VINDECAREA SLUGII SUTASULUI. Lectia unui pagan si mustrarea celor care se falesc si se multumesc cu dreapta credinta, fara o vietuire serioasa in Duh

“Când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu”. (Sf. Nicolae Velimirovici)

***

Predica importanta si trezitoare a Parintelui Teofan Popescu (Man. Putna- 20 iunie 2010) la Duminica vindecarii slugii sutasului

***

(…) Aşadar, aici pe pământ, Dumnezeu este numai cu cei cu inima înfrânta şi duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvăluie tainele lumii si ale vieţii, si adâncimile duhovniceşti a tot ceea ce El a scris prin împrejurări si lucruri.

Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moise şi David, toţi aceştia au avut inimă înfrântă si duh umilit, şi de aceea Dumnezeu a fost cu ei, şi le-a făgăduit să fie şi cu urmaşii lor câtă vreme şi aceştia vor fi cu inimă înfrântă si smerită.

Dar când deasa legătură cu Dumnezeu îl face pe om mândru, omul cade într-o pierzanie mai grea decât cei care n-au avut cunoştinţă şi apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu îl avem chiar în israeliti, coborâtori din marii si lui Dumnezeu plăcuţii părinţi pomeniţi mai sus.

Nemaiîncăpându-şi în sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevărat, poporul acesta a început să se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu.

Dar cu aceasta si-a pricinuit ruinarea, pentru că mândria într-atât l-a orbit, încât din toate descoperirile făcute de Dumnezeu prin profeţi şi prin plăcuţii Săi una doar a priceput: că el e Poporul Ales.

Duhul şi înţelesul revelaţiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfânta Scriere a început să joace în faţa ochilor acestui popor ca o încâlcitură de litere de neînţeles.

Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind si cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii.

Evanghelia de astăzi ne arată cum priveşte Mântuitorul lucrul acesta.

Ne arată sănătatea între bolnavi şi boala între cei sănătoşi, credinţa între păgâni şi necredinţa între cei ce se lăudau a fi poporul ales şi a avea credinţa cea mai curată.

Evanghelia aceasta a fost scrisă drept învăţătură pentru toate vremurile şi pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine şi nouă celor de astăzi.

E o învăţătură tăioasă ca sabia heruvimică, limpede ca lumina zilei, neaşteptată si proaspătă ca floarea de munte: ca să ne străpungă cu ascuţişul ei, să ne lumineze cu limpezimea ei, şi să ne scoată din apatia si nepăsarea noastră. Si mai cu seamă să ne aducă aminte nouă creştinilor ca nu cumva să ne fălim cu mersul la biserică, cu rugăciunea şi cu mărturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi că cei dinafară Bisericii au fost găsiţi cu mai multă credinţă şi fapte bune decât noi. (…)

Cu toate ca erau pagani, acestia au patruns adevărul şi viaţa în Hristos si au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi. (…)

• INTEGRAL LA:

***

(…) Hristos s-a minunat ascultând cuvintele sutaşului. A văzut că acest sutaş roman avea o credinţă mare. O credinţă, pe care nu o aveau milioanele de iudei. Iudeii vedeau minunile pe care le săvârşea Hristos, şi totuşi nu credeau, iar căpeteniile lor Îl urau şi voiau să-L dea la moarte. Şi sutaşul, care nu făcea parte din poporul ales al lui Dumnezeu, să aibă o astfel de credinţă? (…)

• INTEGRAL LA:

***

(…) Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme. Credinta care mantuieste este o nevointa, este o lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”. Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale,  daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul Adevarului.

Credinta care mantuieste inseamna dreapta si via inchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar. Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata:

Dar sutasul, raspunzand, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea.

Noi, astazi, cu greu mai stim ce este credinta, pentru ca… cu greu mai stim ce este smerenia autentica si rostirea sincera a cuvintelor “umilicioase”, de prihanire a noastra insine. Ne-am obisnuit cu “manierisme”, ne-am invatat sa ne smerim “automat” din cuvinte sau gesturi “standard”, sa ne ghemuim imaginar in ipostaze  ale unei “smerenii”  teatral-emotionale, in care ne centram tot pe… starea noastra de bine sau pe imaginea de sine. Sau… ce sa mai spunem de amarnica, de cumplit de dureroasa ratacire a celor care – parca tot mai multi – au ajuns pur si simplu sa dispretuiasca smerenia insasi, sa nici nu se mai osteneasca sa o caute, invocand fie teama de a nu cadea in imitatiile ei pietiste sau fatarnice, fie grija (legitima, altminteri) de a nu-si pierde demnitatea.

(…)

Nu mai avem criterii sa deosebim adevarul de fals, sarea cea curata de surogatele “identic naturale”? Daca am avea sinceritate, am avea si criterii. Dar, cum constata trist si parintele Savatie:

“A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce-i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale”.

Niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Nu e de ajuns sa stim multe, sa avem o minte buna sau sa credem ca intuitia  sau trairile noastre nu ne insala niciodata (ceea ce deja este o mare inselare!). Dimpotriva, cu cat suntem mai bogati in toate acestea, cu atat suntem mai in primejdie si cu atat trebuie sa ne smerim mai mult, ca sa nu cadem prada cumplitelor boli ale ego-ului umflat. Insa astazi sunt in voga alte principii decat cele evanghelice ale ascunderii virtutilor, astazi diavolul deghizat in inger de lumina ne sopteste: daca ai niste daruri, niste “talanti” (cat de mult s-a pierdut si intelesul duhovnicesc al “talantilor”, redusi la simplele daruri naturale…), foloseste-i din plin si arata-le si celorlalti; vezi ca esti valoros, esti inzestrat, poti mai mult, meriti mai mult!

Cata parere de sine avem, atata minciuna zace in noi fara sa stim, atata iad al necredintei ne stapaneste pe nesimtite. Cu cat ne cultivam mai mult duhul demonic de ambitie, “desteptaciunea” si patima dreptatii proprii, cu atat ne vom cunoaste pe noi insine mai putin si vom pierde orice sansa la discernamantul duhovnicesc (care vine numai prin smerenie si ascultare in adevar).

Din toate aceste cauze, si poate si multe altele, crestinului de azi ii este tot mai straina smerenia, credinta si inima plina de iubire a sutasului din Evanghelie. Din aceste cauze, noi, ortodocsii cei mai ortodocsi, tocmai noi putem sa fim cei mai vrednici de plans apostati, pentru ca vietuim dupa un duh strain, mandru, eretic, luciferic si, astfel, ne inchinam, prin viata noastra, altor dumnezei. Tocmai noi, cei care traim usuratic si suficient ca si cum am primit deja calitatea de “fii ai imparatiei”, vom risca sa auzim – sa nu fie! – aceste cuvinte ale Judecatorului:

Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.

• INTEGRAL LA:

***

Predica PS Sebastian Pascanu, Episcopul Slatinei:

VINDECAREA SLUGII SUTASULUI, SAU DESPRE UN PAGAN CARE NE DA LECTII

Dreptmaritori crestini,

In pericopa evanghelica de astazi se spune ca intr-o zi, pe cand Mantuitorul Hristos intra in cetatea Capernaum, L-a intampinat un ofiter roman — sutas il numeste Evanghelia, adica un ofiter care era comandantul a o suta de soldati — si acesta I-a zis:

„Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, chinuindu-se cumplit”.

Era ordonanta lui personala, probabil. A cerut vindecare pentru slujitorul sau, iar Domnnul i-a raspuns:

„Venind, il voi vindeca”.

Sutasul, insa, L-a surprins pe Hristos, si ne surprinde si pe noi pe toti, cu un raspuns cat se poate de impresionant:

„Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun unuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face”.

Si vazand Domnul logica aceasta simpla, dar justa, a sutasului, S-a intors catre ceilalti si le-a zis:

Adevarat graiesc voua: la nimeni, in Israel, n-am gasit atata credinta. Si zic voua ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor, iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Si a zis Iisus sutasului: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut! Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela”.

Iubiti credinciosi,

Nu multor oameni le-a adresat Hristos cuvinte frumoase ca cele din evanghelia de astazi. Pe putini i-a laudat pentru credinta lor, insa, sutasul acesta ne impresioneaza cu atat mai mult, cu cat el nici nu facea parte din randurile poporului ales; nu era dintre iudeii care cunosteau Legea. Era pagan, roman, si de aici si impresia puternica pe care a produs-o tuturor. El venise in Tara Sfanta ca si cotropitor, pentru ca apoi sa se lase cucerit el insusi de credinta celor cotropiti, pentru ca, citim in Sfanta Evanghelie ca acesta nu doar ii admira pe evrei pentru credinta lor, dar a devenit si „ctitorul” sinagogii lor:

Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat staruitor, zicand: Vrednic este sa-i faci lui aceasta, caci iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga.” (Lc. 7,4-5).

Ceea ce ne impresioneaza la sutasul de astazi este, in primul rand, rugaciunea pentru sluga sa. Cati dintre noi putem pretinde ca ne rugam cu aceeasi vrednicie, nu pentru aproapele, ci pentru cei din familia noastra macar? Sutasul de astazi s-a rugat nu pentru unul dintre acestia, ci pentru slujitorul lui!… Ce suflet marinimos la acest pagan care isi trata ordonanta ca pe o persoana vrednica de a se ruga pentru ea!…

In al doilea rand, pornind de la faptul ca Hristos a ascultat rugaciunea sutasului si i-a tamaduit bolnavul de acasa, suntem incurajati sa credem ca si rugaciunile noastre de aici, de la biserica, pentru cei de acasa — fie ca sunt ocupati peste masura, fie ca sunt batrani si neputinciosi, fie ca sunt bolnavi, ca slujitorul de astazi — pot fi ascultate. Daca Hristos a ascultat rugaciunea unui pagan, vindecand de la distanta pe slujitorul lui, de ce am crede noi ca ar putea ramane neascultata rugaciunea noastra?

Ce altceva ne-a mai impresionat la ofiterul de astazi? Cati dintre dumneavoastra, daca ati fi fost in locul lui si ati fi aflat ca are de gand sa vina Hristos in casa dumneavoastra, nu ati fi „luptat” cu tot dinadinsul sa-I fiti gazda, in loc sa va ganditi la nevrednicia proprie? Domnul era gata sa-i faca sutasului cinstea de a veni in casa lui, iar acela, in loc sa fie mandru de aceasta onoare pe cale sa i se faca, a aratat o uimitoare smerenie. Nu a dorit cinste, nu a cautat o astfel de faima, ci a preferat mai degraba sa imbratiseze smerenia, si cu aceasta L-a „cucerit” pe Domnul.

Se stia pagan, se stia murdar, se stia vinovat de multe, asa cum suntem si noi. A preferat, insa, cinstei si onoarei de a-L avea pe Hristos oaspete in casa lui, smerenia de a se considera nevrednic sa fie gazda lui Dumnezeu. Este motivul pentru care Hristos l-a laudat astazi pe sutas ca pe putini altii. Si inca ceva a mai fost: credinta sa puternica, pentru ca „i-a zis Iisus: Du-te, fie tie dupa cum ai crezut! Si s-a insanatosit sluga lui in ceasul acela”. Auziti ce credinta! Pe cat de simpla, pe atat de puternica! De ce zic simpla? Pentru ca el, potrivit formarii sale militare, s-a gandit ca lucrurile stau si la Dumnezeu la fel de simplu ca in armata, si de aceea a zis:

“…zi numai cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face”.

Asa trebuie sa fie si la Dumnezeu, s-a gandit, simplu, sutasul. Daca El este Stapanul lumii, nu trebuie decat sa porunceasca si se vor implini toate intocmai.

Impresionanta credinta puternica si deloc sofisticata a acestui militar pagan, care le-a dat o lectie teribila iudeilor astazi. De aceea, sa invatam de la el:

Unu: Sa ne rugam, pentru ca este de folos si primeste Dumnezeu rugaciunea noastra de aici de la biserica pentru cei care nu vin cu noi la rugaciune, dar pe care ii putem purta in mintile si inimile noastre intocmai cum purta acest sutas pe slujitorul sau in inima si in rugaciunea sa;

Doi: Sa luam exemplu de credinta, pe cat de simpla pe atat de puternica, de la acest pagan care, necunoscand mai nimic despre Domnul, i-a intuit totusi puterea, iar pentru faptul ca a dovedit dragoste fata de „casa” Sa, Dumnezeu i-a luminat duhul mai mult decat celor „alesi”;

Si, trei: Sa cautam la smerenia lui si sa nu ne lasam nicicand biruiti de mandrie ori de prea buna parere despre noi insine, de gandul ca noi am fi „gazde bune” ale lui Hristos, in loc sa ne vedem slabiciunile si nimicnicia noastra.

Iata cate lucruri frumoase putem invata astazi de la un pagan, dar de la un pagan care si-a lipit inima de „casa” lui Dumnezeu si a contribuit la construirea ei, asa dupa cum fac si astazi o seama de buni credinciosi, carora Biserica noastra le este si recunoscatoare si se roaga pentru ei. Sutasul de astazi ne-a dat un exemplu teribil si de rugaciune, si de credinta, si de smerenie. De aceea, sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ne agonisim si noi aceste virtuti, dar sa ne deprindem si a iubi „casa” Domnului, adica biserica Sa, in care ne botezam, ne cununam si in care trebuie sa pastram legatura permanenta cu El prin spovedanie, prin Sfanta Impartasanie si prin celelalte Taine sfinte ale Bisericii, Amin”.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Vezi si: