CEA MAI PRIMEJDIOASA TEMNITA E ACEEA IN CARE TE SIMTI BINE
- Va mai recomandam ca talcuire a Evangheliei Duminicii de astazi si ca aplicare la realitatile vremii, un mic fragment din cuvantul Sfantului Nicolae Velimirovici: Europa – noua Gadara SAU Hristos printre iubitorii de porci
De ce li s-a facut frica de Hristos locuitorilor Gadarei (Gherghesei) dupa ce Acesta le-a facut asa o mare si minunata binefacere de a le vindeca doi confrati chinuiti de Legiuni de demoni? De ce le este si astazi multor frati ai nostri frica de Hristos, incat prefera sa nu-I deschida decat cel mult un coltisor de usa sau nici macar atat?
Raspunsul la aceste intrebari ni-l dau Sfantul Teofan Zavoratul si Fericitul Parinte Arsenie Boca in cuvintele ce urmeaza si ce pot fi sintetizate astfel: pentru ca oamenii nu vor sa se schimbe, nu vor sa iasa din ale lor, pentru ca aleg confortul obisnuintei cu raul (‚rau cu rau, dar mai rau fara rau”) decat sa faca efortul sa iasa la limanul Binelui. Pentru ca e de preferat sa se scalde in mocirla patimilor impreuna cu porcii si sa sufere jugul robiei dracesti decat sa intinda mana Celui care a venit sa le redea libertatea si demnitatea. Precum ii zicea lui Hristos, in „Fratii Karamazov”, Antihristul zugravit de Dostoievski prin figura Marelui Inchizitor: „Ai uitat ca omul prefera linistea si chiar moartea, libertatii…?”
Omul cazut ajunge sa-si iubeasca in mod pervers temnita, sa se indragosteasca de miasmele propriei putreziciuni, sa gaseasca cea mai mare desfatare in secretiile purulente si putroase ale patimilor proprii… Nu vrea vindecare, vrea doar sa-si planga de mila. Nu vrea sa fie salvat, ajutat, schimbat, eliberat… vrea numai sa se simta o victima neconsolata a unui Creator nemilos si a unei societati ingrate. Vrea sa spuna cu glas mare si tanguitor tuturor cat este el de bolnav, de nedreptatit si de neajutorat, cat de mult ii lipseste iubirea celorlalti, cat de parasit si singur se afla… Iar cand bate la usa lui Omul care Ii poate darui si vindecare, si iubire, si dezlegare de toate chingile rautatii, cand i se intinde mana mantuitoare, atunci el o zvarle cat colo si o ia la fuga mancand pamantul… Ca in „Povestea unui om lenes”: „Mai bine la spanzuratoare”… Mai bine cu porcii si cu demonii decat cu Hristos la Bucuria cea nestricacioasa?!
Aceasta este povestea noastra, fratilor… Gadarenii putem fi chiar noi. De ce ne e frica de iubire, de ce ne e frica de Hristos? 🙁
SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL:
„Nu se vede sa se fi purtat fata de El cu dusmanie (gadarenii, n mea), dar nici de credinta n-au dat dovada.
I-a cuprins o frica nelamurita, care-i facea sa doreasca doar atat: “Pleaca unde stii, doar lasa-ne in pace ” .
Acesta este chipul oamenilor care traiesc linistiti din avutul lor.
In jurul lor, lucrurile s-au randuit nu prea rau; ei s-au obisnuit cu aceasta randuiala; nu au nici un gand, nici trebuinta s-o schimbe, ori s-o inlocuiasca si se tem sa faca vreun pas nou.
Simtind totusi ca daca va veni porunca de sus, frica de Dumnezeu si constiinta ii vor sili sa lepede cele vechi si sa primeasca cele noi, ei fug din rasputeri de astfel de prilejuri, asa incat, luand ca indreptatire nestiinta, sa poate vietui linistiti cu vechile lor obiceiuri.
Asa sunt cei care se tem sa citeasca Evanghelia si cartile Sfintilor Parinti, precum si sa poarte convorbiri duhovnicesti, de frica sa nu-si zgandare constiinta, care daca se va trezi, va incepe sa-i sileasca a lepada unele si a primi altele”.
PARINTELE ARSENIE BOCA:
“Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrajmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un Sfant Parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata!“.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
“…– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pierdut dimensiunea verticală şi în care omul se desfăşoară numai pe orizontala existenţei, într-o diversitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria adevărată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea deplină a rostului tău ca om şi e strâns legată de înaintarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oamenii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.
– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.
– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii…”
“…– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezenţă, de sens, de mister, de frumuseţe şi de bucurie….”
“…- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm!
Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi, fiindcă îşi măsoară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celălalt. Fericirea vine singură. Şi vine ca un dar pentru cei care ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dumnezeu. Toate aceste piscuri înălţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim.
În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace pe care nimeni nu o va lua de la noi. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi…”
http://safiisanatos.ro/sanatate-spirituala/credinta-si-religie/depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant-parintele-pantelimon-de-la-m-tirea-oasa/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-despre-depresie-si-implinire-egoism-si-iubire-autentica-obsesia-fericirii-si-voluptatea-perversa-a-nefericirii-sensul-suferintei/