VIAȚA “MODERNĂ” ÎNTR-UN ORAȘ MARE sau: DE CE NE “LASĂ NERVII” ATÂT DE UȘOR ȘI ÎN FAMILIE?

31-10-2017 Sublinieri

Viaţa într-un oraş mare

Aş vrea să discutăm despre felul în care influenţează caracterul nostru emoţional viaţa în oraşele mari, care este supusă ritmurilor citadine contemporane.

Ne pierdem mai des autocontrolul atunci când obosim sau când ne grăbim undeva. De regulă, numai flegmaticii nu se mânie atunci când sunt obosiţi şi suprasolicitaţi, ci, dimpotrivă, se inhibă, devenind şi mai lenţi. Această regulă este deplin valabilă atât pentru adulţi, cât şi pentru copii.

Există şi norocoşi asupra cărora graba şi oboseala n-au nici o influenţă. Este vorba de oamenii foarte rezistenţi la stres, care au făcut „şcoală bună” în familiile unde au crescut.

Potrivit unor numeroase studii efectuate în ultima vreme, sistemul nervos al locuitorilor oraşelor mari este zdruncinat în mult mai mare măsură decât la cei care trăiesc în oraşe mici şi la ţară. Acest fenomen este determinat de o mulţime de factori negativi. Voi enumera doar câţiva dintre ei:

– extrema densitate a populaţiei şi continuele intruziuni în „zona” noastră personală legate de aceasta;

– graba şi agresivitatea nemotivată a celor din jur;

– distanţele semnificative ce trebuie parcurse de câteva ori pe zi;

– excesul de impresii vizuale;

– supraabundenţa maşinilor şi, în consecinţă, atmosfera nesănătoasă, sufocantă;

– nivelul inadmisibil de zgomot;

– fondul electromagnetic de intensitate crescută;

– iluminarea nocturnă intensă a străzilor, reclama fotodinamică agasantă, care nu îl lasă pe om să adoarmă.

În pofida tuturor celor enumerate mai sus, vreau să menţionez şi avantajele oraşelor mari:

– e mai uşor de găsit un loc de muncă potrivit;

– intensitatea vieţii culturale;

– posibilitatea de a le oferi copiilor studii de calitate mai bună;

– cercul larg de comunicare;

– asistenţa medicală de calitate.

Oricum, şi aceşti factori favorabili pot fi stresanţi, chiar dacă acest lucru nu este evident pentru toată lumea. Eu sunt profund convinsă că viaţa citadină, saturată de evenimente şi de impresii vii şi supusă ritmurilor care ne sunt impuse, ne face mult mai iritabili.

În ultimele două şi chiar trei sute de ani, posibilităţile psihoemoţionale ale omului nu s-au lărgit deloc, în timp ce viaţa s-a schimbat radical. Să ne gândim: câte feţe necunoscute vedea zilnic ţăranul secolelor al XVIII-lea sau al XIX-lea? Nici una! În jur – numai ai săi: vecinii, copiii şi nepoţii acestora. Cu necunoscuţi strămoşii noştri se întâlneau doar o dată pe an: la iarmarocul judeţean de toamnă. Nici gama distracţiilor nu era prea bogată: şezători în serile de iarnă, petrecerile de sărbători… Cititul era accesibil numai câtorva „cărturari”.

Acum însă, mulţi dintre noi petrec câte două ore pe zi în metroul plin până la refuz, sufocant, ducându-se la muncă şi apoi întorcându-se acasă. Oamenii sunt obosiţi, iritaţi, şi fiecare e cu grijile sale: unul s-a certat aseară cu soţia şi acum derulează iarăşi în minte discuţia cea neplăcută, căutând argumente noi, altul e iarăşi nedormit şi îl chinuie durerea de cap, un al treilea presimte o discuţie apăsătoare cu şeful. Cineva v-a tras fără să vrea, dar dureros, un cot sub coaste, pe altul, dimpotrivă, l-aţi călcat pe picior voi…

Încărcătura energetică negativă umple atmosfera şi se abate asupra noastră din toate părţile – această încărcătură o şi aducem în familiile noastre; dar şi ajungând, în sfârşit, acasă ce facem în aproape primul rând? Dăm drumul la televizor şi începem să urmărim cu încordare peripeţii cu temă criminală sau melodramatică, cufundându-ne iar în lumea patimilor şi necazurilor străine (de data asta inventate), de parcă nu ne-ar ajunge ale noastre!

Necesitatea de a ajunge la timp întotdeauna şi peste tot devine cauză a multor stresuri. Părinţii încep să trăiască după program de „tren accelerat”, silindu-i şi pe copii să facă acelaşi lucru. Năzuind să facem totul deodată, nu ne dăm nici nouă înşine, nici copiilor posibilitatea de a fi o vreme singuri cu sine, de a ne/se detaşa de agitaţie şi de a ne juca, de a citi o carte, de a ne relaxa.

Asta înseamnă cumva că trebuie să restrângeţi cercurile şi secţiile sportive la care îl duceţi pe copil? Răspunsul depinde de ceea ce vreţi să obţineţi şi de preţul pe care sunteţi dispuşi să-l plătiţi pentru lucrul respectiv. Desigur, dacă omul ţine cu tot dinadinsul, poate să pună în salată orice vrea, dar salata va mai fi bună de mâncat?

Particularităţi caracteristice ale vieţii contemporane din oraşele mari au devenit supraplanificarea, suprastimularea şi suprasolicitarea. Ne apare mereu senzaţia că nu reuşim să ducem nimic la bun sfârşit: nu am terminat de călcat, nu am terminat de gătit, nu am terminat de citit, nu am terminat de gândit… Răspuns la disconfortul sufletesc devine mânia.

Fibrele noastre nervoase sunt acoperite de mielină, care serveşte drept izolator. Prin fibra mielinizată impulsul nervos este condus cu viteză mai mare, şi reacţiile omului sunt mai rapide. Rapiditatea reacţiilor copilului depinde de gradul de finalizare al procesului de mielinizare, care continuă, de regulă, până la vârsta de doisprezece ani. Părinţilor li se pare adeseori că cel mic face totul mult mai încet decât poate, şi asta dinadins, în necazul lor. De fapt, copiii pur şi simplu nu se încadrează în ritmurile impuse de părinţi şi nu sunt capabili de o concentrare îndelungată, în virtutea particularităţilor lor neurofiziologice: procesul de mielinizare nu este încheiat, iar lobii frontali nu s-au maturizat. Starea aceasta poate fi comparată cu randamentul scăzut al unui computer ce n-are destul RAM.

Nu trebuie, de altfel, să neglijaţi şi aspectul ludic al comportamentului copiilor. De pildă, cel mic se îmbracă atât de încet, încât vă pierdeţi răbdarea, iar asta se întâmplă din cauză că el a transformat procesul plicticos al îmbrăcatului într-o joacă interesantă. Emisfera cerebrală dreaptă, care este legată de fantezie şi intuiţie, funcţionează la noi mult mai slab decât la copii. Capacităţile de improvizaţie creativă au trecut la adulţi în planul secund, permiţându-ne să procesăm volume enorme de informaţie, pe când copilul asimilează lumea în primul rând prin joacă. Avem de-a face cu nişte fiinţe de cu totul alt tip: preşcolarii percep lumea altfel decât noi şi acţionează altfel. Şi acest lucru e minunat, fiindcă bogata fantezie copilărească e o premisă a viitoarei inteligenţe.

Pe lângă asta, copiilor nu le stă în fire perceperea exactă a timpului, „timerul” lor lăuntric nu e „băgat în priză” cel puţin până la vârsta de şapte ani. Copilul nu se orientează temporal, şi ca atare nu e în stare să se grăbească. Adultul înţelege ce înseamnă fraza: „Ne-au mai rămas doar cinci minute până ieşim!”; copilul însă percepe cele auzite la modul: „Cinci minute! e atunci când se enervează mama.”

Copiilor le place la plimbare, dar nu pot suferi îmbrăcatul, fiindcă îmbrăcatul e un proces de trecere de la o activitate la alta. Lor le place şi să se joace, şi să mănânce gustos, dar nu le vine uşor să se rupă de joacă şi să se ducă la baie pentru a se spăla pe mâini înainte de masă. Copiii au nevoie de odihnă, dar încearcă, numai, să-i culci la timp! Depăşirea „dificultăţilor tranziţiei” este o artă aparte, pe care trebuie să ne-o însuşim cu toţii.

Mânia părintească provocată de încetineala copiilor apare pentru că noi conştientizăm posibilele consecinţe ale acţiunilor noastre, pe când copiii nu se gândesc la ele. Desigur, înţelegem că altfel nu se poate, dar în subconştient am vrea, totuşi, foarte mult ca ei să împartă cu noi povara răspunderii. Totuşi, copiii nu ştiu ce este aceea „lucrarea urgentă” a părinţilor, nu sunt în stare să înţeleagă ce înseamnă: „Am depăşit toate termenele!” şi „Mă omoară şeful!”, şi n-are nici un rost să aşteptaţi asta de la ei.

Pentru a reduce la minimum conflictele de acest gen trebuie să face experienţa noastră mai accesibilă pentru percepţia copilului. Încercaţi, sub formă de joc sau de poveste, să-l faceţi pe copil să înţeleagă de ce aveţi nevoie să lucraţi în loc să vă jucaţi cu el.

De obicei, înainte de Anul Nou, de Crăciun, de Paşti sau de alte date cu mare semnificaţie în viaţa lor oamenii năzuiesc să facă toată grămada treburilor acumulate de multă vreme: să facă curat în casă, să spele toate rufele, să gătească pentru masa sărbătorească, să aleagă şi să cumpere cadouri pentru rude şi prieteni, să scrie şi să trimită o mulţime de felicitări… Nu se ştie de ce, de fiecare dată credem că în săptămâna care a rămas până la sărbători vom reuşi să ne descurcăm cu toate treburile pentru care un an întreg nu ne-au ajuns puterile şi timpul. Totodată, o listă a treburilor planificate, care să ne ajute să ne corelăm intenţiile cu judecata sănătoasă, nu se alcătuieşte. Ea e înlocuită de aşa-numita „listă a Cenuşăresei”, ale cărei puncte se tot înmulţesc. Stabilindu-ne însă de fiecare dată obiective care sunt evident cu neputinţă de îndeplinit, ne împingem singuri, în mod inevitabil, într-o stare de epuizare nervoasă, care se instalează pe nebăgate de seamă, afectându-i şi pe adulţi, şi pe copii.

În mod deosebit ne obosesc tentativele sterile de a face câteva treburi deodată. Consecinţa proastei planificări şi a imposibilităţii de a ne relaxa cu adevărat este iritabilitatea crescută. Nu reuşim să sesizăm momentul când mânia abia începe să se furişeze către noi, pierdem timp preţios, şi iată că deja ţipăm cu indignare la cei apropiaţi şi batem furioşi din picior.

Încă o problemă a ultimelor decenii este considerabila polarizare materială a societăţii, din cauza căreia multe legături de prietenie au slăbit sau chiar s-au rupt. Pe deasupra, tinerii părinţi ies adeseori din cercul lor obişnuit de comunicare în urma unor cauze absolut fireşti: pur şi simplu viaţa lor s-a schimbat în mod radical. Cât de rapid va apărea un înlocuitor valabil al ataşamentelor anterioare este, în mare măsură, o chestiune de şansă. Unii îşi găsesc o astfel de consolare în comunitatea parohială, alţii – -într-un club de părinţi, alţii – în relaţiile cu vecine care au născut cam în acelaşi timp: de regulă însă, cercul de comunicare se restrânge în mod semnificativ.

Un ajutor de nepreţuit în lupta cu epuizarea nervoasă poate fi dat de sprijinul şi de bunăvoinţa rudelor apropiate: totuşi, tot mai puţini bunici contemporani sunt gata să îşi dedice cu abnegaţie restul vieţii ajutorării copiilor în educarea nepoţilor. Şi problema nu e că însetează să meargă la serviciu „cât îi mai ţin picioarele”: pur şi simplu viaţa însăşi şi situaţia economică din ţară îi împing cu insistenţă să facă asta.

(in: Ecaterina Burnistrova, Enervarea, Editura Sophia, 2017)

SPOVEDANIA UNUI SFANT. Lupta cotidiana a SFANTULUI IOAN DE KRONSTADT cu patimile si ispitele IRASCIBILITATII si FURIEI, manifestate in viata de familie: “Dăruieşte-mi, Doamne, dragoste pentru cei de aproape ai mei, care trăiesc împreună cu mine. Dă-mi să rabd neputinţele lor, căderile şi răutăţile lor”

“Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”. DE CE A INTRAT OMENIREA IN IURESUL UNUI RITM DE VIATA DEMONIC SI IN GOANA AMETITOARE? Care trebuie sa fie graba crestinului in vremurile scurtate de acum?

Parintele Octavian Moşin (Chişinău): CRESTINUL IN FATA PROVOCARILOR LUMII DE AZI, intre REVOLTA care inraieste si RUGACIUNEA facatoare de pace: “Este un veritabil act eroic să trăiești cu adevărat creștinește…”

Predica audio a protos. Ioan de la Sihastria Putnei despre IADUL OMULUI CONTEMPORAN, ZBUCIUMAT, INSINGURAT SI AUTO-PECETLUIT PRIN DEPENDENTA DE TEHNOLOGIE: “II citesti rugaciuni de dezlegare, dar dumneavoastra sunteti gata să-l dezlegati de telefon, de televizor, de calculator?” “CU CAT CRESTE IMORALITATEA, CU ATAT SE APROPIE IMPARATIA LUI ANTIHRIST”

“TU SĂ FII ATENT LA TINE ÎNSUȚI!” – Care sunt consecințele NEGLIJENȚEI și SUPERFICIALITĂȚII ÎMPRĂȘTIATE în viața duhovnicească? “Cu adevărat, lumea modernă nu a ajuns altceva decât o sită gigantică prin care Satana ne cerne”

“Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei

Crestinul contemporan intre MAMONA GRIJILOR PRISOSITOARE, A VOCILOR AMAGITOARE DE SIRENA si LINISTEA DE A NE INCREDINTA SUFLETUL LUI DUMNEZEU. “Drogurile” patimilor lumesti care ne tin despartiti de Dumnezeu

Prof. Ion Patrulescu (Timisoara, 2008, ultima parte): “ECUMENISMUL ESTE PROIECTIA IN BISERICA A NOII ORDINI MONDIALE SI PREGATIREA INSTALARII LUI ANTIHRIST. Daca nu esti corect politic, nu ti se da voie sa existi!“


Categorii

Crestinul in lume, Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “VIAȚA “MODERNĂ” ÎNTR-UN ORAȘ MARE sau: DE CE NE “LASĂ NERVII” ATÂT DE UȘOR ȘI ÎN FAMILIE?

  1. Cat de adevarat!!!

  2. Pingback: ENERVAREA ÎN FAMILIE – observații psiho-duhovnicești. CUM NE EXPRIMĂM EMOȚIILE NEGATIVE în relația cu soțul/soția sau cu copiii? “Principalul este să învăţăm cu toţii din greşeli şi să fim în stare să cerem iertare” |
  3. Pingback: FERICIȚI CEI BLÂNZI… “Nu v-ați gândit niciodată: de ce oare suntem atât de supărăcioși?”. Cuviosul IOAN KRESTIANKIN ne invită la cercetarea și spovedania patimilor dezvăluite în lumina Fericirilor evanghelice. BLÂNDEȚE sau
  4. Pingback: PLĂCERI SECRETE, DORINȚE INTERZISE, POFTE RAFINATE și invitația-cheie la… REVIZIE TEHNICĂ GENERALĂ și la “CARANTINA SIMȚURILOR”! Părintele Adrian Sorin Mihalache “despre reglajul sensibilității și reglementarea plăceri
  5. Pingback: “Oferta” duhovniceasca esentiala pentru a trai un POST MARE cu real folos: INFRANAREA ca LUCRARE LAUNTRICA DE LINISTIRE, DE PAZA A SIMTURILOR si ca exercitiu de REZISTENTA si RETRAGERE fata de TENTATIILE SOCIETATII DE CONSUM. Diaconul Sorin Mi
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate