“Să nu trăim în minciună!” – NOUL TOTALITARISM, “DE MĂTASE”, produs de ideologia progresismului, ESTE ACUM AICI: “Sistemul depinde, pentru însăşi existenţa lui, de teama oamenilor de a tăgădui minciunile”. ROD DREHER confirmă profețiile altui american ortodox, Părintele Serafim Rose și ale unui stareț rus: “Ceea ce a început în Rusia se va încheia în America”. CE AU DE FĂCUT CREȘTINII? (I)
Să ne reamintim, mai întâi:
“Părintele Serafim [Rose] avea mereu in vedere prorocia Staretului Ignatie din Harbin (Manciuria), un parinte vazator cu duhul, care inca din anii `30 spunea: ‘Ceea ce a inceput in Rusia se va incheia in America‘.
In cuvantul rostit la Manastirea Sf. Treime din Jordanville, Parintele Serafim a vorbit mai mult despre necazurile ce se vor abate asupra Americii si despre pregatirea pentru ele. Dupa ce a descris suferintele crestinilor din Rusia si din alte tari ortodoxe, a spus:
“Nu vreau sa va sperii, insa este mai bine sa constientizam faptul ca ceea ce sufera ei acum, sau ceva asemanator, va veni probabil si aici, si cat de curand. Noi traim vremurile de pe urma, Antihrist este aproape, iar ceea ce se petrece in Rusia si in alte tari asemenea ei reprezinta experienta normala a vremurilor noastre.
Aici, in Occident, noi traim intr-un paradis al nebunilor, care oricand se poate pierde si, foarte probabil, asa se va si intampla. Sa incepem dar sa ne pregatim – nu facand stocuri de alimente sau alte lucruri, asa cum s-au apucat unii sa faca in America, ci cu o pregatire launtrica de crestini ortodocsi“.
[…]
Pentru americanii ortodocsi, poate ca partea cea mai trezvitoare a acestei carti este tocmai pagina de dedicatie. Ca un ecou al prorociei Staretului Ignatie din Harbin, Parintele Serafim si Parintele Gherman scriau aici:
Cartea aceasta este inchinata
Mucenicilor crestini
ASTAZI IN RUSIA,
MAINE IN AMERICA
Parintele Serafim nu a speculat prea mult asupra felului in care iubitoarea de libertate America va intra intr-o zi in epoca de prigoana anticrestina, in epoca catacombelor. “Ceea ce au trait Rusia si alte tari va veni si aici“, spunea el. “Nu putem spune in ce forma anume si nu trebuie sa ne isterizam pentru acest lucru“. Insa in deceniile care s-au scurs de la moartea lui vedem ca, in timp ce oamenii din Rusia isi redobandesc libertatile religioase, americanii si le pierd. In 1962, rugaciunea comuna a fost alungata din scolile de stat printr-o decizie a Curtii Supreme a Statelor Unite. Astazi, orice manifestare de credinta crestina in scoli – ca de pilda, studiile biblice voluntare din timpul pauzei de pranz, rugaciunea la masa, folosirea unui rozariu in autobuzele scolare, organizarea de intalniri crestine dupa ore sau chiar tinerea unei Biblii pe banca – ar putea fi si au fost interzise de autoritatile scolare, iar justitia le-a sprijinit si sustinut actiunile”.
Cuviosul Serafim Rose: “ASTAZI IN RUSIA, MAINE IN AMERICA”
***
Rod Dreher: Să nu trăim în minciună! Un manual pentru disidenții creștini, Contramundum, 2021
Prefața Părintelui Gheorghe Holbea:
“Nu se întâmplă foarte des ca un autor ortodox să domine topurile de vânzări din America. Însă Rod Dreher a reușit această performanță cu două dintre cărțile sale, ultima dintre ele ajungând astăzi, la foarte puțină vreme după apariția în Statele Unite, în mâinile cititorilor români. Dacă avem în vedere și faptul că „Să nu trăim în minciună!” reprezintă o carte-semnal de alarmă, care încearcă să ne avertizeze cu privire la viitorul cenușiu ce ni se prefigurează, atunci avem suficiente motive pentru a fi uluiți de acest succes editorial.
Însă, mai întâi de toate, cine este autorul acestei reușite demne de toată lauda? Rod Dreher este un jurnalist de orientare conservatoare, bine cunoscut în mediile intelectuale americane, care, după o odisee duhovnicească nu lipsită de încercări considerabile, a ajuns acasă, în sânul Bisericii Ortodoxe. Este un periplu din ce în ce mai des întâlnit în rândurile multor gânditori de calibru de peste Ocean, cu predilecție, cred, în tagma filosofilor, fiind suficient aici să amintim numele lui David Bradhsaw, Jeffrey Bishop sau Clark Carlton.
Aceste convertiri notorii ale unor gânditori prestigioși, ca și reputația mereu în ascensiune a lui Rod Dreher, ne dezvăluie o față mai puțin cunoscută a unei lumi asupra căreia tindem să avem o imagine monocromă. Complexați de „balastul” nostru istoric și cultural uităm aproape deliberat de rădăcinile noastre duhovnicești vii, așteptând întodeauna legitimarea și confirmarea dinspre Occident.
În „Să nu trăim în minciună!”, Rod Dreher a parcurs drumul invers. Din ce în ce mai conștient că lumea apuseană și civilizația modernă a democrației liberale se îndreaptă cu pași repezi spre un totalitarism „soft” sau „de mătase”, autorul nostru a purces la o călătorie spirituală și fizică pe tărămurile greu încercate de dictatură ale Europei de Est. Aici a înregistrat experiențele ziditoare ale unor martiri anticomuniști, nu doar cu scopul de a cultiva memoria unor eroi autentici, cât mai ales pentru a trage învățăminte și a deprinde strategii de supraviețuire sufletească în perioade de restriște. În același timp, Dreher a constatat că oamenii veniți din spațiul ex-comunist au o privire mult mai lucidă și sesizează fără greș simptomele unor fenomene pre-totalitare, așa cum sunt cele pe care le trăim noi astăzi.
Cartea sa, ce poartă subtitlul „Un manual pentru disidenții creștini”, este împărțită în două secțiuni. Prima parte aduce, dacă mai era nevoie și probabil că, uitându-ne în jur, cu siguranță că mai este nevoie, argumente foarte solide și convingătoare cu privire la timpurile grele ce se întrevăd la orizont. De la tirania tot mai apăsătoare a corectitudinii politice, niciodată mulțumiță de concesiile făcute sau de punctele de rezistență zdrobite, până la mijloacele de supraveghere orwelliană din ce în ce mai sofisticate și mai intruzive, Dreher cartografiază cu talent și pricepere arsenalul unui Moloh corporatist-etatist ce își propune să devoreze sufletele oamenilor.
Autorul surprinde – și aici rezidă unul din meritele de căpătâi ale cărții – caracterul religios al noii ideologii progresist totalitare. „Mitul Progresului afirmă că știința și tehnologia le vor da indivizilor puterea, nestânjenită de limitele impuse prin religie și tradiție, de a-și îndeplini dorințele”, scrie Dreher. Este o viziune a lumii aproape explicit chiliastă, care încearcă să ne amăgească prin iluzia unui rai pământesc și o viață prelungită indefinit cu ajutorul tehnologiei. Pe de altă parte, ca orice religie sectară și intolerantă, progresismul nu acceptă niciun fel de disidență sau îndoială, ceea ce înseamnă că „pentru inchizitorii justiției sociale, dialogul este procesul prin care opozanții își mărturisesc păcatele și se supun, înfricoșați și tremurând, crezului justiției sociale.” Așa se explică, de pildă, necontenitele vânători de vrăjitoare, ca și autocenzura tot mai răspândită a oamenilor cu un nume, care se feresc din toate puterile pentru a nu cădea pradă hoardelor de vandali virtuali sau comisarilor culturali aflați într-o veghe neîntreruptă.
Cu toate meritele incontestabile pe care le conține descrierea acestui fenomen totalitar insidios, forța cărții lui Rod Dreher constă, în opinia mea, în prezentarea unor strategii brevetate de supraviețuire fizică, sufletească și duhovnicească pentru creștinii secolului XXI. Vlăguiți de confortul consumerist și anesteziați de mirajul apusean, tot mai mulți dintre noi sunt debusolați în confruntarea cu noua dictatură.
În efortul său de a oferi forme plauzibile de rezistență, autorul nu aduce inovații ci se bazează, ca un bun ortodox, pe calea încercată a tradiției: credința, familia, cultivarea memoriei culturale, prețuirea suferinței etc. Din acest motiv, soluțiile sale poate că nu par, la o privire superficială, spectaculoase. Însă analizate mai grijuliu și întărite de glasul unor mărturisitori antitotalitari dincolo de orice îndoială (vezi bunăoară pasajele dedicate Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau martirului Constantin Oprișan) ele ne furnizează soluții autentice nu doar pentru a supraviețui, ci chiar pentru a înflori în adversități.
Dacă exemplul unor nevoitori prin pușcăriile comuniste ne poate inhiba prin înălțimea lor, nu ar trebui să uităm, așa cum ne îndeamnă Dreher, că la Dumnezeu toate sunt cu putință și, în același timp, că virtuțile se învață în familie, de mici copii. Din acest punct de vedere, din noianul de recomandări remarcabile pe care ni le oferă autorul american aș sublinia, în acest context, importanța lecturilor ziditoare în familie sau chiar într-un cerc mai larg. Povestea familiei Benda în care mama își făcea zilnic timp să le citească două-trei ore copiilor cărți ziditoare pentru ei ne oferă o lecție importantă de rezistență duhovnicească. Eroii se construiesc în interiorul familiilor și orice realizare de seamă are în spate multe fapte în aparență minore: mersul la biserică, cititul și discuția unei cărți, frecventarea cât mai sporadică a noilor medii de comunicare etc.
Dreher ne reamintește că, oricât de înfricoșătoare s-ar prefigura timpurile, soarta ne aparține în întregime și depinde doar de noi să trăim în adevăr și nu în minciună. „Sunt provocări intimidante, dar suntem binecuvântați cu exemple ale sfinților care au făcut același lucru înainte”, spune autorul american. Având acest exemplu paradigmatic în minte, deja putem privi altfel viitorul, știind, pe urmele Sf. Iustin Popovici, că viețile sfinților nu sunt altceva decât viața și gândul lui Hristos.
***
INTRODUCERE
„Întotdeauna există această credinţă eronată: „Aici nu poate fi la fel; aici, asemenea lucruri ar fi imposibile”. Din nefericire, tot răul secolului al douăzecilea este posibil oriunde pe pământ” (ALEXANDR SOLJENIŢÎN).
În 1989, Zidul Berlinului a căzut şi, odată cu el, a căzut şi totalitarismul sovietic. Dus a fost statul comunist poliţienesc care înrobise Rusia şi jumătate din Europa. Războiul Rece, care dominase a doua jumătate a secolului XX, a luat sfârşit. Democraţia şi capitalismul au înmugurit în fostele ţări captive. Era totalitarismului a alunecat în uitare, spre a nu mai ameninţa nicicând omenirea.
Sau aşa sună povestea. Şi eu, asemenea majorităţii americanilor, am crezut că ameninţarea totalitarismului trecuse. După care, în primăvara anului 2015, am primit un telefon de la un necunoscut cu vocea tulburată. Cel care mă sunase era un eminent medic american. El mi-a spus că bătrâna lui mamă, imigrantă cehoslovacă în Statele Unite, petrecuse şase ani, în tinereţe ca deţinut politic în ţara natală. Făcuse parte din rezistenţa catolică anticomunistă. Acum nonagenară, locuind cu fiul ei şi cu familia lui, bătrâna îi spusese, de curând, fiului ei american că evenimentele din Statele Unite de azi îi aduc aminte de perioada în care comunismul a venit la putere în Cehoslovacia.
Ce i-a stârnit îngrijorarea? Ştirile din mass-media despre frenezia cu care pe reţelele sociale fusese atacată o pizzerie dintr-un orăşel, în statul american Indiana, ai cărei proprietari, creştini de rit evanghelic, îi spuseseră unui reporter că nu vor accepta să livreze pentru nunta a două persoane de acelaşi sex. Atât de copleşitoare au fost ameninţările la adresa vieţii proprietarilor şi a avutului lor – inclusiv un utilizator de pe platforma socială Twitter, care a postat în reţea un apel la mulţime să dea foc pizzeriei -, încât proprietarii au închis porţile localului pentru o vreme. În tot acest timp, elitele liberale, mai ales din mass-media, în mod normal deosebit de vigilente la pericolul ca mulţimea furioasă să ameninţe vieţile şi mijloacele de trai ale minorităţilor, au rămas netulburate de atacul împotriva pizzeriei, care a avut loc în contextul, mai larg, al unei dezbateri despre ciocnirea dintre drepturile homosexualilor și libertatea religioasă.
Medicul în cauză, născut în Statele Unite, mi-a spus că auzise toată viaţa de la părinţii lui imigranţi avertismente despre pericolele totalitarismului. Nu îşi făcuse griji – la urma urmei, suntem în America, ţara libertăţii, a drepturilor individuale, o naţiune care recunoaşte deasupra ei pe Dumnezeu şi statul de drept. America s-a născut dintr-o dorinţă de libertate religioasă şi a fost dintotdeauna mândră de Primul Amendament al Constituţiei Statelor Unite, care o garantează. Dar acum era ceva cu evenimentele din Indiana, care îl punea pe gânduri: și dacă părinţii mei aveau dreptate?
E uşor să zâmbeşti în faţa unui asemenea lucru, spunându-ți că nu contează. Mulţi dintre noi, cu părinţi în vârstă, suntem obişnuiţi să trebuiască să-i rugăm să se dea jos din pod, ca să zic aşa, unde s-au ascuns după ce vreo emisiune de la televizor le-a aţâţat frica şi neliniştea faţă de ce se întâmplă în lumea de dincolo de uşa casei lor. Am presupus că era la fel şi în cazul bătrânei cehoslovace.
Dar ceva mi-a zguduit siguranţa, ceva din încordarea pe care o simţeam în glasul medicului, plus faptul că se simţise obligat să se adreseze unui jurnalist pe care nici măcar nu-l cunoştea, spunându-mi că ar fi prea periculos pentru mine să-i pomenesc numele, dacă scriam despre el. Întrebarea lui a devenit întrebarea mea: dacă bătrâna cehoaică vede un lucru pe care noi, ceilalţi, nu-l vedem? Dacă asistăm, realmente, la o întoarcere către totalitarism în democraţiile liberale occidentale, dar nu putem s-o vedem din cauză că îmbracă o formă diferită de cea clasică?
În anii următori, am discutat cu mulţi oameni, bărbaţi şi femei, care trăiseră mai demult în comunism. I-am întrebat ce credeau despre spusele bătrânei. Erau şi ei de părere că viaţa din America alunecă în direcţia unui soi de totalitarism?
Cu toţii au spus că da. Deseori, pe un ton categoric. Erau, de obicei, surprinşi de întrebarea mea, pentru că îi consideră pe americani nişte naivi fără speranţă în această privinţă. Vorbind pe îndelete cu unii dintre emigranţii care şi-au găsit refugiu în America, am descoperit că îi înfurie sincer faptul că semenii lor americani nu-şi dau seama ce se întâmplă.
Ce anume din situaţia care se conturează în Occident seamănă cu cea de care au fugit? La urma urmei, fiecare societate are reguli şi tabuuri şi mecanisme prin care să le aplice cu forţa. Ceea ce îi sperie pe cei care au trăit sub comunismul sovietic este această similitudine: elitele şi instituţiile elitei abandonează liberalismul clasic, de modă veche, întemeiat pe apărarea drepturilor individului, şi îl înlocuiesc cu un crez progresist care priveşte justiţia şi dreptatea în termenii grupurilor. Ele îi încurajează pe oameni să se identifice cu grupurile – etnice, sexuale şi de altă natură – şi să se gândească la Bine şi Rău ca la o chestiune de dinamică a puterii între grupuri.) O viziune utopică îi mână în luptă pe aceşti progresişti, una care îi face să se simtă obligaţi să încerce să rescrie istoria şi să reinventeze limba, pentru a le reflecta idealurile lor de justiţie socială.
Mai mult decât atât, aceşti progresişti ai utopiei modifică permanent normele în privinţa gândirii, a exprimării şi a comportamentului. Nu poţi fi niciodată sigur dacă nu cumva cei aflaţi la putere nu te vor înhăţa, etichetându-te drept „rău”, pentru că ai spus sau ai făcut ceva care era perfect în regulă cu o zi înainte. Iar consecinţele încălcării noilor tabuuri sunt extreme, inclusiv pierderea mijloacelor de trai şi reputaţia ruinată pentru totdeauna.
Oamenii devin instantaneu nişte paria pentru că au exprimat o opinie incorectă politic sau pentru că ar fi provocat în vreun alt mod o gloată progresistă, ceea ce îi amplifică acesteia din urmă tentaţia de a găsi ţapi ispăşitori cu ajutorul presei tradiţionale sau prin reţelele sociale. Sub masca „diversităţii”, a „inclusivităţii”, a „echităţii” şi altor termeni din jargonul egalitarist, stânga ideologică creează mecanisme puternice, cu care controlează gândirea şi discursul, şi îi marginalizează pe disidenţi ca pe nişte personificări ale răului.
Le este foarte greu americanilor care n-au trecut niciodată prin acest gen de ceaţă ideologică să îşi dea seama ce se întâmplă. Bineînţeles că, indiferent ce ar fi, nu este o copie la indigo a vieţii din ţările fostului Bloc Sovietic, cu poliţia lor secretă, cu Gulagurile lor, cu cenzura lor strictă şi cu privaţiunile lor materiale. Şi tocmai nici e problema, ne avertizează emigranţii. Faptul că, relativ la condiţiile din Blocul Sovietic, viaţa din Occident rămâne, totuşi, atât de liberă şi de prosperă, este lucrul care îi orbeşte pe americani in faţa pericolului crescând la adresa libertăţii noastre. Şi nu numai asta, ci şi modul în care cei ce ne răpesc libertatea îşi învelesc cu grijă fapta în limbajul eliberării victimelor de sub asuprire.
„M-am născut şi am crescut în Uniunea Sovietică, şi sunt, cu toată sinceritatea, uimit de cât de mult seamănă unele dintre aceste evoluţii cu felul în care acţiona propaganda sovietică”, mi-a spus un profesor universitar care trăieşte acum în Midwest-ul american.
Un alt profesor emigrat, dar din Cehoslovacia, s-a exprimat cu tot atâta francheţe şi fără menajamente. El mi-a destăinuit că a început să remarce o schimbare în urmă cu aproape un deceniu: prietenii lui coborau vocea şi se uitau peste umăr, atunci când formulau opinii conservatoare. Când el însuşi îşi exprima convingerile conservatoare pe un ton normal al vocii, americanii începeau să se foiască neliniştiţi şi să cerceteze iute cu privirea restul încăperii, ca să vadă cine s-ar putea să asculte. „Aşa am crescut eu“, mi-a spus el, „dar se presupunea că aici nu se întâmplă la fel”.
Ce se întâmplă aici? Un militantism progresist – şi profund anticreştin – invadează în ritm constant societatea; unul pe care Papa Benedict al XVI-lea l-a descris ca fiind „o dictatură mondială a unor ideologii aparent umaniste“, care îi împinge spre marginile societăţii pe cei ce nu sunt de acord cu ea. Benedict a numit-o „manifestarea „forţei spirituale a Antihristului”. Această forţă spirituală îmbracă forme concrete în administraţia de stat şi în instituţii private, în corporaţii, în mediul universitar şi în mass-media, şi în schimbarea obiceiurilor de zi cu zi ale vieţii din America. Viteza cu care înaintează îi este dată de capacităţile tehnologice fără precedent de a ţine sub observaţie viaţa particulară. Practic, nu mai există niciun ungher în care să te poţi ascunde.
Vechiul totalitarism, cel „de fier”, avea o viziune asupra lumii care cerea eradicarea creştinismului. Cel nou, „de mătase”, cere acelaşi lucru, iar noi nu suntem bine echipaţi să-i rezistăm atacului viclean, executat mai pe ocolite.
După cum ştim, comunismul era ateu în mod militant şi declara religia drept duşmanul său de moarte. Sovieticii şi aliaţii lor europeni au asasinat membri ai clerului şi au aruncat nenumăraţi credincioşi, atât hirotoniţi, cât şi mireni, în închisori şi în lagăre de muncă, unde mulţi au fost supuşi la tortură.
Astăzi? Lumea occidentală a devenit postcreştină, cei născuţi după 1980 respingând în număr mare credinţa religioasă. Aceasta înseamnă nu doar că ni se opun nouă, creştinilor, atunci când ne ridicăm în apărarea principiilor noastre – cu deosebire, în apărarea familiei tradiţionale şi a caracterului sacru al vieţii omeneşti -, dar înseamnă şi că nici măcar nu înţeleg de ce ar trebui să tolereze dezacordul întemeiat pe credinţa religioasă.
Nu putem spera să rezistăm în faţa totalitarismului de mătase, care vine, dacă nu ne punem în ordine viaţa spirituală. Acesta este mesajul lui Alexandr Soljeniţîn, marele disident anticomunist, laureat al Premiului Nobel şi credincios creştin-ortodox. El avea convingerea că esenţa crizei care a creat şi a susţinut comunismul nu era una politică, ci una spirituală.
După ce publicarea Arhipelagului Gulag a expus putreziciunea totalitarismului sovietic şi a făcut din Soljeniţîn un erou la nivel global, Moscova l-a expulzat, până la urmă, în Occident. În ajunul exilului său forţat, Soljeniţîn a publicat un ultim mesaj către poporul rus, intitulat „Să nu trăim în minciună!”. În eseul lui, Soljeniţîn a contestat afirmaţia că sistemul totalitar ar fi atât de puternic, încât oamenii obişnuiţi nu pot să-l schimbe.
„Prostii”, a spus el. Temelia totalitarismului este o ideologie alcătuită din minciuni. Sistemul depinde, pentru însăşi existenţa lui, de teama oamenilor de a tăgădui minciunile. Spunea scriitorul:
„Calea noastră trebuie să fie: Niciodată nu vom sprijini cu bună ştiinţă minciuni!”.
Poate că nu veţi avea tăria să vă ridicaţi în public și să spuneţi ce credeţi cu adevărat, dar puteţi măcar să refuzaţi să afirmaţi ceea ce nu credeţi. Poate că nu veţi fi în stare să răsturnaţi totalitarismul, dar puteţi găsi, în voi înşivă şi în comunitatea voastră, mijloacele pentru a trăi în demnitatea adevărului. Dacă trebuie să trăim sub dictatura minciunilor, spunea scriitorul, atunci răspunsul nostru trebuie să fie: „Stăpânirea lor să nu reziste prin mine!”
Ce înseamnă pentru noi, azi, să nu trăim în minciună? Aceasta este întrebarea la care cartea mea încearcă să răspundă, prin interviuri luate creştinilor (şi altora) de pe tot cuprinsul Blocului Sovietic, şi prin mărturii lăsate de aceştia, care au trăit totalitarismul şi îşi împărtăşesc înţelepciunea dobândită prin experienţă silnică îndurată pe propria piele.
Prima parte a cărţii argumentează că, în ciuda permisivităţii sale de suprafaţă, democraţia liberală degenerează acum în ceva ce seamănă cu totalitarismul asupra căruia a triumfat în cursul Războiului Rece. Sunt cercetate sursele de totalitarism, revelând paralele tulburătoare între societatea contemporană şi cele care au dat naştere totalitarismului din secolul XX. De asemenea, vor fi examinaţi doi factori anume care definesc ascensiunea totalitarismului de mătase: ideologia „justiţiei sociale“, care domină mediul universitar şi alte instituţii importante, precum și tehnologia de supraveghere, care a devenit o prezenţă ubicuă nu prin decret guvernamental, ci prin caracterul persuasiv al capitalismului consumerist. Prima secţiune a cărţii se încheie cu o trecere în revistă a rolului principal pe care l-au jucat intelectualii în Revoluţia Bolşevică şi cu argumentarea faptul că nu ne putem permite să luăm în glumă excesele ideologice ale propriei noastre intelighenţii corecte politic.
Partea a doua examinează, mai în detaliu, formele, metodele şi sursele de rezistenţă în faţa minciunilor totalitarismului de mătase. De ce religia şi nădejdea pe care o dă aceasta reprezintă esenţa tare a rezistenţei eficace? Ce legătură are voinţa de a suferi cu a trăi în adevăr? De ce este familia cea mai importantă celulă a opoziţiei? Cum reuşeşte tovărăşia în credinţă să asigure rezistenţă în faţa persecuţiei? Cum putem învăţa să recunoaştem vorbele calpe ale totalitarismului şi să luptăm cu înşelătoria lui? Cum au reuşit să treacă cu bine prin urgie aceşti credincioşi asupriţi? Cum s-au protejat, pe ei şi familiile lor? Cum şi-au păstrat credinţa, integritatea, chiar şi mintea întreagă? De ce se simt atât de neliniştiţi în privinţa viitorului Vestului? Suntem noi capabili să-i auzim sau vom continua să ne lăsăm legănaţi de iluzia că aici nu se poate întâmpla?
O emigrantă născută în universul sovietic, care predă la o universitate din Statele Unite, subliniază urgenţa îndemnului ca americanii să-i ia în serios pe cei ca ea:
„Nu veţi putea să prevedeţi ce se va invoca împotriva voastră mâine. Nici nu aveţi idee care lucru absolut normal pe care îl spuneţi astăzi sau îl faceţi astăzi, mâine va fi folosit împotriva voastră, ca să vă distrugă. Asta au văzut oamenii din Uniunea Sovietică. Noi ştim deja cum funcţionează chestia asta”.
Pe de altă parte, amicul meu care a emigrat din Cehia m-a sfătuit să nu-mi irosesc timpul scriind această carte. „Va trebui ca oamenii să-l trăiască pe pielea lor, ca să-l înţeleagă”, spune el, nu fără un anume cinism. „Ori de câte ori încerc să le explic, unor prieteni sau unor simple cunoştinţe, evenimentele actuale şi semnificaţia lor, am parte de priviri goale sau mi se dau răspunsuri de-a dreptul prosteşti”.
Poate că are dreptate. Dar, de dragul copiilor lui şi ai mei, eu am scris această carte, ca să-i arăt că se înşală.
***
Vedeți și:
VIAȚA CREȘTINĂ SUB SUPRAVEGHEREA TOTALĂ. Cum să ne pregătim pentru represiunea iminentă?
TOLERANTA a fost doar o capcana. Acum trebuie sa inveti SA-L IUBESTI pe BIG BROTHER-ul LGBT
***
DE LA REEDUCAREA PRIN TORTURA LA REEDUCAREA SOFT: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om
IN SPATELE REEDUCARII SI A DOMINATIEI TOTALITARE: tatal minciunii, ucigasul de oameni
“NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU, CU O INIMA MARE CAT RUSIA. MECANISMUL GULAGULUI (I)
Cuviosul Serafim Rose despre VIITORUL RUSIEI SI SFARSITUL LUMII
N. STEINHARDT: Trei solutii “laice” de iesire dintr-un spatiu concentrationar (totalitar)
***
***
Ok, dar pina la urma noi sau rusii chiar ne-am invatat lectia? Sint ei OK acum, sau noi? Ce inseamna asta:
https://orthochristian.com/140414.html
Isi vind obiectele sfintilor la licitatie? Cine va beneficia? Unde merg banii? Poate ca ce a inceput in Rusia nu a plecat niciodata. Lupul si-a schimbat blana, atit.