SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL, “VULTURUL RANIT”
“MA TEM DE CEI CE PAR PRIETENI SI ORTODOCSI, DAR SFASIE BISERICA SI SCHIMBA INVATATURA EI”
Cititi si:
“Si voi imitati-va preotul timid; da, copiii mei preaiubiti, da, voi care sunteti impreuna cu el partasi la dojana si bunatatea dumnezeiasca, tineti-va sufletele in lacrimi; opriti-va mania, facand mai bune faptele voastre… Stiu ca mie, slujitorul lui Dumnezeu, si voua, care ati primit aceeasi cinste, ni se porunceste sa intram imbracati in panza de sac si batandu-ne in piept zi si noapte intre prag si altar, cu straie vrednice de mila, sa plangem cu staruinta pentru noi si popor, fara sa crutam nimic, nici durerea, nici cuvintele in stare sa-L induplece pe Dumnezeu…; si aceasta cu atat mai multa mahnire cu cat mai mare este demnitatea noastra, pentru a invata prin exemplul nostru poporul despre strapungerea inimii si indreptarea raului…
Veniti asadar, fratilor, sa cadem si sa plangem inaintea Domnului, Ziditorul nostru. Sa randuim un doliu obstesc, impartindu-ne dupa varste si categorii sociale. Sa inaltam glasul rugaciunii in locul tipetelor care Ii sunt urate, sa ridicam in urechile Domnului Savaot aceasta: <<Sa abatem mania Sa prin marturisire>>. Intrucat L-am vazut manios, sa facem asa incat sa-I indepartam mania. Cine stie, precum sta scris, daca nu cumva Ii va parea rau si va pogori asupra noastra binecuvantare. Stiu foarte bine acest lucru pentru ca am cunoscut iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Va parasi ceea ce e potrivnic firii Sale, adica mania si va veni la ce este potrivit firii Sale, adica la milostivire. Caci in acest scop isi arata mania, spre aceasta inclina… Numai sa ne fie mila de noi insine si sa croim drum spre dreapta iubire a Tatalui. Sa semanam cu lacrimi ca sa seceram cu bucurie…”
***
Fragment din: “VULTURUL RANIT – Viata Sfantului Grigorie Teologul”, de Stelianos Papadopoulos:
Marea dilemă: ce cale să urmeze în slujirea lui Dumnezeu
In 358 şi 359, marele lui prieten, Vasile, se nevoia pustniceşte în Anisa, aproape de Neocezareea Pontului. De acolo scria şi îl ruga pe Grigorie să meargă să sihăstrească împreună, precum îşi făgăduiseră unul altuia la Atena. Lui Grigorie îi părea rău din toată inima, dar nu-şi putea ţine făgăduinţa, care fusese aproape un jurământ. Părinţii îl ţineau cu stăruinţă. Biserica Nazianzului avea trebuinţă de marea lui pregătire cărturărească. Iar el?
Se povesteşte în marele lui poem biografic (Poeme epice XI, 277-328). Pe cât sporea în cercetarea celor dumnezeieşti, pe atât se încingea război înlăuntrul lui, fără să aibă însă duşman. Era tulburat, trăia o confuzie ce-l hărţuia insuportabil. Ce-o să facă în viaţă, cum o să lucreze duhovniceşte, ce rol o să joace în Biserică? Toate erau îndreptăţite şi faţă de toate simţea ceva, însă… înlăuntrul lui a aşternut – mai bine zis s-a aşternut de la sine -judeţ. Iar glasurile îi spuneau:
Grigorie, sus mintea! Nu te îndeletnici cu cele trupeşti şi cu slava omenească. Bisericii să te afieroseşti!
Dar acestea toate pentru Grigorie erau hotărâte. Cu făgăduinţe şi vedenii dumnezeieşti îi era hotărâtă afierosirea lui Dumnezeu. Intrebarea era ce-i de făcut de-aici înainte, încotro să apuce?
Ascultă, Grigorie – îi zicea alt glas. Găteşte-te pentru culmea vieţii duhovniceşti. Pustnic să te faci; nevoitor al rugăciunii şi al vederii dumnezeieşti în linişte desăvârşită. Ştiu cât îl preţuieşti pe Ilie, proorocul care a trăit pe Carmel şi a fost hrănit de către corb. Văd că-ţi este mintea la Ioan Inaintemergătorul, care mânca doar rădăcini şi miere sălbatică. Ca aceştia fă-te!
Intr-adevăr, asemenea viaţă îl fermeca. Liniştea desăvârşită îi dădea totul. In sinele lui slobod şi senin trăia cu adevărat pe Dumnezeu. Ce altceva să-şi mai dorească? Gândul isihiei îl lua cu dânsul şi se împăca, dar lupta nu luase sfârşit.
Ia aminte şi la mine, Grigorie – îi zicea al treilea glas. Toate acestea sumt bune şi sfinte. Le văd şi le preţuiesc. Insă pe tine Dumnezeu te are spre lupta pentru adevăr. Prin tine Domnul va fulgera voia Lui şi va nimici eresul. Şi de vreme ce trebuie să te închini rugăciunii, trebuie şi să cercetezi. Despre pustnicii rugăciunii neîncetate nu există cărţi prea multe. Iar tu trebuie să ai toate cărţile trebuincioase. Astfel vei învăţa să cugeti teologic. Mai întâi să dobândeşti cercarea dumnezeiască a acelora ce-au scris cărţile, şi-apoi să ceri de la Duhul Sfânt şi altă experienţă a adevărului. Aşa îi vei păzi pe credincioşi de eresuri. Aici, aşadar, aici să rămâi, să te vadă toţi şi să te audă toţi, ortodocşi sau nu.
Cu cumpătul său, Grigorie a luat aminte şi la al doilea, şi la al treilea glas. Toate le cântărea, toate le măsura, dar tot nu se hotăra. Nu voia să se păgubeasscă de isihie şi de dumnezeieştile ei daruri, dar nu trebuia nici să tăgăduiască lupta pentru teologie. Isihia îl fermeca. Teologia era o îndatorire sfântă. S-a luptat mult, cu sine şi cu Dumnezeul său, dar a găsit soluţia: va urma calea de mijloc. Intre cei necăsătoriţi şi cei căsătoriţi, între sihastri şi mireni. Cei dintâi se retrag din lume, trăiesc o viaţă aspră şi aparte, îngrijindu-se doar de suflet, sunt senini şi gânditori. Cei de pe urmă trăiesc viaţa cea obişmuită, fiind părtaşi necazurilor lumii, pierzându-şi liniştea şi îngrrijindu-se de sufletele celorlalţi. Cei dintâi – văzători de Dummezeu. Cei de pe urmă – făptuitori. Grigorie, urmând calea de mijloc, încerca totdeauna să ia de la isihaşti cele înalte şi de la făptuitori iubirea. Aşa şi-a rezolvat din clipa aceea marea lui problemă:o să rămână necăsătorit, însă va lucra în lume, păstorind şi teologhisind.
Dezlegarea însă era doar teoretică. In practică nu a avut o aplicare lesnicioasă. Grigorie îşi va petrece toată viaţa primejduindu-şi isihia şi luptându-se teologic în lume. Când se afla în lume îl copleşea dorul după isihie, iar când trăia sihăstreşte dădea loc rugăminţilor de a sluji. Era limpede că soluţiile de mijloc sunt de neaplicat, iar atunci când se aplică devin chinuitoare. De obicei, dintre părţile pe care voim să le punem laolaltă precumpăneşte ori una, ori cealaltă. Sinteza deplin echilibrată nu-i cu putinţă. De pildă, Grigorie: deşi într-un fel cugeta şi hotăra, altlfel ieşeau lucrurile.
In sihăstria Pontului, cu Vasile
In 360 Vasile îl presa tot mai mult pe Grigorie cu rugamintea de a sihastri împreună, de astă dată în mica sihăstrie de lângă râul Irisului, în Pont. Grigorie a îngăimat un motiv părinţilor săi şi a fugit în sihăstrie. A făcut aceasta într-o zi când tatal lui îi cerea stăruitor să-l hirotonisească preot. Atunci nimic nu l-a mai ţinut. A căutat mângâiere în sihăstria lui Vasile. S-au îndeletnicit însă şi cu teologia. Acolo Grigorie a alcătuit Filocalia lui Origen iar Vasile o parte dintre scrierile sale ascetice. Fiecare cerea sfatul celuilalt în orice scria.
S-au îndeletnicit, de-asemenea, şi cu lucrul mâinilor, pentru cele trebuincioase. Singuri tăiau lemne, singuri sădeau legume, singuri le udau, singuri îşi pregăteau puţina hrană. Ore de rodire duhovnicească şi comuniune, şi ore de linişte senină. Fiecare ii ajuta pe celălalt în dobândirea virtuţilor şi în pătrunderea adevărurilor dumnezeieşti. Fiecare se deda rugăciunii ore nesfârşite. Cerea de la Dumnezeu şi lua, predându-se pe el însuşi. Intâia oara au gustat cei doi tineri bărbaţi harisma sfântă a luminării. Citind şi rugându-se, au simţit că îi călăuzea Duhul Sfânt către adevărul dumnezeiesc. Tot ce se întâmpla venea de la Dumnezeu. In tot ce izbuteau se nevoiau pe tăcute. Zilele petrecute în sihăstria Irisului deveneau cele mai fericite din viaţa lor. Insă acestea nu au durat prea mult. Doar până în decembrie 361.
Apucaseră însă să trăiască experienţe irepetabile. Trecusera treapta curăţirii de patimi şi înţeleseseră şi cercetaseră practica ascezei. Cunoscuseră roadele rugăciunii şi harismele şi luminării dumnezeieşti. Se încredinţaseră de ceea ce dinainte ştiuseră: ca toate le dă Dumnezeu acolo unde e asceză, viaţă în nevoinţa de orice fel. De aceea şi Grigorie şi Vasile, fiindcă Biserica îi chema neincetat spre slujire şi teologie, nu vor putea să se desfete cât ar fi dorit de iubita lor vieţuire ascetică; însă în întreaga lor viaţă vor trai ascetic.
Grigorie, care ca poet nu putuse totdeauna să se ţină în frâu, zugraveste direct şi indirect viaţa ascetică pe care a trăit-o. Atunci cand, in varstă fiind, tinerii l-au întrebat despre asceză, le-a spus:
Trupul, fiii mei. Acesta se răzvrăteşte şi tulbură pe tânăr. E trebuinta de multe nevoinţe; apoi se linişteşte. Pântecele nu mi l-am simţit îndestulat. Mă ridicam de la masă înainte de a mă satura. De cum vedeam că mă stăpâneşte mânia, mă sălbăticeam asupra ei ca o fiară. Aşa mă lăsa în pace. Iar noaptea? Ce era cu noptile lungi de iarnă? Iarăşi luptă şi război. Pe pământ dormeam, fiii mei. Şi patul – lângă mine. Mă acopeream cu nişte zdrenţe. Atipeam puţin – scurtă vreme. Apoi iarăşi în picioare. Rugăciune si matanii. Adesea genunchii îmi sângerau şi rănile rămâneau mult timp deschise. Mă rugam şi îngenuncheam. Imi plângeam slabiciunile şi lacrimi amare îmi ardeau ochii.
Aşa izbuti Grigorie să-şi supună patimile, poftele trupului, care il împiedicaseră în viaţa virtuoasă. Mai mult încă: nu-i ingaduiau să înainteze în viaţa desăvârşită.
Calauzit către altar. Este hirotonisit preot
Am spus că Grigorie şi Vasile nu s-au bucurat prea multă vreme de viaţa cea senină şi scăldată de Duhul a sihăstriei. Bătranul Grigorie, episcopul Nazianzului, scria şi poruncea necontenit fiului său:
Vino, fiul meu, nu-i chip altfel. Ne-au ajuns vremuri grele. Si doar la tine mai am nădejde. Azi-mâine mor şi nu te mai văd. Mama ta este şi ea nemângâiată… Nu întârzia; o să tot ai vreme sa pusniceşti.
La sfarşitul lui 361, în decembrie, Grigorie luă drumul intoarcerii. Descăleca acasă şi îşi află tatăl adânc căzut pe gânduri. Isi îmbrăţişa mama, pe Nonna, şi se aşezară. Bătrânul episcop, părintele lui gârbovit, cu barba albă, însă patriarh impunător ii spuse cu gravitate în glas:
Grigorie, ţi-a sosit ceasul. Cu jurăminte eşti afierosit lui Dumnezeu şi – slavă Domnului! – Il iubeşti. Acum trebuie şi sa-I slujeşti. O să te hirotonisesc preot, fără amânare.
Grigorie s-a cutremurat şi a dat să se împotrivească. A ingăimat câteva cuvinte – toate zicând „nu”. Insă bătrânul episcop îl ţintui cu purtarea sa sfântă şi autoritară, ce nu lasă loc de împotrivire:
O să te supui. E voia lui Dumnezeu şi nu-i îngăduit sa te împotriveşti Lui. Pentru El trăim!
Candidatul la preoţie s-a adunat să vadă unde se află. Ochii îi trădau când frică faţă de taina preoţiei, când supărare faţa de tatăl său stăruitor. Bătrânul părinte înţelese zbuciumul din sufletul fiului său, însă acum era hotărât să meargă înainte. Adauga, spre a-i învedera că vremurile sunt grele:
Nu vezi cât rău se face în jurul nostru? Biserica sufera cumplit. Hristos este iarăşi răstignit. Din când în când se fac sinoade, fiecare tăgăduind pe celălalt. Acum doi ani i-am avut pe omiusianiştii cu Vasile de Ankira şi Gheorghe al Laodiceii; de anul trecut Acachie face ce pofteşte, de vreme ce a izbutit sa-l atragă pe împărat de partea lui, zicând că Fiul este doar asemanator Tatălui. Toţi îmi par odrasle îndepărtate ale lui Arie. Din păcate, nu pot să le pricep pe toate. De-aceea îţi zic, trebuie să te faci preot şi să rămâi aici. Să cercetezi bine lucrurile acestea. Nu face să mergem orbeşte! Eu unul nu pot nici să văd, nici sa înţeleg adâncurile învăţăturii noastre. Ce mai aveam de făcut, am făcut. Acum e rândul tău.
Grigorie fiul şi-a venit puţin în simţiri şi şi-a întrerupt părintele:
Dar nici eu nu-s teolog… N-am toate scrierile lor, să pot judeca. Doar Atanasie, Atanasie al Alexandriei; el o să ne zică.
Asta o ştiu şi eu – a zis bătrânul tată. Dar unde-i Atanasie? Nu ştii că l-au exilat iarăşi? Şi arienii şi împăratul îl prigonesc. Acum o sa vedem ce-o să facă Iulian, pe care l-ai cunoscut la Atena si despre care am aflat zilele astea că se visează împărat. A fost cezar al Apusului, acum s-a făcut şi al Răsăritului. Singur stapanitor. Pricepi ce-nseamnă asta?
Auzind Grigorie fiul vorbele despre Iulian, i s-a strâns inima. Oare ce va aduce în Biserică omul acesta atât de problematic? O sa îngăduie episcopilor ortodocşi exilaţi să se întoarcă la episcopiile lor? O să urmeze tactica arianofilă a înaintaşului sa, Constanţiu? Cine ştie?! Ceea ce are importanţă este că, în vremurile acestea grele, Biserica are nevoie de un mare teolog. Iar Grigorie trebuie să înceapă exact de-acum. Unde o să ajungă? Cat de mare teolog va deveni? Nimeni nu ştia, nici el însuşi. Dumnezeu doar, care în ceasul acela a pus-o în acest sfânt joc şi pe Nonna, mama lui. Şi aceasta îl împingea pe Grigorie să primeasca preoţia. Nu cu cuvânt aspru şi greu, ca părintele lui. Aceasta, cu glas vesel, îi lua mâna în mâna ei, zicându-i:
Bunul şi sfântul meu fiu, Dumnezeu te-a dăruit Nonnei celei fara fiu, iar eu te-am făgăduit bisericii Lui, să-L slujeşti; ce-o sa-I spun, ce-o să-I spui şi tu, dacă nu ajungi preot?
Incet-încet, Grigorie s-a liniştit. Va primi hirotonia. Le-a spus si parinţilor, ca să se liniştească. S-a dus fiecare în odaia lui. Nimeni n-a avut poftă de mâncare. Bătrânii – fiindcă se săturasera cu consimţământul fiului lor. Grigorie – fiindcă se umpluse de gandul preoţiei. Mâncarea era ultimul lucru la care se putea gandi.
Toată noaptea a rămas treaz. Ca în toate nopţile, şi-a început metaniile. Sute de mătănii. A ostenit. Ingenuncheat, a plecat puţin capul pe pat, apoi s-a ridicat în picioare şi a intrat în norul rugaciunii. Mai întâi puţin, apoi mai adânc, tot mai adânc… a fost rapit la Dumnezeu. Luminându-se de ziuă, norul s-a retras pe nesimtite. A ingenuncheat cu atenţie şi s-a culcat pe jos, lângă pat, pe un preş. Intr-o oră a fost în picioare. S-a spălat, s-a rugat şi mintea i-a fugit la Vasile. L-a căutat în gând. A pregătit pană şi cerneala, a tras sertarul, să ia o bucată ieftină de pergament, şi i-a scris scrisoare lui Vasile. Avea trebuinţă să fie mângâiat de prietenia lor.
I-a scris cât de consolator îşi amintea toate cele ce cu nevoinţă, în chip minunat, le trăiseră în sihăstria Irisului. Si a aşteptat ziua pe care o va rândui părintele lui spre hirotonire. Data precisă a hirotoniei lui nu o ştim. Oricum, s-a petrecut intre Crăciunul lui 361 şi Boboteaza lui 362. Intr-una din aceste zile şi-a plecat – în chip de nou Isaac – capul, şi, având jertfitor pe tatăl său, s-a jertfit voii dumnezeieşti şi părinteşti.
Fuga în sihăstrie şi pregătirea întoarcerii
N-a îndurat însă Taina Preoţiei. Când i s-a dat de catre părintele lui – episcop – „părticica” Sfintei împărtăşanii, s-a cutremurat. A trăit o spaimă înfricoşătoare, peste care n-a putut sa treacă. S-a străduit tatăl său să-l liniştească, a încercat şi Nonna, cu dulceaţă… A fost cu neputinţă. De Bobotează a plecat la raul Irisului ca vai de el. Acolo ar găsi sprijin, la Vasile – care îi era ca un frate – şi în multdorita asceză. Şi nu a nădăjduit zadarnic. Vasile, care, după cum am zis, avea o mare voinţă şi putere de-a îndura, l-a ajutat să-şi găsească cumpătul. Au postit, s-au rugat… Au cugetat mult şi au dormit mai deloc.
Apoi Vasile, încet-încet, a pus lucrurile la locul lor. Au vorbit şi i-a arătat că, de vreme ce Dumnezeu a voit şi i-a dat preoţia, omul e dator să-şi asume greutatea ei. Cât de mare ar fi preoţia, Dumnezeu este mai mare şi-l face pe om în stare de ea. Dumnezeu dă preoţia, căci omul ce iubeşte pe Dumnezeu poate cu harul Lui să şi-o asume. Altfel, nu ar da-o.
Au trecut trei luni pe care cei doi asceţi nu le vor uita nicicând. Dumnezeu le-a dat, mai repede decât s-ar aştepta cineva, rod duhovnicesc. Au rămas surprinşi de seninătatea lor lăuntrică şi de pacea cea sfântă pe care o gustau. Atâta milă de la Dumnezeu! Şi-au sporit asceza spre a-I mulţumi. Iar Duhul Sfant îi cerceta din vreme în vreme, cu o lumină de netălmăcit si preadulce. Noaptea, în întunecimile firii înconjurătoare, ei isi vedeau prea limpede sinele lor, înţelegeau tâlcul firii -, pătrundeau adânc în adevăr şi trăiau fericirea. Dimineaţa, treji încă, nu cutezau nici între ei să-şi povestească înfricoşătoarele luminări. Doar din priviri se vesteau unul pe celălalt cum că lucru mare şi dumnezeiesc li s-a întâmplat noaptea. Şi fiecare se bucura neprefacut de harismele celuilalt.
Suisurile acestea dumnezeieşti şi neaşteptatele daruri au fost tulburate de veştile care au ajuns la ei. Pretutindeni Biserica era tulburata de eres, de groaza arianismului, iar dezbinările episcopilor slabeau cu desăvârşire lupta ortodocşilor. Ortodocşii exilaţi incepusera toti, de prin februarie 362, să se întoarcă la episcopiile lor. Era semn bun. Lipseau însă marii teologi. Marele Atanasie ce sa faca mai întâi? La sfârşitul lui februarie s-a întors şi el din exil si a inceput numaidecât lucrul îndreptării. Era capul preacinstit al Bisericii. Toti luau aminte la ce se face şi se spune. De aceea, în octombrie al aceluiaşi an, Iulian îl va exila iarăşi.
Acest Iulian, aşadar, era acum mare duşman al Bisericii. Şi nu era doar eretic. Era naţionalist, idolatru, păgân, iniţiat în tainele zeilor falşi. Vorbea despre toleranţă religioasă şi pe orice cale ii imputina şi îi prigonea pe creştini. Avea de gând pur şi simplu sa-i faca sa dispară, însă într-un fel care să nu semene a prigoană.
De aceea, în sihăstrie au ajuns veşti tot mai rele. Amenintarea se apropia acum de temeliile Bisericii. Nu ar lăsa nimic în picioare, ar duce cu sine toate. Dar cei doi asceţi ai noştri ce vor face? Vor intra în flăcări? Grigorie, cel puţin, îl cunoscuse oarecum pe Iulian, la Atena. Il va lăsa nestânjenit? Se va pleca? Va tacea? Sau se va ridica şi va lupta cât va putea? Toate acestea le cugetau si le vorbeau cei doi asceţi.
Grigorie mai era şi preot. Compatrioţii lui aveau acum o şi mai mare nevoie de el. Şi aceştia făcuseră presiuni ca să fie hirotonisit preot. Şi imediat ce Grigorie a evadat de la îndatoririle lui din Nazianz, vuietul s-a ridicat în toată legea. Cei răi de gură si neghiobi spuneau o mie de lucruri împotriva lui: „Nu ne inghite” – zicea unul. „E făţarnic şi fricos” – insista altul. „Nu-i ajungea că-i preot, voia să ajungă episcop, de-aceea s-a mâniat şi ne-a parasit”- adăugau alţii.
Toate acestea i s-au făcut cunoscute lui Grigorie şi l-au intristat foarte, căci, bineînţeles, nu se potriveau adevărului. Şi pe langa acestea, bătrânii lui părinţi. Rămăseseră singuri şi se apropiau de 90 de ani. Pentru Grigorie, aşadar, lucrurile erau triste. Ceva trebuia sa facă. Trebuia să se hotărască pe dată. Să părăsească liniştea şi bunurile ei, pentru afierosire şi slujire. A găsit curajul s-o facă. Cu durere şi tristeţe mare, dar a facut-o. Atât de hotărât, încât îl miră până şi pe Vasile:
Imi pare rău, frate Grigorie. Imi pare tare rău; dar n-ai încotro. Aşa a vrut Dumnezeu – îi zise Vasile.
Ştii, Vasile, toate cele pe care le gândesc le voi scrie. Le voi aşeza de-acum pe hârtie şi cum ajung acolo, la Nazianz, le voi spune. Vreau să mă apăr, înţelegi… Mă acuză de-atâtea şi-atâtea… Apoi voiesc să le arăt, frate, ce înseamnă preoţia… Ce înseamnă să fii preot al lui Dumnezeu! După cum se pare, aceştia arată că n-au habar de-aceste lucruri!
Frica preoţiei şi supunerea faţă de voia dumnezeiască
Şi a început Grigorie înainte de Pastile anului 362 să-şi scrie apărarea pentru fugă. A scris-o auzind glasuri şi proteste ale compatrioţilor săi. Şi a scris-o în aşa fel şi cu atâta plinătate, încât avem primul text al Bisericii referitor la teologia minunată a preoţiei. Glasurile îi strigau împotrivă, iar el le răspundea deschis, fără înconjur:
Ne dispreţuieşti, Grigorie. Pe noi şi vrednicia preoţiei!
Pentru Dumnezeu, fraţilor! Nici gând de-aşa ceva. De altfel, o mărturisesc: am fost biruit. Şi voi veni lângă voi. Cum să dispreţuiesc preoţia cea rânduită de Dumnezeu, de vreme ce a dat-o spre plinirea trupului lui Hristos, Biserica? Intru ea are Dumnezeu pe păstoriţi şi pe păstori, pe cei ce sunt învăţaţi şi pe cei ce învaţă.
Da, dar de cum ai fost hirotonit, ne-ai lăsat şi te-ai dus…
Şi aţi putea să-mi ziceţi că n-am socotinţă, că n-am minte câtuşi de puţin. Ar putea cineva să zică: „Grigorie e-atât de înfumurat, încât nici de lucrurile dumnezeieşti nu-i pasă. Nu pricepe ce înseamnă să te apropii şi să vorbeşti cu preabunul Dumnezeu”.
Atunci cum de te-ai hotărât să te-ntorci la noi? – aude alt glas.
Ingăduiţi-mi, îngăduiţi-mi să încep cu începutul. V-am marturisit că am fost biruit. Da, m-aţi biruit şi vin. Dar nu v-am spus ce m-a făcut să fug. Intâi de toate, hirotonia a venit atât de pe neaşteptate, încât m-am pierdut în faţa măreţiei ei înfricoşătoare. Apoi, cunoaşteţi prea bine nesfârşita mea iubire pentru viata pustnicească. Liniştea şi rugăciunea neîncetată mă farmecă. Sunt indrăgostit de viaţa sihastrului. De destulă vreme m-am incredinţat că bunul cel mai mare este slobozirea de cele materialnice. Să te aduni în tine însuţi şi acolo să asculţi pe Dumnezeu. Sa se facă lăuntrul tău oglindă şi-acolo să strălucească cele dumnezeiesti şi Dumnezeu. Şi pe cât de curată şi strălucitoare se face oglinda prin nevoinţă şi rugăciune, pe-atât de bine se oglindesc în ea cele veşnice şi dumnezeieşti. Atunci omul începe să se asemene îngerilor şi vieţuieşte cu adevărat în chip fericit…
Grigorie a priceput că povestise multe din experienţele lui. Se opreste deodată şi adaugă cu oarecare amărăciune:
Şi totuşi, Grigorie, auzim zicându-se că nu ţi-a fost de ajuns să fii preot şi că voiai să te faci numaidecât şi episcop.
Câtuşi de puţin, martor mi-e Dumnezeu! Vorbele acestea nu-s adevărate! Dimpotrivă! Imi pare atât de mare slujirea preotului şi voi îmi ziceţi că aş voi cele ce-s mai presus!... Se pare că nicicand nu v-aţi gândit ce înseamnă să călăuzeşti pe alţii duhovniceşte – să săvârşeşti Sfânta Liturghie, să hirotoniseşti preoti, să porţi grijă de dreapta credinţă a creştinilor. Şi, de poftiţi s-auziti toate câte le am în inimă, ascultaţi şi cuvântul acesta: eram dezamăgit de ceilalţi preoţi. Imi văzuseră ochii o sumedenie de nelegiuiri. Unde sunt preoţii noştri cei citiţi şi curaţi cu inima? Ca muştele fug şi se îmbrâncesc în sfântul altar. Unul pentru slava, altul pentru bani, al treilea ca să-şi ascundă pornirile. Unde au învăţat să păstorească? Când au trăit în nevoinţă? S-au facut toţi neguţători de Hristos şi şarlatani.
Şi unde să găsim alţii, Grigorie? Nu pot fi toţi ca tatăl tău, pe care-l cinstim cu totii…
Nu ştiu, fraţii mei… însă preotul nu-i oricine. Trebuie sa fie încercat duhovniceşte. Intru toate să fie pildă. Să-şi biruiasca patimile. Departe de bani! Păcatul să-l înfricoşeze. De virtuţi sa se îngrijească zi şi noapte. Să urce treaptă cu treaptă, să nu se oprească. Să nu se măsoare pe el însuşi privind la cei din jur, ci la Dumnezeu Insuşi. Datoria lui nu-i doar să-i ţină pe creştini în biserică. Trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca aceştia să sporească duhovniceşte. Să-i pregătească şi să li-L aducă între ei pe Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt. Nici mai mult, nici mai puţin: trebuie să poarte grijă să se facă toţi dumnezei, să se desfete de fericirea dumnezeiască. Câţi din preoţii noştri fac acestea? Şi totuşi, spre aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu: spre a-i ridica pe oameni din stricăciune şi spre a-i indumnezei. Greu vă pare cuvântul… însă aşa este, fraţii mei! Şi preotul este împreuna lucrător la această mare lucrare. Cea mai de seamă, căci se îngrijeşte de lucrul cel mai de seamă – îndumnezeirea omului. Şi cea mai anevoie, căci se luptă cu patimile omului şi cu diavolii. Din fericire însă, Sfântul Duh este necontenit de faţă, întărindu-l pe preot şi, în cele din urmă, făcându-l în stare să fie pe măsura lucrării la care este chemat.
Grigorie a simţit uimirea nazianzienilor şi s-a oprit, pentru a le îngădui să-şi tragă sufletul şi să ia aminte la lucrurile înfricoşătoare pe care le spusese despre preot şi preoţie. Compatrioţii lui însă păreau a se îndoi.
Şi încă puţine v-am spus! Măcar să fi avut tăria să văînfăţişez câte-ar trebui. Insă ce mă întrebaţi? Nu luaţi aminte la Pavel, apostolul neamurilor, de câtă luminare a avut parte? O mie de fulgere l-au orbit spre a se preface în apostol. Şi cât s-a nevoit, cât s-a pregătit spre a-şi începe lucrul! Pentru a le vorbi creştinilor cerea să-l călăuzească Duhul Sfânt. Pentru a le propovădui Evanghelia a fost prigonit, s-a răsturnat cu corabia, s-a primejduit, a fost bătut, întemniţat, împroşcat cu pietre, a pătimit...Totdeauna era gata să sufere toate de dragul lui Hristos. A ajuns si la mucenicie. Dumnezeu l-a încununat… Şi cât a lucrat pentru Hristos, a avut înţelepciune, iubire de oameni, purtând mare grijă de toate Bisericile. Iată chipul preotului. Ce altceva să vă mai spun? Pavel dreapta credinţă o propovăduia, pe care o învăţase de la Ucenicii Domnului. Deci şi preotul dreapta credinţă a Bisericii trebuie sa o deprindă. Departe de erezii. Câţi le vestesc pe-acestea necurati sunt. Iar pe Dumnezeu, Cel Unul Preacurat, şi-L poate apropia doar unul curat la cuget, adică în credinţă.Şi curat la suflet, adică izbăvit de patimi şi păcate.
Deodată, în tăcerea aşternută la aceste cuvinte, a răsunat o voce:
Grigorie, în jur lumea se strică din pricina învăţăturilor. Toti se-nfăţişează drept dascăli ortodocşi şi de seamă…
E adevărat, din păcate, şi vai de mădularele Bisericii... Să stiti insă că dascăli ortodocşi sunt cu-adevărat aceia care mai întâi se straduiesc să se curăţească, să se lumineze, să înveţe, să se apropie de Dumnezeu, să se sfinţească. Aceştia pot mai apoi să caute să-i curăţească pe ceilalţi, să-i înveţe, să-i lumineze, să-i sfintească, să-i unească cu Dumnezeu. Dascălii ce urmează această randuială sfântă pot să teologhisească ortodox. Ca să nu vă înşir multe, luaţi bine aminte la aceste puţine lucruri despre credinţă: firea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh nu se împarte, una este. Insa nu se amestecă cele trei Persoane, cum zice Sabelie. Căci alcatuiesc trei ipostasuri aparte, fiecare avându-Şi însuşirea lui proprie: Tatăl este nenăscut, Fiul – născut, Duhul – purces (38 al Cuvântării a II-a). Vedeţi ce simple sunt lucrurile când urmăm chipul în care a lucrat şi S-a descoperit Dumnezeu lumii spre mantuirea noastră? O dată cu lămuririle acestea teologice, avem inaintea noastră o profundă parte a teologiei Bisericii.
Intâia dată au fost zugrăvite cu atâta limpezime cele trei ipostasuri, care se disting prin însuşirile cu desăvârşire proprii fiecaruia.
Ei, Grigorie, cât de bine ne-ai tâlcuit! Şi-ţi mai e teamă că n-ai să izbuteşti… Şi-ai lăsat toate pentru sihăstria lui Vasile, prietenul tău…
Măcar de-ar fi aşa, fraţilor. Eu ştiu mai bine cât de slab sunt pentru teologie şi preoţie. Mă simt de parcă aş merge la nuntă neavând haină potrivită. Şi mă primejduiesc de a fi alungat de la nuntă. De-aceea am apucat de-am fugit, când m-am hirotonit.
Tu zici acestea, Grigorie, om învăţat, crescut de părinţi evlavioşi, de-un tată episcop şi de-o mamă sfântă?…
Şi nu doar aceasta, iubiţii mei. Nu doar că m-au crescut nişte părinţi sfinţi, ci maica mea m-a afierosit Domnului încă înainte de a mă naşte. Apoi şi eu însumi, când am mai crescut, m-am făgăduit lui Dumnezeu să-i fiu afierosit. Cu toate acestea, preoţia nu încetează a fi o slujire mare şi greu de purtat!
Grigorie, nu zicem că toate-s lesnicioase. Insă, dintre toţi, tu ai cele mai multe daruri. Cine-ar scoate-o la capăt cu noul nostru necaz? Că nou idolatru şi nou prigonitor e noul împărat, Iulian. Doar de câteva luni a ajuns împărat, şi a şi tulburat toată Biserica! Astea nu le vezi?
Nu de-asta mi-e mie teamă, iubiţii mei. Iulian e o nouă fiară, bineînţeles. Impărat puternic. Hotărât să se lupte cu noi. Ne-ameninţă cu sabia, cu prigoana… Vrea să ne facă una cu pământul. Insă o să mă lupt cu el. Nu mi-e teamă de dânsul. E-n afara Bisericii şi-i lesne de văzut aceasta. De vrăjmaşul din afară nu mă tem. Am înaintea lui o armă înfricoşătoare: hotărârea de a muri pentru credinţa mea. Il voi război pe Iulian cu martiriul meu şi Biserica va birui.
Atunci, de ce te temi, Grigorie?
De războiul nostru. De vrăjmaşii ce-s înăuntrul Bisericii, pe care nu-i vezi. Ce par prieteni şi ortodocşi, însă sfâşie Biserica, batjocoresc şi schimbă învăţătura ei. Spre acest război n-am îndrăzneală. Mă simt neînsemnat. Unde mai pui şi patimile mele, slăbiciunile şi păcatele mele… De-astea mi-e teamă şi mă cutremur.
Au amuţit cu toţi. Gurile le-au rămas fără glas. Grigorie şi-a tras puţin sufletul şi a voit să dea dezlegarea; să zică ultimul cuvânt al întoarcerii lui. Cum s-a hotărât în cele din urmă să se întoarcă la Nazianz.
Ascultaţi, fraţilor. Să vă spun şi cel de pe urmă cuvânt. Mă întorc. Vin la voi. Voi rămâne cu voi. Şi iată de ce, în ciuda tuturor celor pe care vi le-am spus, vă iubesc, fraţilor. Voiesc să vă ajut. Precum voiesc să-i ajut şi pe bătrânii mei părinţi. Mai mult încă: sunt dator să fac ascultare. Ascultare de voia lui Dumnezeu. Voia Bisericii e voia dumnezeiască. Biserica mă vrea slujitor şi teolog sieşi. Imi plec capul. Oricât m-aş vedea de neputincios spre slujirea aceasta ce-mi stă înainte, nu-i îngăduit să mă împotrivesc. Să fiu eu victima. Cea dintâi virtute-i ascultarea. De frică am tăcut. M-am biruit de voia lui Dumnezeu şi voi face ascultare. M-a biruit dragostea şi vin alături de voi.
In cele din urmă le-a spus pe toate. S-a îndreptăţit pe sine însuşi şi s-a simţit uşurat. S-a lăsat să se întindă puţin pe preşul pe care-1 puse pe pământ, ca să doarmă. Cu întâiul prilej a recitit apărarea aceasta a lui. In postul Paştilor, cu puţine zile înaintea Săptămânii Patimilor, şi-a luat rămas bun de la iubitul său Vasile şi a apucat drumul întoarcerii. Incordarea pe care mai înainte o avusese în suflet a dispărut.
Cei doi asceţi au trăit atâtea experienţe duhovniceşti, încât acestea vor hrăni întreaga lor viaţă. In lunile acestea s-au facut cunoscute cele dintâi semne ale măreţiei lor. Tot ceea ce odraslise aici, în sihăstria râului Iris, va creşte uimitor în anii următori. Biserica avea mare nevoie acum de această măreţie a lor, o dată ce marele stâlp al Bisericii, marele luptător Atanasie, prinse a osteni. De prin 365 şi mai ales începând cu 370, apărea limpede că Atanasie se grăbeşte să predea ştafeta. Erau de trebuinţă, aşadar, teologi mari, pe măsura lui Atanasie. Iar aceştia vor fi Vasile şi Grigorie.
(din: Stelianos Papadopoulos,“VULTURUL RANIT – Viata Sfantului Grigorie Teologul”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002)
- Un alt fragment consistent din “Vulturul ranit” gasiti pe blogul dedicat Sfantului Grigorie, la: Arhiepiscop şi preşedinte al sinodului al doilea ecumenic
***
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“-Atunci de ce temi , Grigorie ? – De razboiul nostru. De vrajmasii
ce-s inauntrul Bisericii…ce par prieteni si ortodocsi ,
insa sfasie Biserica , batjocoresc si schimba invatatura ei.”
Doamne , Doamne …ce asemanare uluitoare cu “zilele viclene”
pe care le traim azi…Greu a acceptat “vulturul ranit” preotia , pentru ca :”Pretutindeni , Biserica este tulburata de eres , de groaza arianismului , de dezbinarile episcopilor…”…
“eram dezamagit de ceilalti preoti… ca mustele fug si se imbrancesc in sfantul altar. Unul pentru slava , altul pentru
bani , altul ca sa-si ascunda pornurile…s-au facut negutatori de Hristos si sarlatani “…La insistentele batranului sau tata [ si episcop ] si la indemnul Sfintei Nonna – maica sa – a acceptat Grigorie preotia , care are “o maretie infricosatoare”, ca trebuia sa lupte pentru ADEVAR, sa
accepte “fulgerele” voii lui Dumnezeu , ca sa nimiceasca
“eresul” , sa-si pazeasca credinciosii de erezii…Grigorie de Nazians vede ca model de preot pe Apostolul Neamurilor , care a indurat toate , fericit , pentru Hristos …si pe marele Atanasie al Alexandriei…chiar in dumnezeiasca lui
prietenie de sihastrie cu Vasile cel Mare , a inteles ca:
“solutiile de mijloc sunt de neaplicat”
@Admin : imi cer iertare , dar nu stiu ce inseaman cuvantul
“omiusianist” , nu vreau sa amintesc numele celor 2 arianisti si nici pe cel al netrebnicului imparat , prigonitor
al crestinilor …
Radacinile Ecumenismului si Ridicarea lui Antihrist,
de Ieromonah Vasilisc HRISTEA
MĂRTURIA ISTORICĂ A BISERICII
Cînd ţăranul îşi ară ogorul său şi seamănă în el grîul cel bun, vede după o vreme începînd să răsară seminţele. Dar odată cu ele încep a se ivi, ici-colo pe ogor, şi alte buruieni străine de felul celor semănate de el. Mai tîrziu, crescînd grîul, odată cu el cresc şi acele buruieni străine, şi cu vremea încep a se arăta cine sunt: unele neghine, altele pălămizi, altele spini, şi dacă nu va avea grijă să le plivească şi să le smulgă la vreme, în vremea secerişului cu prea puţin folos se va alege. Aşa, foarte cu asemănare s-a întîmplat şi se întîmplă şi azi cu ţarina Bisericii lui Hristos, adică întreaga suflare creştin-ortodoxă.
Grîul cel bun adică cuvîntul Evangheliei, încredinţat ţăranului adică păstorilor Bisericii Ortodoxe, este semănat peste toată lumea. Dar neghinele celui rău, semănate de oamenii diavolului noaptea, adică învăţăturile mincinoase sau ereziile, neînlăturate la vreme, caută să se înmulţească şi să înlocuiască învăţătura curată a lui Hristos. Cu cît trîndăvia sau necunoaşterea ţăranului e mai mare, cu atît se pîrguiesc nestingherite şi neghinele cele rele şi otrăvitoare, ce prin mulţimea lor mai apoi ajung să umbrească cuvîntul şi învăţătura bisericii din care-şi hrănesc sufletele ortodocşii.
Aşa de pildă, prima sămînţă a neghinei celei rele a fost Simon Magul, care în necredinţa sa a voit cu arginţi să cumpere de la Sfinţii Apostoli darul Sfîntului Duh, spre a face şi el minuni şi tămăduiri, patimă care dăinuie pînă astăzi şi poartă numele de simonie. Tot în vremea aceea a apărut şi buruiana nemernicilor iudei ce încreştinaţi fiind, cereau cu stăruinţă a se respecta obiceiuri din legea mozaică de care tocmai se lepădaseră, întoarcere la iudaism ce o aflăm şi astăzi în unele ritualuri ale sectelor protestante.
Pe măsură ce buruienile blestematelor erezii au început a creşte, a se îndesi şi a înăbuşi sămînţa cea bună şi curată a Evangheliei lui Hristos, Biserica a ridicat împotrivă pe sfinţi drept scut de apărare, care s-au adunat de-a lungul vremii în Şapte Soboare a Toată Lumea. La aceste Adunări ale Ortodoxiei, Sfinţii Părinţi au grăit cu biruinţă împotriva ereticilor ce se numeau pe sine creştini dar nu mărturiseau ortodox învăţătura de credinţă, blestemîndu-i deopotrivă cu evreii şi păgînii. Da, Biserica lui Iisus Hristos cea dreptmăritoare de la Răsărit are aceşti şapte stâlpi nezdruncinaţi pe care s-a zidit duhovniceşte, adică cele şapte Sinoade Ecumenice, a toata lumea. Cel dintâi a fost la anul 325 în Niceea Bitiniei în timpul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena. Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787 s-a făcut pentru cinstirea sfintelor icoane unde 479 de Sfinţi Părinţi au dat anatemei pe toţi ce au îndrăznit şi vor mai cuteza a ridica hule împotriva sfintelor icoane.
Dintre cei mai înverşunaţi hulitori amintim aici pe netrebnicul preot ce nu recunoştea dumnezeirea lui Hristos, numitul Arie, părintele de mai apoi a tot umanismul european, pe nevrednicul arhimandrit Eutihie pe ale cărui erezii împotriva firii Mîntuitorului şi astăzi se zidesc mincinoasele biserici ale copţilor, melchiţilor, armenilor şi persanilor. Ce să mai pomenim despre anatemizarea tuturor mulţimilor de împăraţi şi ierarhi ai vremii care prin lepădări de învăţătura ortodoxă au ajuns hulitori ai Maicii Domnului şi sfintelor icoane?
Spre înţelepţirea tuturor celor ce vor urma întru adevăr Calea Ortodoxiei, Sfinţii Părinţi adunaţi la cele Şapte Soboare au întocmit legi bisericeşti numite Sfinte Canoane pe care le-au pus drept cîrmă a Bisericii, dreptare sfinte ce şi astăzi îşi păstrează în Biserică aceeaşi tărie şi valabilitate, după cum Sfîntul Fotie cel Mare grăieşte: „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răzvrătiţilor. Este nevoie să păzeşti toate fără nici o poticneală şi, mai presus de toate, cele ale credinţei. De te-ai depărta cîtuşi de puţin, păcătuieşti păcat de moarte… Şi toţi câţi păzesc cele pe care fie unul dintre Părinţi le-a scris, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecată.”. Şi peste toate Soborul VII întăreşte: „Să nu faceţi nici inovaţie, nici omitere în Predania pe care am păzit-o cu evlavie până acum. Deoarece toţi câţi s-au păstrat înlăuntrul Sfintei Biserici Ortodoxe, nu au primit nici adaosuri, nici omiteri. Şi cu mare pedeapsă va fi condamnat cel ce va face fie adăugiri, fie omiteri.”
DEZBINAREA CEA MARE
Am văzut mai înainte cum toţi ereticii au dus luptă de dezbinare a turmei Bisericii prin răstălmăcirea scripturilor şi aducerea de păreri noi, pline de înşelare, pe care le credeau adevăruri.
Aşa s-a întîmplat şi la anul 1054, vreme în care s-a petrecut desprinderea de Biserica Ortodoxă a întregului Apus latinesc în frunte cu papa Romei. De atunci, papa s-a proclamat singur întîiul „sfînt părinte”, om infailibil fără de păcat înaintea căruia Biserica trebuia să se supună, iar din această prea mare mîndrie drăcească a început să aducă schimbări învăţăturii apostolice al cărei următor se credea.
Atunci Hristos Dumnezeu nu i-a mai răbdat îndărătnicia şi trufia omenească şi l-a tăiat din via Sa după cuvîntul Apostolului Pavel rostit în Epistola către Timotei: „Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” (II Timotei 4.3-4)
Pînă astăzi, învăţăturile greşite ale unui om ce şi-a întemeiat o biserică fără Hristos sunt ţinute de întregul Apus, o întreagă omenire ce se crede mînuită prin omul-papă. Urmînd primului papă ce a strîmbat prin filioque Crezul întocmit de Sfinţii Părinţi la primul Sobor al Creştinătăţii, TOŢI papii de mai apoi nu au renunţat la această eretică înnoire, ba mai mult, au modificat data prăznuirii Sfintei Învieri, au introdus slujirea cu azimă ca evreii, botezul este făcut prin stropire nu prin afundare. Toate aceste şi multe alte hule aduse dreptei credinţe au depărtat de la catolici harul Duhului Sfînt.
Închipuit ca primul om al creştinătăţii, ales de Hristos pentru a stăpîni lumea, papa şi urmaşii lui au trecut prin sabia cruciaţilor întreaga ortodoxie. Şi prin aceasta au arătat cum singuri s-au despărţit de Una Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică Ortodoxă a lui Hristos. Iar din frică sau neştiinţă, poporul latinesc şi apoi toţi apusenii l-au urmat pe omul-papă în greşeala lui.
Dimpotrivă, ortodocşii s-au depărtat grabnic de el şi au mărturisit dreapta credinţă, deoarece un episcop – fie el patriarh ori papă – încetează a mai fi episcop din clipa în care a încetat a mai fi ortodox, după cum întăreşte şi Sfântul Isidor Pelusiotul (n.360): “Acei care cutează să scoată sau să adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu, suferă de o boală sau alta: ori nu cred că Dumnezeiasca Scriptură a fost insuflată de Duhul Sfînt, ceea ce îi arată necredincioşi, ori se cred mai înţelepţi decît Sfîntul Duh, şi asta înseamnă că sunt smintiţi” (Migne 78 A). Iar Sfîntul Vasile cel Mare (+380) adaugă: „Vădita necredinţă a ereticilor ne vatămă puţin. Cu toate acestea, cei ce poartă piele de oaie şi se prezintă pe dinafară cu chip paşnic, sfîşie dinlăuntru oile cele înţelegătoare ale lui Hristos şi vatămă mult, înşelîndu-i pe cei mai simpli. Aceştia sunt mai periculoşi şi greu se apară cineva de ei. Ce lucruri îndrăzneţe nu au făcut aceşti înnoitori? Din aceasta pricină, i-a despărţit Biserica, deoarece ei s-au rupt de dreptmăritori şi au făcut mincinoasă adunare. Totuşi, trebuie să cunoaşteţi că, prin harul lui Dumnezeu, nu sunteţi singuri, ci aveţi pe Sfinţii Părinţi împreună cu voi care apără Ortodoxia, sfinţi care au alcătuit la Niceea evlavioasele dogme ale Credinţei. Crimă este nepăzirea Predaniilor Părinţilor. Să ne luptăm pînă la sfîrşit nu pentru averi, nu pentru slavă, ci pentru a dobîndi de obşte comoara credinţei sănătoase şi să rămînem luptîndu-ne pentru adevăr.”
Toate inovaţiile umano-papiste în învăţătura şi cultul Bisericii au fost rădăcinile din care s-a zămislit o şi mai grozavă prăpădenie: idolatria omului, închinarea la omul-zeu, adică umanismul, temelia de mai apoi a tuturor înşelărilor contemporane.
ECUMENISMUL ŞI IDOLUL UMANIST
Învăţătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinţii Apostoli, de către Sfinţii Părinţi şi de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sînt Biserică şi nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în aceste false Biserici nici nu pot exista Sfinte Taine, şi mai cu seamă Taina Împărtăşirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfînta Împărtăşire este totul şi toate în Biserică, adică Însuşi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Întîiul Apostol în Epistola către Tit, cu puterea pe care a primit-o de la Hristos Dumnezeu-Omul, dă poruncă: De omul eretic, după prima şi a doua sfătuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de “omul eretic”, ci-i dă aceluia şi pe Domnul Însuşi, în Sfînta Împărtăşire, se mai găseşte oare în sfînta credinţă apostolică şi dumnezeiască?
Răspunde Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli ce porunceşte cu glas de tunet: “Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca şi clerici, să se caterisească.” Iar Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească.”
În timpul vremurilor Apostolice, Apostolul Pavel dezvăluia în Epistola către Tesaloniceni că deja “taina fărădelegii se şi lucrează” (II Tesaloniceni 2:7). Aceasta taină ticăloasă era planul secret al diavolului pentru o noua cădere a omului şi pentru apostazia creştinilor. Am văzut cum această vicleană lucrare împotriva creştinilor a fost făptuită de duşmanul omenirii mai ales prin erezii săgetate asupra dreptei credinţe Ortodoxe, singura credinţă prin care oamenii devin membrii ai Bisericii şi sunt mîntuiţi întru Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare scrie că cel viclean foloseşte următoarea tactică: a văzut blestematul că propovăduirea Scripturii s-a ridicat din Răsărit şi de acolo s-a răspândit către Apus si restul lumii, prin urmare a sădit seminţele apostaziei tot în ţinuturile din Est şi de acolo a izbutit să le împrăştie în restul lumii.
In Răsărit aceste erezii au fost învinse, Ortodoxia a triumfat şi această biruinţă o prăznuim în Duminica Ortodoxiei. In Apus, totuşi, oamenii au fost înfrânţi. Au stat împotriva Ortodoxiei şi au căzut pradă ereziei papismului. Au părăsit corabia Bisericii Ortodoxe şi au vîslit în larg, cîrmuiţi de un om, departe de învăţătura curată a lui Hristos.
Catolicismul s-a ridicat prin respingerea şi înlocuirea învăţăturii ortodoxe despre Biserică, latinii proclamînd dogme eretice despre întîietatea şi negreşelnicia papei, adică a omului pămîntesc, contrar Sfintei Scripturi care aminteşte in prima Epistolă a Sfîntului Apostol Ioan (I Ioan 1:8,10): Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui Hristos nu este întru noi.
Sfîntul Iustin Popovici spune cum din această erezie latină ce a devenit universală s-au născut şi se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, scoaterea epiclezei adică a chemării Sfîntului Duh la Sfînta Liturghie, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, cumpărarea de merite prisositoare, învăţătura scolastică privitoare la mîntuire şi viaţă, papo-centrismul, “sfînta” inchiziţie, indulgenţele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrşit, iezuitismul, politizarea clerului, laicizarea administrativă şi tot umanismul social.
Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei în Hristos Dumnezeu-Omul şi a pierderii cumpenei şi gîndirii sănătoase duhovniceşti. Pentru aceasta Sfîntul Pavel ne atenţionează în Epistola către Coloseni: Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. (Coloseni 2:8).
Dar cea mai clară mărturie a dezbinării adusă Bisericii Ortodoxe de papism este însăşi dezbinarea catolicismului în miile de culte protestante contemporane. Protestantismul este cea mai apropiată şi credincioasă odraslă a papismului, care prin gîndirea sa profund neortodoxă se aruncă din erezie în erezie şi se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor eretice. Pe lîngă aceasta, trufia papistă şi nebunia “infailibilă” domnesc în chip desăvîrşit în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papă de sine stătător, preot infailibil în toate chestiunile de credinţă; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta, al căror sfîrşit este iadul.
Tot Sfîntul Iustin Popovici ne învaţă că numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene este ecumenismul. În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “a-tot-erezie” – pan-erezie. De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
Aşa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă şi cu creştinismul său mincinos, nu are ieşire din moartea şi din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, şi a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăinţa este leacul pentru orice păcat, leacul dat fiinţei omeneşti, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul iubitor de oameni.
Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existenţa altor Taine în afara ei, nici nu le socoteşte Taine, pînă la venirea prin pocăinţă din “biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Cîtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică şi nu va recunoaşte toate învăţăturile de credinţă ortodoxe, unul ca acesta este pentru Biserică eretic şi, în chip de neocolit, se găseşte în afara împreună-unirii mîntuitoare: Fiindcă ce părtăşie poate fi între dreptate şi nelegiuire? Ce părtăşie poate să fie între lumină şi întuneric? (2 Corinteni 6:14) după cuvintele Sfîntului Apostol Pavel în Epistola a doua către Corinteni.
Toţi Sfinţii Pãrinţi strigã într-un glas: de la Rãstignire Biserica s-a fãcut jertfitoare, de la Înviere Biserica este biruitoare, şi de la Cincizecime Biserica este desãvîrşit-mîntuitoare. Numai Biserica Ortodoxã reuneşte toate aceste harisme, cãci numai ea este Biserica cea Una, Sfîntã, Soborniceascã şi Apostoleascã, de la Întemeietorul şi Capul ei – Iisus Hristos. Numai Biserica Ortodoxã a biruit veacurile neatinsã, nepãtatã şi neîntinatã, numai Biserica Ortodoxã a dãruit lumii sfinţi, sfinţenie şi sfinte moaşte, numai Biserica Ortodoxã va fi singura ce va purta rãzboi împotriva falselor biserici ce vor încerca sã o uzurpe.
GLOBALIZAREA ECUMENISTĂ
ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI ANTIHRIST
Astăzi, în rătăcirea duhovnicească care pe toţi ne pătrunde, a căuta şi a păzi adevărul în cele despre mîntuire este din ce în ce mai anevoios. Adevărul este persoana lui Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Pe acest Adevăr Întrupat, omul modern, „omul nou” nu îl mai primeşte, îl reinterpretează după norme umanist-raţionaliste, căutîndu-l în puhoiul de filozofii, doctrine, studii, ştiinţe, experimentări etc., croindu-l după chipul şi asemănarea lui decăzută.
„Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit mai grozav acum” – grăieşte Sfîntul Ioan Iacob Hozevitul (+1960) – „cu apropierea venirii lui Antihrist, încît ameninţă să-i piardă şi pe cei aleşi. Şi nu-i atît de primejdioasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pămînteşti sau de la cei destrăbălaţi care nu pot uşor să vatăme pe Creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, care sînt duşmani ascunşi, cu atît mai primejdioşi, cu cît cred că sînt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpînitorului aces-tei lumi. Predica lor e ca o hrană care a început să se strice şi, în loc să hrănească, otrăveşte pe cei care o mă-nîncă. Ei aduc tulburare în rîndurile Creştinilor. Aceştia sînt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi: «Mulţi vor veni întru numele Meu şi pe mulţi vor înşela» (Matei 24:5). Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfînta şi prea-dulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie, de unire şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cît e de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor! Cît e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele filosofice şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adînc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea la un idol care se numeşte OM”.
În anul 1906 în mediile protestante, ia fiinţă aşa numitul Consiliu Ecumenic Mondial cu scopul de a uni toate religiile lumii pe baza dialogului şi principiilor democratice de libertate, egalitate şi frăţietate.
Să nu ne lăsăm amăgiţi. Există şi un “dialog al minciunii”, atunci cînd cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog este insuflat de diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (Ioan 8:44). Următori răului sunt toţi împreună-lucrătorii, cei de bună voie sau fără de voie, cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la “adevărul” lor cu ajutorul hulitoarelor minciuni. Nu există “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un altfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12:9).
Dar toţi care vorbesc de unire nu au înţeles de ce Hristos a venit în lume. Ei cred că Dumnezeu a venit ca să predice un mesaj etic şi artificial ca al lor, că El a venit ca să ne înveţe cum să trăim în lume ca buni cetăţeni. Ei vor ca aici să le fie pământul făgăduinţei câştigat prin respectarea regulamentară a Legii lui Dumnezeu. Acei falşi „creştini” ce vorbesc de „regate creştine”, „naţiunea lui Dumnezeu”, „creştinism mondial”, „creştinism democratic”, „unirea bisericilor”, nu-şi dau seama cât de mult aşteptările lor se aseamănă naţionalismului mesianic al evreilor sionişti care l-au vrut pe Hristos ca împărat al lumii. Aceştia toţi – numiţi dezbinători -, nu-l vor pe Hristos aşa cum este, nu-l vor pe acel Hristos care a refuzat prefacerea pietrelor în pâini. Ei nu vor un Hristos umil şi ascuns, departe de puterea lumii, un Hristos care să ceară celor ce-I urmează doar smerenie şi răstignirea în taină a suferinţei pe pământ. Ei vor un hristos care să li se supună, un hristos care să-şi dorească împărăţia lumii.
Iertaţi-mă domnilor ecumenişti, dar aţi confundat conceptele. Sfîntul Nicolae Velimirovici vă va spune că una este pacea socială şi politică, alta e împăcarea credinţelor. Şi una este egalitatea în drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, şi alta este egalizarea credinţelor. Creştinilor li s-a poruncit cu stricteţe să fie milostivi faţă de toţi oamenii, fără deosebire de credinţă, dar, în acelaşi timp, şi ţinerea cu stricteţe a credinţei lui Hristos. În calitate de creştin, vă puteţi jertfi pentru cei de altă credinţă atît averea, cît şi viaţa, dar nicidecum şi adevărul lui Hristos – fiindcă averea şi viaţa sunt proprietatea fiecăruia, iar adevărul lui Hristos, nu. Aici e piatra de poticnire – în această lipsă de discernămînt. Din această lipsă de discernămînt a venit şi confuzia din sufletul ortodocşilor ecumenişti.
Putem spune că secularizarea este cea mai mare primejdie pentru Biserică. Ea este aceea care îi falsifică adevăratul duh, adevărata atmosferă. Desigur, trebuie să spunem din nou că ea nu afectează Biserica, ci mădularele Bisericii, căci Biserica este adevăratul si Sfîntul Trup al lui Hristos. De aceea ar fi mai bine să vorbim de secularizarea mădularelor Bisericii.
Uimitor, majoritatea ecumeniştilor ortodocşi doresc din toate puterile să dialogheze cu eterodocşii, nu însă şi cu ortodocşii. Pe ortodocşii care dezaprobă deschiderile lor ecumeniste îi caracterizează fanatici sau fundamentalişti, pentru a-i scoate din luptă. Uită însă сă fanatici nu sunt doar antiecumeniştii radicali ce folosesc antiecumenismul ca să formeze grupări schismatice, ci şi ecumeniştii radicali, cîtă vreme încearcă să impună perspectiva lor individuală în Biserică, fără să se intereseze dacă aceasta exprimă învăţătura Sfinţilor Părinţi şi conştiinţa Bisericii. Extremele se întîlnesc şi formează două feţe ale aceleiaşi monede.
Foarte rar, sau chiar niciodată, un teolog ortodox care dezaprobă felul în care se duc azi dialogurile ecumenice este chemat să ia parte la acestea, şi dасă, din greşeală, ia parte, ecumeniştii se vor îngriji de înlocuirea lui.
Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însuşi Creştinismului. Că, dacă nici una dintre bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul şi în rostul în care a întemeiat-o Hristos. Şi dacă toate aceste Biserici creştine nu există decît în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui si ea să se raporteze la alte organizaţii “religioase”. Si iată cum ecumenismul “creştin” nu va putea să sfîrşească decît în sincretismul unei religii mondiale. Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră si animă “Mişcarea Ecumenică”, ideologie care, la ora actuală, a pătruns atît de adînc în conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încît pentru creştinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necreştine.
„Vine timpul, şi nu e departe – prooroceşte Sfântul Lavrentie al Cernigovului – când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului, se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru, ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile bisericilor cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face misiune. Când se vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui Antihrist şi el va fi pus împărat”.
Toţi credincioşii trebuie să înţeleagă că în viitor Biserica nu va mai fi ceea ce a fost în vremurile de odinioară şi nici ceea ce ni se pare că este ea astăzi. Liturghiile vor continua să fie ţinute şi bisericile vor fi pline de oameni, dar adevărata Biserică nu va mai avea nici o legătură cu acele biserici ce astăzi aparţin ortodoxiei oficiale, legiferată şi promovată de organele de stat, şi nici cu acei clerici ce şi-au vândut credinţa. Biserica va rămâne acolo unde este adevărul şi va deveni din ce în ce mai greu de descoperit în anarhia duhovnicească ce ni se pregăteşte. Ceea ce astăzi gândim, cunoaştem şi credem despre biserică, preot şi liturghie, în viitor vor fi aşa de schimbate încât vor deveni simplă figuraţie, ecumenistă parodie. Şi proorocia de mai sus continuă: „Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu mare viclenie. Toate bisericile şi toate mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi întronat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a patriarhului. Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox trăitor nu va putea intra în ele ca să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată adunarea satanică.”
Pentru a nu cădea în aceste prăpăstii ale duhului, Sfântul Dorotei ne învaţă: „Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”. După cum şi Sfântul Apostol zice: „Că însuşi diavolul se preface în înger de lumină”.
Ce vor trebui să facă ortodocşii atunci când îşi vor vedea episcopii în comuniune cu ereticii? Aşadar, credincioşii trebuie să aibă curajul de a nu urma gloatele, rudele, vecinii sau instinctul. Dintre ortodocşi, numai cei dreptcredincioşi vor continua lucrarea Sfântului Duh, vor purta neruptă Tradiţia Ortodoxiei. Adevăraţii preoţi vor fi cei ce vor trăi, gândi şi învăţa aşa cum Sfinţii Părinţi ar fi făcut-o. Totdeauna Hristos Dumnezeu va rândui prin puţinii aleşi ai Săi ducerea mai departe a Crucii. Atunci vom vedea cum Biserica universală nu va sta în cei mulţi, ci dimpotrivă, „turma cea mică” va alcătui desăvârşit deplinătatea Tainelor, Trupul Bisericii. Credincioşii nu vor mai avea nevoie de administraţie ori de alte îngrădiri, pentru că acea unitate ce va exista între ei va fi cel mai dumnezeiesc mod de a fi: împreună-pătimire pentru dreapta credinţă şi cuminecarea din acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, comuniunea în Duhul cel Sfânt. Atunci lămurit vom vedea cum Sfânta Tradiţie Ortodoxă leagă pentru vecie Biserica luptătoare cu Biserica primelor veacuri, cu Biserica biruitoare din ceruri. Aşa se va păstra adevărata Biserică nevătămată, sub pogorîrea veşnică a Duhului Sfînt acolo unde este Ortodoxie. Iar unde este adevărata Ortodoxie acolo este şi adevărata mîntuire.
Vorbind despre „dumnezeul” lumii moderne, Cuviosul Părinte Serafim Rose spune că „omul modern [a creat] un nou dumnezeu, un dumnezeu modelat cît mai fidel după tiparul noilor vremuri, preocupat de ştiinţă şi afaceri; de fapt una dintre intenţiile primordiale ale gîndirii moderne a fost aceea de a confecţiona un asemenea dumnezeu”. Aşadar oamenii şi-au schimbat nu doar gîndirea despre Dumnezeu, ei au schimbat însuşi „dumnezeirea” de care se vor conduşi, născînd un „nou dumnezeu” care se deosebeşte vădit de Dumnezeul Vechiului şi Noului Testament cunoscut şi iubit de creştini.
Acest „dumnezeu” nu reproşează făpturii încălcarea Scripturilor, nu mustră păcatul, nu pedepseşte reaua credinţă, nu ceartă fărădelegea. Dimpotrivă, iubeşte împotriva adevărului, uneşte împotriva dreptăţii, înlătură muceniceasca jertfelnicie în Hristos prin promovarea împăcării cu rătăcirile necredincioşilor, îndrăgind global şi nivelator întreaga suflare. Nu indispune, nu supără, nu deranjează. Nu cere şi nu impune un singur Domn şi Dumnezeu, un singur crez, un singur botez, o singură învăţătură de credinţă, o singură Biserică, un singur adevăr – viaţa şi moartea pentru Hristos. Acest „dumnezeu liberal” care îngăduie şi pune totul mai presus de vieţuirea în dreapta credinţă şi de mîntuire, executînd conştiincios ceea ce cere democraţia şi societatea, nu este Dumnezeul Apostolilor şi al Mucenicilor – Hristos Cel Răstignit şi Înviat – Adevărul veşnic. Este vicleana marionetă care, supunîndu-se orgoliului îndreptăţirii şi revendicărilor, reformelor, inovaţiilor şi tuturor capriciilor şi răzvrătirilor „drepturilor omului” – supune şi manipulează el însuşi prin aceasta pe cei ce au lepădat povara Crucii, străduindu-se să ofere omenirii chipul veşniciei şi al desăvîrşirii în ţinutul blestemat al neodihnei acestei lumi pămînteşti.
Iată cum locul lui Hristos Cel hulit şi batjocorit, lepădat şi alungat dintre oameni pentru preamarea Sa iubire întru dreptate este luat astăzi în conştiinţa societăţii de stăpînul veacului şi al întunericului, de cel ce neizbutind odată să fie „dumnezeu” se strecoară astăzi blînd, duios şi compătimitor în sufletele ateilor „religioşi”, apostaţilor „creştini” şi nihiliştilor „ortodocşi” ecumenişti care cred în mincinoasele făgăduinţe numite: pace, dragoste, libertate, toleranţă, reconciliere, linişte, bucurie, fericire, dezvoltare, confort, progres, cultură, artă etc. Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu a sa cultură.
Acest „dumnezeu” al falsei dumnezeiri, anti-dumnezeiesc, anti-evanghelic, anti-ortodox, sfidează Predania şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, înlătură din vieţuirea creştinilor dogmele, canoanele, rînduielile Bisericii lui Hristos. Unui astfel de anti-dumnezeu i se închină astăzi omenirea, în numele lui se organizează întrunirile ecumeniste, de la el cerşesc mîntuirea creştinii şi doresc pacea păgînii. El va dărui unitatea tuturor „religiilor” şi confesiunilor, în duhul lui grăiesc ecumeniştii Bisericii, pe acesta îl aşteaptă în Ierusalim, dinainte de Hristos, evreii şi toate popoarele. Această „entitate” lipsită de identitate teologică şi neîntemeiere dogmatică, ce împrumută cameleonic numele tuturor dumnezeilor popoarelor păgîne dar şi al adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos, este din ce în ce mai prezentă în întreaga lume, făcîndu-se simţită pînă şi în gîndirea majorităţii ierarhilor, preoţilor şi teologilor Bisericii, atinşi de duhul lumesc al acestor vremuri. Această umbră ascunsă îndărătul numelui Iisus Hristos însă în duhul antihristului-zeu, organizează astăzi pentru participanţii creştini ortodocşi conferinţe, seminarii inter-religioase unde se semnează tratate şi alianţe şi se împărtăşesc laolaltă, se săvîrşesc rugăciuni şi slujbe „comune” cu toţi cei ce „cred” şi au o „religie”: evrei, budişti, hinduşi, musulmani, iar dintre creştinii eretici: protestanţi şi neoprotestanţi, catolici, greco-catolici, monofiziţi şi monoteliţi – fapte fără precedent în istoria Bisericii!
Această îmbrăţişare ecumenistă insuflă ideea că Biserica Ortodoxă doreşte alăturarea de părţile “creştine” aflate în dezbinare şi rătăcire, şi dă dreptcredincioşilor un duh de apartenenţă la o Biserică fragmentară, nedesăvârşită încă. Dar oare, noi ortodocşii, suntem în aceeaşi corabie cu protestanţii, catolicii, musulmanii, evreii? Credem că ORTODOXIA ESTE ÎNSĂŞI CORABIA şi că nu trebuie să ni se dea sau să ne cerem de la alţii, în mod democratic, locul ce-l avem de 2000 de ani, dat de Însuşi Hristos prin Duhul Sfânt la Cincizecime!
Orice împreunã-rugãciune este interzisã de cãtre Sfintele Canoane din motive ecleziologice serioase. Împreunã-rugãciune săvîrşesc ierarhii ortodocşi cu romano-catolicii si cu alţi creştini neortodocşi la întrunirile ecumeniste. Dar nici rugãciunea reprezentanţilor diferitelor religii în acelaşi loc, cu rîndul şi pentru acelaşi scop nu poate fi acceptatã de cãtre conştiinţa creştină ortodoxã din mai multe motive:
– Deoarece dumnezeii cãtre care se roagã reprezentanţii celorlalte religii sunt mincinoşi. Profetul David spune cã “toţi dumnezeii neamurilor sunt draci” (Psalm 95, 5) si cã “urechi au si nu vor auzi” (Psalm 113, 14). Hinduşii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeităţi. Şintoiştii cred în sufletele înaintaşilor şi cinstesc zidirea în locul Ziditorului (soarele, luna, etc). Budiştii au un dumnezeu impersonal. Iudeii şi musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerînd ca blasfemie credinţa în Dumnezeul Treime şi în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, creştinii ortodocşi, sã luãm parte la rugãciuni acolo unde nu se dã nici o importanţã dumnezeului cãtre care se îndreaptã rugãciunea, considerîndu-se suficient faptul cã te rogi la un oarecare zeu? Astfel de situaţii unesc participanţii şi privitorii în mentalitatea “New Age” ce ţine de duhul masonic sincretist. Iar aceastã situaţie nu este numai împotriva Sfintelor Canoane, ci şi a Vechiului Testament.
Ar fi acceptat vreodatã profetul Ilie sau altul dintre profeţi sã ia parte la aşa ceva? Este cunoscut faptul cã profeţii au propovãduit lupta neîncetatã împotriva oricãrui fel de sincretism religios si cei mai mulţi dintre aceştia au fost alungaţi si ucişi din acest motiv.
Ar fi primit vreodatã Sfinţii Apostoli si nenumăraţii Sfinţi Martiri si
Mãrturisitori ai credinţei noastre o astfel de împreună-rugăciune şi comuniune cu ereticii şi păgînii de dragul păcii şi iubirii? Cum îndrãznim noi astãzi sã făptuim împotriva lor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Martirilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi?
Toată mascarada ecumenistă are rădăcinile în negura trecutului şi urmează un plan deja făcut. Chiar acum, în vremurile noastre, fiinţează o mare grupare religioasă ce cuprinde toate religiile pământului, numită masonerie, ce a fost deja îmbrăţişată de cei mai progresişti lideri ai lumii. Cu amestecul său ideologic poate împăca în minţile celor înşelaţi, toate deosebirile religioase ale omenirii, putând depăşi cu mult obstacolele şi dificultăţile unirii pe care diferite religii le întâlnesc. Ce raţiuni se vântură acolo, de sunt aşa de convingătoare pentru a împăca contrariile dogmatice ale diferitelor culte, ca până la urmă să înlăture „dezbinarea” dintre religii şi să avanseze exponenţial către unirea tuturor?
Întâi de toate, masoneria este o religie ocultă cu mistere bine păzite, ce iniţiază treptat în închinarea la un dumnezeu necunoscut dar proclamat universal, un fel de „suflu divin” ce, zic ei, peste veacuri a stat la baza tuturor crezurilor religioase. Aceste condiţii nu le poate împlini decât diavolul, fiinţa cu mii de chipuri ce-l urăşte de moarte pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.
Consiliul Ecumenic funcţionează ca o imensă lojă masonică. Precum în lojile masonice nu se discută subiecte religioase, pentru a se evita certurile dintre membri, tot aşa în Adunarea Ecumenică nu se discută despre adevărurile de credinţă ce deosebesc diferitele confesiuni. Francmasoneria cere membrilor să fie credincioşi fiecare dumnezeului lui dar toţi să-l cinstească pe Marele Arhitect, asemenea Consiliul Ecumenic cere membrilor ca fiecare participant să respecte şi să fie tolerant faţă de dumnezeul celorlalţi. Atît timp cît aceste comunităţi se folosesc de numele dumnezeu şi vorbesc despre dumnezeu ca despre putere sau forţă care nu are principii reale, un adevăr real, atunci acest dumnezeu poate deveni o umbrelă, o justificare practic pentru orice. Răzvrătirea este pricina căderii dracilor din ceruri, dar cea mai groaznică răzvrătire aici pe pămînt este să foloseşti numele lui Dumnezeu pentru a întemeia o nouă religie creştină universal-ecumenică ce să strîngă ca într-o mare biserică toate religiile lumii. Acest lucru alături de unirea religiei cu politica pregăteşte calea lui Antihrist.
Cum nu contează diferenţa dintre dumnezeii membrilor francmasoni, tot aşa nu contează felul cum este înţeles Hristos de diferiţii ecumenişti. Se discută în loijle masonice despre toleranţă, unitate, dreptate, libertate, fraternitate, acelaşi lucru face şi Consiliul Ecumenic, unde se vorbeşte despre reconciliere, unitate, dreptate socială şi libertatea individului. Fac masonii politică şi luptă pentru un guvernul mondial şi uniune europeană, aceleaşi lucruri le doresc şi le susţin şi ecumeniştii. De ce aceste asemănări? Pentru că Adunarea Ecumenistă este condusă de francmasonerie, iar francmasoneria este condusă de evreii satanişti.
Să nu vă fie de mirare. Toată mincinoasa teologie ecumenistă nu caută altceva decît înrobirea omenirii într-o nouă ordine socială care într-un nou spirit va căuta formarea unei super-rase dintr-o elită spirituală care va sprijini mişcarea new-age. Noua religie pentru creştini se va îmbrăca cu hainele creştinismului pentru a se face primită de evrei, musulmani, budişti, iar în acest fals creştinism toate religiile se vor uni pentru a-i aduce închinare Antihristului ca dumnezeu al tuturor.
Unirea ecumenistă a religiilor sub umbra masoneriei va fi posibilă deoarece toate religiile lumii aşteaptă în momentul de faţă venirea unui Mîntuitor. Creştinii aşteaptă reîntoarcerea lui Hristos, musulmanii l-aşteaptă pe Iminam Mahdi, budiştii aşteaptă venirea lui Budha, hinduşii aşteaptă reîntoarcerea lui Krishna, iar iudeii aşteaptă venirea lui Mesia. Ideea prin care toate religiile trebuie să se unească pentru a aducea pacea pe pămînt este falsă. Aici vedem viclenia lui Satan care se va opune lui Hristos pretinzînd că este Hristos.
Arhitecţii Noii Ordini ştiu că globalizarea va fi irealizabilă dacă, mai întîi, religiile nu se vor îmbrăţişa si nu vor înceta să separe oamenii planetei prin mărturisirile de credinţă. Ştiu că nu sunt suficiente elementele politice şi economice. Ştiu de asemenea, că dialogurile intercreştine si interreligioase, ce acum se desfăşoară, vor conduce la o unitate exterioară: ,,văzută”, fabricată, şi pentru aceasta organizează un program de colaborare ca să unească la început confesiunile creştine, iar apoi restul religiilor, astfel încît recunoaşterea diferenţelor să deschidă calea unităţii religioase şi a tuturor libertăţilor.
Aşa va arăta, fraţilor, new age – noua religie ce va robi sufletele în noua ordine mondială adică împărăţia lui Antihrist. Satan va fi tatăl falsului mesia, înşelătorul antihrist ce va pretinde că aduce pacea, prosperitatea şi progresul, dar prin compromis şi unitate va deschide o nouă eră a conştiinţei globale ce în final va însemna distrugerea.
Cînd politica, finanţele şi socialul vor fi unite sub un singur conducător, atunci neo-religia nu va mai îngădui „dezordinea”, nu vor fi credinţe „autonome” sau certuri din cauza „dumnezeilor”. Diavolul cu trup de om va sta în templul lui Dumnezeu ca dumnezeu şi toţi oamenii de pe pământ ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii, îi vor aduce închinare în cadrul unui cult religios, deoarece Fiarei „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască, şi i s-a dat ei putere peste toată seminţia, poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.” (Apocalipsa 13.7-8) Pentru acei oameni, doar o religie va exista, religia lui Antihrist.
Dacă masoneria europeană visează realizarea Statelor Unite ale Europei, în schimb masoneria universală, care este subordonată sionismului internaţional, visează realizarea unei noi ordini mondiale, stabilirea unui conducător mondial într-un guvern mondial.
Adevăratul scop al ecumeniştilor este acelaşi cu al masonilor şi al evreilor: acela de a stăpîni lumea, iar pentru aceasta au nevoie de a distruge toate religiile, de a răsturna toate guvernele pentru a pregăti lumea de stăpînirea lui Antihrist. Şi cînd neamurile i se vor închina pentru a trăi în îndestulare şi pace, atunci vor avea parte de cel mai mare război.
Erezia ereziilor adică ecumenismul, nu poate înşela pe ortodocşi decît prin păgînizarea ortodoxiei, prin crearea unei noi biserici apostate, care va fi la plinirea vremii mireasa lui Anticrist, aşa cum ne arată proorocirea din Apocalipsă, în care desfrînata care este biserica apostată, stă călare adică este purtată de fiara, care este însuşi Antihristul.
CORABIA ORTODOXIEI
Cuviosul Serafim Rose spune că într-o epocă de întuneric si înşelăciune aproape universale, cînd pentru cei mai mulţi aşa zişi “creştini”, Hristos a devenit tocmai ceea ce învăţătura ortodoxă denumeşte Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează si comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de preţ a cărei existentă chiar lumea aşa-zisă creştină nici măcar nu o bănuieşte. Căci lumea “creştină” dă mîna cu forţele întunericului pentru a-i înşela pe credincioşii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încît să creadă că “numele lui Isus” îi va salva chiar din mijlocul apostaziei, şi blasfemiilor în care trăiesc şi pe care le acceptă, nepăsători la înfricoşatul avertisment al Domnului: Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni multe am făcut? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7,22-23).
Mîntuitorul însuşi ne-a avertizat: Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi si prooroci mincinoşi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, si pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: Iată este în pustie, să nu ieşiţi; iată este în cămări, să nu credeţi. Căci precum fulgerul iese de la răsărit si se arată pînă la apus, aşa va fi si venirea Fiului Omului (Matei 24,23-27).
„Tatăl nostru” se încheie cu rugăciunea către Dumnezeu ca El să ne izbăvească de cel viclean. Dar cine se poate ţine de mînă cu Hristos ? Cine poate sta alături de Dumnezeu ? Nu le-a grăit Hristos evreilor: iată, se va lăsa casa voastră pustie (Matei 23, 38) ? Prorocia s-a împlinit, spune Sfîntul Nicolae Velimirovici: Evreii nu au nici jertfe, nici preoţie. Amîndouă au trecut la cei botezaţi în acel ceas cînd catapeteasma Templului s-a rupt de sus şi pînă jos. Nici musulmanii nu au nici jertfe, nici preoţie. Nu le spune, oare, evreilor evreul Pavel, apostolul lui Dumnezeu: Hristos e sfîrşit Legii (Romani 10, 4) ? Aşadar, cum se poate ca ceea ce este pustiit, ceea ce s-a sfîrşit, ceea ce este lepădat şi înlocuit cu altceva nou, să fie pus pe picior de egalitate şi să se ţină de mînă cu credinţa vie a lui Hristos ? Si Mohamed însuşi, cu toată duşmănia sa faţă de creştini, recunoaşte şi pune în Coran faptul că Iisus, fiul Mariei, va judeca lumea, prin urmare şi pe Mohamed însuşi. Si atunci, de unde această nivelare şi egalizare ? De unde poate veni o asemenea viziune, întrebaţi ? De la ispititorul.
Cea de-a doua venire a lui Hristos va fi cu neputinţă de confundat. Ea se va întîmpla deodată. Va veni din cer – Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer pe Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-aţi văzut mergînd la cer (Fapte 1,11) – si va hotărî sfîrşitul acestei lumi. Nu poate exista nici un fel de “pregătire” pentru Hristos, în afară de aceea pe care şi-o lucrează fiecare creştin ortodox prin căinţă pentru păcatele lui, spovedanie, priveghere, şi rugăciune. Cei care se “pregătesc” altfel pentru acest sfîrşit, care spun că el este undeva “aici” – mai ales “aici” în Templul din Ierusalim – sau care predică pe “Isus vine curînd”, fără să menţioneze marile înşelăciuni care preced venirea Sa, sunt vădit profeţii ale lui Antihrist, falsul Hristos, care trebuie să vină mai întîi spre a ispiti lumea, inclusiv pe toţi “creştinii” care nu sunt sau care nu devin cu adevărat ortodocşi.
Nu există nici un fel de “mileniu” viitor. Pentru cei vrednici să-l primească, “mileniul” apocaliptic (Apoc. 20,6) este chiar acum; este viata plină de har din Biserica Ortodoxă, de-a lungul acestei ”mii de ani”, ce desparte prima venire a lui Hristos, adică de la întrupare pînă la venirea lui Antihrist. Aceasta este învăţătura ortodoxă a sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Andrei al Cezareii, si a altor Sfinţi Părinţi.
Faptul că protestanţii aşteaptă venirea “mileniului” cîndva în viitor, nu face altceva decît sa întărească mărturisirea lor că în prezent ei nu îl trăiesc, si anume că ei se află în afara lui, adică în afara Bisericii lui Hristos, al Cărui har dumnezeiesc nu l-au gustat.
Răspunsul ortodox la fiecare nouă schimbare si chiar la epoca finală şi teribilă a lui Antihrist, este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfînta Tradiţie a Sfinţilor Părinţi în linie neîntreruptă de la Hristos si Apostolii Săi si prin darul Duhului Sfînt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăseste si numai celor credincioşi, care sunt pecetluiţi cu Sfînta Taină a Mirungerii si care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a darului Duhului Sfînt. Amin.
Sfîntul Apostol Pavel continuă si el acelaşi avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fraţilor, staţi neclintiţi si tineti predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvînt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decît aţi primit, să fie anatema! (Gal. 1,7-9)
Tine chiar de natura lui Antihrist sã prezinte împărăţia satanei, ca şi cînd ar fi a lui Hristos.
Cu atît mai mult trebuie sã lupte astfel creştinul din ziua de azi, care sunt înconjuraţi din toate părţile de un creştinism fals, care are propriul sãu arsenal de experienţe ale “harului” si “Duhului Sfînt”, putînd cita pe de rost din Sfînta Scripturã si din Sfinţii Părinţi, pentru a-si “întãri” propriile erezii! Cu siguranţă trãim vremurile de pe urmã, cînd înşelăciunea este atît de subtilã încît amăgeşte, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24,24).
Falşii prooroci ai timpurilor noastre anunţă cu glas din ce în ce mai puternic apropierea “noii ere a Duhului Sfînt”, a “noii Cincizecimi”, a “punctului Omega”. Este exact ceea ce se numeşte, în adevãratele profeţii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Aceastã profeţie, tocmai acum în zilele noastre, începe sã se împlineascã, cu forţa unei puteri demonice.
Întreaga atmosferã spiritualã contemporanã se încarcã cu puterea experimentelor oculte de iniţiere demonicã si aceasta, pe mãsurã ce “taina nelegiuirii” intrã în faza penultimã, în care începe sã posede sufletele oamenilor si, într-adevãr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor aleşi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinţă.
Împotriva acestei “experienţe religioase” de mare forţă, creştinii ortodocşi trebuie sã se trezeascã şi sã se înarmeze cu adevãrat, sã devinã pe deplin conştienţi de ceea ce înseamnã Ortodoxia creştină si în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele “creştine” sau necreştine.
Fie ca toţi creştinii ortodocşi sã se întãreascã pentru marea bãtãlie care îi aşteaptă, şi sã nu uite niciodatã cã, în Hristos, victoria este deja a noastrã. Cãci El ne-a promis cã porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16,18) şi cã pentru cei aleşi El va scurta zilele urgiei şi strîmtorii celei de pe urmã (Matei 24,22). Şi apoi, cu adevãrat, dacã Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastrã? (Rom. 8,31). Chiar în mijlocul celor mai sãlbatice ispite, nouã ni s-a poruncit: îndrăzniţi Eu am biruit lumea (Ioan, 16: 33).
Sã trãim deci si noi, aşa cum au fãcut-o toţi adevăraţii creştini înaintea noastrã, cu certitudinea cã toate cele ce se vãd au un sfîrsit si cã Mîntuitorul nostru va veni curînd; cãci Cel Ce mărturiseşte acestea, zice: Da, vin curînd. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22,20)
Chiar daca toate neamurile si toate popoarele se vor închina fiarei care s-a ridicat din abis sa corupă pe cei ce locuiesc pe pământ, ostaşii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor cânta: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, si va plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”.
Sa urâţi toata greşeala, erezia si învăţătura potrivnica Bisericii Ortodoxe, ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos, ca sa luaţi cununa cea nestricăcioasă în ceruri.
Mult curaj le vor trebui celor puţini spre a se împotrivi duhurilor lumii, cu riscul de a fi socotiţi smintiţi, nebuni sau răzvrătiţi şi de a fi supuşi abuzurilor puterii. Multă înţelepciune va trebui unui ortodox ca să discearnă adevărul acolo unde restul vor vedea o nebunie. Pentru timpurile noastre o viclenie a veacurilor este necredinţa deghizată în credinţă şi otrava îndulcită. Cine se va lăsa înşelat de aparenţe, va fi pierdut. Va trebui să distingem Biserica de lume, pentru că destinul lumii e veacul, iar al Bisericii e veşnicia.
Până la sfârşitul timpurilor, Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va fi ţinta tuturor prigoanelor şi nu greşim când spunem că va trăi în mici comunităţi unite între ele în Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfântul Duh, păstrând Credinţa şi Tradiţia neîntinate. Nu te teme mică turmă, căci cu tine e Hristos cel Răstignit! Amin.
Frumoase randuri…am citit o parte din ele, cu restul ma delectez zilele ce vor urma pina la sarbatorirea acestor Trei Mari Ierarhi.
Va povestesc pe scurt un eveniment petrecut anul trecut de Sfintii Trei Ierarhi; “indrazniti, Eu am biruit lumea!” sa nu va iasa fratilor din minte acest indemn.
Era 30 ianuarie si se facea Acatistul Celor trei ierarhi de catre parintele nostru, fiind in biserica anglicana inchiriata nu putea parintele sa faca Sf. Liturghie, asa ca ne-am mangaiat sufletele cu un acatist.
Ma framantam, cum sa-i spun sotului meu, necredincios, ca ma duc “iar” la biserica….asta e framantarea mea zilnica…sa nu-l “enervez” prea tare cu biserica.
Vroiam mult de tot sa ma duc si asa pe negandite imi ies din gura cuvintele: “Ma duc la biserica”
El: Dar ce e azi?
Eu (foarte firesc si calm, ceva echivalent cu “afara ploua, nu vezi?”): Sfintii Trei Ierarhi.
A tacut, nu a spus nimic, nu a bombanit. Am simtit cum duhul acela rau din sufletul lui da inapoi.
Cand a fost copil a fost dus pe la manastiri, dar atat, doar atat s-au invrednicit parintii lui cu el in materie de credinta, intr-un fel pot spune ca are cirumstante atenuante. I-au placut copilului de atunci acele manastiri iar Catedrala Sf. Trei Ierarhi din Iasi l-a impresionat mult…eu de pilda nu am vazut decat pozele.
Am simtit ca in acel moment s-a creat o punte cu ce a simtit atunci cand era copil cu firescul spuselor mele de acum….asta a fost rasplata Domnului ca nu mi-a mai fost frica si ajutorul Celor Trei Ierarhi.
Ceva oarecum in afara subiectului:
Ce se intampla cu cei de la CrestinOrtodox? Am dat sa caut o rugaciune pe pagina lor de web si am gasit asta
http://www.crestinortodox.ro/cauta/12-biserici-si-manastiri-din-romania/rugaciune
Voi vedeti ce vad si eu? la rubrica Manastiri si Biserici din Romania, o lista lunga de case de rugaciune de toate felurile: ziua a saptea, penticostali, evanghelisti?
P.S. Precizare, noi locuim in Toronto si multe misiuni/biserici ortodoxe romanesti inchiriaza biserici anglicane pentru slujbe pina resusesc sa faca propria lor biserica
Unde esti Sfinte Grigorie, sa cureti iarasi Biserica de miile de eresuri…
Doamne nu ne lasa!
De vrei să stii ce-i preoţia
Sfântul Grigorie, îţi spune
Prin ce a scris,prin viaţa-i sfântă
Şi tot ce ne-a lăsat pe lume.
Nu a zidit mari catedrale
Ci a zidit însăşi credinţa,
A lămurit taina Treimii
Şi-a promovat viu pocăinţa.
S-a nevoit până la sânge,
În foame şi-n dormit pe jos,
În DOCTORATELE ascezei
C-a fost un sincer ortodox.
C-a vrut prin sinceră trăire
-prin asumarea nevoinţei-
Să-şi dăruiască osteneala
Şi toată dragostea, credinţei.
Să dea întreaga sa fiinţă
Prin nevoinţă lui Hristos,
În dragostea faţă de semeni
Prin ce-i mai sfânt şi mai frumos.
De vreţi ca să vedeţi episcop
Priviţil. Şi vă minunaţi,
Şi înţelegeţi cum sunt, pururi
Episcopii adevăraţi.
Cu ce cuvinte î-şi spun crezul
Şi cu ce fapte-şi dovedesc
Cerdinţa, dragostea şi scopul.
Ce au zidit şi cum trăesc.
Cu cine luptă ei în lume,
Şi cine spun ei că-s crestini
Cine-s duşmanii lor cei aprigi
Care acum se cred lumini.
Ce au lăsat ei moştenire,
Ce-au semănat şi ce-a rodit
Ogoarele ortodoxiei
Şi ce talant au înmulţit.
De nu-i urmăm cu vrednicie
Şi-i facem doar comemorare
Şi-alegem doar ce ne convine
-Din viaţa lor- justificare,
Şi nu luptăm cu erezia
Şi înşelările-n credinţă,
Noi suntem chiar, acei prieteni
Ce sfâşiem sfânta credinţă.
Cami,multumim pentru afisarea aici a cuvantului lamuritor si plin de invatatura al cuviosului Ieromonah Vasilisc HRISTEA.
Slavit sa fie Domnul Cel Prea Milostiv !