SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL, “VULTURUL RANIT”

25-01-2010 Sublinieri

“MA TEM DE CEI CE PAR PRIETENI SI ORTODOCSI, DAR SFASIE BISERICA SI SCHIMBA INVATATURA EI”

grigorie-rugandu-se

Si voi imitati-va preotul timid; da, copiii mei preaiubiti, da, voi care sunteti impreuna cu el partasi la dojana si bunatatea dumnezeiasca, tineti-va sufletele in lacrimi; opriti-va mania, facand mai bune faptele voastre… Stiu ca mie, slujitorul lui Dumnezeu, si voua, care ati primit aceeasi cinste, ni se porunceste sa intram imbracati in panza de sac si batandu-ne in piept zi si noapte intre prag si altar, cu straie vrednice de mila, sa plangem cu staruinta pentru noi si popor, fara sa crutam nimic, nici durerea, nici cuvintele in stare sa-L induplece pe Dumnezeu…; si aceasta cu atat mai multa mahnire cu cat mai mare este demnitatea noastra, pentru a invata prin exemplul nostru poporul despre strapungerea inimii si indreptarea raului…

Veniti asadar, fratilor, sa cadem si sa plangem inaintea Domnului, Ziditorul nostru. Sa randuim un doliu obstesc, impartindu-ne dupa varste si categorii sociale. Sa inaltam glasul rugaciunii in locul tipetelor care Ii sunt urate, sa ridicam in urechile Domnului Savaot aceasta: <<Sa abatem mania Sa prin marturisire>>. Intrucat L-am vazut manios, sa facem asa incat sa-I indepartam mania. Cine stie, precum sta scris, daca nu cumva Ii va parea rau si va pogori asupra noastra binecuvantare. Stiu foarte bine acest lucru pentru ca am cunoscut iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Va parasi ceea ce e potrivnic firii Sale, adica mania si va veni la ce este potrivit firii Sale, adica la milostivire. Caci in acest scop isi arata mania, spre aceasta inclina… Numai sa ne fie mila de noi insine si sa croim drum spre dreapta iubire a Tatalui. Sa semanam cu lacrimi ca sa seceram cu bucurie…”

Vulturul ranit

***

Fragment din: “VULTURUL RANIT – Viata Sfantului Grigorie Teologul”, de Stelianos Papadopoulos:

Marea dilemă: ce cale să urmeze în slujirea lui Dumnezeu

In 358 şi 359, marele lui prieten, Vasile, se nevoia pustniceşte în Anisa, aproape de Neocezareea Pontului. De acolo scria şi îl ruga pe Grigorie să meargă să sihăstrească împreună, precum îşi făgăduiseră unul altuia la Atena. Lui Grigorie îi părea rău din toată inima, dar nu-şi putea ţine făgăduinţa, care fusese aproape un jurământ. Părinţii îl ţineau cu stăruinţă. Biserica Nazianzului avea trebuinţă de marea lui pregătire cărturărească. Iar el?

Se povesteşte în marele lui poem biografic (Poeme epice XI, 277-328). Pe cât sporea în cercetarea celor dumnezeieşti, pe atât se încingea război înlăuntrul lui, fără să aibă însă duşman. Era tulburat, trăia o confuzie ce-l hărţuia insuportabil. Ce-o să facă în viaţă, cum o să lucreze duhovniceşte, ce rol o să joace în Biserică? Toate erau îndreptăţite şi faţă de toate simţea ceva, însă… înlăuntrul lui a aşternut – mai bine zis s-a aşternut de la sine -judeţ. Iar glasurile îi spuneau:

Grigorie, sus mintea! Nu te îndeletnici cu cele trupeşti şi cu slava omenească. Bisericii să te afieroseşti!

Dar acestea toate pentru Grigorie erau hotărâte. Cu făgăduinţe şi vedenii dumnezeieşti îi era hotărâtă afierosirea lui Dumnezeu. Intrebarea era ce-i de făcut de-aici înainte, încotro să apuce?

Ascultă, Grigorie – îi zicea alt glas. Găteşte-te pentru culmea vieţii duhovniceşti. Pustnic să te faci; nevoitor al rugăciunii şi al vederii dumnezeieşti în linişte desăvârşită. Ştiu cât îl preţuieşti pe Ilie, proorocul care a trăit pe Carmel şi a fost hrănit de către corb. Văd că-ţi este mintea la Ioan Inaintemergătorul, care mânca doar rădăcini şi miere sălbatică. Ca aceştia fă-te!

Intr-adevăr, asemenea viaţă îl fermeca. Liniştea desăvârşită îi dădea totul. In sinele lui slobod şi senin trăia cu adevărat pe Dumnezeu. Ce altceva să-şi mai dorească? Gândul isihiei îl lua cu dânsul şi se împăca, dar lupta nu luase sfârşit.

Ia aminte şi la mine, Grigorie – îi zicea al treilea glas. Toate acestea sumt bune şi sfinte. Le văd şi le preţuiesc. Insă pe tine Dumnezeu te are spre lupta pentru adevăr. Prin tine Domnul va fulgera voia Lui şi va nimici eresul. Şi de vreme ce trebuie să te închini rugăciunii, trebuie şi să cercetezi. Despre pustnicii rugăciunii neîncetate nu există cărţi prea multe. Iar tu trebuie să ai toate cărţile trebuincioase. Astfel vei învăţa să cugeti teologic. Mai întâi să dobândeşti cercarea dumnezeiască a acelora ce-au scris cărţile, şi-apoi să ceri de la Duhul Sfânt şi altă experienţă a adevărului. Aşa îi vei păzi pe credincioşi de eresuri. Aici, aşadar, aici să rămâi, să te vadă toţi şi să te audă toţi, ortodocşi sau nu.

Cu cumpătul său, Grigorie a luat aminte şi la al doilea, şi la al treilea glas. Toate le cântărea, toate le măsura, dar tot nu se hotăra. Nu voia să se păgubeasscă de isihie şi de dumnezeieştile ei daruri, dar nu trebuia nici să tăgăduiască lupta pentru teologie. Isihia îl fermeca. Teologia era o îndatorire sfântă. S-a luptat mult, cu sine şi cu Dumnezeul său, dar a găsit soluţia: va urma calea de mijloc. Intre cei necăsătoriţi şi cei căsătoriţi, între sihastri şi mireni. Cei dintâi se retrag din lume, trăiesc o viaţă aspră şi aparte, îngrijindu-se doar de suflet, sunt senini şi gânditori. Cei de pe urmă trăiesc viaţa cea obişmuită, fiind părtaşi necazurilor lumii, pierzându-şi liniştea şi îngrrijindu-se de sufletele celorlalţi. Cei dintâi – văzători de Dummezeu. Cei de pe urmă – făptuitori. Grigorie, urmând calea de mijloc, încerca totdeauna să ia de la isihaşti cele înalte şi de la făptuitori iubirea. Aşa şi-a rezolvat din clipa aceea marea lui problemă:o să rămână necăsătorit, însă va lucra în lume, păstorind şi teologhisind.

Dezlegarea însă era doar teoretică. In practică nu a avut o aplicare lesnicioasă. Grigorie îşi va petrece toată viaţa primejduindu-şi isihia şi luptându-se teologic în lume. Când se afla în lume îl copleşea dorul după isihie, iar când trăia sihăstreşte dădea loc rugăminţilor de a sluji. Era limpede că soluţiile de mijloc sunt de neaplicat, iar atunci când se aplică devin chinuitoare. De obicei, dintre părţile pe care voim să le punem laolaltă precumpăneşte ori una, ori cealaltă. Sinteza deplin echilibrată nu-i cu putinţă. De pildă, Grigorie: deşi într-un fel cugeta şi hotăra, altlfel ieşeau lucrurile.

grigorie-vasileIn sihăstria Pontului, cu Vasile

In 360 Vasile îl presa tot mai mult pe Grigorie cu rugamintea de a sihastri împreună, de astă dată în mica sihăstrie de lângă râul Irisului, în Pont. Grigorie a îngăimat un motiv părinţilor săi şi a fugit în sihăstrie. A făcut aceasta într-o zi când tatal lui îi cerea stăruitor să-l hirotonisească preot. Atunci nimic nu l-a mai ţinut. A căutat mângâiere în sihăstria lui Vasile. S-au îndeletnicit însă şi cu teologia. Acolo Grigorie a alcătuit Filocalia lui Origen iar Vasile o parte dintre scrierile sale ascetice. Fiecare cerea sfatul celuilalt în orice scria.

S-au îndeletnicit, de-asemenea, şi cu lucrul mâinilor, pentru cele trebuincioase. Singuri tăiau lemne, singuri sădeau legume, singuri le udau, singuri îşi pregăteau puţina hrană. Ore de rodire duhovnicească şi comuniune, şi ore de linişte senină. Fiecare ii ajuta pe celălalt în dobândirea virtuţilor şi în pătrunderea adevărurilor dumnezeieşti. Fiecare se deda rugăciunii ore nesfârşite. Cerea de la Dumnezeu şi lua, predându-se pe el însuşi. Intâia oara au gustat cei doi tineri bărbaţi harisma sfântă a luminării. Citind şi rugându-se, au simţit că îi călăuzea Duhul Sfânt către adevărul dumnezeiesc. Tot ce se întâmpla venea de la Dumnezeu. In tot ce izbuteau se nevoiau pe tăcute. Zilele petrecute în sihăstria Irisului deveneau cele mai fericite din viaţa lor. Insă acestea nu au durat prea mult. Doar până în decembrie 361.

Apucaseră însă să trăiască experienţe irepetabile. Trecusera treapta curăţirii de patimi şi înţeleseseră şi cercetaseră practica ascezei. Cunoscuseră roadele rugăciunii şi harismele şi luminării dumnezeieşti. Se încredinţaseră de ceea ce dinainte ştiuseră: ca toate le dă Dumnezeu acolo unde e asceză, viaţă în nevoinţa de orice fel. De aceea şi Grigorie şi Vasile, fiindcă Biserica îi chema neincetat spre slujire şi teologie, nu vor putea să se desfete cât ar fi dorit de iubita lor vieţuire ascetică; însă în întreaga lor viaţă vor trai ascetic.

Grigorie, care ca poet nu putuse totdeauna să se ţină în frâu, zugraveste direct şi indirect viaţa ascetică pe care a trăit-o. Atunci cand, in varstă fiind, tinerii l-au întrebat despre asceză, le-a spus:

Trupul, fiii mei. Acesta se răzvrăteşte şi tulbură pe tânăr. E trebuinta de multe nevoinţe; apoi se linişteşte. Pântecele nu mi l-am simţit îndestulat. Mă ridicam de la masă înainte de a mă satura. De cum vedeam că mă stăpâneşte mânia, mă sălbăticeam asupra ei ca o fiară. Aşa mă lăsa în pace. Iar noaptea? Ce era cu noptile lungi de iarnă? Iarăşi luptă şi război. Pe pământ dormeam, fiii mei. Şi patul – lângă mine. Mă acopeream cu nişte zdrenţe. Atipeam puţin – scurtă vreme. Apoi iarăşi în picioare. Rugăciune si matanii. Adesea genunchii îmi sângerau şi rănile rămâneau mult timp deschise. Mă rugam şi îngenuncheam. Imi plângeam slabiciunile şi lacrimi amare îmi ardeau ochii.

Aşa izbuti Grigorie să-şi supună patimile, poftele trupului, care il împiedicaseră în viaţa virtuoasă. Mai mult încă: nu-i ingaduiau să înainteze în viaţa desăvârşită.

grigorie-vechiCalauzit către altar. Este hirotonisit preot

Am spus că Grigorie şi Vasile nu s-au bucurat prea multă vreme de viaţa cea senină şi scăldată de Duhul a sihăstriei. Bătranul Grigorie, episcopul Nazianzului, scria şi poruncea necontenit fiului său:

Vino, fiul meu, nu-i chip altfel. Ne-au ajuns vremuri grele. Si doar la tine mai am nădejde. Azi-mâine mor şi nu te mai văd. Mama ta este şi ea nemângâiată… Nu întârzia; o să tot ai vreme sa pusniceşti.

La sfarşitul lui 361, în decembrie, Grigorie luă drumul intoarcerii. Descăleca acasă şi îşi află tatăl adânc căzut pe gânduri. Isi îmbrăţişa mama, pe Nonna, şi se aşezară. Bătrânul episcop, părintele lui gârbovit, cu barba albă, însă patriarh impunător ii spuse cu gravitate în glas:

Grigorie, ţi-a sosit ceasul. Cu jurăminte eşti afierosit lui Dumnezeu şi – slavă Domnului! – Il iubeşti. Acum trebuie şi sa-I slujeşti. O să te hirotonisesc preot, fără amânare.

Grigorie s-a cutremurat şi a dat să se împotrivească. A ingăimat câteva cuvinte – toate zicând „nu”. Insă bătrânul episcop îl ţintui cu purtarea sa sfântă şi autoritară, ce nu lasă loc de împotrivire:

O să te supui. E voia lui Dumnezeu şi nu-i îngăduit sa te împotriveşti Lui. Pentru El trăim!

Candidatul la preoţie s-a adunat să vadă unde se află. Ochii îi trădau când frică faţă de taina preoţiei, când supărare faţa de tatăl său stăruitor. Bătrânul părinte înţelese zbuciumul din sufletul fiului său, însă acum era hotărât să meargă înainte. Adauga, spre a-i învedera că vremurile sunt grele:

Nu vezi cât rău se face în jurul nostru? Biserica sufera cumplit. Hristos este iarăşi răstignit. Din când în când se fac sinoade, fiecare tăgăduind pe celălalt. Acum doi ani i-am avut pe omiusianiştii cu Vasile de Ankira şi Gheorghe al Laodiceii; de anul trecut Acachie face ce pofteşte, de vreme ce a izbutit sa-l atragă pe împărat de partea lui, zicând că Fiul este doar asemanator Tatălui. Toţi îmi par odrasle îndepărtate ale lui Arie. Din păcate, nu pot să le pricep pe toate. De-aceea îţi zic, trebuie să te faci preot şi să rămâi aici. Să cercetezi bine lucrurile acestea. Nu face să mergem orbeşte! Eu unul nu pot nici să văd, nici sa înţeleg adâncurile învăţăturii noastre. Ce mai aveam de făcut, am făcut. Acum e rândul tău.

Grigorie fiul şi-a venit puţin în simţiri şi şi-a întrerupt părintele:

Dar nici eu nu-s teolog… N-am toate scrierile lor, să pot judeca. Doar Atanasie, Atanasie al Alexandriei; el o să ne zică.

Asta o ştiu şi eu – a zis bătrânul tată. Dar unde-i Atanasie? Nu ştii că l-au exilat iarăşi? Şi arienii şi împăratul îl prigonesc. Acum o sa vedem ce-o să facă Iulian, pe care l-ai cunoscut la Atena si despre care am aflat zilele astea că se visează împărat. A fost cezar al Apusului, acum s-a făcut şi al Răsăritului. Singur stapanitor. Pricepi ce-nseamnă asta?

Auzind Grigorie fiul vorbele despre Iulian, i s-a strâns inima. Oare ce va aduce în Biserică omul acesta atât de problematic? O sa îngăduie episcopilor ortodocşi exilaţi să se întoarcă la episcopiile lor? O să urmeze tactica arianofilă a înaintaşului sa, Constanţiu? Cine ştie?! Ceea ce are importanţă este că, în vremurile acestea grele, Biserica are nevoie de un mare teolog. Iar Grigorie trebuie să înceapă exact de-acum. Unde o să ajungă? Cat de mare teolog va deveni? Nimeni nu ştia, nici el însuşi. Dumnezeu doar, care în ceasul acela a pus-o în acest sfânt joc şi pe Nonna, mama lui. Şi aceasta îl împingea pe Grigorie să primeasca preoţia. Nu cu cuvânt aspru şi greu, ca părintele lui. Aceasta, cu glas vesel, îi lua mâna în mâna ei, zicându-i:

Bunul şi sfântul meu fiu, Dumnezeu te-a dăruit Nonnei celei fara fiu, iar eu te-am făgăduit bisericii Lui, să-L slujeşti; ce-o sa-I spun, ce-o să-I spui şi tu, dacă nu ajungi preot?

Incet-încet, Grigorie s-a liniştit. Va primi hirotonia. Le-a spus si parinţilor, ca să se liniştească. S-a dus fiecare în odaia lui. Nimeni n-a avut poftă de mâncare. Bătrânii – fiindcă se săturasera cu consimţământul fiului lor. Grigorie – fiindcă se umpluse de gandul preoţiei. Mâncarea era ultimul lucru la care se putea gandi.

Toată noaptea a rămas treaz. Ca în toate nopţile, şi-a început metaniile. Sute de mătănii. A ostenit. Ingenuncheat, a plecat puţin capul pe pat, apoi s-a ridicat în picioare şi a intrat în norul rugaciunii. Mai întâi puţin, apoi mai adânc, tot mai adânc… a fost rapit la Dumnezeu. Luminându-se de ziuă, norul s-a retras pe nesimtite. A ingenuncheat cu atenţie şi s-a culcat pe jos, lângă pat, pe un preş. Intr-o oră a fost în picioare. S-a spălat, s-a rugat şi mintea i-a fugit la Vasile. L-a căutat în gând. A pregătit pană şi cerneala, a tras sertarul, să ia o bucată ieftină de pergament, şi i-a scris scrisoare lui Vasile. Avea trebuinţă să fie mângâiat de prietenia lor.

I-a scris cât de consolator îşi amintea toate cele ce cu nevoinţă, în chip minunat, le trăiseră în sihăstria Irisului. Si a aşteptat ziua pe care o va rândui părintele lui spre hirotonire. Data precisă a hirotoniei lui nu o ştim. Oricum, s-a petrecut intre Crăciunul lui 361 şi Boboteaza lui 362. Intr-una din aceste zile şi-a plecat – în chip de nou Isaac – capul, şi, având jertfitor pe tatăl său, s-a jertfit voii dumnezeieşti şi părinteşti.

gregory-theologian

Fuga în sihăstrie şi pregătirea întoarcerii

N-a îndurat însă Taina Preoţiei. Când i s-a dat de catre părintele lui – episcop – „părticica” Sfintei împărtăşanii, s-a cutremurat. A trăit o spaimă înfricoşătoare, peste care n-a putut sa treacă. S-a străduit tatăl său să-l liniştească, a încercat şi Nonna, cu dulceaţă… A fost cu neputinţă. De Bobotează a plecat la raul Irisului ca vai de el. Acolo ar găsi sprijin, la Vasile – care îi era ca un frate – şi în multdorita asceză. Şi nu a nădăjduit zadarnic. Vasile, care, după cum am zis, avea o mare voinţă şi putere de-a îndura, l-a ajutat să-şi găsească cumpătul. Au postit, s-au rugat… Au cugetat mult şi au dormit mai deloc.

Apoi Vasile, încet-încet, a pus lucrurile la locul lor. Au vorbit şi i-a arătat că, de vreme ce Dumnezeu a voit şi i-a dat preoţia, omul e dator să-şi asume greutatea ei. Cât de mare ar fi preoţia, Dumnezeu este mai mare şi-l face pe om în stare de ea. Dumnezeu dă preoţia, căci omul ce iubeşte pe Dumnezeu poate cu harul Lui să şi-o asume. Altfel, nu ar da-o.

Au trecut trei luni pe care cei doi asceţi nu le vor uita nicicând. Dumnezeu le-a dat, mai repede decât s-ar aştepta cineva, rod duhovnicesc. Au rămas surprinşi de seninătatea lor lăuntrică şi de pacea cea sfântă pe care o gustau. Atâta milă de la Dumnezeu! Şi-au sporit asceza spre a-I mulţumi. Iar Duhul Sfant îi cerceta din vreme în vreme, cu o lumină de netălmăcit si preadulce. Noaptea, în întunecimile firii înconjurătoare, ei isi vedeau prea limpede sinele lor, înţelegeau tâlcul firii -, pătrundeau adânc în adevăr şi trăiau fericirea. Dimineaţa, treji încă, nu cutezau nici între ei să-şi povestească înfricoşătoarele luminări. Doar din priviri se vesteau unul pe celălalt cum că lucru mare şi dumnezeiesc li s-a întâmplat noaptea. Şi fiecare se bucura neprefacut de harismele celuilalt.

Suisurile acestea dumnezeieşti şi neaşteptatele daruri au fost tulburate de veştile care au ajuns la ei. Pretutindeni Biserica era tulburata de eres, de groaza arianismului, iar dezbinările episcopilor slabeau cu desăvârşire lupta ortodocşilor. Ortodocşii exilaţi incepusera toti, de prin februarie 362, să se întoarcă la episcopiile lor. Era semn bun. Lipseau însă marii teologi. Marele Atanasie ce sa faca mai întâi? La sfârşitul lui februarie s-a întors şi el din exil si a inceput numaidecât lucrul îndreptării. Era capul preacinstit al Bisericii. Toti luau aminte la ce se face şi se spune. De aceea, în octombrie al aceluiaşi an, Iulian îl va exila iarăşi.

JulianAcest Iulian, aşadar, era acum mare duşman al Bisericii. Şi nu era doar eretic. Era naţionalist, idolatru, păgân, iniţiat în tainele zeilor falşi. Vorbea despre toleranţă religioasă şi pe orice cale ii imputina şi îi prigonea pe creştini. Avea de gând pur şi simplu sa-i faca sa dispară, însă într-un fel care să nu semene a prigoană.

De aceea, în sihăstrie au ajuns veşti tot mai rele. Amenintarea se apropia acum de temeliile Bisericii. Nu ar lăsa nimic în picioare, ar duce cu sine toate. Dar cei doi asceţi ai noştri ce vor face? Vor intra în flăcări? Grigorie, cel puţin, îl cunoscuse oarecum pe Iulian, la Atena. Il va lăsa nestânjenit? Se va pleca? Va tacea? Sau se va ridica şi va lupta cât va putea? Toate acestea le cugetau si le vorbeau cei doi asceţi.

Grigorie mai era şi preot. Compatrioţii lui aveau acum o şi mai mare nevoie de el. Şi aceştia făcuseră presiuni ca să fie hirotonisit preot. Şi imediat ce Grigorie a evadat de la îndatoririle lui din Nazianz, vuietul s-a ridicat în toată legea. Cei răi de gură si neghiobi spuneau o mie de lucruri împotriva lui: „Nu ne inghite” – zicea unul. „E făţarnic şi fricos” – insista altul. „Nu-i ajungea că-i preot, voia să ajungă episcop, de-aceea s-a mâniat şi ne-a parasit”- adăugau alţii.

Toate acestea i s-au făcut cunoscute lui Grigorie şi l-au intristat foarte, căci, bineînţeles, nu se potriveau adevărului. Şi pe langa acestea, bătrânii lui părinţi. Rămăseseră singuri şi se apropiau de 90 de ani. Pentru Grigorie, aşadar, lucrurile erau triste. Ceva trebuia sa facă. Trebuia să se hotărască pe dată. Să părăsească liniştea şi bunurile ei, pentru afierosire şi slujire. A găsit curajul s-o facă. Cu durere şi tristeţe mare, dar a facut-o. Atât de hotărât, încât îl miră până şi pe Vasile:

Imi pare rău, frate Grigorie. Imi pare tare rău; dar n-ai încotro. Aşa a vrut Dumnezeu – îi zise Vasile.

Ştii, Vasile, toate cele pe care le gândesc le voi scrie. Le voi aşeza de-acum pe hârtie şi cum ajung acolo, la Nazianz, le voi spune. Vreau să mă apăr, înţelegi… Mă acuză de-atâtea şi-atâtea… Apoi voiesc să le arăt, frate, ce înseamnă preoţia… Ce înseamnă să fii preot al lui Dumnezeu! După cum se pare, aceştia arată că n-au habar de-aceste lucruri!

grigorie-interesant
Frica preoţiei şi supunerea faţă de voia dumnezeiască

Şi a început Grigorie înainte de Pastile anului 362 să-şi scrie apărarea pentru fugă. A scris-o auzind glasuri şi proteste ale compatrioţilor săi. Şi a scris-o în aşa fel şi cu atâta plinătate, încât avem primul text al Bisericii referitor la teologia minunată a preoţiei. Glasurile îi strigau împotrivă, iar el le răspundea deschis, fără înconjur:

Ne dispreţuieşti, Grigorie. Pe noi şi vrednicia preoţiei!

Pentru Dumnezeu, fraţilor! Nici gând de-aşa ceva. De altfel, o mărturisesc: am fost biruit. Şi voi veni lângă voi. Cum să dispreţuiesc preoţia cea rânduită de Dumnezeu, de vreme ce a dat-o spre plinirea trupului lui Hristos, Biserica? Intru ea are Dumnezeu pe păstoriţi şi pe păstori, pe cei ce sunt învăţaţi şi pe cei ce învaţă.

Da, dar de cum ai fost hirotonit, ne-ai lăsat şi te-ai dus…

Şi aţi putea să-mi ziceţi că n-am socotinţă, că n-am minte câtuşi de puţin. Ar putea cineva să zică: „Grigorie e-atât de înfumurat, încât nici de lucrurile dumnezeieşti nu-i pasă. Nu pricepe ce înseamnă să te apropii şi să vorbeşti cu preabunul Dumnezeu”.

Atunci cum de te-ai hotărât să te-ntorci la noi? – aude alt glas.

Ingăduiţi-mi, îngăduiţi-mi să încep cu începutul. V-am marturisit că am fost biruit. Da, m-aţi biruit şi vin. Dar nu v-am spus ce m-a făcut să fug. Intâi de toate, hirotonia a venit atât de pe neaşteptate, încât m-am pierdut în faţa măreţiei ei înfricoşătoare. Apoi, cunoaşteţi prea bine nesfârşita mea iubire pentru viata pustnicească. Liniştea şi rugăciunea neîncetată mă farmecă. Sunt indrăgostit de viaţa sihastrului. De destulă vreme m-am incredinţat că bunul cel mai mare este slobozirea de cele materialnice. Să te aduni în tine însuţi şi acolo să asculţi pe Dumnezeu. Sa se facă lăuntrul tău oglindă şi-acolo să strălucească cele dumnezeiesti şi Dumnezeu. Şi pe cât de curată şi strălucitoare se face oglinda prin nevoinţă şi rugăciune, pe-atât de bine se oglindesc în ea cele veşnice şi dumnezeieşti. Atunci omul începe să se asemene îngerilor şi vieţuieşte cu adevărat în chip fericit…

Grigorie a priceput că povestise multe din experienţele lui. Se opreste deodată şi adaugă cu oarecare amărăciune:

Greg-TheolMulţi o să râdeţi de cele pe care vi le spun. N-o să vă conving pe prea mulţi. Ca să înţelegeţi acestea trebuie să dobanditi dragostea celor dumnezeieşti şi să pătimiţi cele pe care şi eu le-am pătimit!

Şi totuşi, Grigorie, auzim zicându-se că nu ţi-a fost de ajuns să fii preot şi că voiai să te faci numaidecât şi episcop.

Câtuşi de puţin, martor mi-e Dumnezeu! Vorbele acestea nu-s adevărate! Dimpotrivă! Imi pare atât de mare slujirea preotului şi voi îmi ziceţi că aş voi cele ce-s mai presus!... Se pare că nicicand nu v-aţi gândit ce înseamnă să călăuzeşti pe alţii duhovniceşte – să săvârşeşti Sfânta Liturghie, să hirotoniseşti preoti, să porţi grijă de dreapta credinţă a creştinilor. Şi, de poftiţi s-auziti toate câte le am în inimă, ascultaţi şi cuvântul acesta: eram dezamăgit de ceilalţi preoţi. Imi văzuseră ochii o sumedenie de nelegiuiri. Unde sunt preoţii noştri cei citiţi şi curaţi cu inima? Ca muştele fug şi se îmbrâncesc în sfântul altar. Unul pentru slava, altul pentru bani, al treilea ca să-şi ascundă pornirile. Unde au învăţat să păstorească? Când au trăit în nevoinţă? S-au facut toţi neguţători de Hristos şi şarlatani.

Şi unde să găsim alţii, Grigorie? Nu pot fi toţi ca tatăl tău, pe care-l cinstim cu totii…

Nu ştiu, fraţii mei… însă preotul nu-i oricine. Trebuie sa fie încercat duhovniceşte. Intru toate să fie pildă. Să-şi biruiasca patimile. Departe de bani! Păcatul să-l înfricoşeze. De virtuţi sa se îngrijească zi şi noapte. Să urce treaptă cu treaptă, să nu se oprească. Să nu se măsoare pe el însuşi privind la cei din jur, ci la Dumnezeu Insuşi. Datoria lui nu-i doar să-i ţină pe creştini în biserică. Trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca aceştia să sporească duhovniceşte. Să-i pregătească şi să li-L aducă între ei pe Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt. Nici mai mult, nici mai puţin: trebuie să poarte grijă să se facă toţi dumnezei, să se desfete de fericirea dumnezeiască. Câţi din preoţii noştri fac acestea? Şi totuşi, spre aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu: spre a-i ridica pe oameni din stricăciune şi spre a-i indumnezei. Greu vă pare cuvântul… însă aşa este, fraţii mei! Şi preotul este împreuna lucrător la această mare lucrare. Cea mai de seamă, căci se îngrijeşte de lucrul cel mai de seamă – îndumnezeirea omului. Şi cea mai anevoie, căci se luptă cu patimile omului şi cu diavolii. Din fericire însă, Sfântul Duh este necontenit de faţă, întărindu-l pe preot şi, în cele din urmă, făcându-l în stare să fie pe măsura lucrării la care este chemat.

Grigorie a simţit uimirea nazianzienilor şi s-a oprit, pentru a le îngădui să-şi tragă sufletul şi să ia aminte la lucrurile înfricoşătoare pe care le spusese despre preot şi preoţie. Compatrioţii lui însă păreau a se îndoi.

Şi încă puţine v-am spus! Măcar să fi avut tăria să văînfăţişez câte-ar trebui. Insă ce mă întrebaţi? Nu luaţi aminte la Pavel, apostolul neamurilor, de câtă luminare a avut parte? O mie de fulgere l-au orbit spre a se preface în apostol. Şi cât s-a nevoit, cât s-a pregătit spre a-şi începe lucrul! Pentru a le vorbi creştinilor cerea să-l călăuzească Duhul Sfânt. Pentru a le propovădui Evanghelia a fost prigonit, s-a răsturnat cu corabia, s-a primejduit, a fost bătut, întemniţat, împroşcat cu pietre, a pătimit...Totdeauna era gata să sufere toate de dragul lui Hristos. A ajuns si la mucenicie. Dumnezeu l-a încununat… Şi cât a lucrat pentru Hristos, a avut înţelepciune, iubire de oameni, purtând mare grijă de toate Bisericile. Iată chipul preotului. Ce altceva să vă mai spun? Pavel dreapta credinţă o propovăduia, pe care o învăţase de la Ucenicii Domnului. Deci şi preotul dreapta credinţă a Bisericii trebuie sa o deprindă. Departe de erezii. Câţi le vestesc pe-acestea necurati sunt. Iar pe Dumnezeu, Cel Unul Preacurat, şi-L poate apropia doar unul curat la cuget, adică în credinţă.Şi curat la suflet, adică izbăvit de patimi şi păcate.

Deodată, în tăcerea aşternută la aceste cuvinte, a răsunat o voce:

Grigorie, în jur lumea se strică din pricina învăţăturilor. Toti se-nfăţişează drept dascăli ortodocşi şi de seamă…

E adevărat, din păcate, şi vai de mădularele Bisericii... Să stiti insă că dascăli ortodocşi sunt cu-adevărat aceia care mai întâi se straduiesc să se curăţească, să se lumineze, să înveţe, să se apropie de Dumnezeu, să se sfinţească. Aceştia pot mai apoi să caute să-i curăţească pe ceilalţi, să-i înveţe, să-i lumineze, să-i sfintească, să-i unească cu Dumnezeu. Dascălii ce urmează această randuială sfântă pot să teologhisească ortodox. Ca să nu vă înşir multe, luaţi bine aminte la aceste puţine lucruri despre credinţă: firea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh nu se împarte, una este. Insa nu se amestecă cele trei Persoane, cum zice Sabelie. Căci alcatuiesc trei ipostasuri aparte, fiecare avându-Şi însuşirea lui proprie: Tatăl este nenăscut, Fiul – născut, Duhul – purces (38 al Cuvântării a II-a). Vedeţi ce simple sunt lucrurile când urmăm chipul în care a lucrat şi S-a descoperit Dumnezeu lumii spre mantuirea noastră? O dată cu lămuririle acestea teologice, avem inaintea noastră o profundă parte a teologiei Bisericii.

Intâia dată au fost zugrăvite cu atâta limpezime cele trei ipostasuri, care se disting prin însuşirile cu desăvârşire proprii fiecaruia.

Ei, Grigorie, cât de bine ne-ai tâlcuit! Şi-ţi mai e teamă că n-ai să izbuteşti… Şi-ai lăsat toate pentru sihăstria lui Vasile, prietenul tău…

Măcar de-ar fi aşa, fraţilor. Eu ştiu mai bine cât de slab sunt pentru teologie şi preoţie. Mă simt de parcă aş merge la nuntă neavând haină potrivită. Şi mă primejduiesc de a fi alungat de la nuntă. De-aceea am apucat de-am fugit, când m-am hirotonit.

Tu zici acestea, Grigorie, om învăţat, crescut de părinţi evlavioşi, de-un tată episcop şi de-o mamă sfântă?…

Şi nu doar aceasta, iubiţii mei. Nu doar că m-au crescut nişte părinţi sfinţi, ci maica mea m-a afierosit Domnului încă înainte de a mă naşte. Apoi şi eu însumi, când am mai crescut, m-am făgăduit lui Dumnezeu să-i fiu afierosit. Cu toate acestea, preoţia nu încetează a fi o slujire mare şi greu de purtat!

Grigorie, nu zicem că toate-s lesnicioase. Insă, dintre toţi, tu ai cele mai multe daruri. Cine-ar scoate-o la capăt cu noul nostru necaz? Că nou idolatru şi nou prigonitor e noul împărat, Iulian. Doar de câteva luni a ajuns împărat, şi a şi tulburat toată Biserica! Astea nu le vezi?

Nu de-asta mi-e mie teamă, iubiţii mei. Iulian e o nouă fiară, bineînţeles. Impărat puternic. Hotărât să se lupte cu noi. Ne-ameninţă cu sabia, cu prigoana… Vrea să ne facă una cu pământul. Insă o să mă lupt cu el. Nu mi-e teamă de dânsul. E-n afara Bisericii şi-i lesne de văzut aceasta. De vrăjmaşul din afară nu mă tem. Am înaintea lui o armă înfricoşătoare: hotărârea de a muri pentru credinţa mea. Il voi război pe Iulian cu martiriul meu şi Biserica va birui.

Atunci, de ce te temi, Grigorie?

De războiul nostru. De vrăjmaşii ce-s înăuntrul Bisericii, pe care nu-i vezi. Ce par prieteni şi ortodocşi, însă sfâşie Biserica, batjocoresc şi schimbă învăţătura ei. Spre acest război n-am îndrăzneală. Mă simt neînsemnat. Unde mai pui şi patimile mele, slăbiciunile şi păcatele mele… De-astea mi-e teamă şi mă cutremur.

Au amuţit cu toţi. Gurile le-au rămas fără glas. Grigorie şi-a tras puţin sufletul şi a voit să dea dezlegarea; să zică ultimul cuvânt al întoarcerii lui. Cum s-a hotărât în cele din urmă să se întoarcă la Nazianz.

Ascultaţi, fraţilor. Să vă spun şi cel de pe urmă cuvânt. Mă întorc. Vin la voi. Voi rămâne cu voi. Şi iată de ce, în ciuda tuturor celor pe care vi le-am spus, vă iubesc, fraţilor. Voiesc să vă ajut. Precum voiesc să-i ajut şi pe bătrânii mei părinţi. Mai mult încă: sunt dator să fac ascultare. Ascultare de voia lui Dumnezeu. Voia Bisericii e voia dumnezeiască. Biserica mă vrea slujitor şi teolog sieşi. Imi plec capul. Oricât m-aş vedea de neputincios spre slujirea aceasta ce-mi stă înainte, nu-i îngăduit să mă împotrivesc. Să fiu eu victima. Cea dintâi virtute-i ascultarea. De frică am tăcut. M-am biruit de voia lui Dumnezeu şi voi face ascultare. M-a biruit dragostea şi vin alături de voi.

In cele din urmă le-a spus pe toate. S-a îndreptăţit pe sine însuşi şi s-a simţit uşurat. S-a lăsat să se întindă puţin pe preşul pe care-1 puse pe pământ, ca să doarmă. Cu întâiul prilej a recitit apărarea aceasta a lui. In postul Paştilor, cu puţine zile înaintea Săptămânii Patimilor, şi-a luat rămas bun de la iubitul său Vasile şi a apucat drumul întoarcerii. Incordarea pe care mai înainte o avusese în suflet a dispărut.

Cei doi asceţi au trăit atâtea experienţe duhovniceşti, încât acestea vor hrăni întreaga lor viaţă. In lunile acestea s-au facut cunoscute cele dintâi semne ale măreţiei lor. Tot ceea ce odraslise aici, în sihăstria râului Iris, va creşte uimitor în anii următori. Biserica avea mare nevoie acum de această măreţie a lor, o dată ce marele stâlp al Bisericii, marele luptător Atanasie, prinse a osteni. De prin 365 şi mai ales începând cu 370, apărea limpede că Atanasie se grăbeşte să predea ştafeta. Erau de trebuinţă, aşadar, teologi mari, pe măsura lui Atanasie. Iar aceştia vor fi Vasile şi Grigorie.

(din: Stelianos Papadopoulos,“VULTURUL RANIT – Viata Sfantului Grigorie Teologul”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002)

Gregor-Chora


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Marturisirea Bisericii, Prietenia, Razboiul nevazut, Sfantul Grigorie Teologul (de Nazianz), Sfantul Vasile cel Mare, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

33 Commentarii la “SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL, “VULTURUL RANIT”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Sfantul Tihon din Zadonsk despre RAZBOIUL CRESTINILOR IMPOTRIVA FRATILOR LOR: “O, in ce stare de plans a ajuns crestinatatea: sa se chinuiasca si sa se manance unul pe altul! ODINIOARA CRESTINII SE AJUTAU UNUL PE ALTUL, DAR ASTAZI SE ALUNGA SI SE ST
  2. Pingback: La Mulți Ani celor ce poartă numele Sfinților Arhangheli Mihail si Gavril ! | ioanelixir
  3. Pingback: CUVANTUL PARINTELUI EPISCOP MACARIE la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI despre LIMITELE SI SCOPUL FOLOSIRII NOILE TEHNOLOGII PENTRU MISIUNE, despre FILANTROPIA IDEOLOGIZATA si TEOLOGIA (NE)DESPARTITA DE VIATA DUHOVNICEASCA: “Pentru noi comunicarea
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate