Sfantul Macarie Egipteanul despre CUM IL IMBRACAM PE HRISTOS

“Caci Domnul, atunci la Judecata (cea de apoi) Se va adresa celor de-a stanga, ce vor fi trimisi de Domnul in gheena cu diavolul: „Strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat, bolnav si nu M-ati cercetat; flamand si nu Mi-ati dat sa mananc, insetat si nu Mi-ati dat sa beau, in temnita si n-ati venit la Mine“. Se va adresa atunci (si celor de la dreapta sa) in primul rand celor care savarsesc fapte bune la aratare, fiindca Domnul tine seama de orice slujire facuta robilor Sai. Dar (aceasta binecuvantare data celor drepti) se refera si mai adevarat si mai profund, la starea omului launtric din fiecare. Aceasta pentru ca adevarata hrana a Domnului, bautura, imbracamintea, acoperisul si odihna Lui, acestea toate sunt sufletele noastre. El vrea ca sufletul sa primeasca in el pe Domnul (Hristos) in comuniune cu Duhul (Sfant) ca asa sa devina un singur duh cu El, si inima sa fie innoita si transformata, patimile sa se distruga si sa se stinga, (intr-un cuvant) sa se constate in noi lucrarea Sfantului Duh si lucrarile virtutilor.

Aceasta-i adevarata hrana si bautura pe care o dam Domnului. Asadar, exista o foame si o sete a sufletelor noastre, caci El este strain si bolnav printre noi si n-are inca nici odihna nici salasul Sau in noi. De aceea, El ciocaneste pururea (la poarta sufletelor) sa intre la noi si sa Se odihneasca in noi. De aceea, in vederea acestui scop, El Se ocupa de noi cu toata grija. Sa-L primim, deci, cu multa credinta si dragoste luandu-L inauntrul nostru, gazduindu-L, dandu-I sa manance si sa bea, imbracandu-L, punandu-ne in slujba Lui cu toata bunavointa, supunandu-ne cu placere vointei Duhului (Sau), ori mai degraba sa ne hranim si sa ne adapam noi din Duhul Sau, imbracandu-ne noi cu insusi Domnul! (Si aceasta) pentru ca El ne este hrana, bautura si imbracaminte, comoara, mostenire si stapanire, odihna si salas, intr-un cuvant. El insusi ne este viata vesnica. De aceea, orice suflet care nu L-a primit de acum inauntrul sau, care nu L-a mangaiat prin roadele credintei si n-a inceput sa traiasca in viata Duhului, un astfel de suflet n-are mostenire cu Sfintii imparatiei cerurilor si nu poate intra in cereasca imparatie a celor intai nascuti.

Caci, intr-adevar, daca Domnul, venind langa smochin si negasind roade in el, l-a blestemat si pomul indata s-a uscat cand i-a zis: „De acum sa nu mai rodesti in veac“, este si mai cu neputinta a spune la ce osanda si chin va fi supus sufletul care nu i-a oferit Domnului ca hrana nici rodul alegerii sale, nici semne de indreptare (a purtarii): la ce chin si la ce pedeapsa vesnica va fi supus, se vede din ceea ce spune Apostolul: „Caci daca s-a adeverit cuvantul rostit prin ingeri si toata calcarea de porunca si orice neascultare si-a primiti dreapta rasplatire, cum vom scapa noi daca vom fi nepasatori fata de astfel de mantuire?“. Rodul cel bun, pe care Domnul il asteapta de la noi este buna noastra deliberare (alegere) pentru bine si toata vointa noastra de a-L iubi din tot sufletul. Atunci El va lua drept cea mai buna hrana, „virtutile sufletelor” noastre, iar noi vom purta statornicele si adevaratele roade ale Duhului (Sfant), dumnezeiesti si pline de viata vesnica.

Si precum atunci, cand Domnul cauta roade in smochin, nu era inca vremea rodirii acestuia, tot asa Domnul soseste acum, inainte de venirea (spre impartasire) a Duhului (Sfant), cautand sa gaseasca la suflet rodul unei bune deliberari. Privind prin prisma lumii vazute, aici se refera la poporul lui Israel, in sensul ca acesta nu va da Domnului roada vrednica, fiindca a refuzat sa creada in El. Dar aceasta relatare (a Evangheliei) semnifica, de asemenea, ca in fiecare suflet, inaintea lucrarii harului in el si inainte ca sufletul sa poarte roadele Duhului, Domnul cauta rodul propriului suflet (adica virtutile specifice fiecarui crestin n.n.). Aceasta inseamna insasi vointa (acelui suflet), puterea sa de decizie, credinta si toata dragostea pe care trebuie sa o puna la dispozitie acel suflet, cat si raspunsul imediat la savarsirea faptelor bune, atat cu interiorul cat si cu exteriorul fiintei sale, pe cat este cu putinta. Aceasta asteapta Domnul de la noi, o tindere neincetata spre El. Cand El vede aceasta buna deliberare a sufletului, statornica lui indreptare spre Domnul, atunci ii daruieste harul, prin aceea ca vine sa locuiasca in el, atunci ii da sufletului puterea de a ajunge la vremea rodirii si de a purta, cum zice Apostolul, „roadele Duhului” (adica dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta). Si, intr-adevar. Domnul face inconjur fiecarui suflet, cauta (sa observe) acolo roada spre a intra si a Se odihni, caci El (Hristos) a murit pentru toti si astfel intregul neam al lui Adam a fost rascumparat prin moartea Sa. De aceea, tot sufletul este dator sa moara fata de el insusi si sa traiasca pentru Domnul, pentru Hristos, primindu-L, gatindu-se si amenajandu-se pe sine insusi pentru El in loc de casa, si de asemenea, si propriul sau trup. In felul acesta Domnul va putea intra si gasi odihna in bunele rezultate ale lucrarii propriei noastre alegeri. El (Domnul), hranit, cu setea potolita, imbracat si intarit prin virtutile sufletului nostru, ne va zice atunci: „Veniti binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia pregatita voua de la intemeierea lumii, caci am flamanzit si Mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau” si celelalte”.

(din: Sfantul Macarie Egipteanul, “21 de cuvantari despre mantuire”, Editura Luminatorii lumii, 2001)

Legaturi: