SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
- Cititi pe aceeasi tema si meditatia duhovniceasca: Sarepta Sidonului – “adresa” credinciosului adevarat
- SFANTUL IOAN GURA DE AUR – CUVANT LA PETRU APOSTOLUL SI ILIE PROOROCUL
- Un mare “antiecumenist”: Sfantul Prooroc Ilie Tezviteanul – de pr. Dan Badulescu
- Acatistul Sf. Prooroc Ilie (text)
- Acatistul Sf. Prooroc Ilie (audio)
Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul si a zis: “Pana cand veti schiopata de amandoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, urmati Lui! Si daca este Baal, urmati aceluia”. Poporul insa n-a raspuns nimic (III Regi 18, 21).
Calea Sfantului Prooroc Ilie, asadar, este cea a ravnei pentru Singurul Stapan, pentru Adevar. Nimic nu este mai strain pentru Sfantul Prooroc Ilie decat (i)logica lui „nici asa, nici altminteri”, decat falsa nadejde ca putem avea mila Domnului fara sa jerftim nimic pentru El. Avem de ales, noi, crestinii din veacul de pe urma, un veac insetat de duhul lui Ilie, care il asteapta pe acesta sa se opuna apostazierii generalizate, sa raspundem … sau nu acestei provocari cruciale puse noua: Pana cand vom schiopata de amandoua picioarele, adica nici traind credinta curat, nici afirmand-o raspicat? Cat timp vom mai calca impiedicat, ezitant, alunecos, cat timp vom merge cu un pas inainte si doi inapoi in viata noastra duhovniceasca? Pana cand vom alege sa umblam “cu fuse strambe, cu-n picior intr-o barca, cu-n picior in alta barca si cu fundul prin apa“? Pana cand vom “zacea tintuiti de duhul toropelii zadarnice“, cuprinsi de “moleseala maligna” a justificarii raului si cautand numai “dulceata compromisului“? Pana cand ne vom resemna sa fim niste “crestini fierti“, atat in vietuirea duhovniceasca, cat si in gandirea si manifestarea credintei? Pana cand ne vom complace sa stam cu capul in nisip, crezand ca astfel nu vom avea raspundere? Pana cand ne vom preface ca nu vedem raul, viclenia, minciuna si cat timp vom continua sa le indreptatim si sa le amestecam cu cele curate ale Duhului, imbracand lupul in haina de miel, mai bine decat el insusi stie sa o faca? Pana cand vom crede ca putem sluji linistiti la doi domni, si lui Hristos, si lumii? Pana cand vorba noastra va continua sa fie scaldata intre “DA” si “NU”? Pana cand vom crede ca putem FUGI de a da un raspuns categoric si ne-echivoc, cu toata fiinta noastra, chemarii lui Hristos?
Va invitam sa parcurgem impreuna un fragment din predica – zguduitoare si trezitoare ca un dus rece – la sarbatoarea Sf. Prooroc Ilie a parintelui Nicolae Steinhardt, el insusi un dusman neimpacat al perfidiei ascunse sub vorbe mieroase si prietenoase (sageti otravite inmuiate in untdelemn, vorba Psalmistului), al duplicitatii si al rautatii imbracate in haina mincinoasa a procedurilor “corecte”. Este de o izbitoare actualitate pentru vremurile noastre religioase caracterizate mai presus de orice de fatarnicie si limbaj dublu, inselator, de dragul unei paci mincinoase si al unei bucurii false…
SFANTUL PROOROC ILIE
“Sfantul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg in capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in repetate randuri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta in piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si urgie.
Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18, 27).
Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant lin. (1)
Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.
Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fara vina.
Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii flagrante.
Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu.
Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?
Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.
Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului (iar drept ucenic urmas si purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul Elisei) potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de vant: el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.
Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», Id.: Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) si este evocat pe Golgota (cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni si el (strans valaturit desparte apele Iordanului), indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos.
Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“.
________________________
(1) Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod violent, dar paradoxia cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada pe Dumnezeu ca putere blanda si senina.
Interviul cu parintele Iulian de la Prodromu a fost retras pana maine seara sau pana luni, la cererea Parintelui, care mai doreste sa aduca completari la cele spuse initial. Asadar, nu va ingrijorati, articolul va fi re-pus, dar in forma actualizata, dorita de parintele Iulian. In revista “Atitudini” (care apare luni) el va aparea in forma initiala.
Zi mare fratilor!
Aspru Sf.Ilie dar drept! Va opri cerul sa nu ploua si in zilele randuite (cand va veni la putere Antihristul) tot 3 ani jumate’; asa cum n-a fost ingaduitor atunci, nu va fi nici in vremurile din urma, de aceea va fi urat de multi si multi se vor bucura cand va fi omorat impreuna cu Enoh (altii spun ca va fi si Sf.Ioan Evanghelistul); el este inainte-mergatorul celei de-a doua veniri a lui Hristos si a sfarsitului a toata lumea;
@Admin
Multumesc pentru precizare! M-am mirat de ce nu mai apare interviul cu Pr.Iulian de la Prodromu si incepusem sa ma agit.
SFANTUL IOAN GURA DE AUR – CUVANT LA PETRU APOSTOLUL SI ILIE PROOROCUL:
http://sceptik.wordpress.com/2008/07/18/sfantul-ioan-gura-de-aur-cuvant-la-petru-apostolul-si-ilie-proorocul/
Biserica orthodoxa din west cinsteste astazi pe Sfântul Herman din Alaska, întâiul sfânt ortodox al Americii (9 august)
Sfântul Herman (1756-1837) a venit în Alasca de la celebra mânăstire Valaam de
lângă lacul Ladoga din nordul Rusiei, ca purtător al învăţăturii Sfântului
Paisie Velicikovski, traducătorul Filocaliei, stareţul mânăstirii Neamţ (deci un
mesager rus aducând în America un mesaj pornit tocmai de pe plaiurile Moldovei
noastre). Din cei zece monahi care au plecat prin Siberia şi apoi cu corabia
peste mare, Sf. Herman a fost singurul care a supravieţuit. El a trăit in Insula
Bradului (Spruce Island), in mijlocul populatiei aleutine, de lângă marea insulă
cu colonie rusească, Kodiak. A dus o viaţă sfântă, cu multe minuni, înconjurat
cu dragoste de copiii şi oamenii aleuti, de animalele pădurii care toate îl
ascultau şi urmau.
TROPARUL Sfântului Herman din Alaska
O binecuvântate Părinte Herman din Alasca, Steaua Polară a Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos; Lumina sfintei tale vieţi şi miraculoase fapte îi îndrumă pe cei ce urmează calea ortodoxiei şi împreună ridicăm Sfânta Cruce pe care ai sădit-o cu nădejde mare în America.
Să ne închinăm şi să lăudăm pe Domnul Iisus Hristos, cântând Sfânta Înviere a Sa.
http://www.fatheralexander.org/booklets/english/herman.htm
Mormanatul sfantului se afla in sf, manastire din Spruce Island, Alaska (vezi linkul de mai jos)
http://picasaweb.google.com/orthodoxinfo/SpruceIslandAlaskaHomeOfStHermanOfAlask
a
Pt. rugaciunile sfantului Herman, Domane Iisus Hristoase miluestene pe noi pacatosii
S –acuză greu ortodoxia
S-acuză greu ortodoxia
Şi de- oameni mari, cu multă carte,
Convinşi că tot ce spun de dânsa ,
E –n Adevăr şi în dreptate.
Convinşi că nu calea credinţei ,
Rezolvă cele ce-s în rău,
Şi că ei stiu cum se rezolvă.
Nu-i ce-am crezut. Nu-i Dumnezeu.
Politicul rezolvă totul
Economia şi ştinţa
Şi frână şi discriminare,
E ceia ce ne dă credinţa
Soluţiile radicale
Consideră că fac mult rău
Când au la bază Adevărul,
Prin ortodoxul Dumnezeu.
Nu pot s-accepte pentru sine
Clea credinţei, umilinţă
Povara grea a curăţiei,
Şi mult spinoasa pocăinţă.
Socot că viaţa ortodoxă
A eşuat în extremism,
Şi-n grele vorbe o defaimă
Cu-acuze de fundamentalism .
Ea care vine din străfunduri
De timp,în neamul românesc,
Şi-a mângâiat şi-a dat nădejde,
Şi-un viu suport duhovnicesc.
Ne-m cultivat prin ea iubirea
Şi Adevărul în Hristos,
Ne-am educat în cultul muncii
Şi al iubirii de frumos.
Ne-a dat speranţa mântuirii,
În chinurile nedreptăţii,
Din asupririle străine
Şi dorul sfânt al libertîţii.
A ţinut neamul în unire
Şi-n dragoste şi prin credinţă,
Ne-am crescut sufletul, cultura,
Valorile şi conştiinţa.
Azi lepădându-ne de dânsa
Ne lepădăm de ce-avem sfânt
De sfinţii, şi strămoşii noştrii,
De nam, şi sacrul său mormânt.
De unde vin acestea oare ?
Din lăcomia pentru bine,
Sau din dispreţul instruirii
Şi din păcatele străine ?
Ne-am însuşit reguli moderne
Ce n-au în bine şi în rău,
O raportare la dreptate
Şi legile lui Dumnezeu.
Legi care nu privesc lăuntru
Şi rostul nostru sufletesc,
Ci doar profitul şi prestigiul
Şi cele ce ţin de trupesc.
Nu prea se ţine socoteală
De Adevăr de curăţie
De prăbuşirile morale
De suflet şi de veşnicie.
Iar suicidul muşcă groaznic
Şi desnădejdea pustieşte,
Viaţa îşi pirde frumuseţea
Şi sărăcia ne zdrobeşte.
Gândirea nouă şi modernă
Vede ieşirile din rău,
Doar prin belşug şi liberatatea
În care nu e Dumnezeu.
Răul moral iese din calcul
Şi rostul lui cel sufletesc,
-Care de fapt decide totul –
În traiul nosrtu omenesc.
Tot ce dezlănţuie instinctul
E socotit ‘’drept omenesc’’ ,
Pe care şi ortodoxia
Şi Dumnezeu îl osâdnesc.
Biserica nu-i stăpânire
Şi legile-i nu sunt penale,
Nu are închisori nici forţe
Armate şi nici tribunale .
Oricine face ce doreşte.
Ea osândeşte prin cuvânt,
Şi iartă doar prin pocăinţă,
Şi vrea dreptatea-n Duhul Sfânt,
Nu înţeleg de ce irită
De ce aduce supărare
Când ea ne-ajută, ne sfinţeşte,
Nu ne trimite la’nchisoare ?
Nu are scop şi crez politic.
Ea este-n luptă cu cel rău,
Cu răul cel din fiecare
Prin Adevăr din Dumnezeu.
Prin Adevăr şi prin dreptate
Prin Dumnezeu şi conştiinţă,
Noi ne suntem judecătorii
Şi-acuzatorii în credinţă.
Noi facem binele şi răul
Şi prin instinct şi–n raţiune,
Iar Adevărul ne arată,
Ce-i rău în noi şi ce-i în bine.
Nu după legile de astăzi
Ci după cele sufleteşti,
Care sunt unice , divine
Şi-aici şi-n slăvile cereşti,
Oricine stie ce-i păcatul
Şi când l-acuză conştiinţa
Şi cel ce nu cunoaşte-o buche,
Şi cel ce l-a crescut ştiinţa.
Şi la sfârşit dreptatea sfântă ,
Va dovedi în fiecare
Cât adevăr şi câtă cinste
Şi ce valoare-i fiecare.
Acum, în instruirea noastră,
Pe care-o socotim ca bună,
E un ocean de vanitate,
De egoism şi de minciună.
Şi-orgoliu este cel ce strigă
C –ortodoxia’i o ruşine.
Că tot ce ştim noi, e valoarea.
Că tot ce spunem este bine.
Aşa să fie ? E drept oare ?
Ca oameni nu suntem egali.
Unii ajung stăpânii lumii,
Alţii şomeri sau demnitari.
Ortodoxia cere numai
Să fim curaţi să dăm valoare,
Prin muncă şi prin curăţie,
Puterilor din fiecare.
Să nu ne îngropăm ‘’talanţii’’ ,
Prin lene, vicii şi prin rău,
Ci să-i sporim zilnic prin muncă
Prin rugăciuni, prin Dumnezeu.
Că Dumnezeu ne pune-n funcţii.
Şi nu averea ne-o discută,
Ci munca cinstea şi valoarea
Şi prin ce fapte-i obţinută.
Ea ne ridică sau ne-acuză.
Cuvântul spus, fapta făcută ,
Nu Dumnezeu şi nici duşmanii
Ce ne hulesc şi ne discută.
Cine –i om mare azi în lume
Şi nu-l acuză nici un rău.
Nu dă cu pietre în credinţă
În Adevăr şi-n Dumnezeu.
Dar cine a ajuns în funcţii
Pe căi nedrepte prin minciună,
Prin fals şi prin manipulare,
Credinţa pentu el nu-i bună.
Iar Adevăru-i un pericol
Ce-oricând îl poate demasca,
Fie penal fie’n ruşine
Fie spre prăbuşirea sa.
Pe lume răul se ascunde .
Doar Adevărul e’n lumină ,
Minciuna scoasă la vedere ,
Acuză ,leagă şi dărâmă .
S-ar cuveni după dreptate
Să nu hulim Mântuitorul,
Să nu stricăm ortodoxia,
Prezentul ei şi viitorul.
Căci grele lovituri primeşte
Azi sfânta şi dreapta credinţă
Şi de la stânga şi din dreapta,
Dar tot se scrie-n conştiinţă.
Şi-i vai de noi şi fii noştrii
De l-am pierdut pe Dumnezeu,
Şi de crdinţa ne-o distrugem
Prin închinările la rău.