Mai ales in vremurile viclene de acum, cand impotriva Ortodoxiei se poarta o campanie atat de inversunata, se arata tot mai mult cat de putin pretuim credinta stramosilor nostri. Ca un val urias se revarsa apostazia, cuprinzand nu numai tineretul, ci cateodata si pe batrani. […] Marturisirea in vremea prigoanelor este obligatorie pentru crestin atunci cand il cheama la asta Domnul, adica atunci cand imprejurarile cer neaparat ca el sa-si arate in fata oamenilor atitudinea fata de Dumnezeu, daca este pentru Hristos sau impotriva Lui. Imprejurarile vietii noastre – toate, pana la ultimul amanunt, sunt determinate de voia lui Dumnezeu, si daca Domnul il pune pe om intr-o situatie care cere ca el sa-si marturiseasca pe fata credinta, aceasta este chemare a lui Dumnezeu.
Atunci cand crestinii primelor secole erau arestati si dusi la dregator pentru a fi interogati, ei isi marturiseau cu barbatie credinta in Hristos, dar nu cautau singuri chinurile. A cauta de capul tau nevointa marturisirii este un lucru legat, indeobste, de simtamantul trufiei si parerii de sine, manat de acestea, si ca atare este deseori pedepsit… […] Asadar, crestinul nu trebuie sa caute de capul sau chinuri, atragandu-si-le singur, ca prin aceasta sa nu-i faca pe prigonitorii crestinismului a pacatui si mai mult prin cruzime si prin faradelegi noi, dar cand este silit sa marturiseasca trebuie sa ia nevointa aceasta asupra sa.
