Sfantul Teofan Zavoratul: Despre “zavorarea” in patima si cum sa iesim din ea: STAREA PACATOSULUI

10-01-2008 Sublinieri

Am ales, in aceasta zi de praznuire a Sfantului Teofan Zavoratul (10 ianuarie), cateva extrase din cartea sa “Calea spre Mantuire”, care infatiseaza intr-un mod inegalabil de patrunzator, de plastic si de precis starea in care se gaseste omul cazut si cum anume se poate iesi din ea. Mai intai o introducere despre Sfantul episcop Teofan:

st_theophan.jpg

Povatuitor duhovnicesc ce a mangaiat, luminat, intarit, mustrat pe credinciosii din timpul sau precum si pe cei care inseteaza de sfatul cel bun, Sfantul Teofan nu a stat la indoiala in momentul in care a facut o fapta de curaj ce i-a adus supra-numele de Zavoratul: a parasit scaunul episcopal pentru a merge intr-o pustie greu accesibila pentru oameni. Pentru ca numai cineva cu marime de suflet, cineva cu un curaj eroic, (asa cum il caracterizeaza editorii unei alte carti aparute si in romana) poate accepta faptul ca parasirea unui mare scaun arhieresc si izolarea in pustie, la care se adauga si inchiderea de bunavoie in chilie pentru tot restul vietii, pot avea ca efect, paradoxal, o inmultire binecuvantata a talantului duhovnicesc de a pastori turma cea cuvantatoare. Pentru noi, cei de azi, vrajiti de conceptiile actuale ale eficientei si de noile modalitati de infatisa misiunea in Biserica, aceasta se inchipuie ca fiind mai curand una formala, legata neparat de functii si de imagine, de ideea de “a iesi in fata”, de a “stapani resurse” (resurse umane, resurse informationale, intr-o logica de actiune manageriala), resurse care ajung sa devina, de fapt, scopuri in sine.

Pilda Sfantului Teofan arata insa cum se inmulteste talantul Mantuitorului, si faptul ca numai jertfa, numai rastignirea alaturi de Hristos si slujirea care, aparent, este modesta si neinsemnata, au valoare si aduc roada bogata pentru Dumnezeu si pentru cei ce Il cauta pe El. In ochii lumii, scaunul episcopal sau stapanirea peste multe si peste multi, este valoare in sine, este talant, este misiune. Bineinteles ca este absolut necesara si dimensiunea institutionala, omeneasca, dar niciodata nu va fi suficienta si ea nu este definitorie pentru ratiunea de a fi Bisericii in lume.

Evident, nu e nevoie ca cei care chiar se afla in scaune arhieresti si in alte posturi (oficiale sau nu) de autoritate sa ajunga sa se retraga in singuratate. Intelegem insa din pilda Sfantului dimensiunea profund-duhovniceasca a slujirii, care se regaseste in impreuna-rastignirea cu Hristos si in dragostea si mila fata de credinciosi. Si, astfel, descoperim ca, de exemplu, pana si banalul si modestul schimb de scrisori, cu caracter de indrumare personala, poate aduce mult mai multa mantuire si mai mult ajutor decat cele mai sofisticate strategii, metode si tehnici de management si marketing al organizatiei… bisericesti. Descoperim si prin pilda Sfantului Teofan, odata in plus, ceea ce este mai pretios pentru Dumnezeu si ca este cu totul altceva decat ceea ce valorizeaza lumea si conceptiile “pragmatice” despre Biserica.

Reintorcandu-ne la textul reluat mai jos, vom gasi in el o analiza duhovniceasca a starii noastre pacatoase, o analiza care arata cat de departe poate fi patrunsa fiinta omeneasca de patimi, care inunda, ca un rau cu ape otravite, toate facultatile sufletesti si trupesti, toate conceptiile omului despre viata, comportamente si obiceiuri. Dintr-un astfel de intuneric numai Dumnezeu, prin cercetarea inimii omului, poate scula un astfel de suflet mort. Ce revine omului? Ce poate face el? Sa nu se impotriveasca acestei cercetari, acestei chemari…, iar apoi sa o caute cu sarg, ne-deznadajduind ca a pierdut-o.

ESTE UN TEXT CU ADEVARAT ESENTIAL SI EXCEPTIONAL, ESTE COMOARA SAU PERLA COROANEI SFANTULUI TEOFAN, DE O PATRUNDERE PSIHOLOGICA SI HARISMATICA UNICA, CE N-AR TREBUI SA FIE RATAT DE NICIUN OM AFLAT IN CAUTAREA MANTUIRII SI A POCAINTEI ADEVARATE.

st_theophan2.jpg

Starea păcătosului

“În cele mai multe cazuri, cuvântul lui Dumnezeu înfăţişează pe păcătosul aflat în nevoia de înnoire prin pocăinţă ca fiind cufundat într-un somn adânc. Trăsăturile proprii unor astfel de oameni nu sunt întotdeauna reduse doar la o decădere vădită, ci mai degrabă şi la lipsa, în cel mai strict sens, a râvnei inspirate, neegoiste, de a plăcea lui Dumnezeu, precum şi a silei desăvârşite faţă de orice lucru păcătos. Dăruirea nu e deloc grija cea mai de seamă a preocupărilor şi ostenelilor lor; au timp pentru multe alte lucruri, dar sunt cu desăvârşire nepăsători faţă de propria lor mântuire şi nu simt primejdia care îi paşte. Nesocotesc viaţa cea bună, ducându-şi zilele în necredinţă, chiar dacă uneori, din afară, ar putea părea drepţi şi fără de prihană.

1. Câteva amănunte cu privire la omul lipsit de har

Aceasta este starea generală a păcătosului. Iată şi câteva amănunte cu privire la omul căruia îi lipseşte harul: odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă. Omul a devenit un hău fără fund. Face tot ce poate pentru a umple genunea din el, dar nu reuşeşte nici să o vadă, nici să o simtă umplându-se. Astfel, îşi petrece toată viaţa în trudă, sudoare şi grele osteneli; se ocupă de tot felul de treburi prin care speră să afle un mijloc de a-şi potoli setea de nestins. Aceste treburi îi înghit toată puterea, atenţia şi timpul. Sunt bunul lui cel mai de preţ, în care şi-a pus tot sufletul. Acum e limpede de ce un om care a făcut din sine rostul său ultim nu e niciodată el însuşi; în schimb, totul e în afara lui, în lucrurile fie născocite, fie adunate prin mândrie. El s-a despărţit de Dumnezeu, Care este plinirea a tot ce există, în sine însuşi e gol; nu i-a mai rămas decât o părută revărsare a sa în şirul nesfârşit al lucrurilor şi trăirea prin ele. Astfel, păcătosul însetează, se agită şi se necăjeşte cu nenumărate treburi şi lucruri din afara lui şi a lui Dumnezeu. De aceea, o trăsătură proprie vieţii păcătoase este, în nesocotirea mântuirii, grija şi silinţa pentru multe (vezi Luca 10, 41).

St_teofan7878

2. Grija şi silinţa pentru multe

Diferitele tente şi deosebiri ale acestei griji şi silinţe pentru multe ţin de felurile pustiului care s-a ivit în suflet. Există o pustiire a minţii care a uitat pe Cel Ce este totul; ea naşte grija şi silinţa pentru multa învăţătură, iscodire, cercetare şi curiozitate. Mai este şi o pustiire a voinţei care a fost lipsită de stăpânirea ei de către Cel Ce este totul; aceasta naşte dorinţa de multe lucruri, înşelarea de avuţii, astfel ca totul să fie în mâinile noastre, în stăpânirea noastră; acesta este, egoismul. Pe urmă mai este şi o pustiire a inimii, lipsită acum de putinţa de a se bucura de Cel Ce este totul; ea pricinuieşte setea de mulţumire prin lucruri nenumărate, mereu altele, sau căutarea unui nesfârşit şir de obiecte prin care năzuim a afla plăcere pentru simţuri – atât în afară, cât şi înăuntru. Astfel, păcătosul se frământă din pricina multei învăţături, a stăpânirii de avuţii şi a dorinţei de plăceri. Se distrează, are şi dispune, iscodeşte. Se învârte în jurul acestor cozi toată viaţa lui. Iscodirea îi face cu ochiul, inima speră să guste dulceţurile lumii şi e momit de propria sa voinţă. Oricine se poate încredinţa de aceasta dacă stă să îi urmărească mişcările sufletului de-a lungul unei singure zile.

Dacă rămâne singur, păcătosul va continua să se învârtă în acest cerc vicios, pentru că aşa ajunge firea noastră atunci când e robită păcatului. Totuşi, atunci când se află în prezenţa altora, rotocoalele lui se înmulţesc de mii de ori şi devin din ce în ce mai întortocheate. Lumea întreagă e plină de oameni care fac neîncetat tot felul de lucruri, întreabă, se distrează şi se perindă de ici-colo ale căror mişcări în toate acestea au format un sistem care i-a supus pe toţi sub legile sale, făcând din ele o Lege pentru toţi cei aflaţi în sfera lui de influenţă, în această adunare de obşte, fiecare intră fără să vrea în legătură cu celălalt, interacţionează unii cu alţii, iar prin interacţiunea lor îşi sporesc iscodirile, egoismul şi goana după plăceri de zeci, sute şi mii de ori, punându-şi toată fericirea, bucuria şi viaţa în această vâltoare nebună. E lumea deşertăciunii, în care îndeletnicirile, cărările, legea, legăturile, limba, plăcerile, distracţiile, ideile – totul, de la cel mai mic lucru până la cel mai mare – sunt pătrunse de lucrarea acestor trei duhuri rele ale grijii şi silinţei pentru multe pomenite mai sus. E ceea ce pricinuieşte jalnica învârtire a sufletelor oamenilor lumeşti.

Trăind în strânsă unire cu această lume, fiecare păcătos e prins în înmiitele ei mreji şi e atât de încâlcit încât nici nu le mai vede. O asemenea povară apasă asupra oricărui om lumesc şi a fiecăruia dintre părţile lui, astfel încât nu mai are tăria de a se lăsa clintit nici un pas, cât de mic, de nimic din cele ce nu sunt lumeşti, căci aceasta ar fi ca şi cum ar trebui să ridice o jumătate de tonă. Aşa că, nimeni nu mai purcede la o lucrare atât de anevoioasă şi nici măcar nu se mai gândeşte la ea; în schimb, toţi o duc tot aşa, forfotind neîncetat prin şanţurile în care au căzut.

St_teofan7878

3. Momelile prinţului acestei lumi

Încă mai rău este prinţul acestei lumi, care nu are pereche în viclenie, ranchiună şi priceperea de a amăgi. El poate pătrunde nestingherit în sufletul omului prin trup şi prin toată acea materialitate în care se cufundă omul prin cădere. Venind, el stârneşte pe mai multe căi iscodirea, egoismul şi tihna iubitoare de plăceri. Cu tot felul de ademeniri şi momeli, ţine sufletul în acestea fără putinţă de scăpare; cu şoapte şi îndemnuri insuflate minţii, îi dă idei prin care să le poată dobândi şi apoi fie ajută la împlinirea acestora, fie li se împotriveşte cu alte dorinţe, încă mai aprinse. Toate acestea le face cu un singur scop: ca să prelungească şi să adâncească încâlcirea omului în ele. Este tocmai ceea ce se numeşte schimbarea de noroc lumesc şi nenoroc, lipsită de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Prinţul acestei lumi are o întreagă hoardă de slugi, duhuri ale răutăţii ce i se supun. Clipă de clipă, ele gonesc în marginile lumii locuite pentru a-şi semăna seminţele lor otrăvite prin diferite locuri, adâncesc marea încâlceală în mrejele păcatului, refac cursele slăbite sau stricate şi mai ales pentru a împiedica pe oricine ar putea să-şi pună în gând să se desfacă din legăturile acestea şi să iasă la libertate, în ultimul caz, se strâng iute în jurul îndărătnicului. Mai întâi vin unul câte unul, apoi în cete şi legiuni, până când soseşte toată hoarda. Aceasta se petrece pe mai multe căi şi în diferite chipuri, astfel încât să astupe orice ieşire şi să refacă lanţurile şi mrejele, apoi – folosind cealaltă imagine – să îmbrâncească înapoi în prăpastie pe oricine a început să se strecoare de-a lungul pantelor ei abrupte.

St_teofan7878

4. Ţinutul nevăzut al duhurilor în care s-a înglodat păcătosul

Acest regat nevăzut al duhurilor are locuri aparte. Sunt mai întâi sălile de tron, acolo unde se întocmesc planurile, sosesc poruncile şi se primesc dările de seamă, cu laudele sau ocările cuvenite din partea mai-marilor. Acestea sunt sanctuarele cele mai dinăuntru ale Satanei, cum le-a numit Sfântul Ioan Teologul. Pe pământ, în împărăţia din mijloc al oamenilor, se află cetele răufăcătorilor, desfrânaţii şi mai ales necredincioşii şi hulitorii ale căror fapte, cuvinte şi scrieri răspândesc întunericul păcatului pretutindeni şi împiedică dumnezeiasca lumină. Mulţimea căilor lumeşti, împânzite de stihiile păcatului, care năucesc omul târându-l departe de Dumnezeu, acesta e mijlocul prin care îşi vădesc voinţa şi puterea lor aici.

Aceasta este întinderea împărăţiei păcatului! Fiecare păcătos îi este căzut pradă, dar rămâne ţinut acolo mai ales din pricina unui anumit lucru. Probabil că aceste lucruri sunt în aparenţă, îngăduite – ba chiar vrednic de laudă. Satana are o singură grijă; şi aceea este ca, atunci când un om se preocupă în întregime cu mintea, atenţia şi inima sa de ceva, acel ceva să nu fie numai Dumnezeu, ci şi un alt lucru din afara Lui să i se lipească de minte, de voinţă şi de inimă, astfel încât omul să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu altceva ca să poarte grijă numai de ceea ce ştie, de ceea ce-i place şi de ceea ce are. Aici nu e vorba doar de patimi sufleteşti şi trupeşti, ci şi de lucrurile amăgitoare, precum multa învăţătură, măiestriile artei şi toată secularizarea aceasta care poate sluji ca legătură a satanei prin care să îi ţină pe cei orbiţi de păcat în puterea sa, fără a le da prilejul de a-şi mai veni în fire.

St_teofan7878

5. Felul lăuntric de a fi al păcătosului

Dacă luăm aminte la felul lăuntric de a fi al păcătosului, putem descoperi că uneori este cultivat, dar este cu desăvârşire orb în ceea ce priveşte lucrurile dumnezeieşti şi problema propriei sale mântuiri. Chiar dacă se frământă şi se sileşte neîncetat în tot felul de treburi, în schimb e leneş şi nepăsător în ceea ce priveşte rânduiala propriei lui mântuiri; deşi încearcă permanent când scârbele, când plăcerile inimii, el este cu desăvârşire nesimţitor la cele duhovniceşti, în acest sens, toate puterile lui de a fi sunt vătămate de păcat; iar în păcătos rămân doar orbirea, nepăsarea şi nesimţirea.

Nu vede starea în care se află, aşa că nu simte nici primejdia care îl paşte. Nu simte primejdia, şi de aceea nici nu se sileşte nici nu se îngrijeşte ca să se izbăvească de ea. Nevoia de a se schimba şi de a fi mântuit nici măcar nu-i trece prin minte. Are convingerea fermă şi de nezdruncinat că aşezarea vieţii lui este cea mai nimerită, nu-i trebuie nimic mai mult, deci totul trebuie să rămână aşa cum este. Prin urmare, socoteşte orice i-ar aminti de o altă viaţă de prisos pentru el; nu ascultă şi nici măcar nu poate pricepe la ce ar folosi. Fuge şi se fereşte de aşa ceva.

St_teofan7878

Lucrarea harului dumnezeiesc

Am spus că păcătosul se aseamănă unui om cufundat într-un somn adânc. Aşa cum cel adormit nu se va trezi şi nu se va scula de la sine, în ciuda pericolului care se apropie, de nu vine cineva să-l zgâlţâie, tot aşa cel cufundat în somnul păcatului nu-şi vine în fire şi nu se trezeşte până când nu vine harul dumnezeiesc în ajutorul lui. Prin nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, acest har stă la îndemâna tuturor, se apropie pe rând de fiecare şi îi cheamă limpede pe toţi: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14).

Această asemănare a păcătoşilor cu cei adormiţi ne oferă un punct de plecare pentru o cercetare amănunţită a întoarcerii lor la Dumnezeu. De pildă, cel ce doarme se trezeşte, se scoală şi se pregăteşte de lucru. Un păcătos care se întoarce la Dumnezeu şi se pocăieşte este trezit din „nani-nani”-ul păcatului, ajunge la hotărârea de a se schimba (se scoală) şi la urmă se îmbracă cu putere pentru noua sa viaţă prin Sfintele Taine ale Pocăinţei şi împărtăşaniei (pregătirea de lucru). Aceste momente sunt descrise în parabola Fiului Risipitor astfel:

Venindu-şi in sine înseamnă că şi-a venit în fire; „Sculăndu-mă, mă voi duce” arată că s-a hotărât să înceteze vechiul său mod de viaţă; am greşit este pocăinţa, iar tatăl îl îmbracă (iertarea şi dezlegarea de păcate) şi îi pregăteşte un ospăţ (Sfânta împărtăşanie) (vezi Luca 15, 11-32).

Aşadar, trei sunt treptele întoarcerii păcătosului la Dumnezeu: 1) trezirea din somnul păcatului; 2) luarea hotărârii de a lepăda păcatul şi a se face plăcut lui Dumnezeu; 3) înveşmântarea cu putere de sus spre aceasta prin Sfintele Taine ale Pocăinţei şi Împărtăşaniei.

St_teofan7878

Trezirea păcătosului din somnul păcatului

Trezirea păcătosului este acel fapt săvârşit de harul dumnezeiesc în inima lui prin care, asemeni cuiva trezit din somn, el îşi vede păcătoşenia, simte primejdia care îl paşte, începe să se teamă şi să se îngrijească de izbăvirea din acea nenorocire şi de mântuirea sa. Mai înainte era ca un orb, nepăsându-i şi nepurtând grijă de mântuire; acum vede, simte şi îi pasă.

Cu toate acestea, schimbarea încă nu s-a produs. E numai prilejul de schimbare şi chemarea către ea. Acum, harul doar îi spune păcătosului: „Vezi în ce te afli, aşa că ai grijă, fă ce trebuie pentru mântuire”, îl scoate din lanţurile sale obişnuite şi îl aşază dincolo de ele, dându-i astfel şansa de a alege o viaţă cu totul nouă, în care să-şi găsească locul potrivit. Dacă foloseşte această şansă, va fi spre binele lui; dacă nu, va cădea iarăşi în acelaşi somn şi în aceeaşi prăpastie a pierzării.

Acest har dumnezeiesc se dobândeşte prin simţirea şi vădirea în cunoştinţă a lipsei de însemnătate şi a caracterului ruşinos de care dau dovadă toate acele lucruri atât de preţuite şi râvnite de omul păcătos. Aşa cum cuvântul lui Dumnezeu pătrunde “până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12), aşa pătrunde harul până la încheietura inimii cu păcatul şi rupe acea legătură şi însoţire nelegiuită. Am văzut cum cade păcătosul cu toată fiinţa lui într-un tărâm în care învăţăturile, ideile, părerile, rânduielile, obiceiurile, plăcerile şi cărările sunt cu desăvârşire potrivnice adevăratei vieţi duhovniceşti la care omul a fost menit.

Căzut în această lume, el nu rămâne departe sau neatins de ea. Nu, ci e pătruns de toate, se amestecă cu toate. Este cu desăvârşire scufundat în ea. Aşa că e firesc să nu ştie sau să nu se gândească la nepotrivirea ei cu viaţa duhovnicească şi să nu aibă nici o înţelegere faţă de aceasta din urmă. Lumea duhovnicească este închisă pentru el. Se vădeşte astfel faptul că uşa întoarcerii se poate deschide numai dacă viaţa duhovnicească se va descoperi conştiinţei păcătosului în toată strălucirea ei şi nu numai dacă i se va descoperi, ci şi dacă îi va mişca şi inima; dacă viaţa păcătoasă va fi ruşinată, respinsă şi nimicită. Şi aceasta se petrece în prezenţa conştiinţei şi simţirii. Abia apoi se va putea ridica grija de a lepăda vechile căi şi a păşi pe cele noi. Toate acestea se săvârşesc prin simplul fapt al trezirii păcătosului de către har.

În lucrarea sa, dumnezeiescul har al trezirii are în vedere tot timpul nu numai legăturile de care este ţinut păcătosul, ci şi starea lui generală, în această din urmă privinţă, trebuie avută în minte mai presus de orice deosebirea dintre felul în care se iveşte harul asupra celor care nu au mai fost niciodată treziţi şi felul în care lucrează asupra celor care au mai trăit şi înainte o asemenea trezire. Celui care nu a mai încercat până atunci trezirea duhovnicească i se dăruieşte din plin, ca un fel de har atotcuprinzător pregătitor sau provocator. Nu i se cere nimic în prealabil omului, căci el are o cu totul altă mişcare.

Cu toate acestea, harul nu i se mai dă gratuit celui care a mai trăit deja trezirea duhovnicească, celui care ştie şi simte ce este viaţa în Hristos şi care a căzut iarăşi în păcat. Acum trebuie să dea el ceva mai întâi. Trebuie să se roage şi să se învrednicească. Nu ajunge numai să vrea; trebuie să lucreze asupră-şi pentru a pricinui trezirea duhovnicească prin har. Un astfel de om, amintindu-şi vechea sa umblare în calea virtuţilor creştine, adesea o doreşte iar, dar nu mai are nici o putere asupra luişi. Ar vrea să întoarcă foaia, dar nu e în stare să îşi recapete stăpânirea de sine şi să se biruiască. S-a dat pe sine pradă unei amarnice deznădejdi pentru că mai înainte a lepădat darul şi a ocărât şi „a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu… şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10, 29). Acum este lăsat să priceapă că această putere a harului este atât de mare încât nu i se va mai dărui prea curând. Caută şi te osteneşte şi învaţă să iei aminte cât de greu este să o dobândeşti.

Un astfel de om se află într-un fel de agonie: însetează, dar nu i se dă să bea, flămânzeşte, dar nu e hrănit, caută, dar nu află, se sileşte pe sine, dar nu primeşte. Uneori, este lăsat în această stare vreme îndelungată, până când simte certarea dumnezeiască, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi uitat, S-ar fi întors de la el şi-ar fi lepădat făgăduinţa Sa. Se simte ca „ţarina care absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei… dar… aduce spini şi ciulini” (Evrei 6, 7-8). Numai că această atingere înceată a harului de inima celui ce-l caută nu e decât o încercare. El trece acum prin vremea ispitirii şi mulţumită ostenelilor şi chinuitoarei sale căutări, duhul trezirii pogoară iar asupra lui, aşa cum coboară asupra altora în dar. Acest fel de a lucra al harului mântuitor ne arată două lucruri: mai întâi, mişcările deosebite ale harului dumnezeiesc pe care le săvârşeşte în trezirea păcătosului; apoi, calea obişnuită de dobândire a harului trezirii”.

(Sfantul Teofan Zavoratul, Calea spre Mantuire, Editura Bunavestire, Bacau, 1999, Traducere de Bogdan Pârâială – disponibila pe internet la cartiortodoxe.com)

calea-catre-mantuire.jpg

  • Alte cuvinte de mantuire de la Sfantul Teofan la:

Vedenie despre mantuire – Sfantul Teofan Zavoratul

Categoria noastra dedicata Sfantului Teofan

  • Despre alti doi mari sfinti praznuiti astazi, puteti citi la:

Sfantul Grigorie de Nyssa despre talantul Duhului Sfant incredintat omului si despre “faptura cea noua” in Hristos

Sfantul Antipa de la Calapodesti – Atonitul


Categorii

Crestinul in lume, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Sfantul Teofan Zavoratul, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

58 Commentarii la “Sfantul Teofan Zavoratul: Despre “zavorarea” in patima si cum sa iesim din ea: STAREA PACATOSULUI

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Multumesc pentru cuvintele de folos!

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Grigorie de Nyssa despre talantul Duhului Sfant incredintat omului si despre "faptura cea noua" in Hristos
  3. Pingback: Blogul Editurii Agnos » Blog Archive » Sfantul Antipa de la Calapodesti - Atonitul
  4. Pingback: Război întru Cuvânt » Sf. Teofan Zavoratul - cuvinte duhovnicesti sau picaturi de untdelemn sfintit pe frunti bantuite de ganduri zgomotoase
  5. citind scrierile Sfantului raman mereu uimita de marele har pe care i l-a dat Dumnezeu, cu cata intelepciune si pricepere da invatatura!Chiar acum citesc “Raspunsuri la intrebari ale intelectualilor”- in tot ce scrie Sf. Teofan e teribil de contemporan.
    Sfinte Teofan, roaga-te si pentru noi pacatosii!

  6. Pingback: blogul lui laurentiu dumitru » Blog Archive » Linkurile zilei, 17.01.08
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » Orbirea sufleteasca - minciuna din noi
  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii de la Optina: “POCAINTA ESTE RAVNA INIMII”
  9. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul: Intrarea inauntru si cercetarea celor de acolo
  10. “harul nu i se mai dă gratuit celui care a mai trăit deja trezirea duhovnicească, celui care ştie şi simte ce este viaţa în Hristos şi care a căzut iarăşi în păcat. Acum trebuie să dea el ceva mai întâi. Trebuie să se roage şi să se învrednicească. Nu ajunge numai să vrea; trebuie să lucreze asupră-şi pentru a pricinui trezirea duhovnicească prin har.”

    Cat de adevarat! Cat de simplu si cuprinzator totodata! Asa este! Ni s-au dat bomboane, le-am mestecat, ne-am indulcit si am vazut cat de bune sunt (nestiind, nerealizand Darul, nefiind adesea vrednici…) ca, apoi sa se i-a de la noi pentru ca, n-am stiut sa pastram comoara…

  11. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul: CE ESTE DRAGOSTEA ADEVARATA SI CUM SE AJUNGE LA EA?
  12. Multumesc, fratilor, pentru ca ati postat aceste cuvinte ale Sf. Teofan. Mare nevoie aveam de un cuvant de folos.

    Doamne ajuta!

  13. Pingback: Război întru Cuvânt » POCAITI-VA!
  14. Pingback: Război întru Cuvânt » BOALA DUHULUI LUMESC
  15. Pingback: Război întru Cuvânt » VIATA SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL, “un Sfant Parinte al Ortodoxiei secolului al XX-lea” (10 ianuarie – 195 de ani de la nastere)
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » Din corespondenta Sfantului Teofan cu o tanara ravnitoare DESPRE VIATA LUMEASCA SI VIATA DUHOVNICEASCA
  17. N-am cuvinte sa va multumesc pentru acest text dintr-un sfint de care aproape n-am auzit. Inca o data mi-ati facut o mare favoare (prima a fost cu textele despre Mircea Vulcanescu).

    Partea ultima a textului apropo de harul care se coboara la inceput, care apoi este pierdut, si pentru care a doua oara nu-l mai primesti in dar ci trebuie sa treci printr-un proces extrem de dureors este capital. Este explicatia de care aveam nevoie. Multumesc, multumesc!!!

  18. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul despre lupta cu patimile (fragment)
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » “Vai si amar cand omul este satul si multumit in inima sa…”
  20. Pingback: Război întru Cuvânt » “… s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu!”: Sfantul Teofan Zavoratul (10 ianuarie) despre CE ESTE IMPARATIA LUI DUMNEZEU SI DESPRE IDOLATRIILE SI ADULTERELE NOASTRE ASCUNSE
  21. Pingback: Război întru Cuvânt » Cand tihna noastra este o tihna mincinoasa…
  22. Pingback: Război întru Cuvânt » Duminica dupa Botezul Domnului. PRIMUL CUVANT: POCAITI-VA!
  23. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul despre NECRUTAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce asteapta Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa cautam ajutorul lui Dumnezeu?
  24. Pingback: Război întru Cuvânt » MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?
  25. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Cuvinte puternice pentru trezire si cercetare launtrica de la Parintele Arsenie Muscalu
  26. Pingback: Război întru Cuvânt » Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde
  27. Pingback: Război întru Cuvânt » Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o inselare ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”
  28. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul - Omilie la Sfanta Maria Egipteanca. ... DAR CU NOI CUM RAMANE? CUM NE VOM SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?
  29. Pingback: "Duhovnicul si ucenicul": CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR "PRACTICANTI" si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
  30. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul despre TIRANIA “OPINIEI PUBLICE” IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE CRESTINESC SI DESPRE RENUNTAREA LA OBICEIURILE LUMESTI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate