Sf. Teofan Zavoratul – cuvinte duhovnicesti sau PICATURI DE UNTDELEMN SFINTIT PE FRUNTI BANTUITE DE GANDURI ZGOMOTOASE

10-01-2008 Sublinieri

Continuam sa cinstim pomenirea Sfantului Teofan Zavoratul prin redarea unor cuvinte duhovnicesti “pline de har si de adevar” si foarte importante pentru calauzirea vietii noastre duhovnicesti intru dreapta socoteala. Sa cautam sa ne oprim putin din zarva gandurilor provenite din toata grija cea lumeasca si sa ne hranim sufletele slabanogite cu aceste cugetari izvorate dintr-o inima ce a iubit desavarsit pe Dumnezeu:

theophan.jpg

  • Nu faptele sunt principalul lucru in viata; principalul este starea inimii indreptata catre Dumnezeu.

  • Domnul este pe Cruce. Treci, cu mintea, alături de El şi gândeşte-te cu ce ochi te-ar privi El de pe Cruce. Rămâi mai mult în această cugetare şi conştiinţa îţi va lămuri clar totul.

0110_theophanerecluse.jpg

Despre nesimtirea si raceala inimii, care apar in suflet printre nevointele mantuirii:

Nu rareori se intampla ca oamenii care merg pe calea bunei vietuiri crestinesti, brusc si, dupa cat se pare, fara nici un motiv, sa inceapa sa simta in ei o paralizie a tuturor puterilor sufletesti, in urma careia le apare raceala fata de toate nevointele duhovnicesti de pana atunci. Acest lucru li se intampla tuturor din cand in cand. Despre el pomenesc toti cei care scriu despre viata duhovniceasca. Sfantul Marcu Ascetul pomeneste trei mari vrajmasi: nestiinta impreuna cu uitarea, lenevia impreuna cu nepasarea si nesimtirea impreuna cu impietrirea.

Este posibil ca Dumnezeu Insusi sa trimita acestea pentru invatare de minte – sa nu ne punem nadejdea in noi insine. Cateodata luam multe asupra noastra si asteptam mult de la eforturile, mijloacele si ostenelile noastre. Dar, iata, Domnul ia harul si ne lasa singuri, spunand parca: “Poftim, incearca-ti puterile.” Cu cat exista mai mult daruri naturale, cu atat mai necesara este aceasta invatare de minte. Daca intelegem acest lucru, sa rabdam. Acestea sunt trimise si ca o pedeapsa pentru pornirile patimase ingaduite si neosandite de noi si neacoperite de pocainta.

Cel mai mult nesimtirea si raceala vin in urma maniei, a nedreptatii, a supararii, a osandirii, a trufiei si a celor asemenea lor. Un singur lucru ne ramane – sa ne rugam pentru izbavirea din aceasta uscaciune si de nesimtire alaturi de impietrire. In perioada racelii si a nesimtirii sunt greu de tinut in minte cuvintele rugaciunii, totusi e posibil. Trebuie sa lucram impotriva sinelui. Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L indupleca pe Domnul spre mila si de a inapoia harul. Nu trebuie nicicum sa renuntam la rugaciune.

Sfantul Macarie spune: Domnul vede cat de sincer iti doresti binele acesta… si ti-l trimite. Iar rugaciunea impotriva racirii inimii [sa o faci], cu cuvantul tau, inainte de pravila si dupa pravila…, ca si cum aduci inaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi , Doamne, cum este sufletul meu! Zi, asadar, un cuvant si se va vindeca!”. Cu aceleasi cuvinte si in timpul zilei sa I te adresezi mai des lui Dumnezeu.

(Sf. Teofan Zavoratul, Sfaturi intelepte, Editura Egumenita).

0110_theophanerecluse.jpg

***

  • “Insusi Dumnezeu trezeste in noi nelinistea in legatura cu mantuirea, vrand sa ne indrepte catre pocainta si spre cunoasterea de sine. Daca-i ascultati vocea, veti afla liniste si pace. Dar daca nu o ascultati, sufletul se va tulbura. Este posibil ca Domnul sa va paraseasca de tot si sa nu va mai daruiasca nelinisti duhovnicesti. Lucrul acesta se poate intampla daca nu vreti sa va indreptati. Astfel, veti dobandi pacea, dar o pace care e ucigasa“.

(Ne vorbeste Sfantul Teofan Zavoratul. Scrisori, Ed. Egumenita)

***

0110_theophanerecluse.jpg

Despre rugaciune:

Lectia a patra: “Nu trebuie să ne oprim însă la metoda de început a educării duhului de rugăciune în noi, adică la săvârşirea pravilei potrivit cu menirea ei: trebuie să mergem mai departe. Amintiţi-vă cum se învaţă, de pildă, limbile străine. La început elevii învaţă cuvintele şi regulile gramaticale după cărţi, dar nu se opresc aici, ci se străduiesc să ajungă, şi chiar o fac, la stadiul în care fără ajutorul cărţilor pot să vorbească corect vreme îndelungată în limba studiată. La fel trebuie să facem şi în lucrarea rugăciunii. Ne deprindem să ne rugăm după cărţile de rugăciune, adică după rugăciuni gata făcute, lăsate nouă moştenire de către Domnul şi de către Sfinţii Părinţi, care erau sporiţi în rugăciune, dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să mergem mai departe şi, după ce ne-am deprins să ne întoarcem mintea şi inima spre Dumnezeu cu ajutor din afară, să încercăm să ne înălţăm şi singuri către El, să ajungem la stadiul în care sufletul să vorbească în rugăciune cu Dumnezeu folosind propriile cuvinte, să se înalţe singur către El, să I se deschidă singur şi să-I mărturisească ce e în el şi ce doreşte. Trebuie să ne învăţăm sufletul şi cu asta, şi voi arăta pe scurt cum propăşim în această ştiinţă.

Şi deprinderea de a ne ruga cu evlavie, cu luare-aminte şi cu simţire după cărţile de rugăciuni duce tot acolo. Dintr-un vas prea plin se varsă apa singură: din inima care prin pravila de rugăciune s-a umplut cu prisosinţă de lumina simţămintelor încep să ţâşnească de la sine rugăciuni către Dumnezeu. Există însă şi mijloace aparte, îndreptate exclusiv către acest scop, pe care trebuie să le folosească oricine doreşte să sporească în rugăciune.

Veţi spune: De ce unii se roagă atâţia ani după cărţile de rugăciuni, dar încă n-au rugăciunea în inimă? Eu cred că deoarece ei se încordează întrucâtva să se înalţe spre Dumnezeu numai atunci când săvârşesc pravila de rugăciune, iar apoi, în restul zilei, nu-şi amintesc de Dumnezeu. De pildă, ei sfârşesc rugăciunile de dimineaţă şi cred că au făcut totul faţă de Dumnezeu; după aceea, întreaga zi – treabă după treabă, grijă după grijă, iar de Dumnezeu nici vorbă, nici pomenire; poate doar spre seară (şi asta slavă lui Dumnezeu dacă se întâmplă!) le vine în gând că, iată, în curând va trebui să se roage iarăşi. Prin urmare, chiar dacă Domnul le dă vreun simţământ bun dimineaţa, îl înăbuşă deşertăciunea şi grija de multe din timpul zilei. De aceea nici nu au chef să se roage seara: nu reuşesc deloc să-şi înmoaie măcar puţin sufletul, şi rugăciunea, îndeobşte, li se maturizează prost. Tocmai această greşeală aproape generală trebuie corectată, adică trebuie să facem în aşa fel ca sufletul să nu se întoarcă spre Dumnezeu numai atunci când stă omul la rugăciune, ci de-a lungul întregii zile să se înalţe către El. Cum se poate face asta, veţi vedea în cele ce urmează.”

0110_theophanerecluse.jpg

***

Lectia a cincea: “Ca sufletul să se înalţe către Dumnezeu şi să rămână cu el necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul întregii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului şi împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva, zi: “Binecuvântează, Doamne“; când sfârşeşti o treabă, zi: “Slavă Ţie, Doamne!” – şi nu numai cu limba, ci şi cu simţământul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: “Mântuieşte, Doamne, că pier”; vine întuneric de gânduri tulburătoare? Strigă: “Scoate din temniţă sufletul meu”. Te atrage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: “Arată-mi, Doamne, calea” sau “Nu da spre tulburare picioarele mele”. Păcatele te apasă şi te mână la deznădejde? Strigă cu glasul vameşului: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Şi tot aşa, potrivit fiecărei situaţii. Sau pur şi simplu zi mai des: “Doamne, miluieşte; Stăpână de Dumnezeu Născătoare, miluieşte-mă; îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă” sau strigă lăuntric cu oarecare alte graiuri de rugăciune. Străduieşte-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putinţă ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face aşa, vom avea dese înălţări gândite spre Dumnezeu din inimă, iar această îndesire ne va împărtăşi şi deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.

Pentru ca sufletul să înceapă a striga astfel, trebuie să-l silim însă mai înainte a întoarce întru slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai mică. Acesta e al doilea mijloc prin care învăţăm sufletul să se întoarcă mai des în timpul zilei spre Dumnezeu – căci dacă ne vom face lege din porunca apostolică de a face totul întru slava lui Dumnezeu, chiar când mâncăm sau bem (1 Cor. 10, 31), negreşit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, şi ne vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept şi de a-L jigni pe Dumnezeu cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta. Asta ne va şi face să ne întoarcem spre Dumnezeu cu frică şi să cerem de la El ajutor şi înţelepţire.

Dar ca sufletul să facă toate întru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineaţa devreme, chiar de la începutul zilei, când omul iese la lucru şi la lucrarea sa până seara. Această dispoziţie se face prin cugetarea la cele dumnezeieşti. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde sufletul cu deasa întoarcere către Dumnezeu: cugetarea evlavioasă la însuşirile şi la lucrările dumnezeieşti, la scopul cunoaşterii lor şi la îndatoririle pe care le aşează ele asupra noastră, cugetarea la bunătatea, dreapta judecată, atotputernicia, omniprezenţa, atotştiinţa lui Dumnezeu, la faptul că El este Ziditorul şi Purtătorul nostru de grijă, la iconomia mântuirii întru Domnul Iisus Hristos, la harul şi la cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Taine, la Împărăţia Cerurilor. La oricare dintre aceste lucruri ai începe să cugeţi, cugetarea va umple negreşit sufletul de un simţământ evlavios faţă de Dumnezeu. […]

(din Rãspunsuri la întrebãri ale intelectualilor“, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, sursa de pe internet – Orthoblog)

0110_theophanerecluse.jpg

***

2.”O persoanã plinã de râvnã pentru propãşirea poporului mi-a spus despre sine lucrul urmãtor: “Mi s-a fãcut milã de poporul din jurul meu, şi mi-a venit dorinţa de a-l face fericit. M-am gândit: O sã gãsesc mijlocul de a-i aduce îndestulare; fiind îndestulat, va fi paşnic, liniştit şi vesel.

Şi, într-adevãr, am fãcut în aşa fel ca în regiunea mea sã fie îndestulare. Asta n-a adus însã poporului fericire, pace şi linişte. Cârtirea şi invidia, certurile, omorurile, tulburarea, vrajba au crescut împreunã cu îndestularea. Cât de amar a fost pentru mine sã vãd asta! Am întâlnit odatã un invalid; se târa din bisericã la azil. O linişte şi o bucurie adâncã îi luminau faţa, şi am vrut sã aflu taina vieţii lui. Din convorbirea cu el m-am încredinţat cã era într-adevãr fericit, dar fericit nu cu fericirea de aici, ci cu cea pe care o aştepta în cealaltã viaţã fãrã urmã de îndoialã. Dupã puterea mea, zicea, fug de pãcat şi fac binele; pentru pãcatele mele mã pocãiesc Domnului şi mã strãduiesc sã le şterg prin ostenealã şi dupã putere şi prin îndurarea cu rãbdare a tot ceea ce se întâmplã cu mine – şi cred cã Domnul nu mã va lipsi de mila Sa. Dupã aceastã convorbire mi-am schimbat cu totul pãrerea despre felul în care poate fi fãcut fericit poporul. Nu existã fericire pe pãmânt!”

De ce sã nu existe? Existã. Trebuie doar sã aprindeţi în om credinţa în viaţa viitoare, sã-i arãtaţi condiţiile sigure de primire a fericirii în ea şi sã-l încredinţaţi cã, oricât de umilã ar fi situaţia lui aici, ea nu-l poate nicidecum lipsi de posibilitatea împlinirii condiţiilor arãtate şi învrednicirii de fericirea veşnicã. Aduceţi-l pe om într-o astfel de dispoziţie, şi va fi fericit oricât de rãu ar pãrea cã-i merg treburile materiale. Aduceţi un întreg popor într-o astfel de dispoziţie şi întreg poporul va fi fericit, oricât de sãrac ar fi în bunãstarea exterioarã.”

(in “Rãspunsuri la întrebãri ale intelectualilor“, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, sursa de pe internet – Orthoblog)

0110_theophanerecluse.jpg

***

Despre incapatanarea de a spune <<nu asa>> voii lui Dumnezeu:

“Bucurie a vieţii!… Ce bucurie să te întâlnească omul la cineva! Tu eşti un oaspete ceresc pe acest pământ al necazurilor. Şi totuşi, apostolul a rostit ca pe o poruncă: Bucuraţi-vă pururea (Filip. 4, 4). Ce-i drept, această poruncă e datorie doar pentru cei ce au primit chezăşia bucuriei în Duhul Sfânt; dar care dintre fiii şi fiicele Bisericii este străin de harul Duhului Sfânt? Prin urmare, toţi au izvorul bucuriei. Şi atunci, de ce nu se bucură toată lumea? Pesemne fiindcă nu ascultă de altă poruncă a apostolului: Duhul să nu-L stingeţi (1 Tes. 5, 19). A fost stins Duhul – s-a astupat şi izvorul bucuriei, a venit şi mâhnirea apăsătoare. Trei poveri se pun asupra celui ce stinge Duhul, şi îl apasă: gândul la ce va fi, trista aducere-aminte a conştiinţei de ce a fost şi grija de ce este – şi umblă omul cu capul în pământ. Ce este de făcut?

Pocăieşte-te, ia asupră-ţi osteneala facerii de bine, varsă necazul tău la Domnul – şi iarăşi vei ridica fruntea şi vei privi mai vesel la viaţă. Atunci se va întoarce la tine şi izvorul bucuriei – harul lui Dumnezeu. De ce avem cu toţii gânduri atât de rele? Fiindcă luăm asupra noastră toată purtarea de grijă pentru noi – iar aici totul se destramă, nimic nu e temeinic, nimic nu e statornic. Şi stă omul, şi îşi stoarce mintea cum să facă temeinic şi statornic ceea ce se străduieşte să zidească. De câte mii de ani îşi stoarce mintea, şi tot n-a aflat nimic! I s-ar putea spune: “Materialul tău e prost, schimbă-l!”, dar ce putere are un cuvânt când experienţa miilor de ani nu-l învaţă minte? Şi atunci, aşa vor rămâne lucrurile? Păi da, câtă vreme aşa va rămâne omul. Încă din rai i s-a părut că Dumnezeu nu rânduieşte cum trebuie viaţa lui şi că va rândui el singur toate cu mai multă deşteptăciune şi mult mai bine. Prima experienţă nereuşită a fost foarte pilduitoare, prima amăgire atrăgătoare – şi l-a atras, în ciuda învăţăturii de minte. Dumnezeu a poruncit în rai ce şi cum trebuie să fie; omul a zis: “Ba nu, nu aşa, uite aşa!”. Acest “nu aşa, uite aşa” a ajuns să deviza îngâmfatelor gânduri omeneşti. A dat Dumnezeu Descoperirea, ca să arate cum trebuie să privim toate; omul zice: “Nu, nu aşa, uite aşa!” – şi construieşte propria viziune asupra lumii. Mântuitorul a venit şi a rânduit mântuirea; omul aude binevestirea despre aceasta şi zice: “Nu aşa, uite aşa!” – şi construieşte planuri proprii. Domnul a întemeiat pe pământ, ca pe un stâlp de nor, Biserica, pentru a arăta drumul spre necurmata bună-fiinţare – la care omul zice: “Nu aşa, uite aşa!”, şi îşi croieşte propriile drumeaguri şi cărărui. Astfel, câtă vreme va dăinui în om această sete de a îndrepta dumnezeieştile rânduieli, el tot o să gândească gânduri grele şi tot nu o să-i vină nimic de Doamne-ajută în minte. Asta nu va lua sfârşit decât atunci când omul, obosind, va pune toate gândurile sale la picioarele tronului purtării de grijă dumnezeieşti şi va înălţa glas: Cu judecăţile care le ştii, mântuieşte-mă! Dar şi aceasta nu se întâmplă decât în parte, iar societatea omenească, luată ca întreg, se va tot învârti în deşert după năravul său cel vechi – şi iată cum se lămureşte spusa de toţi ştiută: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Ecl. 1, 2)“.

(din Raspunsuri la întrebãri ale intelectualilor, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, sursa de pe internet – Orthoblog)

feofan.jpg


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Sfantul Teofan Zavoratul

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

29 Commentarii la “Sf. Teofan Zavoratul – cuvinte duhovnicesti sau PICATURI DE UNTDELEMN SFINTIT PE FRUNTI BANTUITE DE GANDURI ZGOMOTOASE

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfintii de la Optina: “POCAINTA ESTE RAVNA INIMII”
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. Dar care iubire?
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » Scara Sfantului Ioan - oglinda care nu ne minte (1)
  4. Tare intelept Teofan Zavoratul! Multumesc!

  5. Sa stiti ca eu – una – ma regasesc in multe din cele spuse si ma RUSINEZ TARE realizand ce paduche sunt! In special la faza rugaciunii randuite – parca numai atunci este prezent EL, in rest…imi vad de ale mele! Adica imi caut linistea si seva din/prin rugaciune si citirea cartilor Sf.Parinti dar in rest sunt un vas gol, gol, gol…

  6. “Desartaciunea desartaciunilor, toate sunt desaetaciune”.

    De ce Biserica nu a luat o atitudine mult mai ferma la scrierile apocrife,blasfemiilor: biblia dupa iuda si codul lui davinci atat timp cat exista o lucrare -care explica cu lux de amanunte greselile grotesti si parca deliberate a celor de “Tv National Geografic” si care se numeste BIBLIA versus iuda.

  7. “Biblia versus iuda” demonteaza toate ridicole “semne de intrebare”: ca daca, cum ar fi,de ce, intr-un mod intelept si foarte logic … pt cei ce se indoiesc e ca o binecuvantare aducand informatia necesara pt intoarcere la credinta.

    Daca oile sunt lasate fara pastor si nu sunt gasite din ratacire, BISERICA FACE cat poate … de ce nu sensibilizeaza opunia publica cu o adevatata evaluare a sumelor ce trebuiesc lacaselor de rugaciune, in ce stare se afla si de cati bani au fiecare in parte{un recensamant al bisericilor}
    iar fiinca ar fi o evaluare in RON sa fie de o potriva si in franci elvetieni pt a nu cadea in evaluari la cursul zilelor ce vor trece

    Am putere sa fac mult da nu pot sa incep, trebuie sa lupt pt fiecare zi, simt ca ma topesc.
    Daca raul ma incearca cauta sa ma distruga in fiecare zi, ora, secunda fiinca Lamgasit pe CRISTOS.

  8. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul: Intrarea inauntru si cercetarea celor de acolo
  9. Ce bine-ati facut ca, mi-ati readus aminte! 🙂
    Vorbeste Sfantul tuturor, dar parca…mi se adresa in mod special, mie!
    Ce ciudat! Doar l-am mai citit…atunci! de unde uitarea?! De ce nu ne ies din cap prostiile care le-am facut/le facem, aducandu-ne aminte si timpul, si locul, si persoana…iar cele duhovnicesti ni se sterg din minte?! Minte coborata si ticaloasa! Se indulceste si-si aduce aminte numai ce vrea ea!

  10. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul: CE ESTE DRAGOSTEA ADEVARATA SI CUM SE AJUNGE LA EA?
  11. Pingback: Război întru Cuvânt » CUV. PAISIE: “E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE”
  12. Pingback: Război întru Cuvânt » Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata
  13. Pingback: Război întru Cuvânt » VIATA SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL, “un Sfant Parinte al Ortodoxiei secolului al XX-lea” (10 ianuarie – 195 de ani de la nastere)
  14. Este a doua sau, de fapt, a treia oara, cind deschid site-ul asta si imi cad ochii pe niste cuvinte (ale unor sfinti sau duhovnici) care parca imi raspund cu o sincronizare care ma uimeste la problemele, necazurile, nedumeririle si framintarile mele.

  15. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul despre lupta cu patimile (fragment)
  16. Pingback: Război întru Cuvânt » “… s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu!”: Sfantul Teofan Zavoratul (10 ianuarie) despre CE ESTE IMPARATIA LUI DUMNEZEU SI DESPRE IDOLATRIILE SI ADULTERELE NOASTRE ASCUNSE
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » Cand tihna noastra este o tihna mincinoasa…
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul despre NECRUTAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce asteapta Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa cautam ajutorul lui Dumnezeu?
  19. Pingback: Război întru Cuvânt » MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?
  20. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Aduse cu posta (electronica): CUVINTE PUTERNICE PENTRU TREZIRE SI CERCETARE LAUNTRICA de la Parintele Arsenie Muscalu
  21. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfantul Teofan Zavoratul despre TIRANIA “OPINIEI PUBLICE” IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE CRESTINESC SI DESPRE RENUNTAREA LA OBICEIURILE LUMESTI
  22. Pingback: SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL: Semnul haricei invieri launtrice intru Domnul. SUNTEM VII SAU MORTI SUFLETESTE?
  23. Pingback: Predica Sfantului Luca al Crimeei despre pacatele grairii in desert siLU clevetirii, la DUMINICA SFANTUI IOAN SCARARUL: “Din cuvintele tale te vei osandi” -
  24. @ Magda

    Si eu am mai citit si am uitat, dar spun parintii ca si cuvintele pe care le auzim sau le citim si le uitam de multe ori ne curata putin cate putin, chiar fara sa ne dam noi seama.

    @ John

    Simtiti efectul proniei (providentei) pline de dragoste a lui Dumnezeu, care se foloseste de ceea ce citim ca sa ne foloseasca si sa ne mangaie in poticnelile si incercarile pe care le infruntam. Dar cu adevarat uimitor nu e cand Domnul lucreaza prin site-urile ortodoxe pe care le citim, ci cand lucreaza prin persoane si evenimente in viata noastra care aparent sunt coincidente, intamplari, accidente, dar care se arata dupa aceea ca fiind nespus de importante pentru viata noastra duhovniceasca.

    @ admini

    Multe multumiri in numele tuturor celor care la momente cheie in viata lor, fie in mijlocul unor evenimente tulburatore, fie in mijlocul unor “ganduri zgomotoase”, fie in alte situatii critice pe care nu mi le imaginez eu acum, au gasit aici cuvantul de folos de care aveau nevoie. Domnul sa va rasplateasca!

  25. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM TREBUIE SA STAM IN BISERICA SI CUM SA DOBANDIM ASEZAREA LAUNTRICA? -
  26. Pingback: Sfantul Teofan Zavoratul: CUM INCEPE IN NOI VIATA CRESTINA AUTENTICA? “Un crestin fara ravna este un rau crestin – molesit, slabit, fara viata, nici cald, nici rece – si o asemenea viata nu este viata” -
  27. Pingback: SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL – sfaturi intelepte despre INSELARE si IMPARTASANIE -
  28. Pingback: STARILE INTERMEDIARE IN VIATA DUHOVNICEASCA: “Cand duhul necurat a iesit din om…” | Cuvântul Ortodox
  29. Pingback: azi… Sf. Teofan Zăvorâtul | albastru de… mai departe (2)
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate