Prof. Ion Patrulescu (Timisoara, 2008, ultima parte): “ECUMENISMUL ESTE PROIECTIA IN BISERICA A NOII ORDINI MONDIALE SI PREGATIREA INSTALARII LUI ANTIHRIST. Daca nu esti corect politic, nu ti se da voie sa existi!“

“Dacă vreţi să fiţi conştienţi de momentul în care trăim, pe lângă ce v-am spus până acum, luaţi aminte la mărturiile mucenicilor din închisorile comuniste. Dumnezeu Însuşi i-a ţinut în viaţă pe aceşti oameni pentru ca noi să avem mărturii care ne leagă cu o verigă de aur de primii mucenici creştini. Deci fără a cugeta şi a simţi şi a trăi – pe cât poţi, aşa, cu nesimţirea noastră – alături de aceşti mărturisitori de credinţă, vă spun că nu avem nicio şansă. […] Fiara să ştiţi că acum şi-a schimbat doar pielea, da`-i tot aia. Nu vă închipuiţi că acuma, vai, e democraţie, vai, ce bine… Cei care trăiesc în iluzia asta, aceia sunt deja, cum să spun eu, avariaţi!”

***

Partile anterioare ale conferintei:

Intrebari

– Să ne spuneţi, vă rog, despre dreapta socoteală. Că tot avem tema de casă…

– Eu ştiu că acum, în şcoala modernă, nu mai pleacă copiii acasă să-şi facă temele, ci stau tot pe capul profesorilor şi le fac împreună cu profesorii. 🙂 Cu alte cuvinte, elevii se învaţă nişte leneşi din capul locului. Adică de ce să-şi bată el capul cu Everghetinos-ul când are traducătorul aici? 🙂 Şi atunci te duci acasă şi te culci liniştit că ai aflat încă ceva.

– Eu vreau să mă asigur de duhul corect al…

– Am zis că vă dau temă de casă pentru că, cum să spun, sunt printre dumneavoastră oameni care au mai fost studenţi mulţi ani. Şi hai să materializez cumva: […] Dacă ai făcut ştiinţe economice, ştii că acolo ai făcut matematică destulă. E, imaginează-ţi tu că eşti la şcoală, predai logaritmi, hai să zicem. Şi vine un puştiulică din clasa a doua şi zice: „Nenea, eu vreau să mă înveţi logaritmi.” Dar el, încă, la tabla înmulţirii mai are dificultăţi cu învățarea. Adică vreau să spun că sunt noţiuni în limbajul duhovnicesc care necesită, pentru a fi înţelese, alte noţiuni prealabile. Şi de-asta, lucrurile pe care vi le-am dat ca temă de casă înseamnă că ar necesita, pentru înţelegere, un întreg excurs în termenii care definesc virtuţile. Şi este o poveste de curs de teologie morală, ca să zic aşa. Începi de la virtuţile cardinale: credinţa, nădejdea şi dragostea, virtuţile teologale, şi mergi la virtuţile fundamentale, celelalte patru, care sunt: dreptatea, cumpătarea, curajul, înțelepciunea. Lămurite lucrurile astea, după aceea, ca să înţelegi virtuţile, trebuie să facem fiecare virtute în corespondenţă cu viciul corespunzător. Adică: în faţa credinţei ce stă? În faţa credinţei stă necredinţa, iar înapoia credinţei o sabotează erezia. Deci iată, din capul locului, credinţa, e strânsă într-o menghină, între ăia care-i sunt potrivnici şi între ăia care se dau credincioşi. Deja de aici, din acest moment, ai înţeles ce virtute intervine. Deci pentru a fi credincios, tu stai pe funie; stai între necredinţă şi între pseudo-credinţa ereticilor care vin şi spun: „Păi, dar noi avem dreapta credinţă!” Dacă nu ai discernământ şi dreaptă socoteală, din capul locului ai pierdut lupta.

Ei, şi mergând din treaptă în treaptă ajungi să vezi, în raport cu fiecare virtute pe care o lucrezi, ajungi să înţelegi ce înseamnă dreapta socoteală. Pentru că, zic părinţii, că fără dreapta socoteală nicio virtute nu-i mântuitoare. Dar cu dreaptă socoteală, orice virtute îţi aduce cununa. Şi primul gând pe care ţi-l pot da pentru a învăţa dreapta socoteală este să te contaminezi de la un bătrân cu dreaptă socoteală. Adică dreapta socoteală, ca şi virtuţile, se învaţă upanişadic. Upanişadic înseamnă stând la picioarele maestrului, stând cu urechea la gura învăţătorului, văzându-i faptele. Deci esenţial în alegerea bătrânului sau a duhovnicului este cunoaşterea faptelor. Deci când îţi alegi duhovnicul trebuie să-l probezi, să vezi ce fapte are, să vezi dacă are, în primul rând, dreaptă socoteală, discernământ, sau, dacă vreţi, în termeni mai înalţi, treapta cea mai înaltă a discernământului, a dreptei socoteli, ştiţi care e?

– Deosebirea duhurilor.

– Deosebirea duhurilor! Vezi ce înseamnă să fii doctor în teologie? 🙂 Deci maximum de discernământ îl au sfinţii care ajung să deosebească duhurile. Şi astfel de om, dacă ai norocul să-l întâlneşti, el nu-ţi va spune ce-i discernământul, dar va discerne în tine dacă există sau nu discernământ. Şi asta trebuie să cauţi. Să cauţi pe cineva care să vadă în tine virtutea pe care tu o cauţi. Şi ca să-l cauţi îţi trebuie tot discernământ. 🙂 Mi-aduc aminte de părintele Galeriu – eu am fost vreo zece ani la biserica părintelui când eram student, cât am fost în Bucureşti – ne spunea mereu lucruri, că noi, fiind oameni cu carte, gândeam aşa, în termeni binari, logici. Părintele avea grijă să ne spună: „Dragii mei, credinţa are o logică antinomică. Nu este logica asta [lumeasca]. E o logică paradoxală! Este o logică care te izbeşte!” Zicea, acum îmi aduc aminte, Kallistos Ware, că „teolog este acela care astăzi spune una despre acelaşi lucru şi mâine spune alta despre acelaşi lucru” :). Poftim! Uite, cum doi părinţi, de la Oxford și de la Bucureşti, spun, de fapt, acelaşi lucru. Şi o să găsiţi în Everghetinos acelaşi lucru. Vine ucenicul – ucenicul aşa, doctor în teologie – şi zice: „Părinte, uite m-am dus la bătrânul cutare şi mi-a spus un lucru, şi m-am dus la alt bătrân, tot la fel de bătrân şi de aşa.., şi mi-a spus alt lucru despre acelaşi lucru!” La care bătrânul îi spune: „E, dar tu ai rămas acelaşi între timp?” La asta nu se gândise. E, evident că noi ne socotim mereu pe noi rămânând aceiaşi, dar adevărul este că noi suntem cei care niciodată, vorba lui Heraclit, nu ne scăldăm de două ori în acelaşi râu. Deci bătrânul ce-a zis? Ia aminte la tine însuţi. Pentru că dacă doi bătrâni ţi-au zis, la oarece interval, două lucruri diferite, zice, ori s-a schimbat ceva în tine, ori s-a schimbat ceva în lucrul pe care l-ai întrebat, ori ai întrebat altfel despre acelaşi lucru. Or, tânărul care credea că el este, cum să spun eu, imuabil, ca divinitatea, că el a rămas exact acelaşi, că el gândeşte la fel şi că nici lumea nu se mişcă între timp, nici râul nu curge, s-a oprit pentru moment, ca Iordanul, el se mira că primeşte răspunsuri diferite. Iacătă cât de limpede este povestea dreptei socoteli. Aşa că vă rămâne tema de casă, nu vă pot scuti.

– Vreau să vă întreb despre ce ne-aţi spus la început, că în epoca noastră s-a produs o mutaţie foarte mare în viaţa lumii faţă de societăţile tradiţionale, din trecut. Şi că, în concluzie, mutaţia asta face ca anumite cărţi, care au fost scrise de monahi pentru monahi, să fie potrivite pentru mireni. Puteţi face mai bine legătura între aceste două stări de fapt?

– De-asta v-am lăsat-o şi pe asta ca temă de casă, pentru că iarăşi necesită un prolog în cerc, ca să zic aşa, pentru că ia imaginaţi-vă că ați trăi, uite, să zic, mă adresez domniţelor, aţi trăi într-un sat de acum 500 de ani. Faptul de a trăi într-un sat de acum 500 de ani şi a fi fată, era vreo problemă? Fecioară. Păi atât îţi trebuia, să te măriţi ne-fată! Adică vreau să spun că lumea de atunci, aşezată în tradiţie, era o lume în care prezenţa harului şi a lui Dumnezeu, a sfinţilor, a Duhului Sfânt era palpabilă. Virtuţile erau aproape de la sine. Şi minunea nu era că eşti fată. Era prăpăd dacă-ţi pierdeai fecioria! Şi atunci Everghetinos-ul nici nu se punea problema să-l citeşti. Era acolo, la schit, un avvă, care nici el nu avea nevoie să-l citească, pentru că-l ştia. Şi luptele de performanţă duhovnicească, adică intrarea în eşalonul întâi al oştirii lui Dumnezeu se făcea în urma unei selecţii dintre mireni. Imi vine greu să intru în detalii acum, pentru că pentru lumea urbană de acum, ce vă spun eu… Şi mulţi dintre voi îmi spuneaţi că eu vă spun basme când vă povesteam despre satul de altădată. „Păi unde, dom’ profesor, ce, n-am fost şi noi pe la ţară? Astea-s poveşti ce ne spuneţi, că n-am văzut noi nicăieri aşa ceva!” Adică mă acuzau de fals în acte publice 🙂 Dar să ştiţi că nu vă mint! Satul românesc tradiţional, aşezat în albia ortodoxă avea virtuţile ca pe o constantă banală. Era banal, era obişnuit să fii fată când te căsătoreşti. Hai să vă dau un argument. Obişnuit era ca feciorul să fie fecior! Păi gândiți-vă că la băieţi există adresarea şi astăzi prin Apuseni: „măi, fecior!” Păi „măi, fecior!” nu era un termen, aşa, gol. Nu-ţi spunea „fecior” dacă erai un stricat. Erai chiar fecior!

– Dar, vedeţi, la fete, nu se spunea „măi, fecioară!”

– Zicea „măi, fată!”

– Aia-i altceva…

– Păi stai să-ţi spun. Tu ştii că „fată” este mai mult decât „fecioară”. Ştii ce-nseamnă „fată”? Diferenţa dintre „fată” şi „fecioară” este diferența dintre „fecior” şi „făt” – „Făt-Frumos”. E foarte interesant, noi am păstrat în basme pe Făt-Frumos, dar am păstrat în realitate pe „fată frumoasă”. Ceea ce înseamnă că, în realitate, fetele frumoase au rezistat mai mult decât feţii frumoşi. Feţii frumoşi s-au pierdut, i-au mâncat zmeii mai dinainte, şi-au pierdut din limbă. Şi „fecior”. „Fecior” s-a pierdut dinainte, dar fetele au rezistat mai mult în feciorie, şi acuma încă. Aşa că limba, dacă o întrebi un pic, ea îţi va da răspunsul. Existau odată feţi frumoşi şi fete frumoase. Acuma…

– Sunt la concursurile de miss…

– Da. La un moment dat au dispărut feţii frumoşi, pe fetele frumoase au început să le fure zmeii. Şi zmeii fac cu ele concurs de miss, vorba părintelui. Deci asta este problema, într-o lume tradiţională exista un mediu al virtuţilor, un mediu cum e peştele în apă, şi virtuţile erau de la sine înţelese. Aşa cum spunea părintele Teofil: „Măi”, zice, „eu am descoperit că sunt ortodox când m-am dus la Cluj la şcoală. Că eu ştiam că sunt creştin. Şi m-am dus acolo şi mă întreabă unul: tu ce esti ortodox sau greco-catolic” Şi el, săracul, a fost pus la zid: „Nu ştiu. Eu sunt ce sunt. Adică ce-i aia greco-catolic? Ce-i aia catolic?” Vreau să spun că înainte de a spune Părintele Teofil chestia asta, eu m-am născut într-un sat asemenea. Noi nu ştiam de alte… Bine, aici se ştia de greco-catolici, dar în zona din care vin, în Oltenia, acolo era sărăcie; toţi plecau de acolo şi nu venea nimeni, şi dacă întrebai pe oameni ziceau că sunt creştini, ei sunt oameni români, au lege românească, creştinească, nu se gândeau că-s aia, aia… „Tu de care eşti?” – ce întrebare-i asta, „de care eşti?” De fapt, tâlcul întrebării ştiţi care e? Că, de fapt, nici nu poţi fi de-ăla, de-ăla, de-ăla… Ori eşti din ăsta, ori nu eşti nimic! Acum să mă ierte ecumeniştii… Da, deci ori eşti de care trebuie, ori nu mai eşti!

– Venetic.

– Da, venetic. Într-un fel, toţi suntem venetici, dar în sens bisericesc, dacă nu eşti ortodox, dacă nu aparţii de buna tradiţie ortodoxă, e cam complicat să stabilim noi grade de adevăr, de cât te-ai depărtat de la Ortodoxie, dacă e biserică, ăla-i confesiune, ăla-i sectă. Intrăm într-o ceaţă desăvârşită. Noi, mulţumim lui Dumnezeu că suntem ortodocşi. Treaba lor ce-or fi alţii, nu-i judecăm, dar dacă eşti ortodox înseamnă că eşti ceva. Dacă nu eşti, apăi pentru mine nu-nseamnă nimic. Aia e altă poveste. Suntem politicoşi, stăm de vorbă dacă vrei, dar nu despre Biserică. Ca să ştiţi şi lucrul ăsta, că trebuie să vă spun şi lucrul ăsta. Băgaţi de seamă că balaurul care ne-nghite acum este balaurul ecumenismului. În momentul în care tu, ca creştin ortodox, zici ăluia, martorului, nu-ştiu-ce sectă, care dă cu pietre în Maica Domnului, care nu recunoaşte, care nu-şi face cruce, care n-are sfinţi, că noi toţi suntem sfinţi… – ştiţi textele -, băgaţi de seamă: dacă noi, ca ortodocşi, îl primim pe acela şi zicem „Bun venit!” – citiţi Epistola Sfântului Iacob, mi se pare; acolo la sfârşit zice: Unul ca ăsta, i-ai spus o dată, de două ori, dar după aceea să urăşti şi cămaşa care se atinge de trupul lui. [Şi pe unii, şovăitori, mustraţi-i. Pe alţii, smulgându-i din foc, mântuiţi-i; de alţii, însă, fie-vă milă cu frică, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor. (Iuda 1, 22-23)]. Auziţi ce vorbă grea! Acolo zice: Cu unul ca ăsta să nu stai la masă. Păi măi fraţilor, cuvântul e foarte greu! Adică dacă eu sunt drept-slăvitor – asta înseamnă ortodox, drept-măritor creştin, drept-slăvitor creştin – şi tu zici: „Maica Domnului a avut copii”, şi eu zic: „Tu eşti fratele meu”, păi, pe linie de consecinţă, din acel moment, tu ştii ce eşti? Nu mai eşti ortodox, nici măcar ecumenist! Eşti un a-pos-tat! Băgaţi de seamă, când auziţi cuvântul „ecumenist”, spuneţi „egal apostazie”. Ştiţi ce înseamnă apostazie? În limba greacă înseamnă „lepădare de Hristos”. Şi spuneţi-le tuturor, că v-o spun cu autoritatea pe care o am, ca unul care ştie ce spune, spuneţi-le tuturor – că acum face ravagii ecumenismul, toată mass-media e cucerită, la nivelul ierarhiei se face acest compromis cu politica – că ecumenismul este proiecţia în Biserică a Noii Ordini Mondiale, globale. Adică este, hai s-o spunem până la capăt, este pregătirea venirii şi instalării lui Antihrist la guvernarea lumii şi a Bisericii. Cine se face părtaş la această poveste, eu vă spun de pe acuma, va da seama.

E mai greu de intrat în detalii. Ca să vezi ce uriaşă distanţă este între lumea aşezată pe temeiurile tradiţiei satului românesc şi Babilonul cel mare în care noi acum trăim în captivitate – dacă suntem conștienți de condiţia noastră de creştini ortodocşi. Noi trebuie să recunoaştem – vedeţi că Europa, aşa-zisa integrare în Europa ne spune clar: voi nu existaţi! În constituţia Europei, noi nu existăm! Ştiţi ce li se spunea creştinilor pe vremea prigoanelor? Non licet esse vos – nu vă este permis să existaţi. Păi, măi, nu vi se pare semnificativ că după 2000 de ani constituţia imperială romană şi constituţia imperială actuală, în alţi termeni, evident, ne spun: nu existaţi!

– Bine, putem avea înfăţişarea dreptei-credinţe, dar fără… Asta ni se permite.

– Aia-i altceva. Ai voie să exişti ca viespea fără ac, nu ştiu cum să spun. Ai voie, dacă te faci aşa cum trebuie, eşti corect politic, poţi să fii şi ortodox, şi ce vrei. Dar trebuie să fii corect politic. Adică ecumenist. Dacă eşti aşa [non-ecumenist], eşti trecut la capitolul fundamentalişti, retardaţi, şi în ultimă instanţă…

– Deocamdată nu ni se taie capul.

– Nu, ni se taie, şi nici nu ni se va tăia, dar probabil că se vor da reţete…

– Ni se vor tăia subvenţiile.

– Da, şi asta, o dată, şi probabil că la medicul de familie, că nu întâmplător toată lumea e arondată la medicul de familie, acolo vei fi trecut cu o anumită bilă, aşa, că ai probleme psihice şi că până la urmă trebuie să urmezi un tratament. Da, fără glumă! Fără glumă. Noi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu prindem vremurile astea, să nu prindem vremurile astea.

– Când toţi, sau marea majoritate vor înnebuni, şi vor zice despre cei sănătoşi că sunt nebuni.

– Exact.

– În comunism au fost câţiva dizidenţi pe care i-au distrus sau au încercat să-i distrugă în spitalele psihiatrice.

– Dragii mei, vouă v-am tot spus şi îmi permit s-o mai spun şi acum şi o să v-o spun până cât voi mai sufla: dacă vreţi să fiţi conştienţi de momentul în care trăim, pe lângă ce v-am spus până acum, luaţi aminte la mărturiile mucenicilor din închisorile comuniste. Dumnezeu Însuşi i-a ţinut în viaţă pe aceşti oameni pentru ca noi să avem mărturii care ne leagă cu o verigă de aur de primii mucenici creştini. Deci fără a cugeta şi a simţi şi a trăi – pe cât poţi, aşa, cu nesimţirea noastră – alături de aceşti mărturisitori de credinţă, vă spun că nu avem nicio şansă. Luaţi această pleiadă de cărţi care au apărut acum, prin mila lui Dumnezeu! Să ştiţi că în afară de zona noastră ortodoxă nu mai există nicăieri puterea asta cutremurătoare pe care ne-au dat-o sfinţii închisorilor, mucenicii închisorilor care s-au luptat faţă către faţă cu Fiara, care Fiară să ştiţi că acum şi-a schimbat doar pielea, da`-i tot aia. Nu vă închipuiţi că acuma, vai, e democraţie, vai, ce bine. Cei care trăiesc în iluzia asta, aceia sunt deja, cum să spun eu, avariaţi. E foarte important să luăm aminte, pentru că Biserica nu trăieşte decât prin martiri, nu trăieşte altfel decât prin sângele martirilor.

Şi la noi, duceţi-vă la Aiud, ar trebui să faceţi pelerinaje la Aiud, să vorbiţi cu părintele Augustin de acolo, să vă povestească ce minuni s-au întâmplat cu oasele, cu moaştele sfinţilor de acolo. Nu pot să vă spun mai mult. Chemaţi conferenţiari – nu-mi place cuvântul – chemaţi mărturisitori să vă vorbească. Deci, orientaţi-vă puţin în acest tip de întâlniri spre lucrurile adevărate şi esenţiale. Câtă vreme încă mai putem vorbi… Pentru că dacă vă uitaţi în mass-media, toate mesajele de tip mass-media sunt foarte fin cenzurate. Nu-i cenzură, chipurile. Dar când îmi povestea cineva care era chemat la filmul ăla al lui Hossu-Longin cu mărturii din închisoare şi le-a spus Turtureanu: „Eu aici trebuie să vă spun că sunt legionar.” „Aaa”, zice, „păi asta nu se poate!” Păi n-am înţeles! Adică, vorba lui Alexandrescu, e libertate, dar nu pentru căţei; sau e democraţie, dar nu pentru… Păi nu se poate treaba asta. Deci e foarte fină cenzura. În schimb, intoxicarea mass-media este absolut generalizată. Noi suntem intoxicaţi în mod sistematic prin mass-media, prin literatură, prin artă, prin şcoală – mai ales prin şcoală! Programe şcolare şi aşa mai departe.

– De ce n-avem în mass-media un loc, aşa, curat, niște păduri dintr-astea care să producă oxigen ortodox?

– Măi, a trecut vremea asta. Acum trebuie să trăim [la figurat, n.n.] cu masca de gaze, ca ăştia care protestează împotriva poluării. Situaţia noastră sufletească este sinonimă cu ăia pe care îi vezi la televizor mascaţi că nu mai au aer. Şi filtrul măştii de gaze aici îl găsiţi [in Everghetinos]. Deci luaţi-vă filtru repede la plămâni, ca să putem să nu ne intoxicăm de tot.

– Dar ziceaţi la început că, deşi este foarte bună cartea, aveţi ceva rezerve.

– Nu, rezervele sunt la termeni, adică eu am făcut corecturi pe aici, e vorba de termeni, de proprietatea termenilor.

– Credeam c-aţi mirosit ceva…

– Da, aici aş vrea eu să miros! Aici, cu cât miroşi mai subtil, cu atât mireasma e mai tare! Cu cât ai nasul mai gripat, cu atât mirosi orice 🙂

– Vreau să vă întreb, legat de lumea satului, cum să ne raportăm la satul de azi? Adică pentru mine e mai bine să mă duc la satul de azi sau să stau în oraşul de azi?

– Pui grea întrebare. Satul de azi este satul post-…

– Manelizat.

– Da. Post-colectivist, post-colhoz, post-modernist, nu ştiu cum să-i spun, pentru că…

– Este o mahala imensă.

– Da. Este foarte greu să-ţi dau un răspuns. În orice caz, satul, chiar dacă, vorba unui profesor de-al meu, chiar dacă e şi el în cădere libera, oraşul cade mult mai de sus. Căderea oraşului este mult mai dură la viteza de acceleraţie, pe când satul cade mai greu.

– Depinde. În unele locuri…

– Au mai rămas sate neelectrificate…

– Exact, aici cred că diferă de la caz la caz, deci nu sunt toate satele în aceeaşi stare de cădere.

– Nu, dar problema esenţială cred că este, totuşi, dispariţia rânduielii.

– Asta-i clar.

– Şi, din multe puncte de vedere, la oraş ai mai multe şanse ca să ai masca de gaze, decât la sat…

Să ştiţi că eu, când eram student, exact aşa, când eram eu student, acum 30 de ani, ştiţi ce constatare am făcut? Că nu mai poţi fi bun creştin decât dacă eşti un foarte bun universitar. Nu cultură obişnuită, ci elita culturii! Sentimentul meu obişnuit când eram la Bucureşti, comparând ce am văzut la sat cu oamenii cei mai buni pe care i-am cunoscut în Universităţi, păi am zis: valorile supreme ale satului pe care le ştiam din memoria mea şi ale strămoşilor, le-am regăsit în formele foarte stilizate ale oamenilor de mare cultură. Acum nu mai zic acelaşi lucru. Dar impresia mea ca student a fost că duhul tradiţiei noastre a fost – sau poate fi, nu ştiu – mai bine păstrat de oamenii de mare calibru intelectual. Numai că aceşti oameni de mare calibru intelectual sunt de foarte multe ori deviați de la formarea autentică în spiritul Bisericii. Aici este problema. Adică minţile cele mai bune ne sunt confiscate.

– Sunt transformaţi în ieniceri.

– La oraş, până la urmă, slavă Domnului, ai Sfânta Liturghie zilnică, şi aşa mai departe. Ce se întâmplă când eşti într-un sat – cunosc n cazuri de felul ăsta – unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie o dată la trei duminici, patru duminici s.a.m.d.?

– Aşa e.

– Nu atât asta ar fi problema, ci mă gândeam, totuşi, în centrul satului tradiţional era preotul. Or, să ne gândim cum au fost afectate şcolile de teologie numai în perioada comunistă. Adică s-a lovit în centrul duhovniciei.

– Corect. Răspunsul este următorul: nu există un răspuns standard aici pentru toată lumea. Există răspunsul pentru tine. Deci, dacă vrei să stăm de vorbă, mergi pe la ţară pe la tine, vezi ce popă ai, stai de vorba cu taica şi zi: „Măi, părinte, dacă eu vin cu nevastă, cu căţel, cu purcel aici, şi cu Cornel şi cu aşa, faci Liturghie zilnică?” „Daa, măi, Căline, abia te-aştept!” Eei, L-ai prins pe Dumnezeu de un picior atunci! Dar dacă dai de un popă care stă pe la crâşmă sau ştiu eu, Doamne, iartă-mă, mai ştiu eu ce mai face, şi, vorba aia…

– Există si din ăștia? Că eu nu ştiu!…

– Ee, nuu, bârfesc unii… Zice că popa, după ce că munceşte două ore pe săptămână, şi pe alea le cântă – e o vorbă de-asta hâtră 🙂 Deci dacă dai de-un popă de-ăsta făcut la fără frecvenţă care tot fără frecvenţă o ţine, apoi e clar. Că ce să faci, nu poţi să-i ţii locul! Unii chiar dintre tineri, i-am auzit, şi foarte serios mi-au spus, şi din mai multe direcţii, mi-au spus că ei se gândesc, ei înşişi, trei-patru familii, să se retragă şi să-şi ceară preotul lor, şi să-şi facă ei rânduiala de viaţă. Deci există şi soluţia asta. Deci, fraţilor, aici există un evantai de soluţii, dar fiecare trebuie să-şi analizeze propriile coordonate. Nu există alt răspuns.

– Dar, pentru că aţi amintit, Sfânta Sinclitichia spune că unii trăiesc în lume şi sunt singuri, numai cu Dumnezeu, iar unii care sunt retraşi, fizic…

– Sunt în comuniune…

– Da, pentru că sunt foarte preocupaţi de ceea ce este în afara singurătăţii.

– Aşa este, aşa este. Grecii spuneau: mare oraş, mare singurătate! Cât adevăr! Şi ei o spuneau de acum 2500 de ani, de atunci e vorba asta. Mare oraş, mare singurătate. Şi noi o experimentăm! Stai cu o ceată de-ai tăi într-o parte, acolo, şi trăieşti ca în sânul lui Avraam. Numai că şi pentru asta îţi trebuie luptă. Îţi trebuie luptă.

– Şi mă gândesc că unii, de exemplu unii beţivani, în patima lor, pot avea mai multă comuniune şi afecţiune în relaţia lor personală decât avem noi în aşa-zisele noastre virtuţi, în biserică.

– Asta aşa e, dar, totuşi, te-aş corecta: cuvântul „comuniune” implică un Duh. Să ştii că niciodată dracii nu sunt în comuniune, sunt în cârdăşie.

– Mă gândeam la intensitate, ştiţi, intensitatea patimii…

– Doi draci care au interes comun, ştii cum colaborează? Minunat! Ca ăştia, marile companii, ca să zic aşa, când e vorba să-l distrugă pe al treilea. Dar în momentul când l-au distrus pe al treilea şi rămân numai ei doi, să vezi ce sar cu coarnele unul la altul până când se omoară. Diavolul, prin natura lui, pierzând legătura cu viaţa, el nu mai poate fi în comuniune, nu mai are cum, pentru că nu mai are duhul comuniunii, l-a pierdut, prin natura lui s-a închis, e monadic. Răutatea nu poate fi decât închidere. Asta-i definiţia, poate cea mai bună, a răutăţii. Şi de-asta şi disperarea! Omul care e sub puterea diavolului simte că i s-au tăiat toate punţile de comuniune cu cineva. Deci omul ajunge la disperare. Patima îţi anesteziază disperarea, dar omul care nu e pătimaş şi care e atins de disperare, el ce constată? El constată că nicio patimă – beţie, curvie, le încearcă pe toate… – dar nicio patimă, de fapt, nu-i sparge zidul. Şi omul, când ajunge la conştiinţa asta, el atunci trăieşte iadul. Pentru că ce înseamnă, de fapt, iadul? Înseamnă a trăi în proximitatea sau în captivitatea demonică, în prezenţa demonică. Şi atunci omului nu-i rămâne decât sinuciderea, pentru că el îşi închipuie că prin sinucidere nu va mai avea percepţia groaznică a demonului. Şi care e nenorocirea? Ferească Dumnezeu să ajungeţi în situaţia asta careva dintre cei cunoscuţi! Pentru că în momentul în care ai ieşit din acest trup, atunci sufletul tău vede faţă către faţă duhul diavolului, ceea ce e absolut înfiorător. E absolut înfiorător! Deci chinul pe care îl ai când trăieşti deprimant prezenţa unui rău, coşmarurile de zi şi de noapte sunt nimic pe lângă ceea ce trăiesc bieţii oameni chinuiţi în iad în prezenţa concretă a demonului, a duhurilor necurate şi a duhurilor rele. Ferească-ne Dumnezeu să avem parte de aşa ceva!

Aici e o pagină frumoasă, dar nu mai avem timp, că de acum e târziu. Imi aduc aminte, când eram, mai demult, la nişte conferinţe, am fost întrebaţi dacă sunt vămile văzduhului şi nu-ştiu-ce, şi răspunsurile sunt: ba că sunt, ba că nu sunt. Aici se acreditează ideea vămilor văzduhului, care, în fond, pleacă de la afirmaţia Apostolului Pavel, care spune: puterile întunericului, aia, şi aia, şi aia, domnii, stăpânii, câte mai sunt… Astea sunt, de fapt, sunt nişte puteri ale văzduhului, duhuri ale văzduhului. Şi zice aici, începe să ia păcatele şi zice aici: Bagă de seamă, fereşte-te de lăcomia de arginţi, ca nu cumva, când îţi va ieşi sufletul, să stai faţă în faţă cu lăcomia de arginţi – adică cu duhul ăla responsabil cu lăcomia de arginţi – şi să nu mai poţi trece. Fereşte-te de minciună, ca nu cumva, ieşind din trup, să te întâlneşti cu minciuna faţă în faţă şi să-ţi spună: treci deoparte. Şi e o pagină care aproape are o cadenţă de poem. El o spune ca în rugăciune, sfântul respectiv. Şi, ca să o înţelegeţi mai bine, eu v-am vorbit despre asta, citiţi Cartea egipteană a morţilor. Aţi auzit de ea. A lui Budge sau aşa ceva. Eu nu v-o recomand s-o citiţi ca lectură duhovnicească. Eu v-o recomand să vedeţi pentru că egiptenii, fiind idolatri, ei cunoşteau ierarhiile drăceşti. Şi savanţii, tot scotocind după adevăr, au dat chiar de draci. Au dat de Cartea egipteană a morţilor, au descifrat hieroglifele şi acolo este – aşa-i zice acolo – „spovedania negativă”. Toată Cartea egipteană a morţilor se referă la traseul sufletului din momentul morţii până în momentul intrării în imperiul lui Osiris, care, de fapt, vă daţi seama cine-o fi, şi ce înseamnă Egiptul în sens simbolic în raport cu Israel, care e poporul lui Dumnezeu, şi poporul cui sunt egiptenii?! Ei, şi acolo să ştiţi că-i cutremurător de citit, pentru că am văzut reflexul acelei spovedanii negative în această rugăciune: aveţi grijă să nu cumva să ajungeţi pe la acele vămi. Toată lumea asta a întunericului, a stăpâniilor întunericului, este specializată. Nu întâmplător lumea asta modernă este o lume a specializării şi a specialiştilor. Deci fiecare s-a perfecţionat în anumite patimi, şi fiecare are misiunea lui şi lucrează pe ateliere; pe ateliere lucrează.

– Dar poate și pentru că n-are discernământ, să se specializeze aşa.

– Poate, nu ştiu, deşi cred ca ei le văd bine. Nu, şi zice aşa: în momentul când sufletul egipteanului părăsea carcasa lui de trup, ei, era o poveste întreagă, pentru că îmbălsămarea însemna un ritual prin care îi oferea sufletului formula magică prin care trebuia să treacă vama. Şi de-asta feşele cu care erau îmbălsămaţi faraonii în Valea Regilor erau toate pline de formule, de talismane, de tot felul de obiecte magice, cu scopul de a-i scăpa de aceste cumplite vămi. Ce sunt, de fapt, aceste vămi? Sunt nişte duhuri, cumplite la arătare, acolo le descrie – dacă citiţi acolo spovedania negativă, o să vedeţi că vă descrie demonii; ei îi ştiau, îi cunoşteau, – şi zice, întâi arată: şi mi-a ieşit în cale întâi un demon roşu, nu-ştiu-cum, care arăta nu-ştiu-cum. Şi eu îi zic – sufletul – : „Eu n-am minţit niciodată.” Şi el avea acolo. Avea memorie absolută. Avea catastifele, cum zicem noi, că, vedeţi, în tradiţia noastră noi vorbim de nişte catastife, de un zapis, pe care spovedania îl şterge. Ăla se uita acolo; dacă nu te găsea, treci mai departe. Dar dacă te găsea? Dacă te găsea, te devora. Cumplită treabă. O să zici: dar cum te devora? Pentru că tu nu erai din trup. Aici e taina: nu erai din trup, dar aveai toate senzaţiile cu tine. Dacă vă amintiţi, în Prometeu încătuşat, ştiţi legenda, noi zicem că-i o legendă. Prometeu, care era un titan, nu? Un zeu. N-avea trup ca noi. Cum îi mânca vulturul ficatul în fiecare zi şi în fiecare zi se refăcea? Ce înseamnă aceste tainice legende? Vezi, acesta-i un limbaj simbolic care vorbeşte despre nişte taine ale lumii de dincolo. Toată mitologia, dacă o citeşti cum trebuie, îţi vorbeşte de nişte taine. Nu sunt ficţiuni, cum fac ăştia, că inconștient colectiv, că drăcovenii din astea. Acolo sunt taine încifrate, care nu pot fi descifrate decât din perspectiva Duhului Sfânt. Cum zice Evanghelia: Duhul Sfânt toate le judecă, adică le pătrunde pe toate. Cine-L judecă pe Duhul Sfânt? Cine poate? Nimeni. Aşa zice în Evanghelie. Dacă citim duhovniceşte toate aceste lucruri, inclusiv spovedania negativă, ne vom folosi.

Mi-aduc aminte, de exemplu, şi asta ţin să vă spun, pentru că sunt lucruri actuale. Zice că la un moment dat, la o vamă, apare un demon, a cărui faţă era precum dosul. Ce răspunde sufletul la această cumpliţenie? Îi zice: „Eu niciodată nu m-am culcat cu un bărbat ca şi cu o femeie.” Ei, vă daţi seama, ăsta e un papirus de 5000 de ani. De fapt, asta ce ne spune? Ne spune că, acolo, undeva, este cineva responsabil cu homosexualitatea. Şi o să vedeţi, păcatele pe care le găsim inventariate la Sfinţii Părinţi erau faptele pe care le făceau păgânii, idolatrii, care, din neştiinţa lor, se predau acestor duhuri. Ce este tot panteonul grecesc, să zicem? Păi sunt doar forme prin care sufletele erau închinate demonilor. Uite, mi-aduc aminte, în Iliada, în cartea a III-a, dacă o citiţi, acolo este povestit – chiar, între alte lucruri pe care vi le recomand, citiţi, fraţilor, capodoperele mari ale lumii, de exemplu Iliada şi Odiseea, trebuie citite, nu văzut filme d-alea de te doare capul – acolo, în Iliada, în cartea a III-a, Elena din Troia stă pe zidul Troiei şi Menelau îl provoacă pe Paris, pe Alexandru, la luptă. Celebru duel, ca-n turnirurile din Evul Mediu: vino şi te luptă, dacă eşti bărbat, femeia să fie a ta. Paris nu prea sta bine la capitolul vitejie. Era bun arcaş, adică arcaşii erau ăia care trăgeau de după parapet. Când era vorba să lupte, să dea piept cu uraganul, nu prea-i venea. Dar acuma, vă daţi seama, erau armatele faţă în faţă – Preda Buzescu şi tătarul, dacă mai ştiţi, când eram noi mai tineri – şi îi era ruşine, cum să nu iasă la luptă? Erau Priam acolo, era Elena, chiar Elena era pe zid, şi-a luat şi el inima în dinţi, săracul, mai tremurând, a rugat-o pe Afrodita – iubita şi ocrotitoarea lui era o zeiţă, totuşi – „Scapă-mă, fii cu mine!...”, cum s-o fi rugat el, şi-a luat armele, s-a îmbrăcat, s-a împăunat acolo. N-a apucat el să tragă de două ori că l-a şi înhăţat zdravăn Menelau, l-a luat de.., avea un moţ în cap, l-a luat de moţ şi a început să-l târască. Era terminat. E, dar Afrodita, care nu dormea – vedeţi, şi nici dracii ăştia nu dorm, îşi apără pe ai lor – imediat, ce-a făcut? I-a desfăcut cureaua, i-a dezlegat-o – bine, ea nu se vedea – i-a dezlegat-o, hârşt! s-a rupt cureaua, întâmplător, şi Paris a dispărut. Gata! A rămas bietul Menelau cu puful, cu penele în mână. Nu asta vreau să vă spun, asta puteţi citi singuri, vreau să vă spun un alt lucru, mai greu de decelat de către un cititor obişnuit. Afrodita, care ştiţi cu ce se ocupa, face o trăsnaie şi mai mare. Se duce la Elena, într-un chip de babă, cam aşa ceva, şi îi zice: „Hai cu mine în iatac că soţul tău e mai îndrăgostit ca niciodată de tine. E aşa înfierbântat că abia te aşteaptă.” Elena era, ea, totuşi, cum o numeau ăia, desfrânată, totuşi era o femeie demnă. Şi când a văzut că netrebnicul ăla n-a fost bun de nimic… „Adică cum, mă duci acum să mă culc cu el?! Du-te de aici şi lasă-mă în pace, nu-mi trebuie!” Dar ea şi-a dat seama că baba asta nu era o babă, era, de fapt, zeiţa. Şi ştiţi ce-i spune? Are un moment de hybris, cum spun grecii. Îi spune: „M-am săturat de tine! Du-te, culcă-te tu cu el! Şi du-te, adu-i tu orice femeie vrei, că m-am săturat, nu-mi mai trebuie! Du-te tu, fii tu curva lui, dacă vrei!”, cam aşa îi vorbeşte Afroditei, – vă daţi seama, eu acum parafrazez, că nu mai ştiu versurile exact; citiţi-le! – încât, în momentul ăla, Afrodita, cum să spun, s-a schimbat la faţă! Adică şi-a arătat un pic din zeitate, din grozăvenia zeiţei, pentru că, vă daţi seama, zeii, îngerii, demonii, au o natură în prezenţa căreia un om ar muri, dacă i-ar vedea. Noi nu putem să vedem nici îngeri, nici draci. Dacă i-am vedea, în clipa aia ne-ar crăpa cordul. N-am cum să vă explic treaba asta. În momentul când zeiţa a privit-o cu ochii ăia, cum or fi fost, Doamne, păzeşte!, roşii sau cum or fi fost, asta a îngheţat. Nici nu se mai pune problema.

Vedeţi, din acest simplu paragraf, dacă l-aţi citi în înţeles duhovnicesc, atunci ne-am da noi seama ce-a-nsemnat crucea lui Hristos. Păi cine dintre noi, sau din vreun om, de când e lumea lume, ar putea să stea în faţa unui demon? Când el îţi porunceşte să te faci curvă? Înţelegeţi? Deci dacă am citi bine relatările, capodoperele păgânătăţii, atunci ne-am da seama de nespusa, de imensitatea puterii crucii lui Hristos! Pentru că, imaginaţi-vă, dacă, după Hristos – că şi la creştini, probabil c-aţi auzit de Succub, de tot felul de întâmplări, de arătări de draci, de tot felul – dacă după Hristos ar veni la o creştină… V-amintiţi de Sfânta Iustina? Păi când a făcut crucea, l-a apucat tremuratul, s-a dus, s-a făcut praf şi pulbere toată puterea drăcească. Deci citiţi viaţa Sfântului Ciprian şi a Iustinei şi citiţi povestea Elenei din Troia cu Menelau şi cu Paris din Iliada. Şi comparaţi-le, şi o să vedeţi atunci ce a însemnat Hristos. Pentru că Afrodita, care era de neam regesc, nu era o sclavă, nu era un om de nimic; Iustina cine era?, era o fată oarecare; pe când Elena era regina. O regină, în momentul când venea Afrodita şi îi spunea: „Culcă-te cu ăla!”, se culca cu ăla! Şi, pe urmă, mâine: „Du-te, culcă-te cu celălalt!”, se culca cu celălalt! Şi probabil ştiţi că la Babilon, ne povesteşte Herodot, că toate doamnele din înalta societate aristocratică din Babilon, o noapte sau mai multe, erau obligate să se ducă în templul zeiţei Iştar sau nu ştiu eu care, şi acolo trebuiau să se culce cu un turist, cum ar veni; cu un turist, cu un călător. Şi erau unele mai frumoase, zice, că se culcau repede şi scăpau, dar alea care erau mai…, mă rog…, ele stăteau aşa, ca în vitrină, cum stau prostituatele acum pe la bordeluri. Şi alea care nu erau [frumoase] cică stăteau acolo muulte zile până să-şi găsească clientul. Numai după ce se călcau de-a binelea… Cu un străin oarecare, putea să fie şi cerşetor, se culca cu o doamnă. Asta se numea prostituţie sacră. „Sacră”… Vai de capul ei…! Deci astea sunt obiceiurile păgânilor, cărora nu te puteai sustrage. Asta era legea!

Ei, şi bineînţeles, ca să termin povestea asta, Elena, săraca, se înmoaie, se duce, şi când se duce îl găseşte pe Paris uns, pomădat, parfumat, Channel, tot…: „Vai, cât te iubesc de mult!” Adică, nenorocitul, după ce că nu făcuse nimic, nu era bun de nimic! Dar el, fiind favoritul Afroditei, şi el, şi Elena s-au supus acestei puteri! Acum vă întreb: în momentul când ar muri aceştia doi – ca să înţelegeţi cum vin lucrurile – în momentul când ei ar muri, zboară sufletul din trup. În faţa lor apare Afrodita. Mai pot ei trece? Păi le spune: „Aa, voi sunteţi iubiţii mei! Veniţi încoace! Pentru că aveţi parte de soarta pe care o am eu!”, pentru că toată existenţa acestei divinităţi erau intrigile amoroase. Din lectură creştină, cine se ocupă de aşa ceva? Pentru noi nu mai e niciun secret, că o cheamă Afrodita, că îl cheamă Cupidon, că îl cheamă Eros, că îl cheamă ştiu-eu-cum, sunt, cum să spun, multe chipuri ale aceleiaşi patimi. Ei, şi atunci, ce ne spune Cartea Egiptului? Ne spune că faptele aceluia căruia le-ai făcut, faptele alea te vor devora după aceea. Adică vei avea soarta… – aici sunt mai multe taine, iarăşi; deja am intrat, am depăşit cât aveam de gând să vă spun. Vreau să vă spun că demonii se hrănesc cu sufletele noastre. Asta se înţelege din Cartea egipteană a morţilor. Deci noi suntem hrana. De ce credeţi că pe icoana de la Voroneţ sau de la orice intrare de la mănăstiri sau de unde aţi văzut, vedeţi în partea stângă Leviatanul acela mare care înghite, ce înghite?, nişte trupuri golaşe. Ce simbolizează acele trupuri golaşe? Sufletele. Iadul se hrăneşte cu sufletele pe care el le devorează. Ce înseamnă asta, nu mă întrebaţi, deja am spus mult mai mult decât aveam de gând, şi astea sunt lucruri mai grele. Încercaţi să vă formaţi singuri cultura duhovnicească, folosindu-vă de ce putem noi să vă spunem puţin câte puţin.

– Dacă îmi îngăduiţi, aş vrea să intervin şi eu puţin. În timp ce spuneaţi lucrurile astea mă gândeam, pe de o parte, la proiectul nostru, cu grădiniţă, cu şcoală, cu ce-am putea face, și pe de altă parte la faptul că există o fundaţie în Timişoara, numită Noua Acropolă, există şi o revistă. Se pare că este o filială a unei fundaţii internaţionale, care organizează tot felul de cursuri, conferinţe, şi, printre altele, ce face? Cursuri de pictură egipteană pentru copii!

– Eu să ştiţi că am auzit că există şi cursuri de magie! Adică îţi dai copilul la şcoala de vrăjitoare!

– Păi cu Harry Potter, acum, mulţi copii…

– Da! Păi ce să mai vorbim?!

– Apropo de asta, de şcoala de vrăjitoare, mă gândesc la cuvântul Mântuitorului, că fiii întunericului sunt mai înţelepţi decât fiii luminii, în ce sens? Am văzut o carte de vrăjitorie pentru copii, foarte bine făcută din toate punctele de vedere, estetic, foarte atrăgătoare şi foarte interesantă. Nu ştiu, n-am văzut ceva similar făcut de noi, de creştini, pentru copii.

– În orice caz, nu se compară cu manualele de religie.

– Da, sigur, asta-i cert.

– Deci asta-i lumea în care trăim. Să fim conştienţi şi lucizi că asta ne e lupta. De-aia vă spuneam, şi acum poate înţelegi mai bine, de ce armele, strategia, antrenamentul ascetic al monahilor, fără aceste arme.. – ştiţi cum se spune în basme când împăratul vrea să-şi lase locul la împărăţie unui copil? Îi zice: duceţi-vă în ţara lui cutare şi acolo luaţi-o pe fata aşa, peţiţi-o și veniţi cu ea, şi atunci vă dau împărăţia. Şi se duce, vine fratele, copilul, băiatul cel mare, ia un cal frumos: dâgâdâm-dâgâdâm!, iese taică-su în piele de urs: bau!, cade, leşină de frică, fuge înapoi, nu-i mai trebuie nici împărăţie, nici Cosânzeană de soţie. Vine al doilea… Vine ăl mic. Între timp, ăl mic primise un sfat de la nu-ştiu-unde: „Vezi, vezi, dacă te duci, ia armele ăluia, aşa, ia calul ăla, nu-l lua pe ăla gras, ia-l pe ăla, dă-i cu jar la nas şi vezi care muşcă din jar…” Ei, nu vă spun toată povestea, c-o ştiţi. Despre ce-i vorba aici? La actuala luptă trebuie să luăm armele Părinţilor din pod! Că noi le-am lăsat în pod, acolo. Armele Părinţilor! Părinţii noştri cei duhovniceşti, că noi vorbim de lupta duhovnicească. Dacă noi luăm armele noastre, noi acum suntem în pielea goală, vreau să zic. Noi suntem în cămaşă şi izmene şi mergem la luptă cu tătarii ăia în zale, sau cu fioroşii ăia. Dacă nu luăm armele Părinţilor noştri cei sfinţi, suntem terminaţi. Ei, înc-o dată, reţineţi acest cuvânt al meu, că această carte este un manual de arte marţiale. Şi luaţi-l şi citiţi-l ca atare. Şi următoarele şapte volume, dacă ne va ţine Dumnezeu să le scoatem…

– Dar se pot învăţa artele marţiale fără maestru?

– Nu se pot învăţa, dar ştii ce se întâmplă? În momentul în care citeşti tratatul poţi să-ţi identifici maestrul şi capeţi oleacă de discernământ.

– Şi Sfântul Nicodim Aghioritul, dacă nu mă înşel, a tot căutat un maestru, şi a ajuns la nişte cărţi, şi, totuşi, a găsit şi nişte oameni.

– Ca şi sfântul Paisie Velicikovski, deja de atunci! Acuma nu vreau să intru în detalii. Deci cărţile astea apar într-un moment al istoriei în care trebuie să apară. Ele nu apar întâmplător. Ele apar când maeştrii se cam duc la fund şi atunci noi ne pierdem. Uitaţi-vă ce jaf este în orientarea noastră lăuntrică. Şi atunci noi, citind aceste cărţi, căpătăm un pic de…, ştii cum e, ca o lumânare într-o beznă. Şi cu lumânarea asta, ca Diogene cu felinarul, căutăm un om. Dar dacă n-ai lumânare, cum îl cauţi? 

– Ne-aţi putea spune şi câţiva bătrâni?

– Păi este avva Sisoe, avva Pimen, avva Varsanufie, aici sunt toţi!  🙂

– Dar bătrâni la care să putem…, care să fie o mângâiere pentru noi?

– Sunt. Sunt astfel de bătrâni, dar vreau să spun că ajungerea la ei, la aceşti oameni, este foarte personală. Eu am stat în Sfântul Munte câteva luni și mulţi m-au întrebat: „Măi, pe cine ai întâlnit?” Dragul meu, nu există turism duhovnicesc: “duceţi-vă la firma, la hanul…, că găseşti elita Athos-ului acolo”, şi “acolo m-am dus eu, mergi la sigur, că acolo te mântuieşti”. Există pentru fiecare dintre noi un traseu, pe care, dacă-l faci, îţi iese în cale bătrânul potrivit. Dar nu pot să zic eu: “du-te la cutare, că am fost eu acolo“. Asta nu se poate… Dar în Sfântul Munte nu puteţi să mergeţi [femeile], asta din capul locului! Deşi acum se fac presiuni… Să meargă la bătrânii duhovniceşti… […]  Deci nu există un bătrân standard, cum întreba…

– N-am întrebat de standard! Fiecare om este… există o diversitate..

– Exact. Şi există şi pentru dumneavoastră un bătrân! Cu siguranţă!

– Chiar şi bătrâne.

– Chiar şi bătrâne, zice părintele bine! Să ştiţi că noi neglijăm, uite, chiar, e un lucru foarte important, bine, părinte, că mi-ai zis. Un lucru grav, aş zice. Noi, în momentul de faţă, chiar şi în mănăstiri, pierdem dimensiunea ammei. Amma, pentru că aici avem avva, şi există echivalentul feminin al bătrânei, este bătrâna. Cum să zic, este greu să dau un echivalent.

– Maica.

– Este maica duhovnicească! Şi să ştiţi că în tradiţia noastră nu era formula pe care o vedem noi acuma, când se adună în jurul unui părinte, unui preot nişte măicuţe şi fac un fel de… nu ştiu cum să-i zic… Adică bietul părinte, pe unde am fost numai aşa am văzut, bietul părinte, el numai duhovnic nu este. El le face pe toate: e şi inginer constructor, numără şi banii, e şi… Mi-aduc aminte, eram la nu mai ştiu ce mănăstire şi vine o măicuţă: „Părinte, binecuvântează să bat un cui, nu-ştiu-ce tablou să bat acolo…” “Aoleu“, am zis, “măi tată, dacă a venit să te întrebe şi să bată cuiul cutare…“

Legaturi:

***