Sfantul Vasile al Kinesmei despre INSEMNATATEA INVIERII MANTUITORULUI: “Hristos a inviat si ne-a dat o viata noua, plina de puteri harice. Partea ce ne revine e sa ne folosim de puterile acestea”

21-04-2014 Sublinieri

Invierea Domnului

***

Insemnatatea Invierii Mantuitorului

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 16)]

A trecut noaptea de dupa sambata, pe care ucenicii lui Iisus Hristos si femeile devotate Lui o petrecusera in nelucrare desavarsita, asa cum o cerea Legea lui Moise. In ziua aceea ei nu putusera sa faca nimic, dar inimile lor erau neli­nistite, si noaptea zbuciumata, chinuitoare, nu le usurase cu nimic necazul. De-abia pusesera geana peste geana, gandindu-se cu tristete cat de saracacioasa si grabita fusese ingro­parea scumpului lor Invatator si cat de putin se potrivea cu vrednicia Marelui Proroc puternic in cuvant si in fapta.

mironositele femeiIni­ma iubitoare si intristata cerea cu putere sa I se aduca ulti­mul omagiu Iubitului Raposat si sa fie incheiate ceremonii­le ritualului funerar, savarsindu-se deplin ungerea Trupului, pe care Iosif si Nicodim o facusera in mare graba. De-abia se ivisera zorile, destramand intunericul noptii pascale, cand ucenicele credincioase ale lui Hristos mergeau deja cu gra­ba pe strazile Ierusalimului, ducand miresme. Despre stra­ja pusa de arhierei la Mormantul Domnului si despre faptul ca intrarea in pestera fusese pecetluita ele nu stiau, dupa cat se vede, insa le framanta alta intrebare: cum sa pravaleasca piatra de la intrarea in Mormant? Aceasta era prea grea si se parea ca a o clinti din loc este o sarcina cu neputinta de infaptuit pentru puterile femeiesti – si cat de mare le-a fost mirarea cand au vazut ca piatra fusese data deoparte!

Au intrat in pestera cu fior si nedumerire, si le-a cuprins fara sa vrea groaza: locul unde zacea iubitul Trup era pustiu! Domnul nu se afla in pestera!

Inainte de a-si putea lamuri taina disparitiei Trupului mort si de a-si veni in fire dupa FemMironositeLaMormant2uimirea si durerea acestei amaraciuni noi, au bagat de seama in partea dreapta un tanar imbracat in vesminte albe. Din gura acelui tanar a rasunat pentru prima data vestea cea mare, care la inceput s-a auzit in pestera pustie si a fost repetata dupa aceea de milioane de guri, veste care a schimbat toata viata lumii.

Cautati pe Iisus Nazarineanul, Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde L-au pus.

Femeile mironosite, iesind, au fugit de la mormant, ca erau cuprinse de frica si de uimire, si nimanui nimic n-au spus, fiindca se temeau.

Vestea a fost cu adevarat neobisnuita, uluitoare, si erau atat de putin pregatite pentru ea!

Or, aceasta veste a stat la temelia intregii noastre credin­te! Doar doua cuvinte: A inviat, dar ce putere uriasa este in ele! Aceste doua cuvinte au intors lumea cu susul in jos, au rasturnat si au daramat paganismul din temelie si au zidit marea Biserica a lui Hristos, puternica nu atat prin numar, nu atat prin mijloacele materiale, cat prin credinta sa si prin puterea sa morala.

Recunoscand marea insemnatate a Invierii lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel spune de-a dreptul:

Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarni­ca este si credinta voastra (I Cor. 15,14).

Fara credinta in Hristos Cel inviat nu exista crestinism.

Iata de ce toti adversarii credintei noastre, incepand cu paganul Celsus, scriitor antic, si incheind cu necredinciosii contemporani de toate soiurile se straduie cu o deosebita inversunare sa clatine adevarul Invierii si sa discrediteze rela­tarile evanghelice pe care se intemeiaza el.

Inainte de a trece la lamurirea marii insemnatati pe care o are pentru noi faptul Invierii lui Hristos, este de folos sa ne ocupam putin de obiectiile acestor sceptici si, dupa ce le vom fi demontat macar pe cele mai raspandite dintre ele, sa curatam terenul de gunoiul nascocirilor samavolnice si sa indepartam posibilele indoieli.

Asadar, mai intai de toate, ei spun ca Invierea lui Hristos nu poate fi inteleasa in sensul in care o intelege Biserica. O asemenea intelegere presupune moartea lui Hristos – or, se poate crede ca Hristos nu a murit pe cruce, ci numai a cazut intr-un lesin adanc, din care S-a trezit dupa aceea in racoa­rea pesterii.

„Bun, si dupa aceea?” – vom intreba noi. In continua­re trebuie, evident, sa presupunem (anume sa presupunem, deoarece textul evanghelic nu ne ofera nici un fel de baza in acest sens) ca Hristos S-a sculat din locul unde fusese pus, a pravalit uriasa piatra de la intrarea in mormant si a iesit de acolo… Si asta cu mainile si picioarele strapunse! Cum se poate asa ceva? Pe langa asta mai trebuie adaugat si ca in ace­easi zi, dupa cum povesteste Sfantul Luca, Domnul a calato­rit impreuna cu doi dintre ucenici pana in satul Emaus, aflat la vreo 12 kilometri de Ierusalim. Toate acestea sunt atat de imposibile, incat ipoteza lesinului Domnului trebuie redusa la treapta de inventie absurda.

„Un om cu picioarele strapun­se, scrie profesorul Sistov, doctor in medicina, nu numai ca n-ar fi putut sa mearga pana la Emaus in a treia zi de la rastig­nire, ci, din punct de vedere medical, nu s-ar fi putut tine pe picioare inainte sa treaca cel putin o luna de la coborarea lui de pe cruce” (A. Sistov, Ganduri despre Dumnezeu-Omul).

Pe langa asta, dupa cum remarca pe buna dreptate insisi rationalistii, un patimitor nefericit, mai mult viu decat mort, care s-a tarat cu mare greutate din mormant, iar dupa aceea a murit totusi, nu le-ar fi putut lasa ucenicilor impresia unui biruitor asupra mortii si a mormantului.

rastignirea Domnului impuns in coastaIn fine, exista inca un fapt, observat de Sfantul Ioan, mar­tor al ultimelor clipe din viata Mantuitorului, care nu lasa nici umbra de indoiala asupra realitatii mortii lui Hristos. Ostasii, venind la Iisus si vazandu-L mort, scrie Aposto­lul Ioan,

nu I-au zdrobit fluierele, ci unul din ostasi cu suli­ta a impuns coasta Lui si indata a iesit sange si apa. Si cel ce a vazut a marturisit, si marturia lui e adevarata; si acela stie ca spune adevarul, ca si voi sa credeti (In 19, 33-35).

Puterea de expresie cu care Ioan subliniaza autenticitatea marturiei sale nu ne da voie sa o punem la indoiala, iar vechii Parinti ai Bisericii faceau intotdeauna trimitere la acest fapt in polemica lor cu ereticii dochetisti, care considerau apa­renta moartea Mantuitorului. Problema este ca, in masu­ra in care ne putem da seama din spusele Evanghelistului, lovitura de lance a rupt, in mod evident, pericardul, iar san­gele care a curs de acolo era amestecat cu un lichid seros – semn neindoielnic al decesului, dupa cum afirma numerosi medici. Intrucat teoria pe care am examinat-o este absurda, rasuna alte glasuri: „Da, Hristos a murit pe cruce, nu incape indoiala… Dar putem crede ca El n-a inviat, ca la scurta vre­me dupa moartea Lui trupului Lui a fost rapit, dupa care au fost lansate zvonurile false privitoare la Invierea Lui, caci nu degeaba afirmau asta arhiereii” (v. Mt. 28, 13-15).

Dar cine ar fi putut rapi trupul Mantuitorului? Cartura­rii? Arhiereii? Fariseii? Nu se poate, fiindca la primul zvon ca Hristos a inviat, ei, fiind interesati in eliminarea rumorilor de acest gen, le-ar fi aratat tuturor cadavrul Lui si prin aceasta ar fi pus capat, fara indoiala, oricaror zvonuri si presupu­neri. Asta in primul rand. In al doilea rand, din Evanghelia dupa Matei se vede ca arhiereii si carturarii chiar se temeau in aceasta privinta de banuieli la adresa lor.

Poate ca ostasii romani din straja L-au furat pe Mantuito­rul? Nu, nu se poate sustine asa ceva. In primul rand, acestia nu aveau nici un interes. Apoi, in conditiile disciplinei de fier care domnea in armatele romane, ale severitatii cumplite cu care erau trasi la raspundere in asemenea imprejurari, nu s-ar fi apu­cat niciodata de o treaba atat de primejdioasa si de riscanta.

Ramane, prin urmare, ipoteza ca insisi ucenicii lui Hris­tos au furat trupul Invatatorului lor si apoi au raspandit zvo­nul Invierii Lui.

Dar daca nici arhiereii, nici ostasii n-au putut face asta, cu atat mai putin puteau indrazni s-o faca Apostolii. Nis­te oameni cuprinsi de groaza, care fugisera cu lasitate din Ghetsimani, nu puteau in nici un caz ca dupa cateva ceasuri, in toiul noptii, sub privirile strajii romane, sa patrunda in adancul pesterii si sa rapeasca Preacuratul Trup al Mantuitorului Hristos, gasindu-se intr-o stare de epuizare a sufle­tului si trupului.

Apoi, pentru propovaduirea Invierii lui Hristos Aposto­lii au fost prigoniti, chinuiti, arsi de vii, rastigniti pe cruci. Si atunci, de ce ar fi recurs la o asemenea inselatorie? Pe urma, cum ar fi putut aceasta minciuna sa prinda radacini in min­tea oamenilor si sa dainuie veacuri intregi fara sa se dea in vileag? Te intrebi fara sa vrei: oare acei pescari simpli puteau fi niste actori atat de iscusiti, incat sa proclame cu cel mai mare aplomb posibil un lucru de a carui falsitate isi dadeau seama, iar dupa aceea sa nu iasa din rol nici macar o data in viata? Oare nici unul dintre ei n-ar fi protestat impotri­va unei asemenea amagiri? Nu! Mai devreme sau mai tarziu, minciuna trebuie sa se dea in vileag, si o asemenea inselaciune grosolana n-ar fi putut ramane mult timp ascunsa.

Daca Apostolii au raspandit zvonuri mincinoase despre Invierea lui Hristos, cum de i-au crezut Maica lui Hristos si fratii Lui? Deoarece fratii Lui nu crezusera in El atunci cand era viu. Oare i-a convins acum o minciuna? Pe langa asta, o asemenea nascocire putea sa apara numai in cazul in care Apostolii s-ar fi asteptat ca Invatatorul lor sa invie, – dar tocmai ca ei nici nu se gandeau la Inviere, si atunci cand Dom­nul i-a prevenit ca trebuie sa fie omorat si apoi sa invie nici macar nu L-au inteles (v. Mc. 9, 10, 31-32) – asa departe era de ei gandul acesta.

Chiar daca admitem ca Apostolii au rapit ramasite­le pamantesti ale Invatatorului lor, se poate spune cu toata increderea ca un asemenea plan ar fi ramas absolut steril.

Lumea nu poate fi convertita la o credinta noua prin ase­menea amagiri si trucuri, facute de niste amagitori. Pentru a-i convinge pe altii trebuie ca propovaduitorul sa fie, in pri­mul rand, profund convins de adevarul propovaduirii lui. Daca in el insusi nu exista aceasta convingere, niciodata nu-i va putea atrage pe altii in urma sa.

Asadar, nici aceste argumente ale potrivnicilor religiei noastre nu clatina catusi de putin credinta noastra in Hristos Cel Inviat.

A treia obiectie – cea mai raspandita si, trebuie remarcat – cea mai mincinoasa, este urmatoarea:

„Hristos a murit si n-a inviat, dar unii dintre ucenicii Lui, «gratie starii lor de exci­tatie nervoasa», au vazut fantoma lui Hristos si li s-a parut ca L-au vazut pe Insusi Invatatorul. De atunci au luat nastere zvonurile despre Inviere.”

Aceasta presupunere se afla in totala contradictie cu rela­tarea evanghelica despre aratarea Mantuitorului Inviat. In textul Evangheliei citim urmatoarele:

Iisus a stat in mijlocul lor si le-a zis:

„Pace voua!”

Iar ei, inspaimantandu-se si infricosandu-se, credeau ca vad duh. Si Iisus le-a zis:

„De ce sunteti tulburati si pentru ce se ridica ast­fel de ganduri in inima voastra? Vedeti mainile Mele si picioa­rele Mele, Eu Insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti, ca duhul nu are carne si oase, precum Ma vedeti pe Mine ca am”

Si zicand acestea, le-a aratat mainile si picioarele Sale. Iar ei inca necrezand de bucurie si minunandu-se, El le-a zis:

„Aveti aici ceva de mancare?”

Iar ei i-au dat o bucata de peste fript si dintr-un fagu­re de miere, si luand, a mancat inaintea lor (Lc. 24, 36-43).

Din textul citat mai sus se vede ca si Apostolii s-au gan­dit ca este vorba de o fantoma atunci cand L-au vazut pe Domnul aratandu-Se pe neasteptate, insa Mantuitorul a respins in cel mai decisiv mod aceasta idee, indemnandu-i sa-L pipaie si cerand mancare. Bineinteles ca o fantoma nu poate nici sa bea, nici sa manance, si este imposibil de pipa­it cu mainile. Asadar, rationalistii sunt obligati aici sa nege una din doua: ori relatarea evanghelica, ori propria nascoci­re despre fantome. Pe langa asta, ucenicii lui Hristos nu erau nicidecum niste oameni cu nervii slabi, isterici, inclinati spre halucinatii, cum se straduie unii sa ii prezinte, ci erau pescari zdraveni, cu judecata sanatoasa, care nu erau predispusi la tulburari psihice si halucinatii.

Lasand deoparte celelalte obiectii la adresa Invierii, care sunt si mai subrede, si facand bilantul celor spuse mai sus, trebuie sa recunoastem ca daca ucenicii ar fi amagit ori s-ar fi autoamagit nu ar fi putut exista consecinte atat de minuna­te si trainice. Ajungi fara sa vrei la concluzia ca asa-numitele explicatii naturale ale Invierii lui Hristos cer mai multa cre­dinta decat expunerea evanghelica privitoare la ea.

Pe langa asta, in Evanghelie avem temeiuri atat de lim­pezi, precise, neindoielnice pentru credinta noastra in Domnul Cel inviat, incat fara a tagadui sau a rastalmaci cu desa­varsire textul evanghelic nu putem nega nicidecum realita­tea Invierii Domnului.

Mai intai de toate, Insusi Mantuitorul a vorbit despre Invierea Sa – si nu o data, ci de cateva ori. A vorbit nu in alu­zii tulburi, nu in parabole, ci direct, clar si convingator.

Astfel, atunci cand se aflau in Galileea, Iisus le-a spus uce­nicilor:

Fiul Omului va sa fie dat in mainile oamenilor, si-L vor omori, dar a treia zi va invia (Mt. 17, 22-23; v. si Mc. 9,30-31).

Dupa ce Apostolul Petru L-a marturisit ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu,

a inceput Iisus sa arate ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis, si a treia zi sa invieze (Mt. 16, 21; v. si Lc. 9, 22).

Dupa Schimbarea la Fata, cand ucenicii coborau de pe munte,

Iisus le-a poruncit, zicand:

„Nimanui sa nu spuneti ceea ce ati vazut, pana cand Fiul Omului Se va scula din morti” (Mt. 17,9).

Cuvintele acestea le-au fost amintite ucenicilor si de ingeri, atunci cand, aratandu-se lor dupa invierea lui Hristos, au zis:

„De ce cautati pe Cel viu intre cei morti? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceti-va aminte cum v-a vorbit, fiind inca in Galileea, zicand ca Fiul Omului trebuie sa fie dat in maini­le oamenilor pacatosi si sa fie rastignit, iar a treia zi sa invieze”

Si ele si-au adus aminte de cuvantul Lui (Lc. 24, 5-8).

Asadar, Hristos a vorbit nu o data despre Invierea Sa. Si atunci, ce drept avem noi sa nu-L credem, sa-I punem la indoiala cuvintele? Oare a spus El vreun neadevar vreodata? Oare a fost vreo fagaduinta de-a Lui care sa nu se implineas­ca? Prorociile Lui nu s-au implinit? Dimpotriva: toate pre­zicerile Lui s-au implinit literal. Asadar, nici in cazul dat nu avem dreptul sa ne indoim, ci trebuie sa credem ca Hristos a inviat, fiindca El Insusi a vorbit despre asta, iar cuvintele Lui s-au implinit intotdeauna.

Invierea Iisus Se arata mironositelorPe urma, credem in Invierea lui Hristos deoarece dupa moartea Lui, care a fost reala, a fost vazut inviat. Daca studiem cu atentie textul evanghelic, vedem ca au existat cel putin zece asemenea aratari catre diferite persoane.

Prima aratare a fost catre Maria Magdalena (v. Mc. 16, 9; In 20, 11-18). Dupa aceea, Domnul S-a aratat nemijlocit si celorlalte femei mironosite (v. Mt. 28, 9-10).

A treia aratare a fost inaintea Apostolului Petru (v. Lc. 24,34; I Cor. 15,5). Amanuntele acestei aratari sunt cu totul necunoscute.

Cea de-a patra a fost catre cei doi ucenici pe drumul catre Emaus (v. Lc. 24,13-35).

Cea de-a cincea – catre cei zece ucenici adunati, dintre care lipsea Apostolul Toma (v. In 20,19-23).

A sasea – catre aceiasi ucenici si catre Toma (v. In 20,26-29).

A saptea – catre sapte Apostoli pe lacul Tiberiadei, si despre ea povesteste amanuntit Apostolul Ioan (v. In 21, 1-23).

A opta – pe munte in Galileea, in fata a peste cinci sute de uce­nici si a celor unsprezece Apostoli, care erau impreuna cu ei (v. Mt. 28,17; I Cor. 15,6).

A noua – catre Sfantul Apostol Iacov. Despre aceasta aratare nu se pomeneste in Evanghe­lii, insa o aminteste Sfantul Apostol Pavel (v. I Cor. 15, 7).

A zecea a fost cea de ramas-bun si s-a incheiat prin Inaltarea Domnului (v. Lc. 24, 50-51).

Pe langa aceste aratari amintite in Evanghelie, fara indoia­la ca au existat si altele, despre care nu ni s-au pastrat informa­tii, deoarece, dupa marturia cartii Faptelor, dupa Invierea Sa Domnul S-a aratat ucenicilor de-a lungul a patruzeci de zile, vorbindu-le despre Imparatia lui Dumnezeu (v. Fapte 1, 3).

[…]

Fara Invierea lui Hristos este inexplicabila si transforma­rea care s-a petrecut in sufletele Apostolilor, fiindca Apos­tolii si ucenicii Lui n-au stiut pana in ultimul moment de ce a venit Dumnezeiescul Invatator, n-au inteles invatatura Lui, au incercat sa Il fereasca de patimirile care-L asteptau. Ei luau toate cuvintele lui Hristos intr-un sens pamantesc, material – si deodata, dupa trei zile, nu mai mult, au inte­les totul, au priceput totul, au patruns invatatura lui Hristos atat de adanc, cum poate ca n-a reusit s-o faca nici unul din­tre contemporanii nostri. Din niste oameni slabi, speriati, devin deodata propovaduitori indrazneti, hotarati, convinsi ai noii invataturi, pentru al carei triumf si-au daruit aproape intreaga viata. Este limpede ca in acel scurt interval de timp s-a petrecut ceva neobisnuit, care i-a zguduit pana in adan­cul sufletului, punand o pecete de nesters asupra convinge­rilor lor. Daca respingem Invierea lui Hristos, transforma­rea aceasta este absolut de neinteles si inexplicabila, pe cand, daca recunoastem acest fapt minunat, totul va fi simplu, limpede si accesibil mintii noastre.

Fara faptul Invierii, neobisnuitul entuziasm al comuni­tatii apostolice nu ar avea destul temei si, in general, toata istoria crestinismului primar ar reprezenta o serie de lucruri imposibile. Invierea lui Hristos formeaza in sufletele uceni­cilor punctul de plecare al vietii noi: Ea le preface intristarea intr-o bucurie neobisnuita. Celor cazuti cu duhul le insufla hotarare barbateasca si din niste pescari saraci ii face propo­vaduitori si invatatori ai intregii lumi. Nici un eveniment nu a lasat urme atat de adanc in istorie cum a lasat acesta. Toata istoria veacurilor ce au urmat este indisolubil legata de dezvoltarea si raspandirea ideilor crestine, dintre care centra­la este vestea Invierii. Fara recunoasterea acestui fapt toata istoria s-ar transforma intr-o fantasmagorie absurda si gro­solana, imposibil de inteles si de explicat. Daca vestea Invie­rii ar fi o inselaciune sau un joc al imaginatiei, cum de toata omenirea – sau cel putin omenirea civilizata – s-a putut afla veacuri intregi sub hipnoza acestei inselaciuni?

Nimeni nu ar putea explica asa ceva.

Nu, orice ar spune potrivnicii crestinismului, noi vom spune totusi cu convingere ferma si cu credinta plina de bucurie: „Hristos a inviat!”

In acest fapt al Invierii lui Hristos consta triumful credin­tei noastre, triumful dreptatii, triumful virtutii, triumful vie­tii, triumful nemuririi.

a1_06Hristos Cel inviat este pentru credinta noastra „piatra din capul unghiului”.

Ziditi fiind, zice Sfantul Apostol Pavel, pe temelia apostolilor si a prorocilor, piatra cea din capul unghiu­lui fiind Insusi Iisus Hristos (Efes. 2,20).

Daca Hristos a invi­at, El nu este un muritor la fel ca noi. Putem crede in Dum­nezeirea Lui si in obarsia dumnezeiasca a credintei noastre. Daca El nu a inviat, bineinteles ca e numai om, nu Dumnezeu intrupat. Daca El nu a inviat, avem dreptul de a pune la cea mai mare indoiala toate minunile Lui, tot ce a spus despre Sine Insusi, tot ce le-a fagaduit oamenilor. Daca El a inviat, aceasta e minunea minunilor, inaintea careia palesc toate celelalte minuni evanghelice, pe care le vom accepta atunci fara nici o dificultate.

Fara Invierea lui Hristos ar fi cu neputinta si propovaduirea Apostolilor, intemeiata pe credinta in Domnul Cel inviat, care a raspandit in intreaga lume credinta aceasta. Nu s-au indoit toti Apostolii de fap­tul ca Hristos este Mesia pana cand nu s-au incredintat de Invierea Lui? Nu s-au risipit toti, cum a prezis Mantuitorul, „ca oile care n-au pastor”? Pana si dupa Invierea Domnului unora dintre ei le-a fost atat de greu sa creada ca El a inviat cu adevarat! Iar fara aceasta convingere s-ar fi dus, oare, sa propovaduiasca in toata lumea? Si aceasta lume, cufundata in intunericul paganismului, s-ar fi convertit, oare, la cresti­nism fara aceasta propovaduire? Si ce ar fi inceput sa propo­vaduiasca? Cum ar fi zis:

„Cel ce crede in Fiul lui Dumnezeu are viata vesnica” (I In 5,13),

daca Insusi Fiul lui Dumnezeu ar fi ramas mort? Cum ar fi zis:

Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este acelasi” (Evr. 13,8),

daca ar fi stiut ca El a fost viu, iar dupa aceea a ramas mort?

Asadar, fara Invierea lui Hristos mormantul Lui ar fi fost si mormantul credintei crestine, deoarece toti cei ce crezuse­ra in El ar fi incetat sa mai creada, deoarece nimeni nu si-ar fi asumat osteneala de a propovadui credinta in El, deoa­rece, in fine, aceasta propovaduire nu ar fi meritat, in sine, incredere. Acum insa mormantul lui Hristos a devenit altar fiindca in el s-a savarsit triumful credintei noastre.

Invierea lui Hristos nu este doar triumful credintei noas­tre, ci si al dreptatii in general.

Daca Hristos n-a inviat, suntem siliti sa recunoastem un lucru groaznic si incredibil: ca fariseii, carturarii si arhierii au avut dreptate, iar Fiul Omului n-a avut. De ce? Fiindca Hris­tos, adeverind vrednicia Sa dumnezeiasca, arata ca va invia a treia zi.

Neam viclean si desfranat cere semn, dar semn nu i se va da, decat semnul lui Iona prorocul, ca precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti (Mt. 12, 39-40).

Prin spusele acestea, Domnul arata cat se poate de limpede Invierea Sa ca pe semnul ca a fost trimis de Dumnezeu si, prin urmare, daca El a inviat marturia Lui e adevarata, pre­zicerea s-a implinit: putem crede in El si in invatatura Lui. Daca El nu a inviat, inseamna ca in raspunsul pe care L-a dat fariseilor a mintit; asadar, El era ratacit si au avut dreptate arhiereii care il socoteau un simplu om si L-au rastignit ca pe un amagitor pentru faptul ca, om fiind, Se facea pe Sine Dumnezeu (v. In 10, 33).

Daca respingem Invierea, va trebui sa-L respingem si pe Dumnezeul Cel drept si sfant, nu vom mai putea crede in biruinta dreptatii si binelui daca Iisus Hristos a murit de o moarte rusinoasa, daca a murit la fel ca Iuda, la fel ca talha­rul care hulea.

Cum mai poate fi vorba, indeobste, despre biruinta asu­pra raului, asupra nedreptatii, daca Hristos n-a inviat?

Daca aceasta personalitate atotdesavarsita moral, fara pata, fara prihana, curata, nesfarsit de mareata si de puterni­ca in dragostea Sa dezinteresata, a fost biruita de ura, inabu­sita de niste oameni pacatosi si nevrednici, daca a suferit cel mai mizerabil esec in nazuintele Sale idealiste, daca Aceasta Fiinta Preacurata, Care era aflata intr-o unire atat de stran­sa cu Stapanul lumii, ca Fiu al Acestuia, si Ii slujea doar Lui, a fost condamnata de o judecata nedreapta, chinuita, facuta de ocara si omorata pe cruce, iar Dumnezeu, fara nici o com­patimire, a ingaduit ca El sa piara acoperit de rusine si nu L-a proslavit prin triumful Invierii, inseamna ca nu exista drep­tate pe pamant, ca nu exista nimic curat si sfant in aceasta lume pacatoasa, murdara si josnica.

Daca au invins Caiafa si Iuda, este nimicit insusi prin­cipiul dreptatii. Atunci, binele n-are nici o putere si nu va putea invinge niciodata nedreptatea. Atunci, raul e impa­rat legiuit al vietii. Atunci, pe cruce s-a savarsit ceva ingrozi­tor: raul a triumfat asupra binelui intrupat, minciuna asupra adevarului, josnicia asupra maretiei, mizeria asupra curatiei, egoismul si ura asupra iubirii si devotamentului dezinteresat. Si atunci, dupa toate acestea, cine va mai crede in biruin­ta finala a binelui si dreptatii?

Dar daca Hristos a inviat, inseamna ca dreptatea si binele s-au dovedit a fi mai puternice decat raul. Atunci, Invie­rea Lui este chezasia trainica a posibilitatii mantuirii orica­rui om si a biruintei finale a dreptatii pe pamant. Atunci, putem crede ca exista Dreptul Judecator, ca exista drepta­te, ca exista bine. Mai mult decat atat, putem crede ca Fiul Omului va veni intru slava Tatalui Sau si va rasplati fiecaruia dupa faptele sale.

In fine, Invierea lui Hristos este triumful nemuririi. Aici viata a triumfat asupra mortii, si putem spune impre­una cu Apostolul:

Unde iti este, moarte, biruinta? Unde iti este, moarte, boldul? (I Cor. 15, 55).

Daca Hristos n-a invi­at, putem afirma ca legea mortii este de neinvins si ca moar­tea, pana la urma urmei, nu va da drumul nimanui din fal­cile sale. N-am avut inca nici un exemplu de biruinta depli­na asupra mortii, si chiar daca stim cazuri de inviere (Lazar, fiul vaduvei din Nain si altii), aceasta biruinta e doar vremelnica: moartea si-a cedat victimele numai pentru o vre­me, apoi le-a inghitit din nou. Fara Invierea lui Hristos, ideea de nemurire ramane pentru totdeauna sub mare indoiala – dar daca Fiul Omului a inviat si nu a fost inghitit de moarte, inseamna ca nemurirea nu este doar un vis, nu este doar o fantezie desarta; inseamna ca ea este cu putinta in vesni­cie ca fapt real, si in aceasta avem o chezasie neindoielnica si pentru propria noastra nemurire – nemurirea tuturor fiilor omenesti; atunci putem crede ca o sa inviem si noi in urma lui Hristos, drept care Apostolul Pavel si afirma:

Hristos a inviat din morti, fiind incepatura celor adormiti… Precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia, dar fiecare in randul cetei sale: Hristos incepatura, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui (I Cor. 15,20,22-23).

De aici trebuie sa tragem si concluzia urmatoare, ce are pentru noi o uriasa insemnatate: daca exista nemurire, intreaga viata dobandeste un sens profund, ca perioada pre­gatitoare pentru vesnicia viitoare. Daca nu exista nemurire, viata nu este altceva decat o aberatie, o absurditate ciudata, de neinteles.

De ce, vom spune folosind cuvintele apostolesti, mai suntem si noi in primejdie in tot ceasul?… Sa bem si sa mancam, caci maine vom muri! (I Cor. 15,30,32).

Devine de inteles fantezia intunecata a unui scriitor necredincios, care s-a blocat in fata problemei fatale: „Pentru ce?

„Sunt in sicriu, scrie acesta, viermii imi rod trupul, iar cartita isi sapa tacut tunelul peste mormantul meu. Ce linis­te ciudata si fara noima…

Merita sa pribegesti prin lume atatia ani ca pana la urma sa ajungi in acest loc infiorator? Merita sa treci prin nenuma­ratele chinuri morale si fizice pe care le-am trait eu de-a lun­gul vietii mele doar pentru a cadea in mainile necrutatoare ale Mortii – aceasta unica divinitate reala -, care m-a arun­cat cu bucurie rautacioasa in intunericul nepatruns al mor­mantului? Care este scopul de neinteles pentru noi pe care il urmareste natura prin acest proces straniu al descompu­nerii? De ce eu si atatia alti muritori ne-am straduit sa acumulam in creierele noastre, de-a lungul intregii noastre vieti, acest bagaj de informatii, aceasta bogatie de cunostinte? Am studiat zece limbi straine, am facut scoli inalte, am cercetat multe probleme ale stiintei omenesti, cheltuind pentru toate acestea o energie nervoasa enorma. Acum, trupul meu este in mormant. Unde s-au dus si in ce s-au prefacut toate efor­turile mele? Au pierit fara putinta de intoarcere.

Un vierme urias s-a tarat in nara mea dreapta si, croindu-si drum cu greutate prin mucoasa umflata, in descompunere, a ajuns la materia nervoasa a creierului si a inceput sa patrunda tot mai adanc in ea, mancand treptat si divine­le particule care cuprindeau pretioasele cunostinte pe care le-am acumulat in timpul vietii…

Merita sa te nasti, merita sa traiesti, merita sa muncesti dupa toate acestea?”

Bineinteles ca nu merita daca nu exista inviere, daca nu exista nemurire!

Si pentru cei ce nu cred in viata viitoare nu exista raspuns la toate chinuitoarele intrebari: „De ce?.. Pentru ce?..”

Doar intuneric, disperare, groaza…

Insa Hristos a inviat, si pentru noi totul devine limpe­de, transparent, accesibil intelegerii. Prin Invierea Lui sunt dezlegate toate problemele privitoare la scopurile si sarcini­le vietii. Viata nu mai este „dar zadarnic, dar intamplator”, cum spune poetul, nu „gluma desarta si prosteasca”, ci mare dar dat de Facator omului – dat pentru ca acesta sa poata atinge fericirea vesnica si suprema. Activitatea noastra, sluji­rea pe care o aducem aproapelui nu e ca munca Danaidelor, care umpleau un vas fara fund, nu este osteneala desarta, fara vreo nadejde de a-l face pe om fericit cu adevarat, ci partasie la lucrarea lui Hristos, care trebuie sa se incheie in Impa­ratia iubirii si slavei dumnezeiesti.

Nici macar patimirile de care este plina viata nu ne mai tulbura, fiindca incepem sa intelegem ca aceste patimiri ne pregatesc pentru viata feri­cita impreuna cu Dumnezeu, ca viitorul ii va face pe cei ce sufera acum nu numai sa uite trecutul, ci sa si binecuvanteze acest trecut ca pe o cale spre bucurie si fericire. Nici macar de moarte nu ne mai temem, fiindca pentru noi ea este doar o trecere in alta viata, mai luminoasa, mai plina de bucurie – daca, desigur, vom fi vrednici.

Hristos a inviat, si ni s-au deschis portile Imparatiei, care dupa caderea lui Adam si a Evei se ferecasera inaintea omului.

Hristos a inviat si

a intrat… chiar in cer, ca sa Se infatiseze pentru noi inaintea lui Dumnezeu (Evr. 9, 24).

Nu mai rama­ne decat sa mergem in urma Lui.

Hristos a inviat si ne-a dat o viata noua, plina de puteri harice. Partea ce ne revine e sa ne folosim de puterile acestea.

Iata de ce pentru noi este un sens atat de profund, de tai­nic, de bucuros in troparul Sfintelor Pasti, pe care nicioda­ta nu vom inceta sa il repetam:

„Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand, si celor din morminte viata daruindu-le!”

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

anastasis-grecia-xiv-sec

Legaturi:


Categorii

1. Slider, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Invierea Domnului (Sfintele Pasti), Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “Sfantul Vasile al Kinesmei despre INSEMNATATEA INVIERII MANTUITORULUI: “Hristos a inviat si ne-a dat o viata noua, plina de puteri harice. Partea ce ne revine e sa ne folosim de puterile acestea”

  1. “a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat
    (Luca 24, 34)

    “Iisus S-a arătat ucenicilor, după ce S-a sculat din morţi.”
    (Ioan 21, 14)

    “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori.”
    (Faptele Apostolilor 2, 32)

    “3. Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi;
    4. Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi;
    5. Şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;
    6. În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit;
    7. După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor;
    8. Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie.”
    (I Corinteni a lui Pavel 15, 3-8)

  2. Din an în an nu, nu sosesc colindători, ci evenimentele religioase încep să fie din ce în ce mai goale, mai lipsite de esenţă, de spiritualitate. Sărbătoarea Învierii Domnului, care, timp de 2000 de ani, a fost „ţinută” cu evlavie, acum devine doar un moment de umplere a stomacului şi de trândăvie. Statul a acordat prin lege zile libere de Paşte.invierea
    Trist este că mulţi români nici măcar nu ştiu ce se sărbătoreşte de Paşte. Întrebaţi de reporterii tv ce eveniment va avea loc, nişte fătuci, aflate la cumpărături în marele lanţuri de magazine, au spus, cu o relaxare înfiorătoare, aproape ireală, că este vorba despre Naşterea Domnului.
    Şi atunci, întrebarea legitimă care apare este: de ce apare tot mai des ideea că religia ar trebui făcută de cine vrea şi că, argument suprem! Dacă se vorbeşte în şcoală de Hristos, automat, dascălii respectivi trebuie traşi la răspundere că, vezi Doamne! Spală creierele tinerelor vlăstare ale naţiei. Nici un argument pro religie, fie şi măcar pentru că ea contribuie la crearea unei minime culturi generale. Cu alte cuvinte, să nu murim chiar ignoranţi. Sau îmbuibaţi.mancare
    Pacea, lumina şi dragostea, iertarea şi pioşenia sunt cuvinte frumoase, repetate şi neînţelese. Pentru români, sărbătorile creştine nu semnifică altceva decât beamâncare multă, băutură la fel de multă, dacă nu chiar mai multă, distracţie şi, eventual, participarea la slujba de la Biserică, pentru că, nu-i aşa, dă bine să vadă comunitatea ce credincioşi suntem.
    Că sufletul este asemeni unui mormânt gol, frumos văruit în exterior, nu are importanţă. Superficialitatea nu a omorât pe nimeni.
    Totuşi… nu mă pot opri să nu mă întreb: Ce loc ocupă Hristos azi în lumea comercialului?

  3. Hristos a inviat!

    Mie mi-a placut explicatia foarte simpla si adevarta a Cuv.Efrem din articolul precedent ca simtirea evlaviei si a bucuriei Pascale este in functie de curatia inimii.Atat timp cat inima este plina de patimi,mintea nu ne poate fi la Hristos.Suntem de plans!
    @Admin,am pretuit si admirat bogatia articolelor in cuvant si imagini de o rara frumusete par curse etapa cu etapa din Sf.Evanghelie,din acest Mare Post care nu s-a terminat decat trupeste.
    Va multumesc si Domnul sa va rasplateasca stradania!

  4. @ adriana:

    Adevarat a inviat!

    Noi va multumim ca ne dati mangaierea si bucuria ca macar pentru cineva a fost de folos, fiindca recunoastem ca nu a fost chiar usor efortul in aceasta perioada. Sarutmana ca ne ramaneti aproape! Doamne, ajuta!

  5. Pingback: VENIȚI DE LUAȚI LUMINĂ! “Auzi? Înviază Hristos! Adică tu, adică eu, adică toţi aceştia pentru care plângem!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate