca sa zicem asa, in care propovaduieste Don Quijote pastreaza inca macar o spontaneitate. Acolo patimile stapanesc, insa omul, cumva, este liber, este pacatos de capul lui. Dar acest lucru se sterge tot mai mult. Lumea devine din ce in ce mai programata, mai mecanicizata. Si stapanirea patimilor se tranforma in perversitate, in sadism, in planificare stiintifica. Morile de vant inghit mase enorme de oameni pe care ii transforma in produse stas, mase uniformizate, carne de tun, din care se fabrica de altfel, cum profetic ne anunta Dan Puric, bombe nucleare ce vestesc un al treilea razboi mondial. Din scena nu lipsesc nici puternicii lumii, cei care vin pe scena sa dea mana si sa zambeasca fad in fata noastra, pentru a ni se arata cine anume ne conduce si unde.

Oamenii, in aceasta lume, se transforma, parca, in draci. Astfel, Don Quijote este cautat acum, prigonit, urmarit pentru a fi… reeducat. Este pus in camasa de forta si inchis la spitalul de nebuni. Lumea nu mai suporta, nu mai are loc de Adevar. Exact asa cum spunea Parintele Serafim Rose: “Ştiţi ce s-ar întâmplă dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani“. Strans in camasa de forta, Don Quijote sta, trist, incapabil sa isi desfasoare dansul sau. Face o palida incercare de a dansa, macar o ultima data, poate, dar este repede reprimat si “descaltat” de paznicii sai cerberi (cineva a identificat in “tropaitul” sau acest ultim “step” al lui Don Quijote o toaca de manastire, de fapt – deci… tot ce poate fi mai subversiv). Totul pare inchis, fara iesire, si asa si este. Insa, vine cineva, un ultim personaj, pe scena. Moartea. Si ea, tot ca un dans. Ea este oponentul lui Don Quijote, nu prigonitorii sai, in fapt. Ea este, cum stim si din Scripturi, ultimul dusman. Incepe, pe o muzica lasciva, sa secere in jur. Toti cad. Pe acest fundal cineva aduce, cu grija, ca pe ceva de mare pret, un… caiet. Un banal caiet. De contabilitate. Un registru. Si aici nu putem sa nu negandim la acelasi Steinhardt si la cuvintele sale: “Tot contabilitatea rămâne pentru mine marea duşmancă, femeia roşie din Vavilon (…), ipostaza perfectă a diavolului. Legea, cu blestemul ei, o exprimă contabilitatea“. Registrul contabil este ZAPISUL PACATELOR NOASTRE. El este dus lui Don Quijote. Scuipatul, nebunul, strivitul si aruncatul la gunoi Don Quijote este singurul care poate lua zapisul si singurul care il poate rupe in bucati. Singurul care nu poate gusta moartea, caci moartea nu are nimic in el, si nici stapanitorul acestei lumi. Don Quijote se ridica de pe scaunul unde fusese legat, cu zapisul, si intra in ultima mare prigonire, ultima bataie, ultima zdrobire, in moara infernala a dracilor. Ca sa ne plateasca pacatele noastre.

puric-don-quijote-in-camasa-de-forta.bmp

Spectacolul se termina cu Don Quijote aruncat pe Cruce.

Sigur, ne putem intreba, de ce acest final? De ce nu cu Invierea? Putem raspunde astfel:

Pentru crestinii ca noi, incapabili de a ne asuma cu adevarat rastignirea si de a respira prin durerea inimii, e mult mai important in acest moment sa ni se readuca aminte ca doar asa traieste crestinul – in masura in care moare in fiecare zi. Si doar asa poate transmite viata in jur. Sigur, putem cere autorului sa creeze ceva mai “optimist”, mai “pozitiv”, mai “de viata domn`e”, dar atunci ni se va spune: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. (Matei 16, 23).

Tragedia, de altfel, consta in faptul ca aceasta chemare a Celui Rastignit starneste impotriviri. Nu numai ca nu suntem chemati sa ii osandim pe cei care sunt dusi de patimile lor in Iad, ci suntem chemati, dupa puteri, chiar la a ne asuma suferinta de a ne lasa rastigniti pentru mantuirea lor. Pentru ca toate nenorocirile ce se vor abate peste noi, ca omenire, se abat pentru faradelegile ce sunt faptuite neincetat inaintea lui Dumnezeu. Acest mesaj transmis de Dan Puric, de aceasta data, nu mai este o pilda adresata publicului larg, ci este adresat noua, caci noua ne este dat sa cunoastem tainele imparatiei cerurilor (Matei 13, 11).

– Un alt motiv pentru care finalul este jertfa pe Cruce, este faptul ca raspunsul final este lasat deschis, pana la urma, libertatii omului. Primeste el sau nu jertfa? Il accepta el pe “Don Quijote”- Hristos? Un happy-end ar fi aici cat se poate de prost plasat.

Prin urmare… sa nu aplaudati la Don Quijote! Titlul articolului este inspirat de un tanar care, desi se plangea ca nu intelesese nimic, se gandea cum de a aplaudat lumea exact in momentul in care Don Quijote este aruncat pe Cruce. Ei bine, da, credem ca mai inspirat ar fi ca cel care participa la acest eveniment sa isi traiasca interior arderea si sa nu fuga de durerea inimii, sa isi pastreze, macar cateva secunde, lacrimile izvorate din piept si, eventual, abia apoi sa aplaude minunata creatie artistica a lui Dan Puric….

Pentru cel care a scris acest articol intruchiparea cea mai fidela a Don Quijote-lui lui Puric, este de regasit la Sfintii Inchisorilor, cei pe care artistul nostru ii si iubeste si ii cinsteste in mod special. Tineri, idealisti, curati, straini de spurcaciunea lumii, ei sunt cei care in Apocalipsa au fost pusi deoparte, feciorelnici martiri, pentru a infrunta bestia cea mare (Apoc. 14, 4). Valeriu Gafencu (cel a carui fericita adormire martirica o vom praznui in inimile noastre in zilele urmatoare), sfarsit trupeste, dar viu intru Hristos, a spus-o limpede: Pacatele lumii acesteia trebuie ispasite. Noi ispasim aici multe pacate. Cu totii insa suntem in mainile lui Dumnezeu“.

art_21257_11.jpg


Categorii

Meditatii duhovnicesti, Recomandari

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Sa nu aplaudati la “Don Quijote”!

  1. Toata admiratia pentru acest nebun al contemporanilor, acest maturator de poteca intre poarta curtii si biserica, pentru acest propovaduitor inteligent, … si totusi lumea …cu ale ei ! E trist ! Nu-i asa ?

  2. Toata admiratia pt. acest nebun pt. Hristos .Unul ca el poate sa desmorteasca si constiintele adormite ale celor prea intelectuali intru ale cuvantului lumesc si saraci in ale CUVANTULUI.

  3. Cuvintele sunt de prisos. Credinta fara fapte. Dan P. ne- a dat o lectie de ceea ce trebuie sa facem fiecare dintre noi, care ne consideram crestini, din profesia pe care o avem: Sa-L marturisim pe CHRISTOS. SA facem din meseria si din traiul nostru zilnic o MARTURIE!
    Daca artistul e crestin cu sufletul, nu asteapta laude. Si bine face(“Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura/ Laudele lor, desigur, m-ar mahni peste masura”)El a imbratisat crucea.
    Sa ne rugam Bunului Dumnezeu sa ne dea taria, pricepere si vointa s-o facem si noi!

  4. Un spectacol fantastic, care poate fi vazut de multe multe ori, cu convingerea descoperirii a noi fatete.

  5. “Pacatele lumii acesteia trebuie ispasite. Noi ispasim aici multe pacate. Cu totii insa suntem in mainile lui Dumnezeu“. – cat de adevarat! Ma refer la ispasirea in particular, fiindca atunci cand ti-ai intors fata catre Dumnezeu – de voie sau de nevoie – Harul te cerceteaza si te imbarbateaza inviorandu-te si bucurandu-te urmand ca, dupa putin timp sa ‘intoarca foaia’ cu tine lasandu-te sa fi palmuit (‘masura cu care ai masurat’) pentru ca ‘Dumnezeu iti iarta pacatele dar nu lasa nimic neispasit'(Pr.Arsenie Boca); palmele le primesti si te ustura (pe obraz sau in suflet) dar simti ca ai proptea: Dumnezeu care-ti indulceste amarul trupesc sau sufletesc. Asa se intampla cu cei ce-si intorc fata de la lumea asta zacand in cel rau cum spune psalmistul pe cel pe care-l cearta Dumnezeu se ridica asupra lui toti ‘inmultind durerea ranilor lui’.

  6. Pingback: Război întru Cuvânt » SI…?
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Crucea cea usoara
  8. dragii mei, sa nu va suparati, dar eu am facut o vanataie in palma 😀
    (de la aplaudat)

    in rest, m-am bucurat sa vad ca am inteles aceleasi lucruri in piesa – cred ca se datoreaza faptului ca il cunoastem pe ortodoxul Dan Puric. am citit si alte cronici care elogiau muzica si dansurile, spectacolul in sine, fara a prinde insa semnificatiile…

    iata si cronica mea 🙂 http://viatalatara.wordpress.com/2008/12/14/pantofiorii-mei-de-step/

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate