ENERVAREA ÎN FAMILIE – observații psiho-duhovnicești. CUM NE EXPRIMĂM EMOȚIILE NEGATIVE în relația cu soțul/soția sau cu copiii? “Principalul este să învăţăm cu toţii din greşeli şi să fim în stare să cerem iertare”

16-01-2018 Sublinieri

Nemulţumirea noastră şi cultura exprimării ei

Izbucnirile de mânie decurg după principiul reacţiei necontrolate: v-au năpădit emoţiile negative, şi voi, fără să vă gândiţi câtuşi de puţin la consecinţe, le vărsaţi cu „dărnicie” asupra celor din jur.

Toate metodele cunoscute ale luptei cu propria iritabilitate sunt întemeiate, în mai mică sau mai mare măsură, pe faptul că încetaţi să mai acţionaţi după principiul reacţiei imediate. Înainte de a vă exprima emoţiile ce v-au năpădit, încercaţi să le examinaţi cu detaşare. Nu este vorba neapărat de mânie (reacţie orientată spre exterior), ci şi de ciudă sau de stările depresive, care ne afectează din interior. Acestea se exprimă nu atât de zgomotos şi de pregnant, dar nu sunt mai puţin grave atât pentru persoana care le trăieşte, cât şi pentru întreaga sa familie, în ansamblul ei.

În înţelegerea adevăratelor cauze ale apariţiei emoţiilor negative se află chezăşia reuşitei învingerii lor. E bine dacă pe deasupra veţi reuşi şi să formulaţi cu precizie aceste cauze.

Pasul următor este cel de a încerca să amânaţi măcar puţin manifestarea emoţiilor negative. Câteodată, şi zece-cincisprezece secunde sunt de ajuns ca să vă recăpătaţi autocontrolul.

Felul cum se vor dezvolta în continuare evenimentele depinde în mare măsură de atitudinile noastre psihologice. În spatele acţiunilor oamenilor ce s-au obişnuit să reacţioneze furtunos (şi chiar teatral) la cele întâmplate se ascunde aproape întotdeauna o motivaţie ideologică. Unii sunt sincer convinşi că sentimentele care ne stăpânesc trebuie neapărat „vărsate” în exterior, altfel pur şi simplu ne vor sfâşia; alţii consideră că dragostea autentică nu are cum să nu fie însoţită de manifestarea unor „sentimente puternice”, fiindcă aşa obişnuiau părinţii lui, şi, îndeobşte, „bătaia e semn de dragoste”…

Orice răbufnire emoţională este, în plus, şi o aducere la cunoştinţa celor din jur a unei anumite comunicări informaţionale: de pildă, copilul iarăşi nu s-a culcat la timp, cei ai casei iarăşi au uitat să şteargă masa pe care se ia prânzul... Totuşi, la oamenii care se aprind uşor emoţiile eclipsează total componenta informaţională. În consecinţă, atunci când înfierbântarea, mai devreme sau mai târziu, se potoleşte şi toţi oftează a uşurare, adevăratele motive pentru care omul a început subit să ţipe rămân o enigmă pentru cei din jur. Cauza a provocat o reacţie excesiv de furtunoasă: emoţiile, ca spuma în paharul de şampanie, dau pe dinafară.

Doar după ani de viaţă în comun veţi învăţa să distingeţi fără greş adevăratele cauze ale enervării soţului/soţiei: poate că îi e foame, poate că a umblat întreaga zi în ghetele noi care îl (o) strâng sau poate că a „picat” încheierea unui contract în care îşi pusese mari nădejdi… O astfel de înţelegere vine doar cu timpul; deocamdată nu vedeţi nimic în spatele „spumei” groase. Trebuie să găsiţi un moment potrivit pentru a discuta despre toate astea (desigur, cu condiţia să nu fi apucat să vă „stricaţi stomacul” unul altuia cu această „spumă”). Dacă unul este gata să îşi împărtăşească trăirile, iar celălalt e gata să le recepteze cu interes, este deja o realizare.

Cel mai frecvent, informaţia „colorată” emoţional nu e asimilată sau e asimilată prost. Desigur, este posibilă şi mânia îndreptăţită – de pildă, atunci când fiul tău îşi dă prea bine seama că năzdrăvăniile lui merită o mustrare aspră, însă o ţine cu încăpăţânare pe-a lui. Totuşi, reacţia emoţională, oricât de furtunoasă, nu trebuie să se substituie discuţiei serioase care urmează.

Pentru omul supărat este mai bine să îşi manifeste emoţiile fără să se adreseze nimănui în mod concret şi, pe cât se poate, fără să recurgă la cuvinte. Asta permite evitarea intrării în funcţiune a unor mecanisme de apărare. De pildă, plânsul tăcut provoacă, de regulă, mult mai multă compasiune decât răcnetul încrâncenat: „Mi-ai distrus viaţa!” Desigur, puteţi să le demonstraţi fără efort celor din jur „temperatura” sentimentelor voastre, dar dacă veţi „condimenta” informaţia cu emoţii de prisos nu veţi obţine rezultatele dorite.

Câteodată, femeile le aruncă în faţă soţilor toate reproşurile acumulate în ani de zile. În consecinţă apare un conflict comunicaţional: totul a fost spus, dar nimic n-a fost auzit.

Viaţa de familie nu e lipsită de răbufniri emoţionale puternice. Problema constă în a proceda corect cu aceste sentimente, ca să nu-i răniţi involuntar pe cei apropiaţi, să nu vă răniţi pe voi înşivă şi să nu puneţi baza unor „tradiţii” negative – căci în comportamentul copiilor, chiar dacă au numai doi ani, se răsfrânge tot coloritul emoţional al familiei.

Adeseori, oamenii se mânie cu cele mai bune intenţii. Ei se căsătoresc cu deplina convingere că o să le iasă totul cum nu se poate mai grozav. Ciocnirea cu realitatea dă naştere unor sentimente contradictorii, care, tratate cu stângăcie, pot distruge până şi cele mai bune relaţii.

Ştiinţa abordării sentimentelor trebuie învăţată cu răbdare. Doar am învăţat cum să menţinem o (relativă) ordine în casă cu toată activitatea frenetică a copiilor, am învăţat să gătim nu mai puţin gustos decât mamele noastre, am învăţat să ne încadrăm în bugetul familial şi cu toate astea să ne îmbrăcăm şic! Ei bine, în acelaşi mod şi împotrivirea raţională faţă de emoţiile negative şi distructive poate să devină o bună deprindere. Cu timpul, trebuie să vă apară rezultate proprii, dobândite în urma practicii zilnice.

Celor care doresc să studieze mai aprofundat această problemă le recomand cartea Cele cinci limbaje ale iubirii a lui Gary Chapman.

Nu trebuie să ne temem de propria mânie; aceasta trebuie tratată cu detaşare, ca un obiect de studiu, fiindcă scopul nostru este cel de a învăţa să ne controlăm emoţiile.

Pentru început, trebuie să vă amintiţi cel mai viu exemplu de comportament mânios de care v-aţi lovit în viaţă. Poate fi vorba de o amintire din copilărie, poate fi vorba şi de una foarte recentă. Aduceţi-vă aminte ce anume v-a şocat, v-a speriat, v-a amărât sau v-a amuzat cel mai mult în acel moment. Gândiţi-vă cum aţi fi procedat în locul celui ce şi-a permis să se lase pradă furiei.

Puteţi, oare, să afirmaţi cu toată încrederea că mânia este un sentiment ce nu vă caracterizează absolut deloc sau că ea e un instrument de care vă folosiţi în mod obişnuit în practica voastră pedagogică şi căruia îi permiteţi din când în când să pună stăpânire pe voi? Fiecare dintre voi trebuie să dea răspuns la această întrebare. Fiecare trebuie să decidă: comportamentul mânios este pe deplin acceptabil pentru el? Este acceptabil în anumite situaţii sau inacceptabil din principiu, oricare ar fi circumstanţele?

În orice caz, înclinaţia crescută spre mânie este o trăsătură de caracter inadmisibilă pentru părinţi. Conştientizarea acestui adevăr are loc pentru prima dată încă din vremea când omul doar visează la copii. Adeseori, face chiar atunci promisiunea solemnă: „O să depun toate eforturile ca în familia noastră să nu se întâmple nimic de felul acesta!” Pentru o vreme, viaţa nu pune la încercări serioase respectiva făgăduinţă, dar într-o deloc bună zi se întâmplă ceva care ne face praf toate intenţiile cele mai bune: vă puteţi supăra brusc pe un sugar care nu vă lasă deloc să dormiţi, sau pe un copilaş de trei ani peste măsură de ştrengar, de zburdalnic şi neascultător, sau pe unul de clasa întâi care nu reuşeşte să rezolve nişte probleme elementare de aritmetică…

Fără îndoială, viaţa, „serviabilă”, vă va da zilnic noi prilejuri pentru mânie! Trăind-o prima dată faţă de propriul copil, veţi fi, inevitabil, dezamăgiţi de voi înşivă, vă va apăsa sentimentul vinovăţiei pentru lipsa voastră de autocontrol. În consecinţă, părinţii, de regulă, îşi schimbă radical, măcar pentru o vreme, stilul de educare a copiilor: în locul exigenţei raţionale vin indulgenţa lipsită de spirit critic şi îngăduinţa faţă de orice.

Numărul conflictelor care se încing în faţa copilului trebuie redus la minimum. Dacă copiii au ajuns martori involuntari ai unei certe între părinţi, trebuie neapărat să li se vorbească despre cauzele acestui comportament, să li se explice de ce unul se supără, iar celălalt plânge. Copilul trebuie să se convingă că ceea ce s-a întâmplat nu e o catastrofă şi nu e sfârşitul lumii, să înţeleagă că în viaţă se mai întâmplă şi aşa ceva, dar că va trece negreşit.

Dacă aţi greşit, nu trebuie să descurajaţi. „Daţi pagina” şi mergeţi mai departe cu curaj: greşelile corectate la timp stau la baza experienţei umane. Dacă vă pare rău pentru lipsa voastră de autocontrol, trebuie să-i spuneţi asta copilului – de pildă, „eu şi tata n-am vrut să ne certăm, dar, din păcate, se întâmplă în familii şi lucruri de felul ăsta. De acum înainte o să ne străduim să ne menajăm mai mult unul pe celălalt.” Făcând aceasta, nu vă subminaţi autoritatea în ochii copilului, ci vă declaraţi dreptul de a greşi, ceea ce nu-i distruge psihicul. Dimpotrivă, faptul că adulţii sunt gata să înveţe din propriile greşeli şi să-şi corecteze propriul comportament le oferă copiilor o excelentă oportunitate de a înţelege că multe lucruri pot fi îndreptate dacă omul nu se încrâncenează şi nu o ţine cu încăpăţânare pe-a lui.

Cum este percepută enervarea părinţilor în diversele etape ale copilăriei? Cel puţin până la vârsta de şase ani, copilul se bucură de orice manifestare emoţională. Tata se strâmbă, îi face mutre caraghioase, iar mama îl opreşte supărată, nepricepând că pentru cel mic lucrul acesta este o necesitate vitală. Preşcolarul devine deja ostatic al emoţiilor părinţilor. Enervarea adulţilor îl sperie pe copil, la acesta apare teama pentru sine însuşi şi pentru părinţi; el tresare involuntar, în unele cazuri poate suferi chiar convulsii.

De obicei, amintirile vârstei preşcolare se şterg din memorie. Copilul creşte, devine adolescent, intră în lume şi evaluează alte familii, comparându-le cu a sa. Totuşi, răbufnirile mânioase ce se ţin lanţ pot duce la apariţia unei fisuri adânci între părinţi şi copii, ceea ce pe viitor prezintă riscul unei înstrăinări reciproce semnificative.

Preşcolarii pentru ai căror părinţi sunt caracteristice desele crize mânioase încep să creadă că tocmai aşa şi trebuie să se manifeste emoţiile omeneşti, că este natural ca oamenii să se mânie, că ţipatul şi palmele la fund sunt la fel de fireşti pentru oameni ca, de pildă, lătratul pentru câini sau răgetul pentru tigri. Dacă părinţii se tot supără şi tot ţipă, înseamnă că aşa e făcută lumea…

Enervarea părinţilor îl poate speria pe copil, dar poate şi să nu provoace o reacţie imediată, ci să ducă la apariţia unei reacţii întârziate. Mama care ţipă mereu la fiul său îi face brusc acestuia observaţie la locul de joacă:

– De ce urli?

– Dar nu urlu… – răspunde nedumerit fiul.

Şi, într-adevăr, ce lucru nemaipomenit a făcut? Dacă voi vă permiteţi să ridicaţi vocea acasă, n-aveţi de ce spera că copilul nu vă va reproduce maniera de comportament altundeva – şi nu este exclus ca asta să se întâmple în momentul cel mai nepotrivit şi în locul cel mai nepotrivit.

Spre deosebire de copiii de vârstă şcolară mică, adolescenţii pot discuta victoriile şi înfrângerile părinţilor cu prietenii sau în reţelele sociale – ceea ce, pe de o parte, le uşurează starea sufletească, dar pe de alta duce la o anumită înstrăinare. Pentru adolescent, care vede în sine tot mai des o persoană de sine stătătoare, este important să-şi formuleze poziţia proprie în orice problemă. Lui i se pare că se află în afara situaţiei, „deasupra încleştării”, că el e un observator imparţial şi un judecător incoruptibil, care evaluează ridicările şi căderile părinţilor săi. Concluziile lui sunt lipsite de compromis şi fără drept de apel – totuşi, de regulă, imature.

Adolescenţii nu percep nuanţe şi semitonuri în relaţiile dintre oameni; toată sfera interpersonală se împarte clar, după concepţia lor, în „alb” şi „negru”. La această vârstă, copiii noştri sunt extrem de vulnerabili emoţional, în pofida aparentei lor invulnerabilităţi. Copilul pe cale de a deveni adult se poate înstrăina de voi, devenind inaccesibil.

Una dintre consecinţele negative ale mâniei părinteşti e ridicarea pragului de sensibilitate emoţională. Tipica tânguire părintească: „Nu ascultă până când nu ţipi la el/ea! Dacă vorbeşti calm nici nu ascultă!” Totuşi, nu e nimic uimitor în asta: după cum omul care consumă antibiotice fără să fie nevoie riscă să se trezească fără apărare în faţa unei infecţii reale, aşa şi copilul deprins cu ţipetele încetează să mai reacţioneze la emoţiile părinteşti obişnuite. Acum poate fi stimulat numai cu „descărcări de înaltă tensiune”, funcţionează doar mijloacele cele mai puternice, cele mai radicale.

Adeseori, cuvintele necugetate, dureroase şi nedrepte ieşite din gură la mânie sunt percepute de adolescenţi ca un adevăr păstrat mult timp în taină, ce iese deodată la lumină. De pildă, mama îşi laudă adesea fiica, dând atenţie celor mai bune trăsături ale acesteia, însă la un moment dat ţipă brusc: „Eşti o toantă nenorocită şi aşa ai fost totdeauna, de când te-ai născut!” Iată cum o izbucnire involuntară, întâmplătoare, a emoţiilor negative şterge cu buretele roadele a mulţi ani de educaţie responsabilă. De acum înainte, oricât s-ar strădui mama să-şi şteargă vina, fiica nu mai vede în sine însăşi „prinţesa”, „fata de aur a mamei”, ci „toanta nenorocită”. Aceasta este o nenorocire uriaşă, o catastrofă sufletească, fiindcă vorba ieşită din gură nu se mai întoarce!

Dacă aţi hotărât să vă luptaţi cu iritabilitatea voastră hipertrofiată, stabiliţi şi enumeraţi atât situaţiile în care nu puteţi deloc să vă descurcaţi fără mânie, cât şi pe cele în care aţi vrea să vă păstraţi calmul. Trebuie să ştiţi în care cazuri nu doriţi şi în care nici nu puteţi să vă „scoateţi din priză” mânia.

Pentru început, notaţi trei cauze principale care fac inacceptabilă manifestarea accentuată a enervării în familia voastră – de pildă:

1) enervarea e o manifestare de dezordine emoţională, iar mie nu îmi place dezordinea;

2) mânia e dăunătoare pentru sănătate;

3) scandalurile şi ţipetele influenţează negativ relaţia noastră conjugală şi ne înstrăinează de copii.

Ţineţi sub observaţie izbucnirile emoţionale care nu corespund ca intensitate pretextelor ce le-au prilejuit, fiindcă adeseori aceste pretexte sunt nişte fleacuri, pe când ieşirile voastre sunt foarte puternice – şi aceasta este „hrană” pentru reflecţii serioase. Detaşaţi-vă de propria enervare, faceţi un „pas în lături”. Străduiţi-vă să conştientizaţi: voi nu sunteţi deloc totuna cu mânia voastră! Enervarea ce vă cuprinde din când în când nu reprezintă nicidecum o trăsătură definitorie a personalităţii voastre, nu o caracterizează deloc.

Pentru unii oameni, înţelegerea faptului că şi-au primit enervarea „moştenire” îi face să se opună acesteia cu hotărâre. Ei nu vor să reproducă neajunsurile părinţilor sau pedagogilor lor, nu vor să copieze modele comportamentale cu care nu sunt de acord. Le repugnă utilizarea metodelor de forţă – iar mânia şi enervarea fac parte tocmai din arsenalul de acest gen: pur şi simplu în cazul dat e vorba de forţă nu fizică, ci emoţională. Ei nu vor deloc ca lipsa de autocontrol să ducă la tulburări nervoase şi la lacrimi amare, ca furia să producă o reacţie explozivă de sens opus.

Mâniindu-vă, puteţi, fără îndoială, „cădea” din starea de adult, transformându-vă iar şi iar, pe plan emoţional, în copil. Străduiţi-vă să vă răspundeţi cinstit la următoarele întrebări:

– ce credeţi, câţi ani aveţi atunci când sunteţi enervaţi, care e vârsta voastră emoţională în momentele respective?

– nu începeţi să-i trataţi pe copiii voştri ca pe nişte tovarăşi de vârstă?

– ţipetele voastre nu vă amintesc de o ceartă de la grădiniţă sau din tabără?

– enervându-vă, continuaţi să vă comportaţi responsabil ori enervarea voastră este o criză de isterie necontrolată, care vă orbeşte atât de mult încât încetaţi să îi percepeţi în mod adecvat pe cei din jur?

– ce gânduri vă vin în cap atunci când vă gândiţi la enervarea voastră? Vă tulbură, vă e ruşine de ea sau pur şi simplu vă străduiţi să nu vă gândiţi la ea?

– ce atitudine aveţi faţă de mânia care-i apucă uneori pe soţ/soţie şi pe copii?

Atâta timp cât enervarea este percepută de voi ca o terra incognita, ca o „cutie neagră” sau ca o ecuaţie cu o mulţime de necunoscute, nu veţi reuşi să faceţi nimic în privinţa ei. Trebuie să vă detaşaţi de ea, să o examinaţi cu atenţie, să o studiaţi şi s-o înţelegeţi.

***

Agresivitatea exterioară şi mânia în relaţiile de familie

Agresivitatea ce se abate zilnic din afară asupra copilului întrece adesea orice limită – şi nivelul ei este în mare măsură determinat de atitudinea mediului social faţă de copii în general. Dacă într-un loc public începe să plângă un copil mic, nemulţumirea este de obicei orientată asupra mamei, dar dacă se poartă capricios un copil mai mare, nemulţumirea se abate deja chiar asupra lui. Limita este undeva între patru şi cinci ani. Tocmai reacţia socială dură îi forţează pe părinţi să se mânie mai des şi să acţioneze mai dur decât ar vrea de fapt.

Copiii sunt fiinţe foarte flexibile. Îndată ce părinţii încep să se schimbe, ei se adaptează rapid la schimbările petrecute. Se înţelege, un rol semnificativ îl are şi temperamentul înnăscut al copilului, pe care orice mamă îl poate defini măcar după felul în care plânge pruncul, după intonaţia cu care cere atenţie. Cu cât e mai pretenţios, cu atât este mai mare probabilitatea apariţiei în viitor a crizelor de mânie dacă acest factor nu va fi compensat printr-o educaţie corectă.

Să examinăm specificul mâniei în relaţia conjugală. Între manifestări directe de mânie pot fi numite ridicarea vocii, schimbarea tonului, iritarea, ironia, sarcasmul şi jignirile directe, nedisimulate. Nu vă simţiţi în stare să rezolvaţi problema în mod rapid şi constructiv, şi utilizaţi mânia ca pe o „artilerie grea”.

Ţipatul la copii sau ignorarea lor, dorinţa de a-i priva de un lucru care pentru ei are importanţă şi pe care îl doresc, sunt manifestări indirecte ale mâniei. Totodată, deosebit de frecvent o „încasează” copilul care seamănă cu soţul mai mult decât ceilalţi. Sunteţi supărate pe soţ, dar le daţi la fund copiilor sau vă apucaţi să bateţi carnea de şniţele cu atâta înverşunare, că zboară fărâme de carne prin toată bucătăria. Soţul e supărat pe soţie, însă de ciudă îi trage un picior pisicii nevinovate, care i-a venit la îndemână… Enervarea poate fi redirecţionată spre propriul interior, aducând sufletului omenesc daune serioase. O astfel de reacţie este caracteristică mai degrabă pentru oamenii cu o marcată componentă introvertă, adică pentru flegmatici şi melancolici. Formele indirecte de manifestare a mâniei trebuie cunoscute, fiindcă ele, chiar nefiind exprimate în exterior, pot submina relaţiile familiale.

O formă clasică a fugii de mânie este refugierea în Internet sau în spaţiul TV, într-o „altă” realitate, artificială. Unii preferă jocurile online, alţii se plâng de bărbaţi pe forumurile de dame, alţii împărtăşesc cu pasiune detaliile certurilor cu propria mamă… În aceste condiţii nu au loc nici un fel de activitate folositoare, nici un fel de schimbări pozitive şi de progrese în bine, iar copiii se fac mari, şi cu cât mai tensionată devine relaţia conjugală a părinţilor, cu atât ei suferă mai mult.

Nu uitaţi: frecvenţa şi modurile de manifestare a mâniei se moştenesc. Irascibilitatea, surescitabilitatea, înclinaţia de a cădea în starea de afect sunt factori genetici, moşteniţi, legaţi de excitabilitate – calitate inalienabilă a sistemului nervos. Pe de o parte, în nici un caz nu trebuie să credem că situaţia este ireparabilă, dar pe de alta trebuie să ne luăm în considerare particularităţile psihofiziologice şi să luăm deciziile ţinând cont de ele.

Încercând să vă învingeţi mânia, pentru început trebuie să stabiliţi punctul de plecare, să înţelegeţi unde vă aflaţi în momentul de faţă. Permiterea ţipatului în familie reprezintă un factor de risc. Ea vă va programa comportamentul după principiul „unde-i aţa mai subţire, acolo se rupe”.

Perfidia mâniei mai constă şi în aceea că ea nici pe departe nu se manifestă totdeauna imediat. Irascibilitatea unuia dintre soţi îl poate „molipsi” foarte bine şi pe celălalt, care iniţial era mai liniştit şi echilibrat. Aşa are loc contaminarea funcţională. Cum arată asta în practică? Doi oameni, dintre care unul a crescut într-o familie unde domnea o atmosferă nervoasă, instabilă, încep să trăiască împreună. Cu timpul, el începe să îşi permită să-şi demonstreze enervarea, încercând să rezolve cu ajutorul ei anumite probleme proprii. Enervarea se transformă în argumentul principal în dispută.

Celălalt soţ, om mai echilibrat, la început doar observă ceea ce se petrece, străduindu-se să evite pe viitor conflictele şi neacceptând acele „reguli ale jocului” care îi sunt impuse. Totuşi, trebuie avut în vedere că o asemenea situaţie nu poate continua la nesfârşit. La un moment dat, legat în general de solicitări ale vieţii, de orice stres de durată, şi el începe să ridice vocea. La început, acest comportament îl miră şi pe el, însă, dându-şi seama pe neaşteptate că mânia are câteodată efect, o include tot mai frecvent în repertoriul său. Astfel, sunt supuse contaminării de mânie noi laturi ale vieţii de familie.

Trebuie înţeles că relaţiile conjugale sunt mult mai semnificative aici decât relaţiile dintre părinţi şi copii, fiindcă în ele este vorba de interacţiunea dintre egali – şi cum poate fi socotit partener egal cel ce tot timpul izbucneşte în ţipete? Doar dacă şi al doilea partener este „molipsit” de mânie.

Relaţiile familiale tind spre homeostazie. Dacă unul dintre soţi se mânie, iar celălalt nu, ori cel care e mai mânios se va linişti cu timpul, ori cel de-al doilea va urma exemplului său: altfel, relaţia se destramă, fiindcă sunt oameni la care nu poţi ţipa nepedepsit.

Enervarea ce răbufneşte în exterior e foarte greu de reprimat; câteodată, pentru asta nu e nevoie de mult timp, dar dacă nu veţi depune în acest scop toate eforturile, infecţia emoţională îi va afecta şi pe copiii voştri. Tradiţiile emoţionale pozitive se însuşesc cu greutate, pe când cele negative – practic instantaneu. Ajunge să foloseşti o dată o injurie în faţa copiilor ca la aceştia să se formeze deprinderea constantă de a a-i ocărî astfel pe cei din jur – în primul rând pe fraţii şi surorile lor. Pe de altă parte, nu e deloc obligatoriu să faceţi paradă de „relaţii elevate” cu soţul/soţia în faţa celor mici. Copiii sunt fiinţe incredibil de sensibile, care în asemenea situaţii pot distinge fără greş adevărul de falsitate.

Familia este un spaţiu al microschimbărilor. Problema soţilor şi părinţilor de astăzi constă, parţial, în aceea că ei, luptându-se cu propria irascibilitate, speră că o vor învinge prin două-trei sforţări radicale. Trec câteva zile, dar nu le iese nimic, fiindcă obişnuinţa adânc înrădăcinată n-are cum să cedeze doar pentru că aşa vrem noi. Omul se „frânge” şi se dă bătut: pasului hotărât îi urmează reculul emoţional. În faţa noastră se află unul dintre cazurile când o intenţie aparent bună duce la rezultate contrare celor aşteptate. Aici trebuie să fie vorba de un „lanţ” foarte lung, fiecare verigă a căruia este constituit de un pas mic, abia vizibil. Este foarte util să băgaţi de seamă chiar şi succesele modeste pe care voi şi copiii voştri reuşiţi să le realizaţi: să zicem, azi v-aţi aprins din nou discutând cu soţul, dar de această dată aţi reuşit să vă controlaţi mai repede ca înainte, iar copilul s-a certat iarăşi cu fratele său, dar cel puţin nu l-a muşcat… Fixaţi-vă atenţia cu recunoştinţă asupra dinamicii pozitive, fiindcă – de ce să ne ascundem după deget – adeseori suntem înclinaţi să dramatizăm excesiv situaţia, ipso facto consolidând-o fără să vrem. În relaţiile familiale e mult mai productiv să nu ne concentrăm asupra „tornadelor” şi „tsunami-urilor” distructive care apar periodic, ci să ne amintim de „văile în floare”, de „pâraiele cristaline”, de „livezile umbroase” şi „viile roditoare”, de tot ce ne face fericiţi cu adevărat. Nu e rău să vă uitaţi din nou la fotografiile vechi, care vă aduc aminte de cele mai luminoase zile ale vieţii voastre în comun.

Din păcate, enervarea şi mânia ocupă în relaţiile conjugale mult mai mult loc decât manifestarea nemijlocită a acestor emoţii negative, dar întrucât cultura observării propriei stări sufleteşti ne lipseşte, nu băgăm de seamă lucrul acesta. Avem pur şi simplu o stare „aiurea”, ne simţim mizerabil, nu avem chef să stăm de vorbă unul cu celălalt, vrem să stăm departe unul de celălalt, lărgindu-ne propriul „spaţiu suveran”. Totuşi, câteodată, după o izbucnire de mânie catartică oamenii, dimpotrivă, se unesc, simţind un aflux de tandreţe reciprocă şi de elan sufletesc. Câteodată, enervarea are efecte paradoxale, neîndepărtându-ne, ci apropiindu-ne – şi asta are loc din cauză că izbucnirile ei sunt însoţite de manifestarea emoţiilor celor mai vii, celor mai acute.

Câteodată e imposibil să ne apropiem cu adevărat fără a trece printr-o izbucnire de mânie – de pildă, să depăşim concentrarea exagerată asupra copilului, simbioza soţului cu computerul ori să dăm deoparte pentru o vreme treburile casnice. Toate acestea pot fi, de asemenea, o consecinţă paradoxală a enervării. Aşadar, obiectivul nu este cel de a desfiinţa mânia, ci cel de a elabora o strategie a „paşilor mici”, pe care s-o urmăm cu stăruinţă.

După ce vom fi învăţat să ne înăbuşim şi să ne învingem răbufnirile emoţiilor negative, o să-i învăţăm asta şi pe ai noştri. Una dintre resursele principale este capacitatea de a fi împreună o vreme fără copii, chiar fără a ieşi din apartament. „Teritoriul adulţilor” poate fi constituit de zece minute la o cafea, un sfert de oră de discuţie de la suflet la suflet, jumătate de oră de stat întinşi în pat, când vă puteţi întoarce cu faţa unul spre celălalt şi îl puteţi privi în ochi pe omul drag. Necazul este că părinţii nu se folosesc de aceste nepreţuite resurse sufleteşti ori se folosesc de ele foarte rar, şi ca atare nu simt suficient sprijin din partea soţului/soţiei.

Un somn liniştit, sănătos, e, de asemenea, o resursă psihologică deloc neglijabilă. Femeile cu copii mici au, indiscutabil, nevoie să doarmă ziua, pe când bărbaţii care lucrează – să se odihnească seara şi să doarmă suplimentar, compensator, în week-end. Adeseori, oamenii se poartă cu ei înşişi şi unul cu altul ca nişte supraveghetori de sclavi, sieşi nepermiţându-şi să se odihnească, iar celorlalţi nepermiţându-le să se ocupe cu ceea ce le produce satisfacţie. Câteodată, femeia începe să-şi orienteze toată atenţia asupra copiilor, şi în consecinţă rolul ei parental începe să prevaleze asupra celui conjugal; taţii se pot cufunda până peste cap în muncă, iar mamele vor simţi că le lipseşte dragostea, şi cei doi oameni frustraţi vor începe să simtă ostilitate unul faţă de celălalt.

Luptându-ne cu propria irascibilitate, îi învăţăm indirect să facă asta şi pe copii. Una dintre ideile mele favorite constă în aceea că şi părinţii sunt oameni, iar a greşi este omenesc. Principalul este să învăţăm cu toţii din greşelile altora şi din cele proprii şi să fim în stare să cerem iertare, căindu-ne de greşelile noastre.

După câteva luni de căsnicie, soţii se apropie cu adevărat – ceea ce, de altfel, nici pe departe nu are totdeauna o influenţă benefică asupra relaţiei lor. Problema este aceea că în perioada curtării ne purtăm mult mai precaut şi ne permitem mult mai puţine gafe – dar când oamenii încep să convieţuiască se lovesc, vrând-nevrând, de diverse manifestări ale personalităţii partenerilor lor, şi deseori aceste manifestări sunt puţin atrăgătoare. Pentru unele perechi, această încercare se dovedeşte a fi absolut suportabilă, pentru altele – cu adevărat fatală. La începutul vieţii de familie, când soţii sunt nevoiţi să depăşească aproape zilnic o mulţime de greutăţi – copiii sunt mici, iar confortul domestic nu este încă pus la punct şi oboseala îi doboară – trebuie să se menajeze mult unul pe celălalt. Nu trebuie să luaţi drept sinceritate demnă de laudă tendinţa de a vărsa asupra tovarăşului de viaţă tot ce ce vi s-a adunat pe suflet. O astfel de „sinceritate” îl poate lipsi total pe celălalt de senzaţia armoniei familiale. Sigur, trebuie să-ţi împărtăşeşti frământările şi îndoielile, dar asta este o chestiune de timing. O parte însemnată a scandalurilor distructive izbucnesc tocmai din cauza dorinţei noastre irezistibile de a împărtăşi aici şi acum tot ce ne doare – şi asta, de regulă, într-un moment extrem de prost ales.

Într-o asemenea situaţie aveţi dreptul să spuneţi: „Scuză-mă, dar acum nu sunt gata să discut pe această temă!” Dacă veţi rosti aceste cuvinte pe un ton calm, binevoitor, cel mai degrabă veţi obţine rezultatul dorit, dar dacă în voi de fiecare dată se va trezi brusc gospodina furioasă, nu este exclus să-l dezvăţaţi de tot pe soţ să vă povestească vreun lucru serios.

Mijlocul primului deceniu de viaţă e un hotar periculos: în această perioadă se formează adeseori deprinderi negative de comunicare şi încep să funcţioneze stereotipuri de comportament sădite în noi încă din familiile în care am crescut. În asemenea cazuri, eu recomand de obicei să cedaţi şi să faceţi un „pas în lături”, ca să păstraţi o distanţă respectabilă şi să vă daţi seama că e cu mult mai productiv să vă comportaţi cu demnitate şi să vă spuneţi mai des unul altuia vorbe bune.

Răspundeţi-vă cinstit la întrebarea: admiteţi în relaţia voastră „lovituri sub centură”, discuţii care în mod sigur îi rănesc pe membrii familiei?

Cunoscându-ne partenerii, aflăm tot mai mult punctele lor dureroase, pe care în nici un fel de circumstanţe nu trebuie să se apese. Dacă familia rezistă la lovituri, acesta e deja un semn al relativei sale sănătăţi, dar câteodată oamenii încep la mânie să facă lucruri care îi rănesc în mod serios pe cei din jur, acţionând ca o încărcătură de dinamită. Un astfel de „trăgaci” poate fi reprezentat foarte bine de începutul frazei: „Iar maică-ta…” sau pur şi simplu de un ton lipsit de respect la adresa părinţilor soţului/soţiei, precum şi aşa-numita „comunicare cu două niveluri”, când vorbele pe care le spuneţi voi nu corespund subînţelesului lor provocator, care îl face pe celălalt să explodeze de indignare.

(in: Ecaterina Burnistrova, Enervarea, Editura Sophia, 2017)

SPOVEDANIA UNUI SFANT. Lupta cotidiana a SFANTULUI IOAN DE KRONSTADT cu patimile si ispitele IRASCIBILITATII si FURIEI, manifestate in viata de familie: “Dăruieşte-mi, Doamne, dragoste pentru cei de aproape ai mei, care trăiesc împreună cu mine. Dă-mi să rabd neputinţele lor, căderile şi răutăţile lor”

CUM TREBUIE SA SE POARTE SOTUL SI SOTIA intr-o familie crestina? “SFATURI INTELEPTE pentru sot si sotie de la sfinti si mari duhovnici”

“Cine cere celuilalt să-l iubească, îi ia dreptul respectivului să-l iubească cu adevărat”. ”VIRTUTEA” NEPUTINȚEI, SIMȚIREA PĂCĂTOȘENIEI și CERCETAREA ADEVĂRATELOR MOTIVE ALE REACȚIILOR NOASTRE. Cum să rezolvăm NEÎNȚELEGERILE DIN FAMILIE și LIPSA DE IUBIRE DINTRE SOȚI? Cum să depășim BLOCAJELE DUHOVNICEȘTI legate de REPETAREA UNOR PĂCATE și de robia unor PATIMI? Părintele CONSTANTIN COMAN – răspunsuri în conferința de la Iași

“Daca puterile sunt pe sfarsite…” K. V. ZORIN despre INCALCAREA LEGILOR DUHOVNICESTI si AVERTISMENTELE LUI DUMNEZEU: “Nicio situatie nu vine intamplator. Cand neplacerile se repeta, si pe deasupra cu o constanta de invidiat, inseamna ca noi CALCAM CU INDARATNICIE PE ACEEASI GREBLA!”

“Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei

Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la DUMINICA VINDECARII DEMONIZATILOR DIN GADARA (a cincea dupa Rusalii): AI CUI FII SUNTEM, AL CUI CHIP PURTAM si ce stapan chemam prin FAPTELE vietii noastre?

Parintele Sofian despre CHIPUL OMULUI INDRACIT DE PATIMI si CHIPUL OMULUI PATRUNS DE DUHUL SFANT

TINEREA DE MINTE A RAULUI – CANCER DUHOVNICESC. Predica Parintelui Sofian despre manie, rautate ascunsa si iertare

Predica foarte folositoare a PARINTELUI SOFIAN, la intrarea in POSTUL MARE: “Frati crestini, nu va revoltati impotriva postului. Primele 3 zile e mai greu, dar apoi incepi sa simti efectul binefacator…”

CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI MORTI

CE VALOARE AU SINCERITATEA SI ADEVARUL FARA DISCERNAMANT? Cuviosul Paisie ne invata cum sa facem binele, CUM SA-I INDREPTAM PE ALTII si cum sa marturisim?

“Eu sunt, nu va temeti!” – LINISTEA DIN TOIUL FURTUNII

PARINTELE RAFAIL NOICA, in a doua zi a Colocviului de la Iasi, PENTRU PARINTI si pentru cei care vor sa transmita altora adevarul: Cautati sa lucrati cu Dumnezeu ca sa deschideti inimile celorlalti spre a primi cuvantul! (VIDEO)


Categorii

Ce este pacatul?, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “ENERVAREA ÎN FAMILIE – observații psiho-duhovnicești. CUM NE EXPRIMĂM EMOȚIILE NEGATIVE în relația cu soțul/soția sau cu copiii? “Principalul este să învăţăm cu toţii din greşeli şi să fim în stare să cerem iertare”

  1. Am citit cartea lui Gary Chapman . O recomand tuturor , in special celor cu familie . Adică familia – bărbat cu femeie ca sa fiu clar ..

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate