NADEJDEA CARE IZVORASTE DIN MORMANTUL TOTALEI DESCUMPANIRI. CE NE RAMANE CAND RAUL PARE SA TRIUMFE, cand este dezlantuita prigoana “portilor iadului” impotriva crestinilor?

19-04-2014 Sublinieri

Pilda curajului si devotiunii femeilor mironosite si a Sfantului Iosif din Arimateea

coborarea-de-pe-cruce(1)

“Cat de des exista in viata particulara si in cea obsteasca situatii care par deznadajduite! Deosebit de des trece prin acestea crestinul care a rupt-o cu nazuintele si deprinderi­le lumesti si a pasit pe calea stramta, dar dreapta catre Hristos. Intreaga lume se inarmeaza impotriva lui...”

*

***

ULTIMA SAMBATA A VECHIULUI TESTAMENT:

“Cat de intunecata si cat de trista a fost aceasta zi pentru ucenicii si prietenii Domnului!”

punere in mormant Iisus

Sfantul Vasile al Kineșmei:

Puterea nadejdii crestine

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 15, versetele 40-47)]

Iar Iisus, scotand un strigat mare, Si-a dat duhul (37)

A murit Domnul, Mantuitorul nostru, Rascumparatorul nostru. S-a incheiat o viata asemeni careia n-a fost si nici nu va mai fi pe lume alta. S-a incheiat o viata neasemuit de mare si sfanta; odata cu viata Lui s-a incheiat si lupta Lui, iar odata cu lupta Lui s-a incheiat lucrarea Lui; odata cu lucrarea Lui s-a incheiat rascumpararea, iar odata cu rascumpararea s-a incheiat intemeierea noii lumi.

La acest mare moment al mortii Domnului rastignit n-a fost de fata nici unul din ucenicii Lui, afara numai de Ioan. Ei s-au ascuns. Frica a biruit iubirea lor de Invatator. Mai credincioase si devotate I-au fost femeile, care si inainte, in Galileea, Il urmasera, se ingrijisera de El si slujisera din ave­rea lor Lui si Apostolilor. Primejdia ce le ameninta din par­tea urii arhiereilor si a grosolaniei gloatei fanatice n-a biruit iubirea lor si nu le-a facut sa plece de la cruce.

„Uita-te la osardia lor, striga Ioan Gura de Aur. Ele L-au urmat ca sa Ii slujeasca si nu s-au despartit de El nici macar in mijlocul primejdiilor. De aceea au vazut: au vazut cum a strigat El, cum Si-a dat duhul, cum pietrele s-au despicat si toate celelalte. Si ele Il vad primele pe Iisus – dispretuita par­te femeiasca se bucura cea dintai de vederea inaltelor buna­tati. In aceasta se vede cu osebire si barbatia lor. Ucenicii au fugit, pe cand acestea au stat de fata. Vezi barbatia femeilor? Vezi dragostea lor inflacarata? Vezi darnicia lor in cheltuieli si hotararea de a infrunta moartea insasi? Sa urmam si noi, barbatii, femeilor, neparasindu-L pe Iisus in ispite.”

myrrhbearerswideCu adevarat, mare a fost osardia sfintelor femei mironosite, inflacarata si statornica a fost dragostea lor de Domnul. Libera de orice impatimire pamanteasca, inima lor traia si respira prin Domnul; in El erau concentrate toate ganduri­le, dorintele si nadejdile lor, in El se afla toata comoara lor. Pentru Invatatorul lor iubit, ele isi parasesc cu bucurie case­le, rudeniile si cunoscutii, uita de slabiciunea femeiasca, nu se infricoseaza de cruzimea numerosilor Lui vrajmasi, peste tot Il urmeaza fara abatere in viata Lui de pribegie, fara a se teme de ostenelile si de greutatile legate de aceste peregrinari si indurand cu rabdare toate lipsurile.

N-ar fi fost de mirare daca sfintele femei, inconjurandu-L pe Iisus Hristos cu grijile si atentia lor, L-ar fi urmat in zilele Lui de glorie, cand toata Galileea si Iudeea rasunau de faima Lui, cand multimile de popor se strangeau la El din toate par­tile ca sa-I auda invatatura si sa-I vada minunile, cand sutele de bolnavi care primisera vindecare povesteau cu entuziasm despre bunatatea si mila Lui, despre puterea Lui facatoare de minuni, raspandind peste tot gloria numelui Lui. Atunci erau multi cei care Il urmau, atrasi de rasunetul faimei Lui, si in asta nu era nimic uimitor: gloata se lasa intotdeauna momita de sclipirile mincinoase ale stralucirii exterioare si ii place sa urmeze idolii la moda.

A ramane insa credincioa­se Invatatorului in clipele grele ale injosirii Lui, a nu-L para­si in vremea patimirilor, cand orice expresie a compasiunii putea sa provoace o explozie de jigniri si de ocari din partea gloatei dezlantuite, aduse la turbare de clevetirile arhiereilor, atunci cand insusi stalpul credintei, Apostolul Petru, s-a clatinat si a dat inapoi in fata primejdiei de a fi socotit ucenic al Domnului – pentru aceasta a fost nevoie de o mare barbatie si de o dragoste fara margini. Fcross-joseph-and-nicodemus-01aptul ca mironositele au ramas credincioase in clipe ca acestea a fost semnul unor inimi mari si nobile. Si dragostea sfintelor femei a trecut cu bine prin incercare: ele n-au plecat de la cruce. Pana in ulti­mul moment, cand piatra grea pravalita la intrarea in mormant L-a ascuns de ele pe Dumnezeiescul Invatator, nu si-au desprins de la El privirile iubitoare.

Ele au parasit ultimele gradina unde a fost ingropat Dom­nul, si pentru asta au primit primele vestea plina de bucurie a Invierii – la inceput de la ingerul cel purtator de lumina, apoi de la Insusi Mantuitorul. Maria Magdalena, cea mai credincioasa si devotata ucenica a Lui, a fost invrednicita prima de negraita bucurie de a-L vedea pe Domnul inviat. Prin aceasta aratare Domnul a recunoscut, parca, sfintenia si maretia iubirii femeilor.

Este interesant de remarcat ca nici in Evanghelie, nici in Faptele si Epistolele Apostolilor nu se pomeneste vreo feme­ie care sa fie impotriva lui Hristos sau impotriva invatatu­rii Lui. In timp ce din partea barbatilor Domnul a intalnit adeseori necredinta, nerecunostinta, batjocura, dispret, ura care, tot sporind, s-a prefacut intr-o intreaga mare de rautate dezlantuita in jurul Crucii, din partea femeilor vedem sincer devotament, grija miscatoare si dragoste plina de abnegatie. Pana si paganele, cum ar fi Claudia Procula, sotia lui Pilat, nutresc fata de El un respect profund.

De ce? „Deoarece femeile sunt mai putin dezvoltate mintal decat barbatii”, vor spune, fara indoiala, unii necredinciosi. Nu, nu de asta, ci deoarece femeile au o inima mai sen­sibila, si cu inima lor simteau adevarul si frumusetea morala a invataturii lui Hristos. Adeseori, femeia n-are nevoie de dovezi intelectuale, logice: in viata ei este mai important simtamantul, si cu simtamantul percepe adevarul. Acest mod de cunoastere a adevarulul este, adeseori, mai de nadej­de, mai sigur si mai rapid in ce priveste crestinismul, unde exista atatea lucruri ce se descopera nu mintii iscoditoa­re si ingamfate, ci inimii curate si credincioase, deoarece, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel,

Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti… pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari. Caci scris este: „Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o”… Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelep­ciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 27, 19-20).

marta-mariaSi cu ce entuzi­asm ascultau femeile cuvintele Dumnezeiescului Invatator! Sa ne amintim macar de Maria din Betania, care-si uitase datoria de gazda primitoare si alesese „partea cea buna” la picioarele Mantuitorului, pentru a asculta minunatele Lui cuvinte. Si cum puteau femeile sa nu ia aminte la cuvintele Domnului si sa nu se daruiasca din tot sufletul noii si marii invataturi ce inalta femeia la aceeasi vrednicie cu barbatii, fiindca in Hristos

nu este parte barbateasca si parte femeiasca (Gal. 3, 28)?!

Toti sunt egali inaintea lui Dumnezeu, pen­tru toti deopotriva a patimit si a murit Domnul si toti au acelasi drept la fericirea viitoare a vietii vesnice. In vechea lume pagana nu era nici pomeneala de asemenea egalitate: femeia era intotdeauna intr-o pozitie subordonata, asuprita si dispretuita. „Dispretuita parte femeiasca”, zice Ioan Gura de Aur – parte a carei viata a fost atat de plina de necazuri si umilinte, incat n-avea cum sa nu simta, cu inima recunosca­toare, marea binefacere pe care o deschidea inaintea ei religia crestina prin luminoasele perspective ale bucuriei, dragostei si respectului. Iata de ce chiar de la inceputul istoriei crestine intalnim in paginile ei multe nume de femei care, prin taria si sinceritatea credintei lor, prin osardia si ravna lor, prin nevointa lor, nu au fost mai prejos decat marii Drepti. Numele Marilor Mucenite Varvara, Ecaterina, Parascheva, Olgai si Ninei celor intocmai cu Apostolii, Mariei Egipteanca si ata­tor altora ne vorbesc despre treptele supreme ale desavarsirii si sfinteniei crestine la care au ajuns femeile credincioase.

stavrosis-236Atunci cand Iisus Si-a dat duhul soarele se pleca deja spre apus. Se lasa seara si se apropia ziua sambetei.

Era mare ziua sambetei aceleia (In 19, 31),

distingandu-se printr-o deose­bita solemnitate si stralucire, fiindca era unita cu ea praznuirea Pastilor. Dupa cat se vede, aceasta imprejurare ii nelinis­tea pe arhierei. Oamenii care nu considerau ca este o profanare sa-si inceapa praznicul prin uciderea lui Mesia erau serios ingrijorati ca nu cumva sfintenia zilei urmatoare, care incepea la apusul soarelui, sa fie incalcata prin aceea ca atar­nau cadavre pe cruci. De aceea, ducandu-se la Pilat, iudeii au cerut sa li se franga rastignitilor fluierele picioarelor pentru a li se grabi moartea si a fi dati jos de pe cruci. Pilat a ingaduit, insa Domnul deja murise si nu I s-au frant fluierele picioare­lor – nu mai era nevoie de asta. Iar intre timp la Pilat a apa­rut cineva cu o alta cerere: cineva care dorea sa dea jos de pe cruce si sa ingroape trupul lui Iisus.

Era Iosif din Arimateea.

Arimateea, patria lui Iosif, este vechea Rama, locul naste­rii Prorocului Samuel, oras al semintiei lui Veniamin, amin­tit de Evanghelistul Matei (v. Mt. 2, 18). iosif-din-arimateeaIosif era un om bogat, cu caracter inalt si viata neprihanita. Marea lui boga­tie facuse din el o persoana de vaza, cu atat mai mult cu cat pe atunci in Ierusalim totul putea fi cumparat cu bani, ince­pand de la functia celui mai prapadit vames si pana la cinul de arhiereu. Pe langa asta, Iosif facea parte dintre cei mai de vaza membri ai sinedriului, si probabil ca impreuna cu alti oameni de bine din sinedriu se opusese partidului lui Caia­fa.

El era in taina ucenic al lui Iisus Hristos, si la ultimele uneltiri ale sinedriului impotriva Mantuitorului, precum si la judecata asupra Lui, nu fusese de fata (v. Lc. 23,15) – poa­te pentru ca, nevazand nici un mijloc de a-L scapa pe Cel nevinovat, nu voia sa fie martor al condamnarii Lui, sau poa­te pentru ca viclenia arhiereilor gasise un mijloc de a-l exclu­de de la hotararea acestei chestiuni. Totusi, nu incape indoia­la ca aceasta inactivitate fortata era greu de suportat pentru o inima nobila, care se rusineaza de lasitate, se rusineaza sa lase lipsit de aparare un nevinovat chiar si atunci cand nu exista nadejdea de a-l salva.

Si iata ca, atunci cand totul s-a sfarsit si pe cruce atarna doar trupul neinsufletit al Mantuitorului, amaraciunea si indignarea i-au insuflat lui Iosif indraznea­la. Acum era prea tarziu ca sa-si declare solidaritatea cu Iisus Hristos – Prorocul viu; nu mai ramanea decat sa-si plateasca ultima datorie a prieteniei si a cinstirii: sa scape de ocara cel putin ramasitele Lui pamantesti, fiindca altminteri nu inca­pea indoiala ca iudeii ar fi aruncat Preacuratul Lui Trup in groapa comuna, alaturi de toti nelegiuitii executati.

Iosif,

indraznind, a intrat la Pilat si a cerut trupul lui Iisus (43).

Iosif arimateianul la Pilat cerand sa ingroape trupul lui IisusAceasta indrazneala era legata de un serios pericol – nu din partea lui Pilat, de la care era de asteptat o hotarare bine­voitoare, fiindca recunoscuse nevinovatia lui Hristos, ci din partea arhiereilor, care in cel mai mic semn de respect fata de Mantuitorul vedeau o tradare si puteau privi incercarea de a-L ingropa cu cinste ca pe razvratire impotriva sinedriului, razvratire cu atat mai primejdioasa cu cat venea din partea unui membru de vaza al acestuia, al carui exemplu ar fi putut influenta poporul.

Totusi, Iosif nu s-a oprit in fata primejdiei, ci, dispretuind frica, s-a dus in pretoriul roman. Din rugamintea lui a aflat Pilat pentru prima data ca Iisus Hristos a murit deja. El s-a mirat de o moarte atat de grabnica si, trimitand dupa sutas, l-a intrebat daca moartea a avut loc cu adevarat, daca nu era vorba doar de un lesin sau de letargie. Primind raspunsul, Pilat a poruncit ca Trupul Domnului sa-i fie dat lui Iosif spre ingropare. Desi romanii lasau de obicei cadavrele rastigniti­lor sa fie mancate de caini si corbi, procuratorul n-a vrut sa il refuze pe un membru respectat al sinedriului, cu atat mai mult cu cat, fara indoiala, simtea intreaga nedreptate a hota­rarii sale, pe care arhiereii i-o smulsesera impotriva lui Iisus Hristos. Chiar nesocotirea vrajmasiei cu care arhiereii aveau sa intampine, fara indoiala, ingaduinta data lui Iosif a fost ca un fel de jertfa adusa de Pilat pomenirii Dreptului.

pt-marea-sambataPrimind aceasta ingaduinta, Iosif, fara sa piarda timpul, s-a dus pe Golgota si a luat de pe cruce Trupul. Odata cu el a mers pe Golgota si un alt urmator ascuns al lui Iisus Hris­tos: Nicodim, alt membru al sinedriului, care venise cand­va la Mantuitorul noaptea pentru a sta de vorba in taina (v. In 3, 1-21). Acum el nu se mai ascundea, ci, plin de dragoste si de compasiune, a adus pentru ingropare daruri cu adeva­rat imparatesti: o suta de litre de amestec aromat din smirna si aloe. Trebuia sa se grabeasca, deoarece venea sambata, cand, dupa Legea lui Moise, orice israelit dreptcredincios tre­buia sa lase orice lucrare si sa petreaca in odihna desavarsita.

De aceea, nu puteau fi respectate toate ceremoniile ritualului de ingropare iudaic, dar ceea ce se putea face intr-un rastimp atat de scurt s-a facut. Trupul Domnului a fost spalat cu apa curata, apoi s-au turnat peste el miresme si a fost infasurat intr-un giulgiu dreptunghiular. Capul si fata au fost infasu­rate cu un stergar ingust. Atat giulgiul, cat si stergarul au fost legate cu snururi. Probabil ca o parte a miresmelor a fost arsa: istoria ritualului funerar iudaic cunoaste asemenea exemple.

Nu departe de locul rastignirii era o gradina care apar­tinea lui Iosif din Arimateea, si in cuprinsul acesteia, intr-o stanca, fusese sapata, dupa obiceiul iudaic, o pestera pentru inmormantare. Dupa toate probabilitatile, Iosif rezervase acest mormant pentru sine si pentru familia sa, vrand sa fie ingropat in apropierea Cetatii Sfinte, dar nimeni nu fusese inca inmormantat acolo. Iosif nu a sovait nici o clipa sa-I dea Dumnezeiescului sau Invatator locul acela de odihna.Deposotion from the Cross, Crete

Din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru ca mor­mantul era aproape (In 19,42).

La intrarea in pestera a fost pravalita o piatra uriasa – masura de precautie indispensabila in Iudeea, fiindca acolo erau numerosi sacali, hiene si alte fiare si pasari de prada. Abia au implinit toate acestea, ca soarele s-a lasat in spatele muntilor Ierusalimului. Incepea sambata – ultima sambata a Vechiului Testament. Dupa o zi si o noapte avea sa stralu­ceasca prima duminica a Noului Testament.

Cat de intunecata si cat de trista a fost aceasta zi pentru ucenicii si prietenii Domnului! Necazul le umplea sufletul, le inabusea orice alte ganduri, nu ii lasa sa-si vina in fire ca sa inteleaga cat de cat toate cate se intamplasera pe neastep­tate, cu o repeziciune atat de cumplita. Viitorul era acope­rit cu un intuneric de nepatruns; trecutul mai mult tulbura decat mangaia. Amintirea minunilor lui Iisus, a gloriei Lui dinainte, facea si mai cumplite crucea si ingroparea Lui. Pana atunci, ucenicii Lui mersesera pe o cale stramta, deloc nete­da, adeseori spinoasa, insa mersesera in urma Invatatorului imbracat cu puterea de Fiu al lui Dumnezeu, atragand aten­tia tuturor, impartasindu-se de gloria Lui, mangaindu-se cu mari nadejdi in viitor: dar iata ca aceasta cale i-a dus pe neasteptate la Golgota, a fost curmata de crucea Invatatorului, i-a fost pus cu desavarsire capat prin moartea Lui!

mes999Ce situatie trista, lipsita de mangaiere!

Necazul ucenicilor Domnului nu ar fi fost atat de nema­surat daca ar fi fost mai putin convinsi de vrednicia Lui. Atunci s-ar fi putut preface repede in raceala fata de Cel ce le tradase atat de subit nadejdile, supunandu-Se pe Sine mortii, iar pe ei rusinii. Atunci ar fi suferit numai orgoliul lor amagit – insa iubirea si cinstirea fata de Mantuitorul nu se micsorasera catusi de putin in inimile lor recunoscatoa­re. Sufletele ucenicilor Lui erau unite cu El printr-o legatu­ra cereasca, vesnica. Mormantul Lui devenise pentru ei un altar in care erau cuprinse toate gandurile lor sfinte, toate dorintele lor curate, toata credinta lor.

Si cu aceasta iubire sfanta se amesteca mereu gandul ingrozitor:

„A murit! Nu este cel care Il credeam noi! Nu este Mesia! El, Care a fost si este pentru noi totul!..”

S-ar fi parut ca totul s-a sfarsit, ca raul a triumfat. S-a inchis preasfanta gura care vestea cu atata putere cuvintele vietii vesnice; au cazut lipsite de viata mainile care candva ii binecuvantau cu dragoste pe cei care veneau la El si ii vinde­cau pe cei suferinzi; a incetat sa bata inima mare si iubitoa­re in care incapea intreaga lume. Peste toate statea pecetea mortii, si sub aceasta suflare rece se stingeau nadejdile uceni­cilor de a-si vedea scumpul Invatator inconjurat de aureola slavei si maretiei mesianice.

Cu ce intristare lipsita de nadejde recunosc ei:

Iar noi nadaj­duiam ca El este Cel ce avea sa izbaveasca pe Israel (Lc. 24,21)…

S-ar fi parut ca norii durerii, ce atarnau deasupra ucenici­lor, nu puteau fi strabatuti de nici o raza…myrofores

Acum insa stim deja: a trecut sambata, si bucuria stra­lucitoare a duminicii a luminat inimile indurerate! A inviat Domnul, a inviat Dreptatea ingropata! Si nici piatra, nici pecetea de pe mormant, nici strajerii, nici toate puterile iadului nu au putut-o tine in pestera intunecoasa. Ca un ful­ger orbitor, lumina invierii a strabatut norii raului. Domnul a inviat si S-a aratat iarasi lumii!

Ce mare lectie pentru noi: lectia nadejdii!

Cat de des exista in viata particulara si in cea obsteasca situatii care par deznadajduite! Deosebit de des trece prin acestea crestinul care a rupt-o cu nazuintele si deprinderi­le lumesti si a pasit pe calea stramta, dar dreapta catre Hristos. Intreaga lume se inarmeaza impotriva lui.

Daca ati fi din lume, le spune Domnul urmatorilor Sai, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decat stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni…

In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea (In 15, 19-20; 16, 33).

Va persecuta nedrep­tatea superiorilor, batjocura si dispretul egalilor, rautatea si invidia inferiorilor. Otrava serpeasca a clevetirii va tulbura linistea. Sunteti numiti ipocriti, fatarnici, nebuni. In jur nu intalniti nici sprijin prietenesc, nici cuvinte de imbarbatare, in intunericul ce va impresoara nu se vede nici macar un sin­gur punct luminos; s-ar parea ca nu exista iesire, si asta poa­te tine cu anii!

Nu va descurajati insa; amintiti-va de lectia Sfantului Mormant. Dreptatea poate fi inabusita, poate fi ingropa­ta, insa numai pentru o vreme. Mai devreme sau mai tarziu ea va invia, caci este o putere mare, vie, si nimic in lume nu o poate invinge! Nimic nu-i mai puternic decat dreptatea lui Dumnezeu. Ea nu sclipeste prin efecte exterioare, n-are nevoie de decoratii, nu trambiteaza inaintea sa, cum face minciuna vanitoasa: e o putere lina, linistita, insa cu totul irezistibila.

Perioade de intuneric aparent de nepatruns exista si in viata obsteasca. Cateodata, minciuna si raul sporesc in asa masura, ca in aceasta atmosfera otravita devine greu de res­pirat. Nadejdea paleste, si un duh de descurajare involun­tara se lasa ca un cosmar, ca un nor greu. Amintiti-va insa lectia Sfantului Mormant. Greu de crezut ca cineva va trai vreodata o stare atat de apasatoare ca descurajarea prin care au trecut ucenicii Mantuitorului in chinuitoarele ceasuri de dupa ingroparea Lui, insa lumina care a rasarit din mormant a destramat intunericul descurajarii, si adanca durere a fost inlocuita de bucuria Invierii.

Aceasta continua minune a triumfului dreptatii umple toata istoria crestinismului.

In momentul mortii Domnului era greu pentru ratiunea omeneasca sa creada ca lucrarea Lui va continua si ca nu va muri impreuna cu El. I-a lasat in urma Sa pe cei doisprezece Apostoli, carora le-a incredintat aceasta misiune:

Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura (Mc. 16, 15).

pescDar cine au fost ei? Ce influenta puteau avea? Erau cumva oameni de vaza, care s-ar fi putut baza pe autorita­tea originii lor nobile, ce are intotdeauna greutate in ochii oamenilor? Nu, ci faceau parte din clasa cea mai de jos, din tagma pescarilor, care-si castigau existenta saracacioasa prin­zand pesti in apele lacului Ghenizaret; erau de obarsie din Galileea, socotita tinutul cel mai grosolan si mai ignorant. Erau cumva rabini cultivati, savanti, carturari, care sa poa­ta atrage oamenii cu forta elocventei si logicii lor? Nu: cel mai inspirat si mai profund dintre ei, Ioan, era in momentul chemarii sale, precum da marturie Gura de Aur, nestiutor de carte.

Erau cumva bogati, ca prin stralucirea luxului sa se impuna poporului simplu, care iubeste intotdeauna efecte­le exterioare? Nu, ci aveau niste navoade simple, rupte, care aveau nevoie de carpeala; ba si pe acelea le-au parasit atunci cand s-au dus dupa Hristos. Erau cumva ostasi puternici, viteji, pentru a raspandi invatatura lui Hristos cu puterea sabiei, asa cum aveau sa faca mult mai tarziu mahomedanii raspandind islamul? Nu, ci aveau doar doua cutite, pe care Domnul a poruncit, in momentul critic, sa le bage in teaca.

Sa nu uitam, pe langa asta, ca erau speriati de fanatismul gloatei iudeilor, zguduiti de moartea Mantuitorului, ca isi pierdusera orice nadejde intr-un viitor mai bun.

Si erau numai unsprezece; dupa alegerea lui Matia, doi­sprezece, iar impotriva lor statea toata uriasa lume pagana si iudaica, cu cultura ei seculara, cu invatatura si stiinta ei, cu colosala ei putere militara si economica, cu forta organizarii ei politice. Si ei aveau de invins aceasta lume.

Puteau nadajdui in asa ceva?

Si totusi, acesti oameni sfiosi, care fugisera de frica in fata multimii slugilor arhieresti, plecand, au propovaduitcre­dinciosi poruncii Mantuitorului – pretutindeni, si Domnul lucra cu ei (Mc. 16, 20).

In ce conditii erau nevoiti sa propo­vaduiasca explica cel mai bine Sfantul Apostol Pavel in Epis­tola a doua catre corinteni, vorbind despre nevointele lor misionare astfel:

Am fost… in osteneli, in inchisori, in batai peste masura, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fara una. De trei ori am fost batut cu vergi; o data am fost batut cu pietre; de trei ori s-a sfaramat corabia cu mine; o noapte si o zi am petrecut in largul marii. In calatorii adeseori, in primejdii de rauri, in primej­dii de la talhari, in primejdii de la neamul meu, in primejdii de la pagani; in primejdii in cetati, in primejdii in pustie, in primejdii pe mare, in primejdii intre fratii cei mincinosi; in osteneala si in truda, in privegheri adeseori, in foame si in sete, in posturi de multe ori, in frig si in lipsa de haine (II Cor. 11, 23-27).

Si in pofida tuturor piedicilor, inca din timpul vietii Apostolilor a fost pusa temelia trainica a Bisericii lui Hristos in toate tarile cunoscute atunci.

theopemptus_bishop_of_nicomedia_and_theonas_menologion_of_basil_iiDupa aceea, intreaga lume pagana s-a ridicat la lupta impotriva crestinismului. A fost o lupta crancena, disperata, o lupta pe viata si pe moarte. La dispozitia statului nemilos de atunci se aflau o multime de instrumente ingrozitoare pentru lupta cu nesupusii. Judecata si persecutia, interoga­toriile si torturile, focul si fierul incins, bataile si mutilarile, confiscarea averii, inchisorile igrasioase si intunecate, trimi­terea la munca silnica in mine, pana si pedeapsa cu moartea: toate acestea s-au revarsat ca un rau de foc asupra crestini­lor la porunca puterii de stat. Mai mult decat atat, cruzimea chinuitorilor a nascocit torturi deosebit de cumplite pentru crestini. Acestia erau acoperiti cu smoala si aprinsi ca niste faclii. Erau scosi in numar mare in arenele de circ, si fiarele salbatice infometate ii sfasiau spre distractia gloatei tranda­ve, crude si sangeroase.

Au fost incercate toate mijloacele, insa de-abia au tre­cut trei sute de ani, ca paganismul s-a prabusit ireversibil, cu toata puterea sa politica si militara, cu toata filosofia si cultura sa, pe cand crestinismul a triumfat deplin si stralucit prin edictul lui Constantin cel Mare. Oare nu este aceasta o minune a credintei si a nadejdii crestine?

Pana si vremurile din urma, dinaintea celei de-a Doua Veniri a Mantuitorului, cand iadul va mobiliza toate fortele raului pentru a lupta cu Biserica, atunci cand credinta se va imputina pana intr-atat incat Fiul Omului, venind, cu greu o va mai gasi pe pamant, cand

din pricina inmultirii farade­legii iubirea multora se va raci, iar multi se vor vinde unii pe altii si se vor uri unii pe altii (Mt. 24, 12, 10),

Triumph over Antichrist and His Followerspana si ace­le vremuri cumplite ale intunericului si rautatii generale se vor incheia prin triumful dreptatii, fiindca cel din urma, cel mai incrancenat vrajmas al Bisericii lui Hristos pe pamant, Antihrist,

a carui venire va fi prin lucrarea lui satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca ei n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca (II Tes. 2, 9-10),

va fi invins.

Si Domnul Iisus il va ucide cu suflarea gurii Sale si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale (II Tes. 2, 8).

Iar diavolul, care a amagit popoarele, va fi

aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, unde este si fiara si prorocul mincinos, si vor fi chinu­iti acolo, zi si noapte, in vecii vecilor (Apoc. 20, 10).

De vreme ce asa stau lucrurile, de vreme ce dreptatea este nebiruita, poate crestinul adevarat sa se descurajeze, oricat de grele ar fi imprejurarile vietii?

In prezent, Biserica Ortodoxa traieste o criza grava. Pri­goana staruitoare, sistematica si perfida la care este supusa ea ii tulbura si-i ingrijoreaza pana si pe crestinii cei mai sinceri si cei mai fermi. Majoritatea poporului e gata sa se cufunde pana peste cap in mlastina ignorantei materialiste si a desfraului. Valurile tulburi ale necredintei generale par ca vor inunda si vor stinge in cel mai scurt rastimp luminitele raz­lete ale credintei luminoase, care inca mai palpaie pe alocuri. Multora li se strange inima fara voie, si raceala indoielii adu­catoare de descurajare se furiseaza in suflet.

Amintiti-va insa de Mormantul Domnului, de acest Mormant viu, vorbitor, triumfator, purtator de biruinta, si nu o nadejde tulbure, ci o incredintare linistita, cu neputinta de invins, va umple inima voastra si va va intari cugetul tulburat. Biserica nu poate sa piara, fiindca Domnul este Cel care a zidit-o,

si portile iadu­lui nu o vor birui (Mt. 16, 18).

Daca Domnul ne duce prin prapastiile necredintei, prin focurile curatitoare ale prigoa­nelor, nu-i nimic! Aceasta este sfanta Lui voie, preainteleapta Lui Pronie,

„care cu adancul intelepciunii prin iubirea de oameni toate le chiverniseste si ceea ce este de folos tuturor le daruieste”.

Asa si trebuie. Nu ne e de folos si nu trebuie sa cercetam pricinile si scopurile tainice ale nepatrunselor Lui cai. Ne e destul sa 42s_met_elias_pantocratorstim ca Domnul este cu noi

in toate zile­le, pana la sfarsitul veacului. Amin (Mt. 28,20).

Daca Dom­nul ne duce prin marea rautatii si a paganatatii dezlantuite, in care a pierit tot ce este sfant, tot ce-i mai bun in suflet, ceea ce da dreptul la marele si sfintitul nume de „om”, nu-i nimic! Noi stim ca aceste valuri, care se ridica din toate par­tile si ameninta sa ne inghita, sunt primejdioase numai pen­tru „vizitiul lui Faraon”. Aceasta este o lege a vietii morale, o lege a istoriei. Pana la urma, raul semanat cade pe capul celor ce l-au crescut si l-au cultivat.

Chiar daca nu ne va fi dat sa vedem momentul plin de bucurie al triumfului drep­tatii si va placea inaintea Domnului sa ne cheme din aceas­ta viata inaintea venirii lui, nu e nici un necaz! Noi stim ca acest moment este inevitabil si ca, daca nu-l vom vedea aici, pe pamant, o sa-l vedem de dincolo… Si atunci, privind in urma, la marea vietii, pe care am strabatut-o, ne vom adauga corului triumfator:

„Sa cantam Domnului, caci cu slava S-a proslavit!”

De vreme ce nici macar nenorocirile obstesti, care sunt gata sa clatine si Biserica, si credinta lui Hristos, nu trebuie sa-l tulbure si sa-l descurajeze pe crestinul adevarat, nereusi­tele noastre personale, particulare, nu merita nici o atentie, sunt niste fleacuri de care nici nu merita sa vorbim. Pe deasu­pra, toate acestea sunt atat de schimbatoare, de nestatornice: astazi bucurie, maine amaraciune; astazi reusita, maine esec; astazi esti pe culmile slavei, maine esti impovarat de nefericire si de rusine. Totul curge, totul se schimba. Daca astepti putin, si imprejurarile se schimba. Iarasi va zambi viata, va fi data uitarii amaraciunea, se vor sterge pana si amintirile nenorocirilor din trecut.

„Daca cineva este necajit sau tulburat de patimi, zice Cuviosul Macarie Egipteanul, nu trebuie sa-si piarda nadej­dea, fiindca prin deznadejde pacatul este adus si mai mult in suflet, se ingroasa si mai mult in el. Iar daca omul are necon­tenita nadejde in Dumnezeu, raul se subtiaza.”

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

javlenie_angela_zhenam_mironosicam_big

Legaturi:

***


Categorii

1. Slider, Duminica Mironositelor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Portile Iadului, Sambata Mare, Saptamana Mare, Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la “NADEJDEA CARE IZVORASTE DIN MORMANTUL TOTALEI DESCUMPANIRI. CE NE RAMANE CAND RAUL PARE SA TRIUMFE, cand este dezlantuita prigoana “portilor iadului” impotriva crestinilor?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: “Sfântul Toma, Geamănul nostru…”. PREDICI VIDEO la Duminica Tomei. PS MACARIE: “Câtă nevoie avem de Hristos Euharistic acum, câtă nevoie avem de Sfintele Taine! Nu ne mulțumim cu un Hristos virtual” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos?”. MARIMEA DE SUFLET, SMERENIA, EVLAVIA SI INIMA ARSA DE DORUL LUI HRISTOS BIRUIESC ORICE PERICOL, ORICE FRICA SI PRIMESC BUCURIA INVIERII. “Aceasta iubire le-a facut, din femei slabe, f
  3. Pingback: PS Benedict Bistriteanul: NU VA TEMETI, TOTI CEI CARE IL CAUTATI PE HRISTOS! “Doamne, e vremea sa Te ridici, e vremea sa inviezi, e vremea sa Te scoli intru intampinarea noastra!” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: PS BENEDICT BISTRIȚEANUL – cuvânt profund și emoționant despre TAINA ÎNVIERII ca DOR AL INIMII și ca ÎNTÂLNIRE cu Dumnezeu și unii cu alții, roditoare de BUCURIE (video, text) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate