VALERIU GAFENCU, SFANTUL INCHISORILOR – pomenirea nasterii in vesnicie a noului MARE MUCENIC FILOCALIC de la Targu Ocna. FLUVIUL DE IUBIRE CARE INMUIA SI PIETRELE
VIATA DUHOVNICEASCA – SINGURUL “ANTIDOT” DE REZISTENTA LA REEDUCARE
† 18 februarie 1952
FLUVIUL DE IUBIRE CARE INMUIA SI PIETRELE si patimitorul fara limite pentru dragostea lui Hristos
***
MARTURII INDITE DESPRE HARISMELE-VIRTUTI ALE FERICITULUI NOU MARTURISITOR VALERIU
- Fericiti cei prigoniti:
”Acum primește Doamne pe robul tău”
Pentru mine Valeriu este un om deosebit. Am avut cu el multe discuții și întotdeauna – eu sunt mai impulsiv puțin:
– Ce, bă, câteodată trebuie să dai cu pumnul, și Hristos s-a înfuriat și a dat cu biciul.
– Ai dreptate, câteodată poate, dar era Hristos, nu tu.
Sunt momente care îți dau de gândit. Prin ianuarie 52, acum eu am tot mers pe la el. Mergeam, discutam cu el, și-i mai spuneam, schimba impresiile de valoare, nu orice. Era în relații cu ceilalți, unii erau mai revoltați, mai cu dușmănie, el căuta împăcarea, adică cu duhul blândeții, să ne înțelegem. (…)
Cam după 1 ianuarie mi-a zis Valeriu:
– Nicolae, am o rugăminte la tine.
– Spune, Valea, orice.
– Vezi, eu am avut o stare deosebită în care mi s-a spus că în 18 februarie voi pleca la Domnul.
– O, Valeriu, dar ești sigur?
– Sunt sigur.
– Eu mă-ndoiesc că Dumnezeu ne spune sfârșitul.
– Și totuși, mie mi l-a spus. Am avut o revelație.
O oarecare îndoială mi-am păstrat în suflet, mă iertați, spun adevărul.
– Valea, dacă zici tu, vom vedea. Dar spune ce dorești.
– Te rog pe tine, nu spui nimănui, să pregătești hainele cutare, cutare: cămașă, izmene, batistă, maieu, chiloți, ciorapi, să fie albe, toate curate. Să faci rost de o lumânare că n-avem lumină în timpul nopții.
– Da, zic, asta e cea mai grea problemă.
– Să ai grijă când mor să fii aici lângă mine, în ziua de 18 februarie să fii la mine.
În doi vorbisem cu el.
– Când se deschide să vii direct la mine.
Avea o cruciuliță de argint legată cu ață.
– Asta să mi-o pui în gură pe partea dreaptă, ca eventual dacă voi muri și voi fi înhumat să mă găsiți și să știți locul, cum să mă identificați.
– Promit că fac.
– Te aștept, pe măsură ce le realizezi să mi le-arăți.
M-am apucat de treabă. (…)
S-a apropiat ziua de 18, mă duc la Ianolide, eram în aceeași cameră, el locuia lângă o sobă de teracotă, nu era foc în ea, eu în partea opusă, în diagonală.
– Măi, Ioane, vezi că te duci jos, tu te duci la Valea. Uite, Valea mi-a spus mie că astăzi să fiu la el, eu nu mă duc acuma, vreau să văd dacă-și aduce aminte sau a fost numai o iluzie, dar te rog frumos nu vorbi cu nimeni și să vii să-mi spui imediat. Rămân, eu de-aici nu plec până nu vii tu.
S-a deschis ușa, noi eram ultima cameră și se duce Ianolide jos. N-au trecut 4 minute și vine gâfâind:
– Hai, te-așteaptă Valea, așa-i de supărat că n-ai venit tu.
– Păi, de ce s-o fi supărat?
– Că n-ai venit tu, și o iau la fugă, mă duc la el.
– Valea dragă, am venit.
– Ai uitat?
– Am uitat, mințeam, doar nu puteam să-i spun eu direct. De fapt voit făcusem, am vrut să verific.
– Ai pregătit toate?
– Uite, le-am pregătit, sunt toate gata, le-am pus pe acolo pe lângă mine, orice-ar fi venit erau la îndemână, știam să le mânuiesc.
La ora 10 a venit vizita medicală, doctorița însoțită de doi medici, Floricel și Ghițulescu și de un milițian, sergent major, care era sanitar, n-avea voie să fie singură. (…)
A venit la Valea, s-a oprit în fața patului cu un registru așa în față:
– Ce să-ți mai prescriu, domnu’ Gafencu?
Valeriu a stat pe șezut, tot timpul a stat pe șezut, nu putea dormi pentru că inima nu-l putea lăsa. Când se culca nu mai putea respira, el a adormit tot așa, în șezut. Se uita către ea, avea niște ochi albaștri, frumoși, de parcă puteai pătrunde prin ei, parcă vezi tot. M-am uitat în ochii lui, îi jucau puțin în lacrimi.
– Doamna doctor, vă mulțumesc din tot sufletul meu pentru grija ce-ați avut-o pentru noi. Doamna doctor, vă mulțumesc din tot sufletul meu că v-ați purtat ca o mamă pentru copii, ați făcut tot efortul. Acum eu sunt pe cale de a pleca de aici.
– Ce-ai bă, unde pleci? zice milițianul.
– Sunt pe cale de a pleca acolo unde veți veni toți, și dumneavoastră veți veni într-o zi.
– Doamnă doctor, vă mulțumesc că ați făcut un efort supraomenesc să vă purtați cu noi așa cum se cuvine și că ați făcut foarte multe lucruri, cu toate presiunile din jur. Dumnezeu să vă binecuvinteze și pe dumneavoastră.
– Domnule Valeriu, dar nu vorbiți așa.
– Doamnă doctor, mai am o rugăminte.
– Spune.
– Dacă puteți să-mi trimiteți un felinar, că eu dacă plec, la noapte să aibă ai mei o lumină lângă mine.
– Da, asta o fac.
– Și vă rog foarte mult să continuați așa și încă odată vă mulțumesc din toată inima.
– Ce bă, ce tot mulțumești atâta? Unde te duci? Nu ieși tu când vrei tu.
– Domnule sergent major, o să plec de-aici, o să plecați și dumneavoastră într-o zi.
– Lasă, bă, poveștile tale, ce știi tu?
– Vă mulțumesc și vouă, camarazilor doctori, pentru tot ce-ați făcut, în numele tuturor. Purtați-vă frumos, rugați-vă lui Dumnezeu să ajungem toți în același loc.
Cam astea au fost cuvintele, după aceea delegația a plecat. Doctorița a mers prin spatele penitenciarului, era un coridor care ducea la cabinetul medical, unde era și laboratorul și camera de Roentgen, dar era o ușă în spate la cameră. S-a oprit acolo și s-a uitat la noi, la Valeriu, am observat-o imediat, pe urmă a plecat mai departe. Foarte mult a impresionat-o. După ce s-a dus, nu ne-a trimis felinar, că n-avea cum să ajungă așa repede. Toată asta a durat cam până pe la 10 jumătate. Pe la 11 deja au început să i se răcească mâinile. Ianolide stătea la capul lui, eu stăteam la corp, că făceam una-alta, i-am adus mâncare, dădeam la ceilalți bolnavi, că eram de serviciu. Iar am venit lângă el, Ianolide vorbea cu Valeriu. A mai venit Mihai Lungeanu și parcă a mai venit cineva pe la cap pe-acolo. Între timp eu l-am cercetat la picioare, la fluiere, am simțit cum se răcește corpul, eu mi-am dat seama că-i gata. A mers așa, a evoluat până a rămas cu ochii deschiși și ultima suflare: ”Acum primește Doamne pe robul tău”.
Am făcut o rugăciune împreună tot timpul ăsta, și a adormit.
(Interviu dat lui Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 164-170)
***
Mărturie despre sfințenia și mucenicia lui Valeriu Gafencu
Valeriu Gafencu a pătruns în conștiința mea brusc și luminos. Eram încă liber când am aflat că, în închisoarea Aiud și apoi în colonia de muncă din localitatea Galda, în apropiere de Aiud, se află un tânăr deținut politic, a cărui trăire creștină răspândește în jur o forță binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalți frați de suferință și asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu, nu înceta să propovăduiască, să încurajeze, să înalțe sufletește, spre desăvârșirea creștină, pe cei din jur. (…)
În închisoare, Valeriu nu era singurul pe linia trăirii creștine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de avocatul dr. Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea să devină ieromonahul Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Țoțea și alte suflete alese.
Între timp, se formaseră în închisoare și alte grupuri, cu preocupări predominant politice – în consecință – mai lumești. Acestea priveau cu multe rezerve, mergând uneori până la ostilitate, spre cei axați – în mod exclusiv, spuneau ei – pe drumul continuei deveniri creștine. La un moment dat, atmosfera devenise apăsătoare și punțile dintre grupuri se rupseseră aproape definitiv. Atunci Valeriu a făcut un lucru la care ceilalți nu se gândiseră. De ziua conducătorului principalului grup adevers, dr. Victor Biriș, s-a dus cu mâna întinsă la el, i-a urat ani mulți și a făcut un apel călduros la reînfiriparea legăturilor sufletești dintre grupuri, în duhul iubirii și înțelegerii creștine. Atât Victor Biriș cât și cei din grupul lui au rămas iumiți de gestul lui Valeriu și au considerat că reflectă atitudinea binevoitoare a întregului grup creștin. Pentru o bună bucată de vreme, relațiile dintre grupuri s-au îmbunătățit.
În acea perioadă [la Galda n.n.], după ce ziua muncea la pământ, seara, la lumina unei lumânări sau a unei lămpi cu gaz, Valeriu copia texte din Filocalia și alte scrieri religioase, pe care le trimitea afară din închisoare unor prieteni sau cunoscuți preocupați de problemele creștine. Am primit și eu un caiet lucrat de el și Ioan Ianolide.
În anul 1948, am fost arestat, condamnat și trimis la penitenciarul Pitești, unde fusese adus și Valeriu Gafencu. Acolo am făcut cunoștință cu el și am schimbat câteva cuvinte, în cursul unei plimbări comune în curte. Prima impresie a fost deosebit de puternică. Mi se părea că din el emană, fără încetare, un fluviu de iubire și o energie luminoasă, ce mă făceau să mă gândesc la aura din jurul Sfântului Serafim de Sarov. Era, fără îndoială pentru mine, o personalitate charismatică.
Nu am stat în aceeași celulă însă, așa cum aș fi dorit. Apoi regimul s-a înăsprit. (…) Nu l-am mai întâlnit în lunile acelea pe Valeriu. Am aflat că se află într-o celulă, la același etaj cu mine și că se îmbolnăvise de plămâni din cauza frigului, foamei și celorlalte condiții inumane, specifice regimului dur, de exterminare, ce avea să preceadă și să pregătească ”reeducarea” de la Pitești. (…) Considerându-se însă că bolnavii de plămâni nu erau apți să reziste probelor de ”reeducare”, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea Pitești și trimiterea la penitenciarul-sanatoriu Târgu Ocna. Medicul oficial al închisorii a întocmit o listă după care, la sfârșitul lui decembrie 1949, s-a format un lot din care făceam parte, împreună cu Valeriu Gafencu. Valeriu era într-o stare gravă. De abia putea să se țină pe picioare. În timpul drumului, cu slabele noastre puteri, ceilalți l-am sprijinit și i-am purtat bagajul. În vagonul-dubă, cu obrajii stacojii din cauza febrei, el ne vorbea despre fericirea de a suferi pentru Hristos și a rezista, precum martirii de odinioară, prigoanei dezlănțuite de dușmanii credinței.
Ajunși la Târgu Ocna, a fost cazat într-o cameră cu cei mai gravi bolnavi, care nu se mai puteau ridica din pat. (…) Acolo, atmosfera era dominată de duhul creștin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezență. În camera aceea, alături de Valeriu, am prins și eu aripi sufletești cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinței adânci, pe care teoretic, o cunoșteam bine, de mult timp. El m-a condus spre ”rugăciunea lacrimilor”, ce spală sufletele de necurățiile acumulate de-a lungul anilor, și mi-a deschis drumul nașterii din nou: metanoia.
Alimentația e la Târgu Ocna mai bună, și repausul prelungit la pat, împreună cu puținele medicamente ce i s-au administrat, i-au îngăduit să dobândească, temporar, o ameliorare. Deși nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propăvăduirea Cuvântului lui Dumnezeu a crescut. Deoarece în penitenciarul-sanatoriu, la început, regimul era destul de liber, la patul lui puteau veni și bolnavi din alte camere. Îl ascultau și se pătrundeau de adevărurile rostite de el. Mulți au primit atunci acea lumină creștină, care i-a însoțit apoi întreaga viață.
S-au scurs câteva luni și de la Pitești au sotit noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării. Terorizați de cele întâmplate acolo și înspăimântați, s-au constituit într-un grup pe care ofițerul politic l-a însărcinat să declanșeze și la Târgu Ocna procesul de ”demascare și reeducare”.
Aflând de ororile petrecute la Pitești, Valeriu s-a întristat și ne-a spus: ”Ne așteaptă și pe noi timpuri grele”. Ne-a îndemnat să ne rugăm fierbinte și să ne mobilizăm toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele în încercările ce aveau să urmeze.
Printre cei sosiți cu unul din aceste loturi se afla și Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare al lui Valeriu. Foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi. În jurul lor s-au grupat toți cei hotărâți să se opună ”reeducării”, chiar cu prețul unor suferințe sfâșietoare și al sacrificării vieții, rămânând până la sfârșit pe poziția de mărturisire a Domnului Hristos și de respingere a ateismului comunist. Condiția reeducării era lepădarea de credință, apostazia.
Într-adevăr, ”reeducarea” a început. Cu presiuni psihice, șantaje, amenințări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordarea de scrisori, pachete și medicamente, celor ce s-ar fi arătat dispuși să-și ”spele creierul”, renegându-și trecutul și însușindu-și mentalitatea marxistă. S-au înregistrat și brutalități, acte de violență. Atunci s-au văzut roadele influienței profunde pe care au avut-o Valeriu Gafencu și prietenii săi asupra masei de deținuți bolnavi. Ofițerul politic și reeducații nu au obținut nici măcar un singur succes categoric. (…)
În această perioadă a sosit la Târgu Ocna și pastorul protestant Richard Wurmbrand. Evreu, fost comunist militant, convertit la creștinism în împrejurări excepționale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos și de combatere a comunismului ateu ce se instala în țară. Ca urmare, a fost arestat și ținut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi TBC osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ține pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna. Ceilalți bolnavi, care aveau o stare relativ mai bună, l-au înconjurat cu totală dăruire. Din cauza stadiului avansat al maladiei, a fost plasat în camera celor mai gravi bolnavi, camera 4, unde se afla și Valeriu Gafencu. Între cei doi a început un schimb de cunoștințe și comentarii religioase, dar în spiritul bunei credințe și al dragostei creștine, care urmărește apropierea de adevăr, nu impunerea unei opinii anume. Se înfruntau nu două personalități alese, ci două concepții și mentalități creștine: cea ortodoxă și cea protestantă.
În acea perioadă mă aflam izolat într-o cameră de la etajul 2, sub învinuirea de a fi încercat să împiedic cursul reeducării. Ușa camerei era încuiată ziua și noaptea, încât cei opt înși adunați acolo, printre care și Ioan Ianolide, nu mai puteam avea contact cu ceilalți. Cei care au asistat la convorbirile dintre cei doi din camera 4 ne-au spus ulterior că, de cele mai multe ori, cel care biruia era Valeriu, obligându-l pe pastorul protestant să recunoască justețea punctului său de vedere. (…)
Curând, a avut loc scoaterea disciplinară din penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna a unui grup de cinci inși, din care făceam și eu parte. Ceilalți, care fuseseră izolați împreună cu noi, au fost duși înapoi, în secția bolnavilor ce se bucurau de un regim mai liber. Astfel, Ioan Ianolide, prietenul de suflet al lui Valeriu, a putut reveni la căpătâiul lui, pentru a-l îngriji. (…)
Valeriu cunoștea bine literatura teologică și mistică. Studiase anume scrierile Sfinților Părinți, câte apăruseră până atunci, în primele volume ale Filocaliei. Îl impresiona mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar și mai modernii Bulgakov, Soloviev și Berdiaev. Deși el însuși avea o pronunțată componentă mistică, nu se credea vrednic, în smerenia lui, să fie vas ales în care Dumnezeu revărsa cele mai sublime miresme spirituale. (…)
O mare bucurie pentru Valeriu a fost aducerea la Târgu Ocna, ca deținut, a unui preot, părintele Viorel Todea, care putea administra Sfânta Taină a spovedaniei și să oficieze în taină Sfânta Liturghie și slujbe pentru morți. Avea acum asistență spirituală canonică.
Se știe că puterile satanice se înverșunează cu osebire asupra celor ce își închină viața lui Dumnezeu. Valeriu mi-a mărturisit că era încercat de puternice ispite trupești, pe care le înlătura prin rugăciune și gândul la puritatea Maicii Domnului. Pe când se afla încă în arestul din Iași, primise o cruciuliță de aur, cu lanț, de la o tânără care îl admira mai de mult. Acea fată se numea Seta și, inițial, Valeriu intenționa să se căsătorească cu ea. În condițiile date însă, el având o condamnare de 20 de ani, nu a putut obține aprobarea părinților fetei. Atunci, Valeriu a hotărât să-i dea libertate deplină, iar el, la eliberare, să devină monah. Cruciulița însă a păstrat-o, a salvat-o prin toate perchezițiile, iar la moarte prietenii i-ai introdus-o în gură, pentru a constitui un eventual semn de recunoaștere la o viitoare deshumare. (…)
Moartea lui s-a petrecut, ca și viața, sub semnul credinței fierbinți și al jertfirii de sine. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide:
”Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa încât să vină, rând pe rând, la mine, în liniște”.
Atunci au început să se perinde discret, la căpătâiul lui, toți cei ce-l iubeau, îl respectau și-l admirau. Și nu erau puțini. Într-adevăr, în ziua anunțată a murit, pecetluind cu jertfa lui o existență închinată credinței creștine, înalta și rara stare de ”theosis” [indumnezeire, n.n.]. Era ziua de 18 februarie 1952.
Când a văzut că a murit, cel mai sever dintre gardieni, Orban, care era de serviciu, a plecat din secție și nu s-a mai întors decât foarte târziu. Între timp, lui Valeriu i s-a făcut o slujbă, în șoaptă și s-au rostit rugăciunile cuvenite. Până atunci Orban nu avusese asemenea menajamente față de noi și nici după aceea nu le-a mai manifestat. Dar când treceau pe lângă Valeriu, până și inimile de piatră se înmuiau, simțind fluidul ce emana din el.
Încercând să sintetizez cele expuse mai sus, rog să-mi fie îngăduit să înfățișez, ca argumentele pentru consacrarea lui Valeriu Gafencu, următoarele calități cu care l-a învrednicit Dumnezeu:
1. Înalt trăitor creștin. A trăit viață de sfințenie, nu în sihăstrie, ci în mijlocul oamenilor. În asemenea situație, la lupta cu sine și la lupta cu diavolul s-a adăugat lupta cu duhul lumii, făcându-i sarcina mai grea. Trăirea lui nu se limita la rugăciune și convingeri creștine teoretice; ea se convertea, în fiecare clipă, în atitudine și faptă creștină.
2. Mărturisitorul. A propăvăduit credința creștină ortodoxă, după exemplul Apostolilor, făcând pe mulți ”creștini numai cu numele” să realizeze saltul de la încreștinarea ”în formă” la cea ”în conținut”. Zelul lui de apologet ortodox l-a impresionat și pe pastorul Wurmbrand, care i-ar fi declarat: ”Aș vrea să intru în Împărăția Cerurilor pe aceeași poartă cu dumneata”. Pe de altă parte, trebuie să spun că, deși Valeriu scotea în evidență în orice ocazie valoarea spiritualității ortodoxe, era foarte înțelegător față de celelalte confesiuni creștine. Intervențiile sale nu erau niciodată vehemente sau exclusiviste.
3. Suferitor. Cu rar întâlnită răbdare, a suferit dureri, boli grele și neputințe, fără a se plânge, ci, ca un alt Iov, îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate încercările. Iată câteva exemple:
a) Când s-a urcat în mașina-dubă de la penitenciarul de tranzit Văcărești, spre Târgu Ocna, treapta acesteia fiind foarte înaltă, nu a reușit să se ridice pe ea și atunci s-a urcat în genunchi făcând semnul crucii. Apoi a spus: ”Bun este Dumnezeu; mi-a ajutat să mă urc în dubă”.
b) Din cauza șederii îndelungate în pat, făcuse escare, adevărate răni vii, care usturau, dureau și zemuiau. El se lăsa pansat în liniște, deși ochii i se umpleau de lacrimi din cauza durerilor și nici măcar nu gemea.
c) Cu ocazia unei injecții intravenoase, o bulă de aer a pătruns în sistemul vascular și el o simțea cum trece prin vene și artere, prin inimă și creier. Deși era conștient de pericolul emboliei, surâzând și cu o adevărată liniște, ne spunea: ”acum trece prin picior, acum e prin braț, acum prin inimă”. Medicul deținut, chemat de urgență, ne-a spus că, probabil, nu este o bulă prea mare și că în curând se va resorbi. Ceea ce s-a și întâmplat.
d) A suferit în tăcere dureri crâncene ale operației de apendicită, efectuată ”pe viu”.
e) În perioada de anchetă și apoi în închisori, a suportat cu umilință torturi, ocări, persecuții, fără a riposta vreodată. Totuși, nu a făcut nicicând vreo concesie de conștiință, ci a afirmat totdeauna, cu tărie, idealurile de viață creștină pentru care lupta.
4. Primitor al harului divin. I s-a îngăduit să fie ”răpit în ceruri”, să ”iasă din sine” și să se bucure anticipat de fericirea ce nădăjduim că-l așteaptă în viața veșnică.
La moartea înainte de timp a lui Valeriu, la vârsta de 32 de ani, a contribuit și atitudinea lui fermă împotriva ”reeducării” comuniste. A respins-o cu cea mai mare energie și a determinat un adevărat curent de opinie împotriva ei, printre deținuții bolnavi, fiind defapt centrul spiritual al rezistenței împotriva ”reeducării”, la Târgu Ocna. Aceasta l-a făcut pe ofițerul politic să nu-i acorde dreptul la scrisoare și pachet cu alimente și medicamente, răpindu-i astfel o șansă de supraviețuire.
Mă rog lui Dumnezeu ca această mărturie și cele alăturate1 să slujească perpetuării memoriei lui Valeriu, ca model de viață binecuvântată de puterile Duhului Sfânt, și ca recunoaștere a intrării lui în ceata aleasă a Fericiților și Sfinților, ce alcătuiesc ”Biserica triumfătoare”. Nu pentru slava lui pământeană, ci ca oamenii din zilele noastre, înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să știe că au existat în veacul al 20-lea asemenea aleși, ce s-au ridicat la puterea de credință și jertfă a primilor martiri creștini.
(Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85-94)
1. Alexandru Virgil Ioanid este cel care a inițiat strângerea de mărturii despre sfințenia lui Valeriu, dar nereușind să-și termine lucrarea pentru că a trecut la Domnul, această inițiativă a fost preluată ulterior de Nicolae Trifoiu și manuscrisele strânse au fost publicate sub titlul ”Studentul Valeriu Gafencu…”. Veșnică recunoștință celor doi biografi și mărturisitori creștini.
***
Valeriu Gafencu – un mare mentor şi un întremător
După sărbătorile Sfintelor Paşti ale anului 1942, în urma respingerii recursului, un tren ne transporta de la închisoarea din Craiova către cea din Aiud. Entuziasmul tinereții umbrise orice tristețe firească ce s-ar fi putut produce în urma despărţirii de familie şi de oraşul primei mele tinereți, pe care l-am iubit şi îl iubesc încă. Nerăbdarea de a lua contact cu o lume nouă, tânără şi vârstnică, dar încă plină de vibraţii spirituale şi cu vaste cunoştinţe în varii domenii, îmi adumbrea orice regret al despărțirii de vechile amintiri.
Primirea rezonabilă, civilizată şi oarecum respectuoasă de la Aiud nu mi-a întunecat optimismul. Prima cunoştintă. Paul Miron, elev la Liceul Militar din laşi, astăzi profesor la Universitatea din Freiburg-Germania. A doua Ion Ianolide şi apoi Valeriu Gafencu. Dintre cei maturi, Iuliu Stănescu şi Traian Marian.
Legătura sufletească ce s-a creat între noi a lăsat multe urme, multe amintiri. Dintre cea mai semnificativă şi mai dureroasă este despre cel care astăzi nu mai este: Valeriu Gafencu, mort ca un mucenic în spitalul penitenciar de la Târgu Ocna. O primă constatare: marea lui intuiţie în ceea ce priveşte adevărul asupra persoanei liderului tineretului din închisoare, Vasile Tarnovschi, care pretindea că avea trei condamnări de câte 25 ani muncă silnică, totalizând 75 de ani, susținut de altfel de către unii bătrâni din închisoare. Valeriu a fost primul şi singurul care i-a contestat buna credință.
“Mirosul” său s-a adeverit a fi valabil în 1944, când din cauza frontului care se apropia de Aiud am fost transferați la Alba Iulia. Pe drumul care s-a parcurs pe jos (30 km) am întâlnit primele camioane ale Armatei Roşii, care se îndreptau spre Aiud ca să spargă frontul germano-maghiar. Într-unul din aceste camioane, printre ruşi, se afla Tarnovschi, care ne-a făcut cu mâna. În primăvara anului 1944 se găsea la Aiud, în Zarcă. l-am auzit vocea dintr-o celulă de la etaj, răspunzându-i unui tânăr ce-l chema la uşă, de pe coridor, în lipsa gardianului. Când fusese scos din închisoare şi de cine rămâne un mister. Numai comandantul închisorii, maiorul Munteanu, care se lăuda mai târziu că el este bun român, poate şti. Dar el este astăzi în mormânt. O informaţie ulterioară, parvenită în închisoare, relata că Tarnovschi, după instalarea regimului comunist în țară, îmbrăcat în straie călugăreşti, colinda mănăstirile pentru a depista monahii care aveau concepții şi atitudini anticomuniste.
Dar să revin la anul 1942, când în vară părăseam Aiudul şi, după câteva escale prin alte patru închisori, reveneam la “matcă” tocmai când se cereau declaraţii de desolidarizare de Mişcarea Legionară. M-am reîntâlnit astfel cu Valeriu Gafencu într-o celulă din Zarcă, când legătura noastră sufletească se întărește. La un moment dat sunt mutat în altă celulă dar pe acelaşi etaj, având prilejul să ne vedem la plimbare. Abia la sfârşitul dictaturii lui Antonescu, ca de altfel şi cu maiorul Munteanu, ne-am reîntâlnit în Celular.
Valeriu crescuse între timp în interior. Atunci, în 1945, a încercat o lepădare de sine şi de lume şi cred că a reuşit; creştea, creştea în adâncuri. În exterior şi-a schimbat îmbrăcămintea. Era o lepădare şi de fond şi de formă. Forma ca expresie a fondului. Puţini au sesizat. Deşi se vedea. Dar cu alți ochi.
Am avut o discuție care ne-a supărat pe amândoi. Am căzut în genunchi în fața lui în semn de smerenie. A făcut şi el acelaşi gest, dar a rămas ferm pe poziție. Prietenia noastră a fost umbrită câtva timp, dar ne-am reîntâlnit la Vereş Mort, în colonia de muncă, şi totul a fost dat uitării. Am mers împreună, de Paşti, la cineva care ne insultase şi i-am urat Sărbători fericite. Spre toamna anului 1947 colonia şi-a micșorat efectivul şi o parte dintre noi este readusă la închisoare. În primăvara anului următor suntem duși la Galda, unde se crease o nouă colonie de muncă. Suntem cazaţi în nişte dependinţe ale fostului castel care aparţinuse contelui Kerneny, cumpărat ulterior de Albini din Aiud, cu via şi pământul arabil aferent. Stam cu toţii într-o cameră mare. E de neuitat zăbicul ce-l făceam fiecare din bucata de mămăligă oprită din porţia zilnică pe care o amestecam cu ulei şi îl coceam pe plita sobei.
La un moment dat, toţi cei născuţi în Basarabia şi aflaţi în închisori sunt transferați la închisoarea Văcăreşti, în vederea repatrierii în provincia de origine, acum ocupată de sovietici. Stau acolo câteva săptămâni într-o atmosferă tensionată. Frică, griji, teama de Siberia, confuzie. Valeriu Gafencu devine un mare mentor şi un întremător, un stimulent pentru cei aduşi acolo, la Văcăreşti, ca să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi nădejdea că oriunde vor fi duşi nu vor fi părăsiţi. Aceste cuvinte de îmbărbătare au făcut adevărate minuni. Oamenii şi-au revenit din spaimă şi mare le-a fost surpriza constatând că Valeriu avusese dreptate. Dumnezeu nu-i părăsise. După o lună de zile ordinul de repatriere s-a contramandat şi ei au fost returnaţi închisorilor de unde plecaseră. Așa că într-o bună zi ne-am trezit cu el la Galda.
Revederea ne-a umplut sufletele de bucurie, mai ales după ce ne-a povestit tot ce se petrecuse cu acea lume speriată de o eventuală depărtare în Rusia. Şi era raţional să fi gândit aşa, căci luând cazul lui drept exemplu, unde l-ar fi dus, în satul Sângerei, unde se născuse? Acolo nu mai avea pe nimeni. Tatăl, care făcuse parte ca deputat în Sfatul Ţării ce hotărâse unirea Basarabiei cu România, fusese arestat şi dus în Siberia, ultima veste despre el sosind de la Arhanghelsk. Mama şi cele trei surori scăpaseră cu fuga în România, casa se presupunea că fusese confiscată, deci orice speranță de a merge în comuna Sângerei era deşartă. Îl aştepta şi îi aștepta şi pe ceilalţi Siberia. Dumnezeu însă n-a vrut asta. Le era de ajuns surghiunul în temnițele României. Nu ştiu cum a făcut, dar la întoarcere a trecut pe la Sâmbăta şi a vorbit cu părintele Arsenie Boca. După ce a vorbit cu părintele, acesta i-a dăruit un exemplar din Filocalia. Valeriu l-a rugat să-i scrie câteva cuvinte pe el. Părintele i-a răspuns: Am scris în inimă.
În ziua de 14 mai 1948 am fost aduşi din colonia Galda la închisoare cu o maşină. Nu ştiam atunci ce s-a întâmplat, dar regimul sever aplicat ne-a lămurit. Celulele diferite în care am fost repartizati ne-au despărțit. Am aflat că a fost trimis la Piteşti. Bolnav de plămâni, este trimis cu primul lot la spitalul-închisoare de la Târgu Ocna. Aici viața lui spirituală urcă treptele cele mai înalte în timp ce sănătatea trupească i se agravează pe zi ce trece.
Agravându-i-se aşa de rău boala de care suferea chiar şi patul îi devenise o povară, aşa că mai tot timpul şi-l petrecea rezemat cu spatele de spătarul patului metalic pe care trebuia să doarmă. Înainte de a-şi da sfârşitul, care a avut loc pe data de 18 februarie 1952, la vârsta de 31 de ani, visa numai câmpuri cu flori şi pajişti încântătoare. Nu era oare o anticipare simbolică a Paradisului care îl aştepta? Credem că da, fiindcă îl merita din plin, Valeriu Gafencu devenise apt pentru “acesta” prin viaţa şi martiriul lui.
Fie-i amintirea eternă.
(George Popescu – Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 112-114)
***
Valeriu Gafencu, om de-o neasemuită ţinută morală
Pe la începutul lui iunie 1951, în urma unei riguroase expertize medicale, s-a hotărît de către mai marii Direcţiei Generale a Penitenciarelor trimiterea noastră, a celor câţiva deţinuţi politici, proveniţi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la alte penitenciare. În duba care ne transporta către Târgu Ocna, închisoare considerată ”punct terminus”, erau câţiva deţinuţi de drept comun, care ne-au avertizat că la acest sanatoriu, în secţia “contrarevoluţionarilor”, se petrec lucruri nu tocmai plăcute şi că ar fi bine să ne ţinem gura.
Acest avertisment mi-a prins bine, până am reuşit să separ prietenii de duşmani. Într-adevăr, în incinta secţiei se petreceau lucruri suspecte şi, în ciuda unei libertăţi relative, mai toţi prietenii mei mă avertizau să mă feresc şi de umbra mea. Cu ajutorul lui Goe Nițescu, student, pe care-I cunoscusem în închisoarea Jilava, la camera 5 reduit, am reuşit să văd cum stau lucrurile. Un grup de “torţionari” de la faimoasa închisoare Piteşti încercaseră şi la Târgu Ocna, asupra bolnavilor, metodele de reeducare cu bâta. Nereuşind experienţa, s-a trecut la izolări şi presiuni psihice, care nu puteau avea decât un sfărşit: moartea. În fiecare cameră, fusese introdus câte un “turnător” care avea sarcina să vestească “înalta poartă” politică a închisorii, ce mai pun la cale “bandiţii”, iar dacă unii din semenii noştri au coborit cu ştinţă până la cea mai neagră decădere morală, alţii s-au înălţat până Ia nivelul incandescent al sublimului, făcând de gardă zi şi noapte la căpătâiele celor care purtau stigmatul morţii pe frunte. Aşa se face că l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu, om de-o neasemuită ţinută morală, care în mare măsură a contribuit şi el la ridicarea plăpândei mele făpturi pe verticală. În ziua aceea, doctorul Floricel Nicolae, poate cu o nuanţă mai îngândurată decât altădată îmi spusese:
“Măi Ilie1, n -ai vrea să faci tu de gardă în noaptea aceasta la camera 4? Te asigur că nu va fi greu şi-apoi, dacă e cazul, scoală-l pe dr. Mihai Lungeanu, care este la cameră şi nu te va refuza; el este obişnuit. Să nu te sperii, dacă vezi sânge. Aşa este boala aceasta şi n-avem cum lupta împotriva ei decât cu răbdare şi credinţă în Dumnezeu!”.
Ce era să fac? Să-l refuz? Pe doctorul Floricel nu-l puteai refuza. Şi în noaptea aceea am făcut de gardă la camera 4. Nu aş putea spune că era uşor, dar nici greu. Mi s-a părut dificil spălatul sputierelor şi felul cum se punea plosca sub şezutul bolnavilor. Îmi lipsea acel minimum de experienţă de a te face util. Dovedeam o anumită stângăcie, poate o nepricepere, pe care mi-am corectat-o apoi pe parcurs. În noaptea aceea dădeam examenul de unanitate şi nici astăzi nu ştiu în ce măsură l-am trecut. Dreptul de a aprecia puterea de dăruire şi sacrificiu îl au numai aceia care au trecut prin ceea ce am trecut noi. Numai ei pot să fie îngăduitori sau necruţători cu greşelile noastre făcute fără de voie. Într-o seară, când sorţii îmi hărăziseră să fac din nou de gardă la camera 4, am simţit nevoia să vorbesc cu cineva. Liniştea mi se părea ucigătoare, poate mai odioasă ca tuberculoza care ne chinuia pe toţi. Am privit în jur. Wur[m]brand, omul cu cele mai multe fistule t.b.c., dormea liniştit, iar Caramitru intrase parcă într-o stare de transă. Singurii ochi care mi s-au părut mai insistenţi întru cele pământeşti erau ai lui Valeriu Gafencu.
Simţeam de mult, de altfel, pânza aceea protectoare de lumină care-mi urmărea ceasurile de veghe. Mi-a făcut semn să mă apropii şi, cu o voce, parcă imaterială, m-a rugat să-i schimb poziţia pernei şi să-l învelesc mai bine cu pătura. Doamne, ce lung mi se părea pipăindu-i oasele descărnate. M-a întrebat cum mă cheamă şi de unde sunt. Cred că m-am bâlbâit puţin până am reuşit să-i răspund la întrebare. Auzise că fac poezii şi m-a rugat, dacă nu sunt obosit, să-i recit câteva. Era poate o punte aruncată între două sensibilităţi care se intuiau. Un fel de fluid pe care mi-l transmitea cu bucuria unui samaritean şi nu ştiu dacă cele câteva versuri spuse la ceas de cumpănă l-au îndemnat la vremelnice mărturisiri. Poeziile mele i-au plăcut şi nu prea. Simţeam, după cuminţenia cu care le asculta, că sunt îngăduite şi mult prea departe de a produce explozie. Fără să-mi reproşeze nimic, mi-a cerut îngăduinţa de a-mi spune şi el două poezii, pe care le concepuse cândva în închisoarea Aiud. “Câtă diferenţă, Doamne, de la vierme pân’ la astru!“. Dacă ale mele erau prea pământene, ale lui se detaşau prin marele registru al disponibilităţilor sufleteşti şi prin arta de a ierta. Ale lui purtau pecetea martirajului ajuns la cote absolute, ale mele vremelnicele încovoieri sufletești. Și totuși aceste contraste ne-au atras și ne-au făcut să ne căutăm unul pe altul: În perioada când arăta mai bine, simţea nevoia unei descătușări şi atunci era dispus să povestească şi câte ceva din viaţa lui. Aşa am aflat că tatăl său fusese deputat în Marele Sfat al Basarabiei, care ceruse unirea cu Patria Mamă. Acest act de mare patriotism avea să-l plătească toată familia după 1944. Marile nenorociri nu I-au cruţat nici pe el, urmărindu-l de-a lungul puşcăriilor cu aceeaşi diabolică stăruinţă. Într-una din zile, doctorul Ghiţulescu, tot un confrate de suferinţă, mi-a zis: “Nu-l mai obosi pe Gafencu, e palid de trece lumina prin el. Mare noroc de-o mai apuca luna viitoare”. Şi n-a mai apucat! A murit împăcat cu conştiinţa lui şi cuminecat de marile suferinţe ale poporului său, târât pentru a nu ştiu câta oară pe cruce. De la el am deprins acea mare linişte care mi-a servit, în restul anilor de detenţie, drept rugăciune.
(Gheorghe Penciu – Candidați pentru eternitate, Editura Crater, București, 1997, pp. 42-45)
Alte marturii:
- 18 februarie – ziua sfantului inchisorilor. MARTURII DESPRE “BANDITUL MISTIC”, VALERIU GAFENCU DE LA SURORILE SALE, VALENTINA SI NORA/ Marturii inedite despre convertirea unui militian tortionar, Ioan Chertitie, sub inraurirea sfinteniei Fericitului Martir Valeriu (VIDEO)
- VALERIU GAFENCU, NOUL MUCENIC care si-a jertfit viata in inchisorile comuniste, daruind streptomicina salvatoare evreului RICHARD WURMBRANDT
- Valeriu Gafencu: O LUMINA!
- “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
- “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu
- SFANTUL VALERIU GAFENCU si HARISMA VEDERII CU DUHUL, lucratoare pentru fratii sai, in inchisoare
- SFINTII INCHISORILOR (documentar integral)
Legaturi:
- VALERIU GAFENCU, SFANTUL INCHISORILOR. “E vremea pocaintei! Oamenii ne-au parasit”
- SFANTUL VALERIU – NEINTELES si prilej de poticnire pentru multi, si ieri, si azi
- Sf. Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?
- TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU: Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai departe!
- Mult-patimitorul Valeriu [Gafencu], cununa noilor mucenici. PICATURI SFINTE DIN POTIRUL LACRIMILOR SALE, PUSE IN VERSURI
- Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu
- PARINTELE GHERASIM ISCU – marturie cutremuratoare despre sfantul inchisorilor care A MURIT IN NOAPTEA DE CRACIUN impreuna cu tortionarul sau pocait
- Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac
- Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii
***
- Fragmente din scrisorile din prima intemnitare a Fericitului Valeriu Gafencu: “CURAJ! ORICE BUCURIE ADEVARATA SE CASTIGA CU PRET DE JERTFA”
- Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
- SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
- Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
- SIMPLITATEA CURATIEI, IUBIRII SI A PATIMIRII FERICITE. Cateva din scrisorile inedite ale Fericitului Martir Valeriu Gafencu
- SFATURILE SFANTULUI VALERIU GAFENCU CATRE SURORILE SALE DESPRE CUMINTENIE, NATURALETE, SIMPLITATE
- INDREPTAR DE SPOVEDANIE alcatuit de Valeriu Gafencu. CARE SUNT PACATELE SI URMARILE LOR?
***
- Ascultati Traiesc flămând (Dor) pe versurile lui Valeriu Gafencu cantat de maicile de la man. Diaconesti
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
- Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori – Corul de maici al Man. Diaconesti
- Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio) – descarcati
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
***
- NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
- AUTODEMASCAREA – spovedania satanica
- Ioan Ianolide: RADACINI SI PORTRETE ALE FENOMENULUI REEDUCARII – IDEI SI PILDE VALABILE SI PENTRU ZILELE NOASTRE
- TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT! – fragment din “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide
***
- Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” – invataminte esentiale din inchisoare, valabile si pentru zilele noastre: LUPTA PENTRU DISTRUGEREA INTIMITATII E MAI PREZENTA CA ORICAND, DAR CU METODE MAI PERFIDE!
- PARINTELE IUSTIN PARVU – Interviu inedit din 1991 despre CUMPLITELE PATIMIRI DIN INCHISORILE COMUNISTE, despre metodele satanice de anchetare, reeducare, delatiune si dezbinare si CUM LUCREAZA PROVOCATORII ODIOSI
- PARINTELE IUSTIN PARVU – crampeie din memorialul patimirii sale in temnitele rosii. ARESTAREA, CONDAMNAREA, SUFERINTELE SI INVATAMINTELE DIN INCHISOARE. Ca sa atragi haita de caini, nu pui unul de-al lor sa urle?
- PARINTELE ADRIAN FAGETEANU (video): “Divide et impera e sistemul diavolului si al slugilor lui… Sa se parasca unii pe altii, sa se vanda unii pe altii. Acest sistem il aplica ei peste tot”. SI DESPRE ANTIHRIST, LEPADARE, PRIGOANA
- URLA HAITA… Strigatul zguduitor de marturisire si avertisment al unui mare roman, supravietuitor al fenomenului Pitesti: NICOLAE PURCAREA
- Eu sunt scribul…. MIHAI BURACU – amintiri sfasietoare din “cel mai cumplit laborator al terorii”, EXPERIMENTUL SATANIC DE LA PITESTI
- “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
- In spatele reeducarii si a dominatiei totalitare: tatal minciunii, ucigasul de oameni
- De la reeducarea prin tortura la reeducarea soft: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om
Mulțumim din suflet fraților pentru împărțirea acestor faguri duhovnicești.
Sfântul Valeriu să vă ocrotească!
Cu această ocazie, vă recomand câteva crâmpeie de învățături ale lui Valeriu, de valoare filocalică (cum frumos ați evidențiat în titlu): http://www.citateortodoxe.ro/autor/valeriu-gafencu
@ Dan:
Noi iti multumim pentru materialele inedite si deosebit de pretioase!
Da, sfant este!
Sper sa nu uit a-i citi acatistul (indicat la legaturi, mai sus) in fiecare 18 februarie.
“Condacul 1:
Pe cel ce plinind cuvântul Evangheliei a strălucit, luminând ca o candelă din care s-au aprins mănunchiuri de lumânări în întunericul temniţelor, veniţi, iubitorilor de nevoinţe, să îl cinstim ca pe un dascăl al jertfelniciei, al răbdării şi al iubirii aducătoare de roadă, şi să îi cântăm: Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!”
[…]
Rugăciunea de la sfarsitul Acatistului:
Sfinte Valeriu, noule mărturisitor al credinţei în Hristos, la tine alergăm ca la un grabnic ajutător al tuturor celor ce se roagă ţie. Vezi, sfinte, durerile noastre, vezi neputinţele noastre, vezi puţinătatea credinţei noastre, şi nu te scârbi de lenevia şi nimicnicia noastră.
Ne rugăm ţie, sfinte, grăbeşte de ne ajută cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni şi ne sprijineşte pe noi. Ştim că ai pătimit grele prigoniri pentru dragostea lui Hristos, dar prin răbdarea lor ai aflat dar de la Dumnezeu şi astăzi vieţuieşti în lumina raiului. Faptele tale binecuvântate ne-au făcut să te chemăm în ajutor. Suntem încredinţaţi că pe tot cel ce aleargă la tine, cerând cu credinţă ajutor, nu-l treci cu vederea.
Ridică-ne din groapa fricii, în care ne-a aruncat vrăjmaşul diavol, ridică-ne pe calea mărturisirii credinţei în Dumnezeul cel adevărat. Fii nouă pildă, fii nouă îndrumător, că iscusite sunt cursele vrăjmaşului şi nu ne pricepem să ne ferim de ele. Roagă-te să fim feriţi de înşelare şi să primim de la Dumnezeu darul dreptei socoteli. Pe cei căzuţi în păcate ajută-i prin rugăciunile tale să se pocăiască, aşa cum i-ai ajutat prin cuvânt pe păcătoşii pe care i-ai întâlnit în temniţele prin care ai trecut.
Roagă-te, sfinte mucenice, pentru duhovnicii noştri, să ne călăuzească pe calea cea dreaptă. Roagă-te pentru toţi preoţii şi diaconii, să le dea Dumnezeu curajul de a semăna cuvântul Evangheliei acolo unde trebuie. Roagă-te pentru ierarhii ortodocşi, să păstorească turma cu frică de Dumnezeu, fără a se teme de mai marii lumii acesteia. Ai grijă, Sfinte Valeriu, de toţi monahii şi de toate monahiile, fiindu-le sprijinitor şi ocrotitor, ca avându-te pe tine împreună rugător să sporească în nevoinţă şi virtute.
Ai grijă, sfinte, de toţi cei prigoniţi pentru Hristos, să rabde cu răbdare mucenicească, fără să cârtească. Şi ai grijă şi de prigonitorii lor, rugându-te pentru ei, aşa cum te-ai rugat şi pentru cei ce te-au prigonit pe tine.
Întăreşte-ne, sfinte, în lupta pe care o ducem pentru mântuirea noastră, ca mulţumindu-ţi ţie să lăudăm şi să binecuvântăm şi să slăvim întru-tot-lăudatul şi preaputernicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
Doamne, ajuta!
Se intreaba unii, poate, cum de a avut o influenta atat de puternica, in Duhul, Sfantul inchisorilor – Valeriu Marturisitorul, asupra multor semeni partasi la suferintele din temnitele comuniste, chiar si asupra gardienilor?
Citind Psalmul 18, m-am dus cu gandul la trairile mucenicului Valeriu, la explicatia PUTERII lui (si a celorlalti marturisitori, se intelege):
“Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele; mărturia Domnului este credincioasă, înţelepţeşte pruncii;
Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima; porunca Domnului este strălucitoare, luminează ochii.”
Doamne, ajuta!
Reeducarea se face azi cu mijloace mult mai perverse decat in trecut si sunt atacati in principal copii!
Inafara de televizor, internet si un invatamant dezastruos, mai exista ceva inca si mai periculos: amfetaminele folosite pentru “tratarea” ADHD!
200.000 de copii din România suferă de ADHD. Numai 4% sunt tratați.
Aproximativ 200.000 de copii din România suferă de deficit de atenție și hiperactivitate, tulburare de comportament care este supranumită și ADHD.
Dintre aceștia, doar 8.000, reprezentând 4%, se regăsesc în evidențele specialiștilor și urmează un tratament. Acestea sunt principalele concluzii ale studiului “Analiza serviciilor de sănătate mintală pentru copiii din România”, realizat de “Salvați Copiii” și CURS.
http://www.stiridecluj.ro/national/200-000-de-copii-din-romania-sufera-de-adhd-numai-4-sunt-tratati
Practic copii sunt pregatiti sa devina dependenti de droguri, metamfetamine.
Chiar si studentii consuma astfel de droguri pentru imbunatatirea performantelor la examen. La noi face furori in randul studentilor o metamfetamina numita “diamant”.
In Germania s-a ajuns la concluzia ca studentii care inmtra la examen ar trebui supusi unui test anti dopping!
Metamfetamina a fost folosita in al doilea razboi mondial de soldatii japonezi kamikaze, dar si de armata germana. Ea este in prezent folsita pe scara larga de luptatorii jihadisti ISIS.
Creaza o dependenta foarte puternica si transforma oamenii in zombi.
Metamfetamina este cunoscutra sub denumirea de “spice” si face deja ravagii in Rusia:
https://news.vice.com/article/the-synthetic-drug-called-spice-is-ravaging-russia
In the autumn of 2014, more than 2 thousand Spice consumers in Russia sought medical attention, 1 thousand were admitted to hospitals, 40 people died. On October 30, 2014 President Vladimir Putin brought in a bill that would ban the turnover of any type of smoking blends and introduce administrative sanctions and criminal responsibility for it.
http://en.wikipedia.org/wiki/Synthetic_cannabis#Europe
Regii amfetaminei au adus un drog nou studenților: „Diamantul”
http://www.evz.ro/regii-amfetaminei-au-adus-un-drog-nou-studentilor-diamantul.html
Autoritatile din Romania nu spun nimic despre ce se intampla la noi, si nici despre seringile aruncate printre blocuri.
Big Pharma Bribes Doctors to Hook Your Kids on Drugs
The pharmaceutical-industrial complex has virtually annexed the mental health profession, whose all-star opportunist team is captained by Harvard psychiatrist Joseph Biederman, the high-profile doctor most responsible for the explosion of kids on psychiatric drugs, first for attention deficit hyperactivity disorder (ADHD) and then for bipolar disorder.
In 2008, Biederman was nailed by Congressional investigators for taking $1.6 million from drug makers from 2000 to 2007 and failing to report most of this loot to his university, a major conflict of interest in violation of the rules.
In a February 26, 2009 deposition given by Biederman to several states attorneys (who were claiming that makers of antipsychotic drugs defrauded state Medicaid programs by improperly marketing their medicines), Biederman was asked what rank he held at Harvard.
“Full professor,” Biederman answered.
“What’s after that?” asked one state attorney, Fletch Trammell.
“God,” Biederman responded.
“Did you say God?” Trammell asked.
“Yeah,” Biederman said.
http://www.alternet.org/story/141369/big_pharma_bribes_doctors_to_hook_your_kids_on_drugs
“Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.
Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.”
Valeriu Gafencu
Comemorare anuala Valeriu Gafencu – 18 februarie 2015 (video)
https://www.youtube.com/watch?v=KtZXXG-cwMI