“Plangeti cu cei ce plang!” (II) – CRACIUNUL IN LAGARE, IN RAZBOI, IN SPITALE

23-12-2010 Sublinieri

Primele parti:

lagar_sovietic

„Adevărul“ (Andrei Crăciun, Laurenţiu Ungureanu) vă spune cum au suportat veteranii români, prizonieri de război, sărbătorile în captivitate, la graniţa cu Siberia şi cu moartea. Oleg Dombrovschi şi Radu Mărculescu au fost în Gulag şi nu şi-au vândut sufletul. Au preferat carcera şi demnitatea. Despre sărbătorile de atunci, povestesc fără nostalgie.

Masa de Craciun: coji de cartofi cu zahar

Oleg Dombrovschi

Oleg Dombrovschi s-a născut în 1919, la Orhei, în Basarabia, în România Mare. Un ziar l-a botezat “Un om cât tot secolul XX”. Şi, uneori, ziarele nu greşesc. Oleg Dombrovschi a făcut tot în nouă decenii: trei ani de război mondial, şapte ani de prizonierat în lagărele sovietice şi încă şase în puşcăriile comuniste din România.

Amintirile lui nu pot fi traduse cu niciun dicţionar. Despre lagărele sovietice s-a scris mult şi insuficient. E simplu şi greu de explicat: atunci când Oleg Dombrovschi începe să descrie periplul anilor de prizonierat, în care a cunoscut 32 de lagăre, ţi se taie răsuflarea.

Aşteptând steaua din Bethleem

cf87cf81ceb9cf83cf84cebfcf8dceb3ceb5cebdcebdceb1Oleg Dombrovschi are poveşti, dar nu are nepoţi. Pe fiul său, singurul său fiu, l-a pierdut când acesta abia împlinise 24 de ani. Locuieşte singur, în aceeaşi casă din 1951. În faţa uşii e spânzurată o iederă prin care razele soarelui nu pot pătrunde. Bătrânul se uită la ceas. Începe istoria.

Amintirile frumoase, ca ale oamenilor comuni, se sfârşesc în jurul anului 1937, atunci când a părăsit casa părintească. „Eram în clasa a şaptea, la liceu, când am plecat la Chişnău. De atunci, regimentul era casa mea. Cu el te mutai, cu el locuiai!”. Acasă… Acasă era altfel, mai simplu şi mai bine.

„În Ajunul Crăciunului, nu intram în casă, stăteam în curte, înfriguraţi şi ne era foame. Dar nu puteam să mâncăm decât după ce apărea primea stea pe cer. Noi aveam curte mare şi ne uitam după fiecare crăpătură dintre nori. Cum apărea o stea începeam toţi copiii să strigăm fericiţi şi imediat veneam în casă. Acolo, găseam mereu masa pusă, cu mâncăruri tradiţionale, cum nu mai sunt acum. Şi atunci erau oameni mai avuţi şi mai puţin avuţi, dar tradiţiile acestea erau la fel pentru toată lumea”.

Strălucirea care nu contează

Trecutul se zbate în inima lui Oleg Dombrovschi, aşa cum se zbat bucuria şi deznădejdea prin vieţile noastre. Întâi fericirea, apoi războiul, lagărul, închisorile politice.

Deocamdată, să zăbovim acolo unde e bine. Citiţi cu atenţie fraza aceasta. S-ar putea să găsiţi aici ceva ce am pierdut noi, cei care dăm şi treizeci de lei pentru o ciorbă:

„Tot în Ajun, întâi de toate, ne izolau în casa bunicilor până ce se orna bradul. În ziua de Crăciun, când era întuneric şi zăpadă de un metru şi jumătate, ieşeam în cămăşi de noapte şi desculţi şi dădeam buzna să ne ducem la pom. Aveam o verişoară care făcea, din resturi de lână, figurine cu care ornam bradul până ce era plin de omuleţi coloraţi diferit, cu fustiţă sau căciuliţă. Nu ne-au interesat niciodată cadourile sau strălucirile. Ne uitam la figurinele din lână mai mult decât la globuri”.

oleg_dombrovschi

„Colindul Prizonierului”, împăcarea istorică între nemţi şi români

La doar câţiva ani după ce striga când pe cer apărea prima stea, Oleg Dombrovschi răcnea din tranşee. Despre anii ce urmează, bătrânul vorbeşte simplu. Nu de metafore are el nevoie.

„Eram în prag de a intra la Politehnică, în 1939, şi cineva din Siguranţa statului m-a chemat şi ne-a spus că «Miroase a război şi la noi. Feriţi-vă de facultăţi acum, duceţi-vă la armată, pentru că doar aşa scăpaţi de perioda asta nesigură. Toate organele de supraveghere, de Siguranţă, toate stau cu ochii pe studenţi şi la fiecare două săptămâni îi controlează»”.

Oleg a crezut. Au urmat stagii de pregătire, şcoli militare, starea de încordare şi întâlnirea cu frica de moarte.

Războiul a venit repede, iar sfârşitul lui avea să aducă şi mai multă suferinţă.

„Armistiţiul s-a încheiat pe 23 august 1944, dar noi am făcut parte dintr-un detaşament care în dimineaţa zilei de 27 încă trăgea cu tunul. Asta până ce au venit, ne-au călcat în picioare şi ne-au dezarmat”.

Nu le-a spus numele, dar erau cei care aveau să-l plimbe prin toată Uniunea Sovietică, prin lagăre.

O linguriţă de zahăr şi cojile de cartofi

„În iarna dintre ’44 şi ’45 făceam o foame cum nu s-a mai pomenit. Se apropia Crăciunul şi toţi aşteptau să le pice norocul, să se ducă la corvoadă la bucătărie, fiindcă de acolo puteau să fure foi de varză”, povesteşte Oleg Dombrovschi. Proviziile de iarnă capătă alt sens atunci când raţia de mâncare abia te trece de azi pe mâine.

„Când curăţam cartofi, celor neiniţiaţi le ziceam: «Curăţă mai gros, să bagi la buzunar». Mâncam acele coji aşa crude cum erau. Raţia pentru o zi mai avea şi două linguriţe de zahăr. Dintr-o linguriţă şi câteva coji de cartofi ieşea un adevărat deliciu”.

Apropierea sărbătorilor i-a unit pe cei care îşi târau viaţa prin zăpadă, acolo unde se termină lumea şi începe Siberia. Erau colegi de lagăr cu ofiţeri nemţi, elita armatei germane, care acuzau românii că de pe 23 august 1944 i-au lăsat fără benzină. Adică, fără nicio şansă. „Între noi şi nemţi era o ostilitate şi o tensiune grozavă. Noi le explicam că au pierdut războiul pentru că nu aveau cum să îl câştige”, însă orgoliul german nu putea fi stăvilit, fiind dincolo de raţiune.

„Am avut mulţi învăţători, toţi ofiţeri de rezervă, toţi cunoscători ai tradiţiilor. Între aceştia, era un dirijor al corului partriarhiei de la Iaşi. Era şi compozitor şi profesor de muzică. El a zis să facem un cor, să ne mai amintim măcar Craciunul. Am format atunci un grup cu voci puternice, toţi cu o cultură muzicală suficientă şi am început să învăţăm colinde”,

rememorează veteranul. În faţa armelor şi a comportamentului mizerabil al tuturor paznicilor, românii erau mai aproape de casă în fiecare zi de repetiţii.

Şi nemţii plâng câteodată

Au compus chiar un colind al lor, „Colindul Prizonierului”. Şi, nu se ştie de ce, atunci când îl cântau erau mai puternici. Îndurau mai uşor frigul şi moartea. „La fereastra amintirii … că am murit mai târziu în puşcărie” e tot ce-şi mai aminteşte Oleg Dombrovschi din magicul cântec. Şi cine spune că nemţii nu plâng niciodată, nici măcar în lagăr?

Nota:

Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.

Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“

(Dimirie Bejan – Oranki -Amintiri din captivitate)

„A venit Ajunul şi am hotarât să le facem o surpriză. Când s-a întunecat puţin, ne-am strecurat în clădirea lor. Ştiam că jos, la parter, erau ofiţerii superiori. Ne-am dus acolo, într-un hol mare, şi ne-am înghesuit în jurul dirijorului. Am început să cântăm «Bună Dimineaţa la Moş Ajun» şi, în câteva clipe, pe holul scării, erau toţi nemţii ieşiţi, cap lângă cap. N-am spus «Stille Nacht, heilige Nacht» pentru că nu ştiam versurile. Când am terminat de cântat la parter, am început să urcăm la etaje. Acolo deja toată lumea ne aştepta. Când am plecat, au aplaudat încontinuu, până a ieşit ultimul“, povesteşte veteranul.

Nemţii aplaudau şi unii aveau lacrimi în ochi. A doua zi, o delegaţie de cinci colonei, a venit să mulţumească „din partea întregului corp ofiţeresc german”. A fost prima dată, după război, când militarii, români şi germani, au dat mâna.

Ultimul Crăciun împreună

Epilogul nu este neapărat fericit.

„Până anul următor, ne-am destrămat. Fiecare a fost mutat în alt lagăr. De atunci, de Crăciun, ne rezumam doar la poveşti în camerele în care eram închişi. Mereu spuneam că am cântat colinde nemţilor. De sărbătorit, cu adevărat, n-am mai sărbătorit niciodată Crăciunul în lagăre”.

În lagăre, adică acolo unde pâinea era, de fapt, un terci dezgustător, untul semăna la gust cu ceara de lumânări, iar în loc de carne li se „serveau” oase. Şi totuşi… „Înainte cu câteva zile, mai furam o crenguţă de brad. Să nu uităm “.

Cei şapte ani de prizonierat prin lagăre ruseşti au adus din ce în ce mai multe amintiri negre. Şi, miracol şi mântuire, multe dintre acestea au murit: „Cel mai mare dar pe care l-a dat natura omului este că poate să uite”.

***

„Ateii mor primii”.

e227f69a40ee6e4f496562713104d9be

Peste câteva zile, profesorul Radu Mărculescu împlineşte 95 de ani.Cine ar fi crezut?”, se întreabă şi are dreptate să se întrebe. În Interbelic, Radu Mărculescu preda limba română în mari licee bucureştene şi traducea poezii din franceză.

Dintre cei care nu au trădat însemnele Armatei Regale, el este „veteranul veteranilor”.

A stat nouă ani în lagăre şi alţi cinci ani în puşcăriile comunismului românesc. În cuvintele lui, povestea sună aşa: „N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort”.

În 1949, la Odessa, Radu Mărculescu avea deja şapte ierni de când nu mai exista: „În prima noapte de captivitate mi-am visat parastasul. Acasă, ai mei îmi făceau «de patruzeci de zile». M-aş fi înfruptat şi eu din bunătăţile de pe masă, dar eu nu mai eram acolo, eu nu mai eram nicăieri, eu nu mai existam”.

Când venea Crăciunul, prizonierii scriau epigrame, încercau să râdă şi nu puteau. Îşi aminteşte catrenul acesta, dar nu-şi aminteşte cine l-a compus: „Moş Crăciun, dacă la anul/ Te mai prind, iar pe la noi/ Îţi tai barba şi organul/ Şi le dau la ceasovoi (n.r. – paznic de lagăr)”.

În 1949, nimeni n-a mai făcut epigrame. Mulţi nu mai credeau.

„Ne-am săturat şi de Moş Crăciun şi de «O, ce veste minunată»”, a strigat cineva.

Atunci, Radu Mărculescu, un monument de blândeţe, şi-a ieşit din minţi:

„Fraţilor, împotriva cui vreţi voi să faceţi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva pruncului Iisus, care şi-a permis să se nască acum când suntem noi amrâţi? Fraţilor, dacă noi nu găsim în ceasul acesta sfânt măcar atâta bucurie cât să-l primim cum se cuvine, atunci suntem pierduţi şi învinşi“.

L-au privit ca pe un nebun. Şi l-au înţeles. Radu Mărculescu a găsit în credinţă tot ce nu era de găsit nicăieri pe pământ. Acolo, în lagăr, înţelegi cum şi de ce: „Ateii mor primii”.

lagare_victime

Mai multe detalii:

– cu si despre Radu Marculescu, de aceiasi autori, in Evz:

– cu si despre Oleg Dombrovski, de aceiasi autori, in EvZ:

Editoriale:

img_3245_std

***

Pr. Marcel Radut-Seliste: Cu Crăciunul, prin spital…

Am mers prin marea de suferinţă a spitalului. L-am purtat pe Hristos, Lumina gonind întunericul, Speranţa risipind deznădejdea printre cei bolnavi şi cei care îi poartă în grijă. Am păşit prin spital “cu Icoana”, “cu Crăciunul”. Acum o noapte m-am trezit pe la trei dimineaţa. M-au trezit două gânduri: gândul că zece etaje de spital, sute de saloane, sute de bolnavi şi de cadre medicale mă aşteaptă “cu Crăciunul”; gândul că undeva, într-un sicriu, zace trupul Anei, fata de 23 de ani la căpătâiul căreia m-am rugat vreme de mai mult de o săptămână, încercând eu, biet şi nevrednic slujitor, să rup legătura dreptăţii lui Dumnezeu, să implor ca Ana să rămână cu noi. Dumnezeu a hotărât altfel, în mila şi dreptatea Lui de neînţeles pentru noi, cei din întuneric.

Gândurile sunt gânduri. Se nasc din spaimele, din speranţele, din credinţa, din necredinţa noastră. Cum se nasc, aşa trăiesc, aşa şi pier. Dimineaţa am purces cu mari emoţii “cu Crăciunul”, prin spital. M-am agăţat de Icoana Naşterii Mântuitorului cu toată puterea sufletului meu. Îm4i era teamă. De mine, de neputinţele mele, de întrebările lor, întrebările celor bolnavi. Am urcat cu liftul până la etajul 10. Am hotărât să încep a colinda de la copiii din secţia de pediatrie-oncologie.

Am lăcrimat. Copii şi mame au sărutat Icoana Naşterii. Mamele cer mila lui Dumnezeu. Nu-şi doresc bogăţie. Doar sănătate şi un an, doi, trei în plus la şirul aproape sfârşit al vieţii copiilor lor. Am privit la aceşti copii gândind că moartea rupe bucăţi din trupul lor, din sufletul lor.(…) Jucăriile pe care le-am lăsat la bradul de Crăciun îmi par puţine, un gest inutil. De fapt, nimic nu poate fi pus în locul sănătăţii. Simt cât sunt de neputincios. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

5copil3Am colindat o zi întreagă prin spital. Suferinţă, milă, dreptate, speranţă. Bolnavi, cadre medicale, durere, credinţă, necredinţă. După câteva ore, poate peste şase ore, am ajuns ostenit la capela spitalului. Purtam în suflet picături din sufletele celor care sărutaseră Icoana Naşterii Mântuitorului. Sufletul meu, amestec de lacrimi şi speranţă, devenise marea sufletelor celor care aşteaptă mila şi dreptatea lui Dumnezeu pe un pat de spital. Fraţii mei, surorile mele, bolnavii din spital, suflete strigând numele lui Dumnezeu. Iubire…

Undeva, dincolo de zidurile spitalului, cei care se cred sănătoşi fac şi desfac guverne, rostesc discursuri şi predici, se joacă de’a viaţa, uitând de Dumnezeu. Hristos se naşte lăcrimând. O lacrimă a milei. Hristos se naşte, zâmbind. Un zâmbet al speranţei. Omenirea colindă prin întuneric. Undeva, o stea a răsărit. Undeva, se naşte Mântuitorul, mântuirea noastră. Undeva, în sufletul nostru… Lumină din Lumină… Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat… Hristos se naşte!

Vezi si:

25-12


Categorii

Biserica rastignita, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Fratii mai mici ai lui Hristos, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Nasterea Domnului (Craciunul)

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

20 Commentarii la ““Plangeti cu cei ce plang!” (II) – CRACIUNUL IN LAGARE, IN RAZBOI, IN SPITALE

  1. Colidele durerii
    Cu lacrime au spus
    Că unica salvare
    Din iad, e doar Iisus.

    Că-n temniţile morţii
    În frig şi-n suferinţă
    Nădejdea mântuirii
    A fost sfânta credinţă.

    Că-n peştera durerii
    A venit doar Mesia
    Să mângâie, s’aline,
    S’aducă bucuria.

    Că numai El pătrunde
    Acolo unde noi,
    De frică sau de silă
    Ne tragem înapoi.

    El mîngâie, el iartă,
    El cântă, el suspină,
    El ne aduce-n suflet
    Iubire şi lumină.

    El a pătruns în temniţi
    Şi-a plâns durerea ţării
    Şi-a fiilor ei vrednici
    Daţi chinului pierzării.

    Le-a uşurat durerea
    Şi le-a sfinţit calvarul
    Şi El, doar El în chinuri
    Le-a îndulcit amarul.

    Ca au băut în temniţi
    Doar cupele durerii
    Plătind la cer păcatul
    Şi neascultarea ţării.

    Au îndurat tortura
    Păzind ortodoxia,
    Cerâd ca libertatea
    S’ajungă-n României.

    Fără Iisus păstorii
    Vor deveni oieri oieri,
    Stăpâni cruzi şi nemernici,
    Irozi şi temniceri.

    Crăciunu-n libertate
    Ne este’un viu răspuns
    Ce-l dăm chemării lumii
    Sau Domnului Iisus.

    De-l vom trăi cu lumea
    În desfătări deşarte,
    De Dumnezeu şi semeni
    Vom fi foarte departe.

    Ne-om despărţi de Dânsul
    Mergând către apus,
    Spre-un trai al amăgirii
    Trăit cu’n fals Iisus.

    Ne vom uita trecutul
    Şi sfinţii care’au dat
    Valoarea României
    Cea fără de păcat.

    Vom vinde viitorul
    Cu darurile sfinte
    Şi zestrea strămoşească
    Doar pentru-n blid de linte.

  2. Pingback: Război întru Cuvânt » Sf. Teofan Zavoratul: CUM TRAIM NASTEREA DOMNULUI, CUM SI PENTRU CE NE BUCURAM?
  3. Pingback: Razboi întru Cuvânt » “Sa fim oameni chiar in vremuri inumane!” PASTORALA DE CRACIUN (1999) SI TESTAMENTUL PROFETIC AL PATRIARHULUI PAVLE, calcat cu totul in picioare, in modul cel mai tragic, dupa mutarea sa la ceruri. DAR VESNIC VALABIL!
  4. Pingback: "ASTAZI NU COLINDA NIME"... Grigore Lese despre COLINDA CU PLOAIE, GER SI SARACIE [video]
  5. Pingback: CRACIUNUL LA INCHISOARE. Colind pentru detinutii fara vina... Nasterea Domnului pentru cei prigoniti, singuri si suferinzi. (DEDICAT PARINTELUI EFREM)
  6. Pingback: DESPRE CE E CRACIUNUL? Intre saracii sacrificati pe altarul rasfatului nostru, frenezia mincinoasa a spiritului Craciunului si bucuria tainica a Luminii - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  7. Pingback: Poezia si rugaciunea ca forme de REZISTENTA SPIRITUALA in INCHISORILE COMUNISTE. Demostene Andronescu si Marcel Petrisor despre MODELE, SUFERINTA, SALVARE (inclusiv AUDIO) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  8. Pingback: ASTAZI S-A NASCUT HRISTOS! “Daruri de Craciun” (VIDEO) – de la darurile magilor la darurile noastre… -
  9. Pingback: UN CRACIUN LA INCHISOARE… La Pitesti si Targsor, cu Ioan Ianolide si tinerii din “inchisoarea copiilor” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: CRĂCIUNUL ORFANULUI MIȘA, CRĂCIUNUL POETULUI ”SUB LANȚURI”, CRĂCIUNUL CELOR DIN RĂZBOI… - Recomandari
  11. Pingback: NASTEREA LUI HRISTOS, DOMNUL, MANTUITORUL SI IMPARATUL VIETII NOASTRE: Dumnezeu S-a aratat noua…. CRACIUN BINECUVANTAT TUTUROR! -
  12. Pingback: Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC? (Recomandari duhovnicesti) - Recomandari
  13. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! -
  14. Pingback: CRACIUN LA ZARCA. Minunile traite de parintele Arsenie Papacioc si Ion Ciubota in INCHISOAREA AIUDULUI - Recomandari
  15. Pingback: PICATURI DE LACRIMI PE ICOANA NASTERII DOMNULUI…/ Durerea de a fi singur. Mai stim sa petrecem Craciunul IMPREUNA? - Recomandari
  16. Pingback: Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC? | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: PRUNCUL PRIBEAG. “Am sărbătorit Crăciunul! Dar unde este Iisus acum?”/ CINE NE-A FURAT SARBATORILE? | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: SINGURI DE CRĂCIUN | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: “Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta!” – PASTORALA DE CRĂCIUN A PARINTELUI EPISCOP MACARIE: “Ce ne poate salva în aceste zile tulburate, confuze, violente? FRĂȚIETATEA întemeiată pe viața în Hris
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate